Miroase a mere coapte. M-a trezit mirosul dulce din bucătărie… Soarele trece de perdeaua brodată, ca într-o ghicitură și aprinde chipul icoanei agățate la grinda casei. E un miros de acasă. De acasă al copilăriei… Dau să adorm, zâmbind…
Nu pot fi acasă. Eu sunt plecat. Departe. În țara asta rece, cu oameni reci, în care ploaia de afară se unește cu cea din privirile robotizate ale semenilor de trafic pietonal.
Zâmbetul mi se șterge… Însă, revine repede! Este vocea tatei. În fundal se aude și mama trebăluind. Plăcintă cu mere să fie? Nu cred…ar fi prea frumos. Pentru că eu sunt departe. În țara asta păcătoasă, alegerea parținându-mi în totalitate.
Cântă cocoșul… se aud și rațele din curtea din spate… Totuși sunt acasă. Îmi amintesc bine. Am ajuns ieri când soarele apunea, am ajuns atunci când credeam că Soarele meu, al vieții mele, a apus de tot…
Dar m-a primit cu brațele deschise, pe mine, care am făcut de rușine tot neamul…
O lacrimă se ivește, rostogolindu-se smerită pe cearșaful apretat. Da, m-au primit acasă, cu bucurie mare…
Îmi este teamă să mă dau jos din pat.
Oare ce voi face astăzi? Mă rânduiește oare cu slugile, la treaba câmpului? Accept. Accept, doar să nu mă alunge în țara porcilor. Să fiu lângă ei, să fiu acasă, este tot ce imi doresc. De acolo voi vedea eu… Gândurile mă copleșesc…
Bate la ușă…Cărunțit, tata îmi zâmbește: Hai la masa, fecior drag! Te așteptăm la bucătărie, hai că soarele e sus…
Da, sunt acasă. O pot lua de la capăt! Bucurie îmi strălucrește în ochi… Doamne, Slavă Ție. Am mai primit o șansă să fiu om, să fiu fiu, să am o viață decentă…Miroase a mere coapte peste tot. Să fie totuși plăcintă cu mere?
Evanghelia Fiului Risipitor, mai bine spus – risipit, este despre mine. Despre noi. Despre fiecare și traseul ondulatoriu între patria Binelui și țara păcatului. Mereu, an de an, evanghelie de evanghelie mi-am scotocit imaginația în legătură cu dimineața de a doua zi, în derularea pildei fiului Risipitor. Ce a ieșit, ați citit mai sus! Sincer, așa văd eu dimineața, ce a urmat întoarcerii. Așa mi-o doresc…Mie și copiilor mei. Să știe, că orice s-ar întâmpla, cât de rău ar da-o în bară, brațele mele, casa mea, sunt deschise. Deschise maxim. În veci…
Bătrân, bolnav, suferind, rănit, tatăl aleargă în întâmpinarea fiului său și face un gest de mare sensibilitate sufletească, arătându-și iubirea și bucuria. Sunt tată din mila lui Dumnezeu și cred că doar un părinte poate simți profunzimea acestei stări, bucuria reîntoarcerii celui căruia i-ai închinat întreaga ta viață, toată munca și osteneala.
Ceea ce ne sensibilizează este paradoxul iubirii infinite a tatălui. Din iubirea sa rănită, el nu doar că are puterea, ci trăiește bucuria întoarcerii. A uitat de toate. De rușinea făcută, de necinstea adusă de tânăr, asupra întregului neam. E acasă. Nimic nu mai contează. Îl îmbracă în haina de cinste, îi pune pe deget inelul restaurării și reconfirmării statutului său, sărbătorește bucuria regăsirii și renașterii lui morale, scrie Sfântul Nicolae Velimirovici.
Pocăința adevărată a fiului risipit are loc, de fapt a doua zi. Când se trezește fiu, culcându-se slugă. Când a văzut că tatăl – familia, îl primește cu mere coapte.
Iată, vin pentru a doua oară la nemuritorul nostru Împărat şi Dumnezeu, spune preotul apropiindu-se de Sfântul Sânge, aflat în Potir. Omul se îndumnezeiește prin gustarea din Ospățul Mesei lui Hristos. Este taina întoarcerii, Euharistia Bisericii fiind restaurarea noastră în calitate de fii. Venim, cădem, iarăși venim, iarăși cădem… însă mereu știm unde să ne întoarcem. Aici este Taina. Cred că aceasta este minunea vieții noastre – oricând ne putem întoarce. Din mocirla mocirlei, din funinginea păcatului, într-o bună dimineață ne putem trezi în miros de mere coapte.
…Miroase a mere coapte. M-a trezit mirosul dulce din bucătărie… Soarele trece de perdeaua brodată, ca într-o ghicitură și aprinde chipul icoanei agățate la grinda casei. E un miros de acasă. De acasă al copilăriei…
