Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea la muncă silnică în URSS (V)
(urmare din ediția 14.02.2020)
Imposibila evadare
Cât a fost în lagărul sovietic, Artur a plănuit mult timp o evadare. Lagărele erau împrejmuite cu trei rânduri de sârmă, iar terenul era arat. La fiecare colț al lagărelor se aflau santinele, câini și reflectoare. ”Cum te apropiai, auzeai <<Nazat!>> (Înapoi) după care ne amenințau că ne împușcă. Eu și tata am evadat în ’46, la începutul lui august. Dacă unchiul aruncat din tren ar fi mers cu noi, poate că ar fi scăpat. Dar a rămas acolo, pentru că n-a avut curaj să participe la o asemenea nebunie. Tata n-a ezitat nicio clipă, era un om de inițiativă. Știam că războiul se terminase și credeam că vom rămâne acolo, la carceră, pe viață. <<Mă, de-aici nu scăpăm. Dacă evadăm, mai avem o șansă. Mergem spre Cernăuți>>, spunea tata. Mama era din Cernăuți și ne gândeam să ajungem la neamurile ei, chiar dacă Cernăuțiul era tot teritoriu al rușilor. Am aranjat din timp cu tata și cu un tip, Mulbauer. Ăsta n-a venit la punctual de întâlnire, dar nu ne-a trădat. Atunci lucram la mină. Eu jos, tata la suprafață”.
Artur a ieșit din mină cu o oră mai devreme.S-a amestecat printre ruși, care erau îmbrăcați ca deportații, cu cizme și combinezoane. ”Am abandonat lopata cu carbit. Parcă văd și acum un drum mare cu lanuri de porumb pe margini. Tata știa să se ghideze după stele. Ne-am dezbrăcat de țoalele de miner și le-am îngropat după vreo cinci-șase sute de metri. Bineînțeles că pe dedesubt aveam haine obișnuite. Un puști, aflat la marginea lanului, ne-a avertizat: vedeți că vine patrula. Noroc că începuse să plouă și ne-au pierdut urma. Noaptea dormeam prin cimitire neîmprejmuite sau prin tufișuri. Întâlneam în drum colhozuri imense”.
La câțiva pași de Petihatka
Cei doi evadați au reușit să vândă un surplus de haine pe care le luaseră din lagăr și au făcut rost de câteva ruble. ”Și rușii erau ca vai de capul lor, cumpărau de la noi. Ne țineam pe lângă calea ferată. Ne interesaserăm înainte și auziserăm câte ceva despre drumuri. Cel mai important era Petihatka. <<Peti>>, în rusește, înseamnă <<cinci>>. De-acolo plecau cinci drumuri, inclusiv unul spre Cernăuți. De trei ori ne-au luat la întrebări niște santinele întâlnite pe drum, dar – curios – ne-au lăsat în pace. Ultima dată, când ne-au ridicat, ne aflam într-un lan de porumb, aproape de Petihatka, obosiți morți. probabil ne-a zărit cineva, că ne-am trezit de dimineață cu santinelele pe cap. Erau un ofițer, un soldat, o gabrioletă și un cal. Au strigat la noi: <<Strileai davai!>> (Vă-mpușc! Mergeți!). Ne-am supus. Asta se întâmpla după vreo două săptămâni de la evadare”.
N-au reușit să ajungă la Petihatka, de unde intenționau să călătorească clandestin într-un tren spre Cernăuți. Reușiseră să parcurgă vreo 250 de kilometri, că mai circulau și cu mărfarele. ”Cu automatele îndreptate spre noi, ne-au dus într-un lagăr provizoriu. Am avut mare noroc, că am dat de un basarabean în uniformă rusească. La puțină vreme după ce am fost lăsați în seama lui, ne-a zis: <<când vedeți că vin, vă băgați în colțuri diferite ale încăperii și țipați, să creadă că vă bat eu>>. Da de unde! Ne aducea și de mâncare. Vasilică îi ziceam. Am stat acolo câteva zile. Au dat telefon, au transmis semnalmentele noastre, vârstele. Bănuiesc că și-au dat seasma. Au trimis un ofițer pe nume Romanenco – ăsta se ocupa de supravegherea noastră la munca silnică – și un soldat, să ne recunoască. Trebuie să vă mai spun că eu și cu tata notaserăm într-un caiet mic localități și sate pe unde ar fi trebuit să trecem. Romanenco ne-a bănuit că am fi spioni. I-am demonstrat că noi apelaserăm la o cheie foarte simplă, ”comersant” îi spuneam, pentru a încifra numele localităților. El s-a convins că nu mințim și ne-a retrimis la reconstrucție. A fost o cumpănă grea atunci”.
Artur Schuller ne-a relatat și alte întâmplări din lagăr, inclusiv situații în care ”moartea ne-a privit în ochi”, dar spațiul de care dispunem nu ne permite relatarea lor.
”În ultimele trei luni am fost îngrășați ca porcii, ca să-și facă reclamă înainte de a ne trimite acasă”, adaugă Artur.
Acasă
La întoarcerea în țară, complet deprimat, ”distrus fizicește și moralicește”, Artur, alături de ceilalți călători, toți foști deportați, a coborât la Sighetu Marmației, unde trenul avea o oprire, și s-a repezit să sărute pământul românesc. ”Nu mai speram să vedem vreodată țara noastră. Când am ajuns acasă, pe 21 noiembrie 1949, s-a umplut curtea de vecini și prieteni, cu oameni pe care-i cunoșteam. N-aveam loc nici să mă învârtesc. După două-trei zile, m-am dus la comisariat, dar n-au vrut să mă ia în evidențe. M-au trimis la <<Unirea>>. Tot Pavelescu era șef de secție. Ce mai faci, măi Artur? Sunt și eu ca cioara pe cracă aici. M-a trimis la Forțele de Muncă. Acolo m-a recunoscut un secretar de partid care lucrase și el la <<Unirea>>. M-am întors de unde plecasem, am obținut calificările de gradul II și III – am certificatele și acum. M-am calificat cu <<foarte bine>>. După ce am terminat ucenicia, am fost chemat într-un birou unde se aflau doi securiști. Unde ai fost? În URSS. De ce? Acolo m-au trimis. N-am făcut armata, nu știu să mânuiesc mitraliera, n-am omorât pe nimeni. M-au trimis degeaba. Eu am suferit din cauza numelui meu. Mi s-a distrus viața pentru un nume. În fine… Am fost întrebat: cine crezi că va ieși victorios din lupta asta politică? Cine va oferi poporului o viață mai bună, am răspuns. De atunci, n-am mai fost chemat la Securitate. Mă mai chemau din când în când la cadre, la oameni de-ai lor, de la Securitate, care se ocupau cu racolarea. <<Du-te înapoi la strung, îmi ziceau>>”.
”Am muncit toată viața, 47 de ani, am luat medalii pe care le-am dat băiatului, să se joace cu ele. Am lucrat și la Câmpina vreo trei ani. Strungar caroserist, pe mașină de 2000 de milimetri. Am lucrat, la nevoie, și pe strunguri mici”, relatează Artur. Apoi, brusc: ”Domnule ziarist, vă rog să-mi rețineți și mie un ziar, să trimit la un văr de-al meu, ca să-l arate pe-acolo!”.
Ce mai așteaptă Artur de la viață
Aceasta a fost uimitoarea și trista poveste a unui fost deportat, care n-a tras un foc de armă în viața lui, n-a prejudiciat pe nimeni, dar a avut ghinionul să poarte un nume nepotrivit cu vremile. La aproape 80 de ani, locuiește mai mult clandestin într-o locuință unde nu are mutația făcută și pentru care plătește chirie. Unul dintre cei trei copii ai săi, un bărbat de 44 de ani, nu se poate deplasa. Tot ce-și mai dorește este ”o locuință de-asta, socială, unde să ne putem instala eu, soția și fiul nostru, pentru că toți trei suntem bolnavi. Și nemții ar trebui să-i ajute pe etnicii germani, pentru că din cauza lor s-a declanșat războiul ăsta nenorocit. Și să-l fi câștigat, nici o lume cu Hitler nu era de dorit”. (sfârșit episodul Artur Schuller. Urmarea epopeii etnicilor germani din Prahova deportați în URSS în ediția din 8 martie 2020)
A consemnat Leonida Corneliu CHIFU
