close

Artă

Artă

Exposition «Architectures rêvées» : «Versailles a avancé par tâtonnements successifs»

castelarta

Elisabeth Maisonnier, commissaire de l’exposition «Versailles, Architectures rêvées 1660-1815», décrypte la construction de ce monument emblématique.

Alors que l’exposition organisée dans le cadre de la Biennale d’architecture et du paysage (BAP) propose au public de découvrir, jusqu’au 3 août, Versailles tel qu’il aurait pu être, la commissaire Elisabeth Maisonnier revient sur les chantiers de ce joyau national.

On imagine souvent le château de Versailles comme immuable. Cela correspond à la réalité ?

ELISABTEH MAISONNIER. Plus ou moins. Il a peu évolué dans son aspect extérieur, du côté des jardins, car les choses ont rapidement été fixées lors de sa construction. En revanche, la façade côté ville, a, elle, beaucoup bougé entre 1660 et 1680. Durant cette période et contrairement aux idées reçues, Versailles a avancé par tâtonnements successifs et non selon un plan figé. Ensuite, de 1680 à 1770, la façade côté ville a très peu été modifiée.

Comment se construit le château ?

Louis XIV refuse d’écouter ses conseillers, qui lui recommandent de détruire le château de son père, Louis XIII. Tous ses successeurs resteront d’ailleurs attachés à cette demeure familiale emblématique. Les architectes lui présenteront malgré tout des projets d’unification des façades du côté de la ville, car ils veulent les harmoniser avec celles du côté jardins et mettre le château au goût du jour du XVIIIe siècle.

L’architecture moderne a-t-elle été inventée à Versailles ?

Non, elle ne s’invente pas là. La nouveauté de Versailles, c’est plutôt le déploiement de moyens très importants au service d’un projet énorme, à réaliser dans un temps limité. Versailles est précurseur dans ce qu’on pourrait appeler de nos jours la « ville nouvelle ». La ville de Versailles dans son ensemble que l’on connaît aujourd’hui a été quasiment conçue ex nihilo, et c’est une première en France à cette époque.

(Laurent Mauron – leparisien.fr)

mai mult
ArtăPromovate

Născut greu, travertinul s-a încheiat! Urmează metalul…

sculptura

CARANSEBEȘ – Cea de-a 16-a ediție a Simpozionului Internațional de Sculptură Monumentală de la Caransebeș și-a prezentat sâmbătă lucrările din acest an. 10 artiști din Spania, China, Siria, Canada, Serbia, Israel, Franța și România, coordonați de Eugen Petri, au lucrat în praful din tabăra de lângă râul Sebeș, în ultimele săptămâni, finalizând în acest fel ciclul în travertin început în 2016.

Și nu a fost deloc ușor, așa cum am aflat de la directorul Casei de Cultură „George Suru”, Ioan Cojocariu: „Parcă cineva își băgase coada ca să nu se împlinească toate cele trei cicluri în rocă, dar astăzi ne găsim în această frumoasă izbândă. Acești sculptori minunați au lucrat zi și noapte, o singură zi m-au rugat să le-o las liberă pentru a merge să-l vadă pe mai marele Brâncuși la el acasă, pentru care ei pleacă de acolo, de la ei, să-i vadă operele nemuritoare”.

Sceptic la un moment dat în ce privește simpozionul de sculptură, primarul Felix Borcean spune că arta și aceste sculpturi trebuie să aibă viitor în municipiu. „E o ediție care s-a născut greu, dar s-a realizat prin ambiția lui Eugen Petri și Ioan Cojocariu. Văzând câtă pasiune pun alții să ne prezinte arta, m-am gândit că noi facem de ani buni acest simpozion și caransebeșenii parcă nu-l apreciază așa cum se cuvine. Chiar și eu am avut această îndoială, ca primar, dacă e bine sau nu să-l mai facem, pentru că primeam din toate părțile înțepături, ce ne trebuie nouă atâtea statui, pietre? Dar m-am convins, arta trebuie să aibă viitor la Caransebeș, ar fi păcat ca noi, cei care ne ocupăm de destinele sale acum, să întrerupem acest frumos ciclu cultural”, a precizat edilul.

Despre cele 10 lucrări de artă din acest an a vorbit Marius Tița, realizator de emisiuni de artă la televiziunea națională. Acesta le-a comparat cu niște „minuni în piatră”, prin care se vorbește în lume de Caransebeș și România. „Avem simboluri, Insula lui Dorde Cpajak, lupta dintre apă și rocă, ca la Cazanele Dunării, avem Râul Timiș al lui Liu Yang, o avem pe Baba Dochia cea împietrită de Marie-Josee Leroux. E Lotusul lui Jamal Hassan, iar Joel Thepault își amintește că pietrele au fost cândva fosile. Profesorul Alar, din Damasc, a legat roca cu metal, poate ca o previziune a ceea ce va urma, Miguel Isla a improvizat geometric, iar Răzvan Mincu ne-a vorbit despre nașterea stelelor. Nu în cele din urmă, Eugen Petri a mers pe tensiuni, le-a căutat. Toate aceste lucrări pot sta liniștite în zonele centrale ale unor orașe mari”, a spus Tița.

Așa cum a anunțat Ioan Cojocariu, anul viitor va fi al sculpturilor în metal la Caransebeș, mai ales că directorul TMK Reșița, Romulus Ioan, le-a spus organizatorilor simpozionului că ar fi onorat dacă TMK ar fi sponsorul ciclului în metal.

(Răzvan Mihalcea – caon.ro)

mai mult
Artă

Portret de compozitor Eugen Doga, în cadrul ‘Vacanţelor muzicale la Piatra Neamţ’

afisfest

În cadrul Festivalului Internaţional Vacanţe muzicale la Piatra-Neamţ au loc astăzi, 3 iulie 2019, un recital instrumental şi un concert simfonic.

La Teatrul Tineretului, sub genericul Seara tânărului nemţean evoluează pianista Alina Azario şi violonistul Adrian Iliescu. De la ora 19.00, muzicienii propun publicului lucrări de Johann Sebastian Bach, Johannes Brahms, George Enescu şi Bela Bartok. Iar de la ora 21.00, pe scena din Piaţa Turnului, Orchestra Simfonică Teleradio Moldova dirijată de Dumitru Cârciumaru prezintă un portret de compozitor Eugen Doga. Solişti: soprana Mariana Bulicanu şi tenorul Dumitru Mîţu.

Festivalul Vacanţe muzicale la Piatra-Neamţ va continua până sâmbătă, 6 iulie.

(Larisa Clempuş – romania-muzical.ro)

mai mult
Artă

19th and 20th Century Sculpture

sculpture

Sotheby’s dedicated sale of 19th & 20th Century Sculpture will showcase some of the finest Neoclassical, Romantic, and Modernist statuary on the market. This July’s diverse selection is led by opulent Italian marble nudes by Raffaello Bartoletti and Ferdinando Andreini. Further highlights include elegant portraits by Prince Paul Troubetzkoy, and important early modernist bronzes by Louis Dejean and Joseph-Antoine Bernard.

See Auction Details

(sothebys.com)

mai mult
Artă

Camille Pissarro’s ‘Le Boulevard Montmartre, matinée de printemps’

Arta

‘Le Boulevard Montmartre, matinée de printemps’ will be leading our upcoming London Impressionist, Modern & Surrealist Art Evening Sale on 5 February 2014. Sotheby’s Specialist Philip Hook and Ann Dumas, Curator from the Royal Academy of Arts, explore this exceptional painting by Camille Pissarro from the Collection of Max Silberberg.

Sursa: youtube.com

mai mult
Artă

21 Facts About Claude Monet

Monnet

Claude Monet is among the most celebrated Impressionist painters of all time. His magnificent 1908 work, Nympheas, is the top lot in Sotheby’s upcoming Impressionist & Moderrn Art sale on 19 June.

1. Disillusioned with the Académie and the salon system, Monet and others founded the Impressionist movement…
In 1862, Monet entered the studio of the Swiss painter Charles Gleyre. Alongside like-minded artists Pierre-Auguste Renoir, Frédéric Bazille and Alfred Sisley, he began to refine his visual language and technique. In 1874, Monet and others whose works were often rejected at the conservative Salon de Paris (including Renoir, Edouard Manet, Edgar Degas, Paul Cézanne and Camille Pissarro) formed the Anonymous Society of Painters, Sculptors, and Engravers and organized an independent exhibition. It would later became known as The First Impressionist Exhibition.

2. …Which derives its name from Monet’s Impression, Sunrise.
Displayed at the 1874 exhibition, the painting depicts a hazy scene at the port of Le Havre. The critic Louis Leroy disparagingly referred to the painting as “Impressionistic”, commenting that “Wallpaper in its embryonic state is more labored than this seascape!” The term, however, was soon enthusiastically embraced by the budding movement.

3. Before becoming a painter, he was a popular caricaturist.
By the age of 15, Monet had made something of a name for himself with his charcoal caricatures of various Le Havre locals. The pieces, which he sold for 10-20 francs each, were signed “O. Monet” (His first name is Oscar; Claude is his middle name).

4. He was drafted into military service and spent a year in Algeria.
In 1861, at the age of twenty, Monet was drafted into he First Regiment of African Light Cavalry. His father, despite having the means, declined to purchase the 2,500 franc exemption from conscription when Monet refused to give up painting. Monet served for one year in Algiers until he contracted typhoid; his aunt then stepped in to remove him from the army on condition that he would complete a formal art course. While no works from his time in Algeria survive, Monet later reflected that “the impressions of light and color that I received there…contained the germ of my future researches.”

5. Monet was inspired by Japanese art.
Over his lifetime, Monet amassed an impressive collection of Japanese Ukiyo-e wood block prints, many of which are still on view at his Giverny home. While his fascination with Japanese culture is evidenced in his earlier work on a more superficial level, as in La Japonaise (Camille Monet in Japanese Costume) (1876), he later incorporated the ethos of Japanese “pictures of the floating world” on a much deeper level. The Japanese-style bridge and waterlily pond that he designed became Monet’s predominating subject matter in the last decades of his life.

6. His friend and mentor, Eugène Boudin, introduced him to en plein air painting.
In 1856, a teenage Monet met Boudin on the beaches of Normandy. Boudin instructed his protégé in the techniques of painting outdoors and instilled in him a deep appreciation for the play of light on natural forms. The dynamic plein air style became a hallmark of the Impressionist movement; Monet later acknowledged: “If I have become a painter, it is entirely due to Eugène Boudin.”

7. Fascinated by the effects of atmosphere on light and color, Monet created many studies of the same subject observed under different conditions.
Monet produced numerous series examining the effects of the time of day, seasons, and weather conditions. These include the Haystacks series of 1890-91, the famous Rouen Cathedral paintings of 1892-94, and the over 250 Water Lilies that Monet painted in the last decades of his life. His series paintings diverge from his earlier and more spontaneous work in their careful and deliberate creation. Pop Art and Minimalism are both influenced by Monet’s pioneering interest in the serial display of objects.

8. In 1868, Monet attempted to drown himself in the Seine.
Shortly after the birth of his first son, Monet and his family were living in poverty; his father did not approve of his relationship and career and had cut him off financially. Struggling to support his family and frustrated by the French art establishment, Monet attempted suicide by jumping off of a bridge into the Seine River. While he survived and went on to engage a group of like-minded artists with whom he would found the Impressionist movement, Monet would continue to struggle with bouts of depression throughout his life.

9. During the Franco-Prussian war, he and his family fled France.
In 1870, the Monets took refuge in London. During this time, he studied the works of the English landscape artists John Constable and J.M.W. Turner. He also met his first art dealer, Paul Durand-Ruel. In 1871, the family left London for Zaandam in the Netherlands. There, he made 25 paintings and reportedly came under police scrutiny for “revolutionary activities.” He returned to France later that year, settling in Argenteuil.

10. Later in life, Monet developed cataracts, which give the paintings from this period a reddish tone…
He was diagnosed with cataracts in both eyes in 1912 at the age of 72, from which he suffered until undergoing surgery in 1923. Nuclear cataracts have the effect of absorbing light, desaturating colors, and making the world appear more reddish yellow. Consistent with these perceptual changes, Monet’s paintings of water lilies and willows at this time become more abstract, with a notable color shift from the blue-green spectrum to muddier yellows, pinks, and reds. While Monet himself was deeply troubled by the effects of vision loss on his work, paintings from this period are nevertheless recognized as an important bridge between Impressionism and modern abstraction.

11. …And following corrective surgery, it is believed that he could see colors on the ultraviolet spectrum.
In 1923, Monet underwent cataract surgery on his right eye; he refused, however, to have his left eye operated on. As a result, he could see violets and blues through his right eye but not his left. It is also believed that due to the removal of the lens, which filters out ultraviolet wavelengths, Monet began to perceive—and paint— a spectrum of color typically unseen by the human eye.

12. Abstract Expressionists like Mark Rothko, Jackson Pollock, and Willem de Kooning were partly responsible for the huge popularization of Monet’s work.
While Monet saw financial and critical success in the latter part of his career and was well known in artistic circles, a major revival of interest in his work occurred in 1940s New York with the birth of Abstract Expressionism. These artists drew on Monet’s use of scale, composition, and semi-abstraction, sparking an enduring renaissance of appreciation.

13. Monet created a bateau-atelier, or studio boat, from which he painted many of his water-scene works.
Monet was inspired by Charles-François Daubigny, a Barbizon school painter, who, in 1857, had first built a studio and a small shelter on his boat to bring him closer to the water he so-often painted. Daubigny was an influential Pre-Impressionist and a close friend of Corot. Monet took up this „boat studio” himself and which he made the subject of several of his canvases.

14. In honor of the end of World War I, Monet donated a series of monumental Nymphéas to the French government.
Installed in 1927 at the Musée de l’Orangerie in Paris, the eight paintings from his over 60 Nymphéas, each measuring 14 feet wide, are exhibited according to Monet’s wishes in an immersive elliptical display. The result, in the words of the artist, is “the illusion of an endless whole, of a wave with no horizon and no shore.” The French painter André Masson famously hailed it as the “Sistine Chapel of Impressionism”.

15. His favorite model was his first wife Camille Monet (née Doncieux), who appears in over 30 of his paintings.
The two met in 1865 and were married in 1870. Doncieux, who also modeled for Renoir and Manet, is featured in numerous works including the 1866 painting Camille (The Woman in the Green Dress), and Women in the Garden (1866-67), for which she posed for all four figures. Shortly after the birth of their second child, Camille tragically died at the age of 32, probably from pelvic cancer. A grieving Monet painted her for the last time in Camille Monet on her deathbed (1879). The art critic John Berger described the painting as “a terrible blizzard of loss…there can be very few death-bed paintings which have been so intensely felt or subjectively expressive.”

16. His second wife, Alice Hoschedé, destroyed almost all photographic records of Camille.
Alice and her then-husband, Ernest Hoschedé, impoverished by debt, moved in with the Monets in 1878. Soon after Camille’s death, rumors began to swirl about Monet’s relationship with Hoschedé. They were eventually married in 1892 after the death of Hoschedé’s estranged husband. Alice was reportedly so jealous of Camille that she demanded that Monet destroy all photos, letters, and mementos of her. Only one photograph is known to have survived, an 1871 portrait that was kept in a private collection.

17. Monet and Hoschedé lived with their combined 8 children.
Monet had two children from his relationship with Camille, Jean and Michel. Hoschedé had six of her own children with her estranged husband: Blanche, Germaine, Suzanne, Marthe, Jean-Pierre, and Jacques. Blanche, herself a painter and a particular favorite of her stepfather, later married her stepbrother Jean.

18. His own harshest critic, Monet destroyed as many as 500 of his own paintings.
In 1908, a show of his work in Paris had to be postponed after he took a knife to at least 15 of his water lily canvases. This was not his first bout of destruction, nor would it be his last; after his cataract surgery, he disposed of or reworked many of the paintings that were created at the height of his vision loss. His friend and former French Prime Minister Georges Clémenceau told a journalist in 1927, “Monet would attack his canvases when he was angry. And his anger was born of a dissatisfaction with his work…Monet destroyed canvases in his quest for perfection.”

19. He rerouted a nearby river and imported exotic flowers to create his famous garden in Giverny.
In 1890, Monet bought a house in the village of Giverny and embarked on an ambitious project to create the gardens from which he would paint for the remainder of his life. An exacting landscaper, Monet wrote daily instructions to the six gardeners that were hired to realize his vision. In 1893, to the displeasure of his neighbors, Monet created a pond on his property by diverting a local river. He filled it with water lily cultivars from South America and Egypt.

20. At his funeral, the French statesman Georges Clémenceau declared: “No black for Monet!”
Monet died of lung disease on December 5, 1926 at the age of 86. According to his wishes, he had a small and simple funeral. When Clémenceau saw the black shroud intended for Monet’s casket, he rushed to replace it with a floral cloth, exclaiming “No, no black for Monet!” Indeed, Monet almost never used black in his paintings, preferring to combine darker colors to create a more dynamic appearance of shadow.

21. Today, 500,000 visitors tour Monet’s home and gardens each year.
Monet’s son and heir Michel bequeathed the Giverny property to the Académie des Beaux-Arts. Over a period of ten years, the house and gardens were painstakingly restored to their former splendor and opened to the public in 1980. The grounds feature two gardens: the Clos Normand flower garden and the Japanese-inspired water garden. The site is open to visitors 7 months out of the year.

(Zoë Vanderweide – sothebys.com)

mai mult
Artă

Maica Benedicta: „Eminescu a iubit și a apărat Ortodoxia românească”

Eminescu

S-au încercat până acum câteva răspunsuri la problema credinței marelui artist gânditor. Unii l-au socotit ateu ireductibil, alții un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minimă prin desprinderea lor de contextul atât de vast și complex al întregii gândiri și opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară.

Într-adevăr, poetul gânditor român este și el o ființă plină de contradicții, ca oricare alt om, așa cum dovedește psihologia modernă. Dar marii artiști, cu înzestrările lor, atât de bogate și variate, resimt, trăiesc și mai cu seamă exprimă psyhee-a lor divizată în feluri neobișnuite, dramatice, uneori chiar tragice. Dualismul acesta întreține în personalitățile înalt creatoare o polaritate, o tensiune adesea greu suportabilă.

Căutător de absolut în viață, în gândire și creație, Eminescu s-a desfășurat cu cele mai înalte registre ale cunoașterii, compensând gravele imperfecțiuni ale realului prin care se simțea închis de necesitate. Și în căutările lui înfrigurate, a pendulat el, liricul admirabil, „între filosofii”, s-a cufundat în mituri, a încercat să pătrundă în știință, cercetând necontenit căile ce duc spre frumuseți și adevăruri supreme.

Știința descifrării manuscriselor vechi, învățată de la preotul satului

Copilăria i-a fost aceea a unui copil normal, crescut în spiritul creștin ortodox al unei familii pioase, având legături strânse cu Biserica și monahismul. Surorile mamei sale Raluca (născută Jurașcu) erau călugărițe (una din ele era chiar stareță la schitul Agafton, unde Mihai era dus adesea). Așa încât copilul s-a familiarizat de foarte timpuriu cu rânduielile, slujbele și cântările mănăstirești.

Pe de altă parte, „Mihai a dobândit primele învățături de la preotul satului, care l-a inițiat în buchiile vechilor scrieri bisericești, familiarizându-l astfel de timpuriu cu acele cărți care cuprindeau toată tradiția ortodoxă. De atunci i-a rămas lui Eminescu acea știință a descifrării manuscriselor vechi cu care avea să-l uimească pe savantul Gaster, pe care-l consulta, cerându-i sfatul și chiar împrumutând de la el manuscrise rare. Tot de atunci s-a trezit în el iubirea pentru prețul și savoarea cuvântului vechi și, mai cu seamă, de atunci s-a născut în el atașamentul, respectul și admirația pentru instituția Bisericii Naționale, a cărei valoare n-a încetat nicio clipă să o lege de istorie și dăinuirea neamului.

Iubirea în opera eminesciană – un principiu armonizator al lumii

Ceilalți dascăli i-au fost natura și satul, în prima descoperind frumusețile Creației neatinsă de mâna omului și loc al libertății absolute, în al doilea înțelegând rânduielile din veac și gândirea tradițională, izvor al creației populare, devenită și unul din izvoarele viitoarei creații a poetului. Aici s-a format matricea structurii eminesciene, s-au prins și rădăcinile cunoașterii și ale credinței, crescând împreună, într-o perfectă convergență.

Pentru Eminescu, iubirea a fost, în fond, un principiu cosmic, armonizator al lumii, forță creatoare, născătoare de demiurgie în artist, cum mărturisește în Scrisorile IV și V.

Pe măsură ce căutătorul nesățios de cunoaștere avea să-și extindă tot mai larg orizontul informației, al culturii, îndoielile aveau să sporească. Mai cu seamă studiile universitare la Viena și Berlin între anii 1869-1874 au hrănit intelectul acela atât de receptiv, de curpinzător.

În Universitatea vieneză, Eminescu a făcut să treacă prin lumea cugetării lui un material enorm de informații: istorie și filosofie, literaturi vechi, arte, drept, economie politică și științe exacte. Frecventa și muzeele, sălile de teatru și concerte, bibliotecile, anticariatele și citea toată noaptea.

Eminescu a creat unicele, superbele modele cosmologice din romantismul european, în Scrisoarea I (cosmogonia și apocalipsa) și în Luceafărul.

