close
Editorial

Batoza

Nimic sfînt în alcătuirea Batozei, cunoşteam bine marfa. Nicio tresărire, nicio nelinişte. Nu dobîndise nimic prin efort propriu, iar pretinsele ei reuşite erau doar fraude în paguba altora. Îşi însuşise lecţia supravieţuirii indiferent de context şi existenţa ei era o fofilare continuă. O deghizare perpetuă. Nu excela prin nimic. Sau ba da: unicul lucru în care excela era îndărătnicia atavică, împinsă pînă-n pînzele albe. N-ar fi cedat nici în ruptul capului. Incapabilă de compasiune, mima generozitatea – generozitatea accea şchioapă, meschină, a celui care nu dă de la el. Dar se știe prea bine, dărnicia falșilor generoși este egoistă. Ei investesc, de fapt, în privilegii. Iar ea trăia din subvenţiile unui dobitoc care avusese ghinionul să-i fie soţ și căruia apucase să-i toarne un copil. În momentele de abandon, cînd se credea nesupravegheată, rînjetul îi devenea hienic. Şi am continuat:
― Nu eu am inventat simbioza, madam! Simbioza s-a autoinventat. Singură. E un proces filogenetic, înţelegi ce spun? Aşa că degeaba îi negi existenţa. Te ataci degeaba. Este o punere de acord la nivelul viului, în care o existenţă o salută pe alta, ceva ce scapă unei judecăți obiective. Iar ăstora ca tine, care se cred mari şi tari şi pretind că fac rahatul praf, le spun doar atît: aruncă-ţi, bre, telefonul pe fereastră, dacă te consideri șmecher, şi descurcă-te, în mă-ta-n cur, pe cont propriu, ia să te vedem! Mă privea confuzată. Deviza ei: cică nu există compromis, de vreme ce accepţi să faci cutare ori cutare lucru. O vită încălţată, incapabilă de nuanţări. Și tocmai ea, o fiinţă lipsită de individualitate, susţinea individualitatea. O imitatoare ieftină. Aveam convingerea că pînă şi o simplă mămăligă ieşită din mîna ei devenea un pietroi necomestibil, iar tot ce băga în cuptor era sortit carbonizării.
― Nu fi crud!
O impersonală. Şi, ca să i-o tai definitiv, am adăugat:
― Chiar şi un om născut în Făurei poate fi capabil de eleganţă, madam, pe cînd altul, născut, să presupunem, în Cotroceni, dar needucat… degeaba! Rămîne de-a pururi jalnic. Unii oameni îşi depăşesc condiţia, alţii – şi am privit-o fix în ochi – rămîn la nivel de garaj. De balastieră. Am omorît-o! mi-am zis. Depou! Era (cum am mai spus-o cîndva) într-o perpetuă vizită în propria ei biografie, o scălda amarnic, şi unica concluzie de care era capabilă, indiferent de context, era mereu aceeaşi: „Asta e!”, dar de data asta tăcea mîlc.

Gabi Stamate

Tags : batozaeducatieelegantagrasa

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.