De o bucată de vreme, îmi scrie o doamnă stabilită în Spania. A plecat din țara noastră visând la un trai mai bun, așa cum au visat milioane de români pe care astăzi îi etichetăm drept Diaspora și-i manevrăm în jocuri psihologice, economice, la patru ani chiar electorale. Doamna V. nu a plecat singură. Și-a luat băiețelul de mână, pentru că așa a stat treaba, nu avea încotro. Au ajuns acolo, ei doi și bunul Dumnezeu, așa mi-a scris în primul mesaj.
Tot în primul mesaj mi-a povestit că are probleme de sănătate. Îmi sângerează inima, mi-a zis. Am crezut că este o metaforă, dar nu era, așa se exprima, voind să spună că avea o regurgitare la una dintre valve. Aveam să constat un pic mai târziu că metafora era mai potrivită decât închiderea incompletă a mitralei.
V. plecase în Barcelona, oraș pe care îl alipești automat de Sagrada, Gaudi, culoare, paella, sangria, Ramblas, relaxare, cel puțin până să înceapă nebunia cu autonomia catalană sau să intre o mașină în turiști – astea se pierd oricum într-o negură, în principiu tot frumosul triumfă. Să ajungi acolo pentru a lua viața de la capăt, în belșug. Să reușești orice ar fi. Să visezi, alături de un copil de cinci ani.
Neavând unde locui, au apelat la serviciile sociale și au obținut un apartament într-o clădire care la parter are paznici și un polițist. Mămica se ține tare de față cu cel mic, strânge niște tensiuni ca un cazan cu aburi și răbufnește noaptea, când plânge singură. Îmi povestește cum e umilită pe unde se duce și trăiește în valuri de emoții pe care nu le poate controla. Poate că doar simte că e umilită, ca o reacție consolidată inerent, la câte a suportat în trecut.
Într-o seară vine un mesaj: e bucuroasă, a dat un examen la o școală de bucătari, îi place foarte mult să gătească, speră să obțină un job. Atunci, îmi spune ea, își va permite să plece din clădirea unde e verificată tot timpul și trebuie să justifice ultimul bănuț.
Când cel mic avea 4 ani, s-a săturat de bătăile soțului, pe care le-a îndurat atâta amar de vreme. O bătea și fugea cu el în brațe, pe străzi, întorcându-se acasă, mereu acasă, după 10-13 ceasuri de pribegit. Violența venea cum veneau și valurile de emoții, mai târziu. De atunci tresare la orice și e foarte anxioasă. Îi sângerează inima. A plecat în Barcelona.
Domnule doctor, am o durere în suflet. Băiatul meu a fost bătut cu pumnii de alți doi copii, scuipat și înjurat, pentru că este român. Asta s-a întâmplat la școală. Am depus plângeri, dar nu știu dacă vor face ceva.
Nu știu care va fi mesajul următor. Mă aștept să-mi spună că vizita la medic a avut deznodământ fericit, că ultima criză de inimă nu era de la inimă ci o manifestare a anxietății, că jobul a fost obținut, că au plecat din apartamentul social, că lucrurile merg bine, că cel mic este respectat de colegi, că totul e neted și frumos.
Mă gândesc, în același timp, că astfel de povești trăiesc mulți români care se rup de aici, din cvarii motive, visează și se lovesc de ziduri fizice și metafizice, în iluzii care uneori devin concret și realitate, alteori nu.
Nu știu care va fi mesajul următor. Cumva însă, știu că o să fie bine pentru V.
Vasi Vasilescu
