Andrei Pleșu: „(…) Cu vorbele ar trebui să fie dl ministru al Educaţiei. Cel care şi-a cerut de curînd scuze „anticipat“ pentru greşelile pe care le-a făcut (o magnifică secvenţă a timpurilor…). Dl Pop mi-a adus aminte de o performanţă asemănătoare a dlui Nicolae Văcăroiu, care a dat o replică amuţitoare unui preopinent din Cameră: „Îmi pare rău, dar n-aţi fost atent la ceea ce urmează să spun!“ Că dl Pop nu ştie cum se scrie pluralul articulat al cuvîntului „copil“ (adică nu cu doi, ci cu trei „i“: copiii) e destul de neplăcut. Un ministru al Învăţămîntului ar trebui să fie ceva mai instruit decît un corigent de-a cincea la română. Dar are şi el scuzele lui. Una dintre ele a fost formulată de un alt ministru al Educaţiei, dna Ecaterina Andronescu (pe care, cu scuzele de rigoare, aş îndrăzni s-o calific drept cea mai duioasă, tandră, mămoasă catastrofă a sistemului nostru şcolar): „Dl Pop e profesor de matematică“. Aţi auzit? Dacă eşti profesor de matematică nu e musai să vorbeşti corect româneşte. Numai profesorii de română au această obligaţie. Matematicienii nicidecum! Iar miniştrii, nici atît!
Oamenii credincioşi sînt siguri că există viaţă după moarte. Să sperăm. În ce mă priveşte, sînt, totuşi, de părere că – pentru cine moare de rîs – şansele de eternitate sînt mai mici. Nu poţi accepta să mori de rîs zi de zi, clipă de clipă, guvernare după guvernare, şi să pretinzi, în acelaşi timp, pentru ţara şi poporul tău, un fotoliu de orchestră în Rai.”
Liviu Pop: „Îi mulțumesc domnului Pleșu pentru că mă onorează cu atenția sa, dacă nu cu vorbe alese. Mi-aș fi dorit să fi fost dumnealui un reper când a fost ministru, l-aș fi luat ca model, oricând apreciez un exemplu de calitate. Din păcate, nu oricine reușeste să țină ștacheta sus, dovada faptului că mândria bate tichia, inclusiv pentru unii cu pretenții de intelectualitate și eleganță”, a scris Liviu Pop, pe Facebook.
F.R.
