Motto:
”Nu sunt poet, mi-e sete de Lumină!”
Daniel Turcea
În ceea ce privește contracararea suferinței, chiar evitarea ei cu orice preț când e vorba de a dezvolta sentimente, Orientul și Occidentul s-au deosebit în mod tradițional extrem de mult, aproape ca și când ar fi fost vorba de un regim diurn și de unul nocturn al aceluiași Imaginar colectiv.
Mai cu seamă cei proveniți din gândirea buddhistă n-au evitat niciodată suferința mai ales în sensul că n-au opus principiul plăcerii pentru a evita sau a face abstracție de suferință. S-a putut vorbi chiar despre o apologie a suferinței încă de acum mii de ani în urmă pentru că indienii credeau mai degrabă într-o simbioză sau procesualitate a suferinței în raport cu formarea persoanei și chiar în relația cu moartea. Nu în zadar a vorbit, cândva, Anton Dumitriu despre culturi eleate și culturi heracleitice, tocmai pentru a scoate în evidență poziționarea complet diferită a occidentalilor, care au acuzat aproape constant o așa-numită ”conștiință permanent tragică”. Altfel spus, omul occidental s-ar fi aflat mereu în criză, dezvoltând mai degrabă un ”sistem contradictoriu, dezarticulat” în timp ce orientalii nu numai că asumau o permanentă schimbare, dar gândeau că ”orice lucru are în sine și contrariul său”. Cu alte cuvinte, depinde mai degrabă din ce unghi privim realitatea, decât să ne tortureze obsesia unui adevăr ultim și imuabil la care să nu putem ajunge, de fapt, niciodată. Până la urmă, însă, cele două mari culturi ar fi valorizate pe ”un fel de spirală”.
Între timp, marile dezrădăcinări sau migrații masive de populație către ”Lumea Nouă” au modificat destul de rapid și modul de gândire occidental, îndreptându-l relativ brutal către pragmatism, utilitarism și ultra-individualism. Cultivarea plăcerii ca scop în sine și cvasi-obligativitatea zâmbetului ca blazon, ca statut personal, s-au impus în chip galopant. Aproape nimeni nu mai poate poza în America fără să zâmbească larg, fără să-și etaleze din plin dantura și, implicit, vitalitatea demnă de invidiat în fața celorlalți.
Mai recent, însă, instalându-se treptat o anume blazare post-modernă, atitudini care mai de care mai rebele, știm bine că s-a impus prin fabrica de vise de la Hollywood, în mod alternativ și o mitologie a anti-eroului de tip James Dean, ce nu mai e bazat deloc pe cultura radioasă cu orice preț a zâmbetului, ci mai degrabă pe alte forme provocative în atitudine mai ales în conturarea unui alt tip de ”masculinitate”, de tip ”bad boy” sau ilustrată printr-un rânjet amar ori prin semne corporale clare de sfidare deliberată a tot ceea ce este aparent resimțit ca prea serios, sobru sau grav. Nu cred că este vorba doar despre superficialitate manipulată voit de societățile ultra-consumiste, ci și de o frică, uneori paralizantă, față de așa-numita ”cultură a Sentimentului”. Americanii au început să prefere masiv încă din anii ’50-’60 raportarea la ceea ce ei numesc ”relationship”, cu totul altceva decât un concept bazat pe sentimentalitatea glamoroasă de înaintea celui de-al Doilea Război Mondial.
Din punct de vedere sociologic, a-ți dezvălui în mod deschis sentimentele devine o atitudine jenantă, nerecomandabilă, cumva asociată unei romanțiozități, ce pare noilor generații de tineri tot mai vulnerabilizantă. Studiile feministe și cele cultural-americane au îmbrățișat pe larg ideea că sentimentul sau mai exact o cultură a sentimentului ar fi prezumabil că are în vedere ”constructuri” mai mult de tip cultural, supuse astfel influenței dominante a mișcărilor și tendințelor sociale și revizuirilor istoriei.
Pe de altă parte însă, sistemul educațional american a încurajat din plin așa-numita ”inteligență emoțională”, dar pe care au orientat-o în mod practic spre ținte și rezultate pragmatice, inclusiv în vederea creșterii randamentului echipelor de lucru și a competitivității economice, dar și în orice alt domeniu societal.
Socializarea devine un fel de ”must” pentru tineri însă este complet scoasă din circuitul vechilor familii tradiționale, ca și al unor forme de prietenie, ca și de împrietenire, de tip romantic, precum modelul expus de Romain Rolland în romanul ”Jean Christophe”.
Această schimbare de perspectivă a fost și un rezultat cumva inevitabil a modului în care s-a terminat a doua mare conflagrație mondială. Dispăruse aproape de la sine încrederea că modelele dezvoltate anterior de înalta societate americană sau britanică mai puteau fi perpetuate în formarea tinerilor. Paradoxal sau nu, însă, fuga de sentiment ca responsabilitate etică minimală a generat în bună măsură și crize în lanț de identitate în rândul adolescenților și tinerilor. Cultivarea agresivității, a unei dimensiuni sexy în toate tipurile de modă a părut că va putea combate decisiv formele de neîncredere, de dilematică sau complexele de inferioritate la așa-zisa ”vârstă ingrată”. Cu alte cuvinte, odată ce umanitarismul antebelic a făcut loc treptat ultra-consumismului, s-a dat frâu liber cel mult unui umanitarism de fațadă, pe care mai mulți filosofi și scriitori l-au demontat demult. În absența unor dezbateri sincere, după perioada ’68, asupra diverselor concepții despre bine și rău, ultima brumă de solidaritate umană înclinată spre tandrețe și compasiune față de celălalt se spulberase.
Pe de altă parte, hrănirea unei culturi a emoționalității n-a dispărut, numai că aceasta era dis-conectată de la sursele legate de sentiment și de cultivarea sa în rândul tinerilor, așa cum se manifesta până târziu, cel puțin sub influența romanelor lui E.M. Forster, de pildă în ”A room with a view” (roman excelent ecranizat în ’85 de regizorul James Ivory).
În spațiul occidental, mentorul are de înfruntat cu atât mai mult dificultatea să orienteze pe discipol către o fază superioară a căutării pe așa-zisul drum al fericirii, chiar dacă știm demarcațiile de bază încă din scrierile lui Epicur: ”Plăcerile obținute într-o manieră nerezonabilă se sfârșesc totdeauna rău”. Cum știm, însă, ”practicile” actuale ale fericirii, cum inspirat le numea într-un eseu Paul Drogeanu, nu se mai consumă deloc ca fragmente sau anticipări ale ”sărbătorescului”. Altfel spus, masificarea și ultra-consumismul au decuplat sau au astupat formele de resimțire a unui preaplin în raport cu vreo dimensiune ritualică sau a unei justificări sărbătorești, solemne. În epoca noastră, accentul se pune în mod vădit pe ”latura exoterică a ceremonialurilor”, iar multe comportamente ori atitudini sociale sunt luate arbitrar drept ceva festiv, întrucât discernământul pentru diferențierea între sacru și profan, percepția autenticului au fost radical și probabil iremediabil distorsionate. Deși poate părea foarte dificil, totuși, mentorul nu are drept misiune principală decât să ghideze traseul inițiatic pur și simplu către reflecție și înțelepțire. Plăcerile n-ar merita condamnate în sine, decât atunci când sunt în mod eronat orientate, devin obsesionale sau excesive.
În rest, putem continua să medităm și să sădim în cei mai tineri din jur tocmai faptul că Bucuria este preferabilă plăcerilor efemere și narcisiace, întrucât, mai totdeauna, ”bucuriile durabile provin din lumea noastră interioară” (Epicur). Mai pe scurt, știind că nu este deloc ușor să afli fericirea doar prin sine însuși, merită în continuare să credem că bucuria cea adevărată provine, până la urmă, din interioritatea noastră sau din puterea proprie și continuu exersată, cu ar fi spus Oscar Wilde, a Imaginației, a unei imaginații însă călăuzită profund de misterul dăruirii de sine: ”Fericirea este acel parfum care nu se poate revărsa asupra celorlalți fără ca și tu să nu primești câțiva stropi” (Ralph Waldo Emerson).
Sever AVRAM
Extras din volumul în pregătire ”Ultima halucinație de pe Muntele Măslinilor”
Tablete precedente:
