Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea la muncă silnică în URSS (IV)
(urmare din ediția 06.02.2020)
Revenim, după cum am promis, cu odiseea unei deportări, în fapt, radiografia unei existențe. Cea a lui Artur Schuller, etnic german din Ploiești.
Moartea obosită
Mult a suferit Artur în lagăr. Interlocutorul nostru ne-a precizat din capul locului că relatările sale sunt ”destul de generale”, aproape vagi. Dacă ar fi să ne relateze tot ce i-a fost dat să trăiască, s-ar putea scrie o carte întreagă (poate chiar mai multe). Și zău că n-ar fi lipsită de interes. ”În fiecare zi murea câte unul, în stânga, în dreapta. 40% dintre deportați au murit în lagăre. Mulți aveau să moară mai târziu, la întoarcerea în țară, de boli contactate acolo”. Unii, printre care se numără și Artur, au reușit să supraviețuiască supliciului, că parcă și moartea mai obosise. ”Să rabzi de foame aproape cinci ani de zile nu-i ușor. Frigul, foamea și mizeria ne exterminau. Puțini au supraviețuit. Nu vă puteți imagina, domnule! Iarna ne scoteau în zăpadă de peste un metru și începeam să mărșăluim până la locul de muncă. Munceam la reconstrucția institutelor distruse. Și iarna săpam în pământ. Aveam normă. Dacă n-o îndeplineam, era nenorocire. Uneori, era atât de mare înghețul, încât abia puteam să săpăm vreo 10 centimetri. Abia după ce cădeau sau mureau câțiva, se îndurau să ordone întreruperea lucrului și revenirea la lagăr”.
Mâine, Siberia
La început, ne mai îmbiau cu patul puștii și cu ce găseau. Îi bătuseră pe unii de le rupseseră mâinile și picioarele. Un unchi de-al meu, care va avea o soartă crudă, mai venea la carceră și ne spunea: <<Fiți atenți, că l-au bătut pe unul rău de tot! E aproape mort. Nu cred să mai aibă multe zile. Îi bat pe unii de le rup mâinile>>. Apoi, a venit un alt comandant în lagăr. Acesta a dat ordine severe, care au mai domolit violența”. În fond, sovieticii aveau nevoie de oameni pentru muncă forțată, nu de morți sau infirmi. Dar comandantul i-a speriat tare pe Artur și pe tatăl său: ”Erai la mâna lor, n-aveai ce să faci. Noul comandant venise cu niște NKDV-iști, ofițeri ai Securității sovietice. Ne-a chemat la el pe mine și pe tata. Era și o translatoare în birou. Am fost amenințați că vom fi trimiși în Siberia”. Înainte de a-i muta într-un alt lagăr, tot în Krivoirog, le-a spus: ”Pe cei rămași aici n-o să-i mai vedeți niciodată. Îi trimitem în Siberia”. ”Vă dați seama prin ce spaime am trecut, că auzisem de Siberia, zonă asociată cu ce e mai rău”.
”Degeaba”
Patru ani și mai bine a răbdat Artur de foame cumplită. ”Nu-și dă nimeni seama ce înseamnă asta. Nimeni… Numai dacă ai trecut prin așa ceva poți înțelege, numai dacă ai râvnit la o bucată de pâine și n-ai avut-o, numai dacă te-ai culcat cu mațele ghiorlăind de foame, numai dacă ai dus dorul la tot ce înseamnă mâncare, de-ai fi fost în stare să mănânci și pietre…”. Altminteri, nu poate nimeni să înțeleagă, ne asigură. Tac, întristat și mai mult de soarta acestui om. Și întreb ce se mânca la Krivoirog. Răspunsul vine imediat. ”Ei făceau o pâine de un kilogram, dar ne ofereau rații de 500 și 700 de grame, în funcție de munca pe care o presta fiecare. Era o pâine făcută la tavă, lipicioasă, cam vreo două degete la bază. Așa făceau ei pâinea. Nu știu cu ce o preparau – poate cu orz, poate cu ovăz -, că jos prindea această coajă lipicioasă. Da’ o mâncam, o mâncam ca pe cozonac. Apoi păduchii, puricii, ploșnițele… Ne înnebuneau, vara nici nu puteai să dormi înăuntru. Dormeam afară, în aer liber. Atunci speram că într-o zi viața va fi bună și cu mine. Dar acum mă uit în urmă și spun că toate suferințele astea au fost degeaba, degeaba”.
