close
EditorialPromovate

A fi prezent la hramul Sfintei Cuvioase Paraschiva

A fi prezent la hramul Sfintei Cuvioase Paraschiva de la Iași, a voi sau nu, să fii acolo pe 14 octombrie, este diferența dintre un creștin și un om religios, dintre un creștin ortodox, păstrător și adeveritor al credinței Bisericii contemporane cu Iisus Hristos, întemeiată la Botezul Domnului și confirmată la Cincizecime și toți ceilalți oameni care se revendică de la Biserica Una, inclusiv creștinii ortodocși, cu mai multă sau mai puțină evlavie, duhovnicie sau sentimentalism.

Sfânta Cuvioasă Paraschiva, icoană din anul 1376

Da, este o diferență între ideile și credințele creștinilor din Bisericile surori, dintre acestea și secte, dintre creștini și ceilalți credincioși ai lumii. Și este foarte bine că există o diferență, altfel ne-am deprinde toți într-o egalitate, ori nu este pe lumea asta mai înspăimântătoare, mai acută și mai neconvenabilă diferență, decât aceea dintre vii și morți. Iar această diferențiere, la acest nivel, cel mai subtil, al minții, sufletului și simțirii trupești, prin care omul, trăitor în Lume, se și deosebește fundamental de Lumea însăși, tocmai aceasta diferențiere evidențiază.

Aud că se pune întrebarea: de ce în acea zi, de ce pe 14 octombrie cu toții la hram? A merge în oricare zi, cu gândul expres de a nu fi prezent la “îmbulzeala și chinul” de la hram, este a fi un om religios, adică a te închina la o raclă, la niște oseminte frumos înveșmântate, dar a merge la hram, a voi aceasta și a nu fi prezent pentru că altfel nu se poate –  Dumnezeu e martorul voințelor și nevoințelor noastre – este a fi creștin ortodox, creștin adevărat, după cum adevărat e că Mântuitorul însuși a înviat, iar noi întărim despre aceasta și zicem: adevărat! tot așa cum și despre creștinul ortodox, între cei care-și zic creștini, se face confirmarea că adevărat creștin este el, cel ortodox, zicându-se credinței sale: adevărata credință și cea dreaptă.

Iar mersul la biserică și întâlnirile cu sfinții, le avem în toate zilele, dar la hram e a merge împreună, cu Biserica toată, căci ce poate fi mai  “bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună!” (Psalmul 132)

Asta este a merge la hram, a locui împreună în chipul în care ca muritori suntem pe pământ. Acolo, aici, la hram suntem chip al felului nostru de a fi. Iar acesta este chipul Bisericii, icoană aevea, după cum însuși Fiul este, prin Întrupare, iar la rându-ne trup suntem Bisericii, după cum cap al Bisericii este Hristos, prin întemeiere.

(Nevăzute și necreate… Dar noi despre cele văzute și prezente scriem, iar gândul nostru e la cele nevăzute și necreate, fără de care nicio iotă și nicio cirtă nu-și mai încape în piele și neascultătoare se umflă și se măresc și cuprind lumea deja creată, deja văzută. Ce s-ar mai putea spune, ce s-ar mai putea spune?)

A fi la hram acum, mai mult ca oricând, este a mărturisi împărtășirea de comuniunea și cuminecătura bisericească, este a câștiga tentației și ispitei de a fi religios, adică de a afirma propria închipuire despre Hristos și Biserică, o închipuire scăpătată căreia îi cerem și ne rugăm ca și cum am face-o către noi înșine. Amestec de mândrie și lumesc într-un fapt ce reclamă puteri care nu sunt din lumea aceasta.

