IN MEMORIAM
Ion Stratan
”… și așa mă zbat ca un pește pe uscat, până când moartea mă va primi în valurile sale – FINE – ”.
Luna iunie a anului 2005 (ultimul al vieții sale) a însemnat pentru poetul ploieștean Ion Stratan (n. 1 octombrie 1955 – d. 19 octombrie 2005) editarea unei noi cărți, o ”Carte ruptă” (apărută la Editura ”Premier”), pornită de la ciclul de trei grupaje de poeme care forma, la a 33-a carte scrisă, o formulă de 33 de poezii. Volumul este dedicat unui alt poet ploieștean, poetul Marian Ruscu.
Poetul precizează că volumul este alcătuit ”Pe marginea ultimei prelegeri a lui Martin Heidegger (26 mai 1976), (în fața mormântului deschis)
Prima secvență este alcătuită ca meditație asupra morții și învierii din perspectiva filosofiei cuvântului: ”Să o spunem direct: o planetă/ Făcută din gaz și fier – nu/ avea cum să o ducă mai bine/ Pământul e dușmanul popoarelor/ Oxigenul nu le-a ajuns ca să ajungă la Pace”. Și, la final: ”La ce te aștepți după bombe, torturi, crime și jafuri?/ sfârșit” (1).
Al doilea ciclu, cu aceeași încărcătură existențială, se intitulează ”Jucătorii de filme” și este o alternanță de ironie și admirație la adresa idolilor de celuloid: ”Vine meteoritul de-odată/ Se aliniază planetele/ E vremea inspecției domnului Schwartzenegger, azi guvernator în CA.” … ”Faceți loc, dați Pământul departe/ Vine culturistul să joace singura carte/ Pe care a citit-o.” (”Poezie, vine Schwartzenegger”); ”(Sufletul este uneori parcă o cârpă/ Cu care șlefuim oglinda artei)” … ”Odată, despărțirea de Poezie mi s-a părut/ totuna cu moartea violet/ (de n-ar auzi acestea Kirsten Allen)” (”Glen Close”). Sau ca în ”Îngroparea lunii”: ”Am să vă spun/ despre Al Pacino, cel care considera degetele/ nefăcute pentru scris,/ ci pentru scobit în nas, acolo unde credea el că se află Dumnezeu”.
Ultima parte, ”Ilustrație cu stele căzătoare”, este o secvență lirică de meditație asupra timpului și sentimentelor.
Sentimentul existenței simțit în universul liric din ”Cartea ruptă” este – cum spune și titlul – o deșirare a coerenței lumii de la începutul mileniului III, o continuare a rupturii – teoretizată de T.S. Eliot – între sensibilitate și intelect, în care accentul cade când pe spiritul critic, când pe afectivitate. Astfel, durerile autorului sunt complementare cu durerea lumii, ca în versurile următoare: ”… Și se ivi timp/ Nu vremea, ci viața noastră trece…” (versurile de pe coperta IV a cărții) și, mai ales: ”Rana mea e un cuțit care se/ răsucește într-o rană mai mare” (”Un cerc cu patru fețe este poemul acesta”).
Leonida Corneliu CHIFU