Aruncat din tren
Unchiul care i-a avertizat avea să sfârșească într-un mod cumplit: a fost pur și simplu aruncat din tren, în Polonia. ”I-au trimis acasă pe toți cei care nu mai puteau să muncească. Unchiul a fost trimis în țară după vreun an și jumătate. Eu am rămas acolo mai bine de trei ani, cu tata și alți doi vecini. Unchiul aruncat făcuse niște buboaie, furuncule și eczeme pe tot corpul, din cauza mâncării proaste și a mizeriei. Paza sovietică l-a aruncat din mers. După alți doi ani a plecat și tata. Martori oculari ai evenimentului aveau să-i relateze ultimele clipe ale unchiului. Paznicii sovietici n-au avut niciun moment de ezitare. Bubele unchiului miroseau urât de tot, iar paznicii se temeau să nu se declanșeze vreo epidemie. Din nefericire, nu numai unchiul meu a avut parte de un asemenea sfârșit”.
Furuncule SS
Buboaiele și furunculele au năpădit și corpul lui Artur, însă acesta, fiind mai tânăr, a rezistat. Dar semnele sunt vizibile și acum. Semne care i-au creat alte probleme neplăcute. În sistemul sovietic suspiciunea fiind la ea acasă (sovieticii fiind obișnuiți să vadă dușmani pretutindeni), l-au luat la întrebări pe Artur, după ce i-au detectat semnele, bănuindu-l că ar fi militar al trupelor germane de elită, aceștia având drept semn distinctiv niște semne la subraț.
În lagăr se aflau și germani, de profesie medici sau felceri. Aceștia îi operau clandestin pe bieții deținuți, extirpându-le unele bube. ”Sovieticii nu știau de asta, dar până la urmă au descoperit treaba și ne-au luat la verificări. Ne duceau în fața unor comisii alcătuite din ofițeri superiori sovietici. Ne dezbrăcau la pielea goală și ne puneau să ridicăm mâinile. Mă chemau cu unul Costel Tzvirner, din Târgoviște. În fine, sovieticii ne-au controlat, ne-au luat toate datele și au văzut că venim din România. Am rămas acolo până s-au convins că nu suntem din trupele SS. De vreo cinci ori ne-au chemat. Ce povestesc eu acum ține de ultimele trei luni de lagăr. Tocmai pentru că eram bănuiți că suntem SS-iști, am mai fost reținuți astea trei luni. Venise ordin să ne trimită acasă. Noroc că aceia care plecaseră ne lăsaseră mâncarea lor. Ne-au mutat într-un alt lagăr, tot în Krivoirog. În lagărul ăsta, majoritatea era formată din femei. Doar 16-17 bărbați, cei bănuiți că ar avea <<bube SS>>”.
Ultima dată când i-au dus la comisie au fost întrebați unde au lucrat. La întoarcerea în lagăr, santinele le-au spus să stea liniștiți, că i s-a spus să nu-i mai ducă și că vor fi eliberați toți. Pe data de 8 noiembrie au plecat din lagăr. Pe 21 noiembrie au ajuns acasă. Începuse să ningă. Înainte de plecare, li s-a ținut un discurs. ”I-am spus lui Costel Tzvirner să se țină de mine. Învățasem să vorbesc vceva rusește, nu și să scriu. Știu și acum”.
(urmare în ediția din 20.02. 2020)
A consemnat Leonida Corneliu CHIFU