Atunci când ne închipuim “singuri” Creștinătatea, Biserica și pe Hristos care este prezent și viu, atunci devenim religioși, adică ne închipuim lumește felul creștinătății de a separa lumile și oamenii, separare ce se opune legăturii noastre cu lumea. De aceea închipuirea lumească a creștinătății este mai “bine primită”, mai la îndemână, mai “de lume”, mai socială,cu mai multă priză la public. Desigur, separarea și opoziția între creștini nu înseamnă automat că ortodocșii sunt buni și catolicii răi… etc, ci înseamnă prezența lui Hristos. Asta survine prin faptul că “închipuirea” mai bine primită (după Schismă) sălășluiește, cu acordul tacit, al nostru al creștinilor de oriunde, în sufletul nostru și al Legii. Desigur, sufletul nostru este creștin, dar mai mult sau mai puțin, fiind în lume, acceptă, și atunci când voiește să respingă, Legea. Asta nu exclude sfințenia, dar “îngustă e calea”. Și atunci, de ce la hram, în aceste vremi în care Legea e clară. A fi la hram este doar o încăpățânare? O rea-voință, o inconștiență și o ignoranță de ordin sanitar?
Cei care merg la hram vor asta. Pentru creștinul ortodox prezent la hram lumea e creată de Dumnezeu și este un lucru pe care îl numim ca atare deoarece cu intenție nu evidențiem ostentativ recesivitatea iminentă, lipsa ei de consistență în prezența păcatului. Ori atunci când sufletul nostru se confruntă cu Legea, atunci se pune problema exigenței hristice și bisericești. A ne confrunta este a fi întru Hristos. Prin aceea că această confruntare ne situează întru Hristos, ne este pusă la grea încercare voința. Voința creștină a smereniei.

Și cu ce suntem confruntați în modul cel mai frust din lume și din Legea ei? Ce, oare, ne încearcă voința ce vede lumea în toată splendoarea, amploarea, infinitul și prezența ei de nezdruncinat? Și de ce nu poate cauza acestei încercări să fie văzută, ori clar definită? Pentru că provocarea ce ne rămâne ascunsă este învierea. Este provocarea cea nouă, aflată în inima creștinătății, e vorba de provocarea întregitoare a vieții, mai mult decât vederea întregitoare a lumii, mai mult, dar suficient pentru o vedere întregitoare la îndemână, imediată, fără de care orice viziune de ansamblu sau ubicuă este incompletă. Învierea cuprinde dintr-o dată ceea ce deja fi-va întru Dumnezeu și om și orice “închipuire” devine astfel caducă și orice provocare are posibilitatea de a deveni completă, inițiatică și purificatoare. Printr-o astfel de cuprindere rânduitoare, învierea este teleoligică. Astfel, confruntarea sufletului cu Legea, în lume, aduce prezența lui Hristos îndreptată spre sinele fiecăruia, dar ca o vulnerabilitate. Această vulnerabilitate ce, în fapt, este și a lumii însăși, ne face să găsim adăpost în însăși vulnerabilitatea și invizibilitatea cele mai autentice și care aparțin sufletului. Se poate găsi acest adăpost, oare? Poate avea loc separarea de Lege și astfel adăpostirea noastră? Se pare că această separare pune în mod pregnant problema prezenței și a perenității lumii, fapt care face din problematica creștină ceva intuitiv viabil și adăpostitor, de a lua în grijă o descompletare a lumii prin aceea că problema învierii nu se pune, așa cum o pune și o rezolvă Hristos.

Desigur, creștinătatea, chiar rod al unei așteptări, chiar contestată, a avut nevoie să fie de dinainte să fie, altfel nu ar fi putut avea în atenție lumea în întregul ei, chia incomplet, și în ea însăși, chiar dacă așa ceva este cu neputință și toate acestea să ne fie familiare, posibile chiar confruntându-ne cu Legea.

Iar ceea ce ne poate familiariza cu lumea și incompletitudinea acesteia care este învierea în trup și astfel familiarizarea cu divinitatea însăși, nu închipuită religios, ci dinainte știută și în felul în care deja ne-a fost indicat și s-a îmbisericit întru trup omenesc, este smerenia care mai smerită ca întrebarea și decât moartea să fie.

De aceea și în căutarea acestei smereniei să fim la hram, să căutăm și să cercetăm, întru Hristos, smerenia sfinților și a Cuvioasei noastre Sfânta Paraschiva.

(Horia Baniciu)

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.