Despre Caragiale, s-a spus, de fapt, aproape totul, din toate unghiurile de interpretare posibile. Reinterpretările teatrale și cinematografice nu au lipsit defel, ba au fost chiar din abundență în ultimele decenii, dar majoritatea tot mai mult către o linie a unui umor negru, absurd, monstruos, oripilant, dacă nu scabros de-a binelea.
Revăzute dinspre prezent, viețile multor autori de comedii sau de romane satirice de ieri au fost radical permutate ca și cheie de înțelegere și tezaurizare simbolică. Așa s-a întâmplat cu multe opere celebre, de la „Mizantropul” lui Moliere la „Comedia umană” a lui Balzac. Și, probabil, că era inerent să se întâmple așa, întrucât din unghiul esteticii receptării lui Hans Robert Jauss, fiecare generație recitește și revizuiește mai mult sau mai puțin constructiv lespezile de temelie sau de hotar așezate în timp de perspectiva mai mult sau mai puțin conotată sau traumatiza(n)tă a epocilor anterioare.
Inițial, în anii ’80, aveam fatalmente un Caragiale tot mai caricatural politic, aproape ca fiind văzut de Mircea Iorgulescu, autorul volumului „Marea trăncăneală”, drept un fel de demontator al formelor fără fond ale lumii românești, amorfă, profund lipsită de simțul ridicolului și al tragismului real, înglodată într-o continuă epopee a devalorizării valorilor prin demonetizare discursivă și lipsa respectării minimale a cuvântului, a promisiunilor parcă fatalmente de neonorat vreodată. În plus, conducătorii vânduți care apar vituperați mai mult sau mai puțin printre rânduri, nu sunt decât expresia indiferenței, anomiei, prostrației sau chiar prostocrației cu care se mândresc majoritatea celorlalți vehiculanți de poncife, logoree și diluție simbologică a imaginarului colectiv, tarat, mahalagesc la un mod demn de repulsie sau compasiune spășită, după caz.
Evident, nu prea știi ce să admiri mai tare, care tip de comicitate, însă probabil cea de limbaj s-a întipărit cel mai abitir în mentalul postum al autorului. Acum însă mulți spun că văd în venalitatea lui Cațavencu sau conspiraționismul meschin-provincialist al tandemului Farfuride-Brânzovenescu palide, delicate prototipuri de umor cumsecădesc, necoroziv – în comparație cu „modelele” de grobianism, de ticăloșie sau de inconștiență patologică din societatea fără busolă de astăzi.
Sigur, lumea uneori mai mult involuează ca proiect umanist, în mod sigur, deja a regresat profund, iar grila post-post-modernismului actual preferă să aleagă din opera caragialescă mai mult partea de fard greoi, în descompunere, menită să alimenteze senzații tari, abisale, să intrige brutal sau să anestezieze nevoia noastră de flagelare a impasurilor și eșecurilor – personale sau de grup, ca societate înfeudată în mitologii nombriliste sau fanfaronade puhave tip ”Palilula”.
Cât de viu sau provocativ cu adevărat va mai fi în era inteligenței artificiale nenea Iancu ar fi dificil de estimat. Cred că vom reține tot mai mult acceptarea înnegurată a lumii post-mioritice pestrițe în anii exilului sau semi-anonim, că ne vom resemna poate cu timpul mai mult cu partea șugubeață, năzdrăvană a umorului sau în cheie Sică Alexandrescu mai degrabă decât cu noua viziune torpilantă, disolutivă în cheia căreia ne-am obișnuit să îl receptăm de la Lucian Pintilie încoace.
Fascinant va rămâne pesemne fatalismul împietrit țanțos al personajelor sale, mai mult auto-suficiente sau ipocrite, decât îndrăznețe, numai că tocmai misterul și farmecul verbului său rezidă în acea osmoză în raport de hohotul de râs din spatele fiecărei diformități caracteriale, fiecărui compromis rânced, fiecărei biete manevre meschine, fiecărui crochiu schițat din balconul deșertăciunilor din care își selecta săltăreții cobai unde parcă îl mai dibuim și acum, statuar instalat, la „Carul cu bere”.
Sever AVRAM
Comentariu la articolul http://www.dozadebine.ro/ion-luca-caragiale-cel-mai-mare-dramaturg-roman:
