Interviul acesta, realizat în decembrie 2006, este inedit, ca și altele, pe care le-am realizat cu personalități ale judo-ului românesc. În ediția din 5 octombrie a publicației noastre (interviu cu antrenorul Emil Morar – n.a.) am precizat de ce n-au fost publicate până acum. Credem că (poate și prin ineditul lor) vor trezi interesul iubitorilor judo-ului românesc. Astfel că toate vor fi publicate în edițiile viitoare.
Cârmaciul
Reporter: Aţi dat multe interviuri la viaţa dvs.?
Adrian Croitoru: Ca sportiv, am dat interviuri sumare. De la o vreme, mai puţine. Eu acum nu mai vâslesc, ci ţin cârma.
R.: Constat că în topul cluburilor la feminin, întocmit de FRJ, regăsim ordinea din clasamentul general. Să aibă româncele o dotare specială pentru judo?
A.C.: Şcoala românească de judo feminin este o şcoală bună. S-a văzut că rezultatele nu sunt sporadice. Este un aparent paradox aici. La băieţi, nivelul general este mai ridicat, bătăliile mult mai aspre, culoarele mai aglomerate. Să nu se creadă că băieţii sunt inferiori fetelor. Judoul feminin e mai nou la noi, dar bine reprezentat.
R.: Aţi primit oferta de a coordona centrul olimpic de seniori. Nu ezitaţi să preluaţi lotul într-un moment în care performanţele seniorilor se cam lasă aşteptate? Nu vă este teamă că, în cazul unor insuccese, va fi găsit vinovat antrenorul?
A.C.: M-am gândit mult dacă să accept, dacă să-mi ofer gajul sau nu. Sunt conştient că ne aflăm într-o fază de construcţie. Rezultatele se vor vedea în timp, ştiu asta. Trebuie răbdare.
R.: Aţi dat un răspuns provizoriu solicitării de a fi antrenorul coordonator al lotului?
A.C.: Eu am spus “Da” lotului. Nu-i uşor să iei un lot de seniori. Am doi copii, în vârstă de un an, respectiv 3 ani. Pot fi plecat zece luni pe an în cantonamente şi competiţii. M-am gândit dacă merită să stau atâta vreme departe de familie.
Alegerea soției sau unirea face puterea
R.: Iată că, în cele din urmă, judoul s-a dovedit a fi mai puternic…
A,C.: Soţia mea este cea care a decis. I-am respectat decizia.
R.: Trebuie să vă iubiţi foarte mult soţia…
A.C.: O, desigur! Cel mai mult îmi iubesc soţia şi copiii. Am mers, ca sportiv, în turnee, cantonamente, stagii de pregătrire şi perfecţionare. Când am plecat de acasă, fetiţa mea nu umbla. Când m-am întors, începuse să alerge. La copii, trebuie să prinzi primii patru–cinci ani. Dacă pierzi momentele alea, poţi spune că ai ratat ceva în viaţă… Acum, copiii sunt destul de mari.
R.: Cine a hotărât să colaboraţi cu CSM Cluj?
A.C.: Cum spuneam, n-avem vechime în judoul feminin. În ultimii ani, ne-am orientat şi spre acest domeniu. Am găsit acolo, la Cluj, oameni inimoşi şi o sursă de valori. Valori pe care le-am angajat la Dinamo. De 15 ani, majoritatea cluburilor nu mai puteau oferi nimic sportivilor. În treacăt fie spus, noi conlucrăm şi cu Dinamo Braşov. Mă gândesc la faptul că, ani la rând, ne-am bătut cu Braşovul, adică tot un Dinamo. Eram ca fraţii şi ne băteam între noi. Am zis că ar fi mai bine să n-o mai facem. Hai să ne unim! – ne-am zis. Şi am făcut-o, în folosul tuturor.
R.: Mi-a spus și domnul antrenor Florin Bercean despre asta. Un câștig important îl reprezintă faptul că puteți să asigurați locuri de muncă sportivilor, după vârsta junioratului.
A.C.: Puţine cluburi pot susţine sportivi peste o anumită vârstă, cam de la aceea a junioratului. Prin 2002–2003, am avut acceptul să înfiinţăm o echipă de fete care să evolueze foarte rapid. Şi conducerea clubului Dinamo, şi domnul Florin Bercean, antrenorul coordonator al CSM Cluj şi al lotului olimpic feminin, au fost de acord să realizăm o colaborare. Avem astfel posibilitatea de a le asigura un viitor fetelor, oferindu-le posturi militare.
“Tentaţia” dinamovistă
R.: Există o tentaţie de a fi sportiv la Dinamo?
A.C.: Poate la fotbal. Sunt reticenţi unii în ceea ce priveşte oportunitatea de a evolua sub culorile lui Dinamo Bucureşti. Este o problemă de mentalitate, în fond….
R.: De ce oare? Să fie asociat clubul Dinamo aparatului de control şi opresiune – alcătuit din Securitate şi Miliţie – care a funcţionat în vechiul regim?
A.C.: Mulţi dintre cei care au trăit în vechiul regim zic că acolo, la Dinamo, sunt bani mulţi şi mafie. Poliţia şi Securitatea sunt văzute cum sunt văzute. Însă este o mentalitate greşită. Indiferent care a fost situaţia în vechiul regim, realitatea de astăzi nu mai poate fi asimilată celei de atunci. Dinamo este un club extrem de serios şi de puternic la nivel naţional. Insist asupra avantajului de a fi sportiv la Dinamo. Se întâmplă să te accidentezi peste o lună sau două. Mai ştiu eu ce club sportiv şcolar sau asociaţie te dau pe liber. Pe când Dinamo te susţine.
După 20 de ani
R.: Cum se prezintă judoul masculin românesc, în viziunea dvs.?
A.C.: Mulţi judoka au plecat afară. Erau băieţi care promiteau. Au optat pentru Germania, Austria, Grecia etc. Pleacă pe la vârsta de 20, 20 şi ceva de ani, unii după ce termină facultatea. Sportivul obţine o performanţă. Îi dai bani care să-i ajungă pentru trei luni, dar carte de muncă nu-i asiguri. Federaţiile le întorc spatele. Acum, că intrăm în Uniunea Europeană, sper să îmbunătăţim Legea sponsorizării. Dacă nu, să vedem pe cine va mai interesa sportul. Toate schimbările de după 1990 n-au adus ceva bun în sport. Asociaţiile judeţene de judo se ceartă între ele. Ne desfiinţăm singuri. Încă suntem în stadiul de căutări. Sunt ţări ca Franţa, Rusia, Anglia care au tradiţie în judoul masculin. Acolo se lucrează computerizat. Şi noi avem ceva tradiţie, care datează de prin ’72. Atunci a venit un coreean care a prelucrat o tranşă de antrenori. Până în urmă cu vreo trei ani, când a venit un japonez, noi ne ghidam după ceea ce făceam şi în urmă cu 20 şi ceva de ani. Acum începem să schimbăm sistemul. E adevăret, cu oarecare întârziere.
Recurs la metodă
R.: Ce credeţi că a cântărit în alegerea dvs.?
A.C.: Sunt antrenor din 2002. Poate că a cântărit faptul că am fost, vreme de 15 ani, la lot, ca sportiv. Un an mai târziu, am fost titularizat la Dinamo şi angajat ca ofiţer comisar şef. Mai nou, am preluat şi lotul olimpic, unde lucrez alături de domnul Vasile Blendica, de la Dinamo Braşov. Încercăm să venim cu metode noi.
R.: Ați avut și stagii în străinătate, presupun.
A.C.: Mă număr printre puţinii care, de-a lungul anilor, au lucrat în Coreea de Sud şi în Japonia, în stagii de câte o lună de zile.
R.: Cam de câte ori ați fost în stagii asiatice?
A.C.: N-am ținut socoteala. Poate de vreo 11-12 ori. Numai în Japonia am fost de şapte ori.
Fiecăruia după ce-i lipsește
R.: Care sunt primele măsuri pe care le-aţi luat în calitate de antrenor al lotului olimpic?
A.C.: Un volum mare de muncă, dar individualizat. Fiecăruia nu după ce are, ci după ce-i lipseşte. Nu merg pe o pregătire la grămadă.
R.: Am înțeles: țineți seama de personalitatea fiecărui sportiv.
A.C.: Cred că ştiu ce-i lipseşte unui sportiv de valoare. Unuia – forţa, altuia – tehnica, spre exemplu. Antrenamentul este conceput funcţie de individualităţi.
R.: Câți sportivi aveți la lot?
A.C.: Am doar 10 sportivi. Într-o vreme, erau vreo 22. Nici nu poţi realiza un sparring pentru fiecare titular. Asta-i realitatea, dispunem de un lot destul de subţire numeric. Apoi, lipsurile materiale îşi pun amprenta şi asupra activităţii noastre. Cum spuneam, în jurul vârstei de 20 de ani, sportivii îşi iau câmpii. Pleacă unul în Spania, altul în Italia sau altunde şi acceptă să practice diverse munci. Unii se dedică în continuare judo-ului.
Un an dificil
R.: Cum veţi proceda, în aceste condiţii?
A.C.: Ne aflăm într-un moment foarte important, în prag de 2007, an preolimpic. Vom avea “europene”, “mondiale”, plus câteva turnee de calificare pentru Jocurile Olimpice. Voi apăsa pe acceleraţie.
R.: Văd că n-aveți a vă plânge că n-aveți de lucru…
A.C.: Va fi un an dificil şi pentru mine, ca antrenor. Sportivii – şi poate nu numai ei – vor fi cam reticenţi în ce priveşte persoana mea, tocmai pentru că vin cu ceva nou. Este ca o mâncare pe care o schimbi şi cu al cărei gust nu eşti familiarizat. Da, este un an destul de greu. Aştept din partea tuturor eforturi mari. Timpul mă presează. Dacă stau să mă gândesc, poate că am greşit că nu am preluat lotul din 2004. Dar soţia mea era însărcinată atunci.
Medalia râvnită
R.: Pe ce sportivi mizaţi?
A.C.: Am un nucleu de sportivi promiţători. La categoria 66 kg, evoluează Costel Dănculea şi Dan Fâşie. La “73”, Claudiu Baştea, cel mai experimentat judoka din lot, cu două ediţii ale Jocurilor Olimpice la activ. La “100”, Daniel Brata, deţinătorul unui “bronz” la “europene”. Am mai luat sportivi de la Liberty: pe Bogdan Bărbulescu, Adrian Checiu şi Marian Halas, toţi la “81”. Halas şi Checiu sunt destul de tineri. Aştept mult de la 2007.
R.: Obiective?
A.C.: Două calificări la Jocurile Olimpice, urmate de o a treia în anul olimpic. De la cei trei aştept cel puţin o medalie, la asta râvnesc. La masculin, nu s-a mai obţinut o medalie de la Jocurile Olimpice din ‘84, la Los Angeles, când medaliaţii noştri, ambii cu “bronz”, s-au numit Mircea Frăţică (78) şi Mihai Cioc (+95).
R.: Vi s-a promis tot sprijinul?
A.C.: Am sprijinul Federaţiei, al Comitetului Olimpic Român şi – cel mai important – sprijinul sportivilor. Deocamdată. Sper că şi după ce se vor familiariza cu metodele mele. Îi rog să aibă încredere în mine că voi încerca să-i duc acolo unde doresc. Vreau ca toţi factorii de decizie, antrenori şi sportivi să vâslim în aceeaşi direcţie. Dacă m-am înhămat la treaba asta, nu vreau să pierd timpul. Vreau să sudez echipa, pentru că lotul trebuie să fie o echipă. Acum, nu prea e. Da, va fi un an foarte greu.
Prăpastia
R.: Judoul masculin nu are performanţele celui feminin. Domnul Robert Andreescu vorbeşte despre o ”prăpastie” care s-a deschis în urma retragerii dvs. din activitatea competiţională. Prin ce rezultate v-aţi evidenţiat?
A.C.: În ‘90, am luat prima medalie la seniori – un “bronz” la “europene”, apoi aur la juniori. Între 1990–2000, am fost an de an în primii 5 din lume. Am un aur la “europenele” de seniori, plus un argint, două bronzuri şi două locuri V. La “mondiale”, am obţinut un “bronz” la juniori şi alte două medalii, de aceeaşi culoare, la seniori.
R.: Nu aveți un urmaș la nivel de performanțe?
A.C.: Înainte, se mai iveau doi–trei sportivi care să suplinească eventuala lipsă de pe lista performerilor a unuia dintre componenţii lotului român. Când nu figuram eu pe lista medaliaţilor, mă “suplineau” Sandu Lungu, Alexandru Ciupe sau Radu Ivan. Am fost o echipă destul de unită, am alergat pe cai mari şi ne-am ajutat. Zece ani după primele noastre succese n-a mai crescut nimic. Au mai trecut încă cinci. Tot degeaba. Ca să umpli prăpastia, este nevoie să se creeze o şcoală românească de judo. Or, când abia ai un lot de șapte-zece oameni…
Oameni puternici
R.: Care să fie cauza?
A.C.: E şi vina noastră, a antrenorilor de cluburi, că nu avem o aceeaşi linie pe care să o urmăm cu toţii. Eu trebuie să-i aduc în formă pe sportivi, dar pentru asta trebuie să-i iau mai de la bază, când rostul nostru, al antrenorilor lotului olimpic, este doar de a-i şlefui.
R.: Vă resimţiţi după 15 ani de loturi naţionale?
A.C.: Nu. Am fost o generaţie de oameni mai… puternici. Cei noi sunt necopţi pentru luptele aspre din judoul mondial. E drept, şi judoul e mai dinamic, s-a schimbat şi tipul de antrenament, iar ccidentările ne-au dat multe bătăi de cap. Cei mai valoroşi sportivi din ultimii ani s-au accidentat şi s-au retras. Şi acum sunt probleme la lot cu accidentările.
R.: Rostiţi, vă rog, un gând bun în prag de An Nou!
A.C.: Sper să fim cu toţii sănătoşi şi să reuşim să creăm premisele pentru obţinerea unei medalii olimpice la Beijing. Dacă nu vom atinge acest ţel, nu mă voi simţi împăcat cu mine.