 

Și, pe de altă parte, a dat semne ale unei adânci dureri existențiale. A recurs la filosofia stoică și eleată pentru Glossă, pe care am numit-o mic manual de înțelpciune stoică, predicând rămânerea în afara iureșului lumii, acest mare teatru în care toate valorile sunt răsturnate.

De altfel, o mărturie mult mai târzie, de prin 1886, din perioada ultimă a bolii, vine să confirme întoarcerea definitivă la credința izbăvitoare. Încurajat de Creangă să încerce și un tratament la bolnița Mănăstirii Neamț, Eminescu acceptă sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de liniște binefăcătoare pntru sufletul său. Căci, așa cum a consemnat un duhovnic al mănăstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut să fie spovedit și împărtășit (era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfinților Voievozi Mihail și Gavriil, ziua lui Mihai). Și, după ce a primit Sfânta Împărtășanie, a sărutat mâna preotului și i-a spus: „Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lângă o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.

Astfel, „gândurile ce au cuprins tot universul” revin la matca Ortodoxiei românești pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o și a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualității neamului, întrupată în Biserica națională.

„Pe patul de moarte, maica Benedicta le spunea prietenilor: <<Apărați-l pe Mihai!>>, iar filosoful Noica menționa că, de câte ori revenim să-l citim pe Eminescu, nu ne întoarcem niciodată cu mâinile goale. Și cam așa este! Dacă românii l-au considerat ca atare, acesta este poetul național.” (acad. Eugen Simion)

*****

Câteva versuri:

Las’ să dorm… că nu știu lumea ce dureri îmi mai păstrează.

Îmbătat de-un cântec veșnic, îndrăgit de-o sfântă rază,

Eu să văd numai dulceață unde alții văd necaz,

Căci și-așa ar fi degeaba ca să văd cu ochiul bine;

De văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne

Și nimic nu-mi folosește de-oi cerca să rămân treaz.

N-au mai spus și alții lumii de-a ei rele să se lase?

Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui îi pasă?

Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas.

Din „Memento mori” (Panorama deșertăciunilor)

                             *****

Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă,

De care nime-n lume, ah, nimeni nu întreabă.

Și am visat odată să fiu poet … Un vis

Deșert și fără noimă, ce merit-un surâs

De crudă ironie… Și ce-am mai vrut să fiu?

Voit-am a mea limbă să fie ca un râu

D-eternă mângâiere… și blând să fie cântu-i.

Acum… acuma visul văd bine că mi-l mântui.

(Din „Icoană și privaz”)

(Selecție din articolul „Eminescu, între credință și cunoaștere” în cartea „Cultură și credință”, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Edit. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2005, pp. 12-29 și din colecția „Scriitori români”, Mihai Eminescu – Poezii, ediție îngrijită de D. Vatamaniuc, Edit. Univers enciclopedic, Academia Română, pp. 13 -14; pp. 200-201)

(doxologia.ro)

mai mult
Artă

Unul dintre cei mai aclamați artiști contemporani la nivel internațional, sculptorul spaniol Lidó Rico vine în premieră la București la Galeriile Carol

Artistul-Lido-Rico

Spectaculos pentru că lucrează direct cu corpul uman – sculpturile au la bază lucrul cu corpul și studii neurologice amănunțite –, expus în întreaga lume – lucrările sale au stat alături de cele ale unui alt excentric al artei, Damien Hirst –, artistul spaniol Lidó Ricovine în premieră la București în această vară pentru avernisa prima expoziție în România, la Galeriile Carol.

„După ce am lucrat cu propriul corp, am reconsiderat pielea ca pe un teritoriu. Am nevoie să văd și să cunosc ființa. Mereu m-am gândit că suntem și rămânem aceeași persoană, schimbând doar contextul, asemenea unui recipient”, povestește sculptorul spaniol Lidó Rico, care va fi prezent în premieră în România, în ceea ce se anunță a fi una dintre cele mai excentrice expoziții de artă contemporană din Capitală.

Încă de la începutul anilor ‘90, Lidó Rico și-a supus corpul unui proces dur și agonizant: a folosit bucăți din propriul trup pentru a crea și a-și modela sculpturile. Astăzi, lucrează alături de neurochirurgi și de oameni de știință și este recunoscut în întreaga lume pentru modul în care detectează și evidențiază în lucrările sale zone mai puțin cunoscute ale creierului uman, zone care sunt în strânsă legătură cu adicțiile sau orice altă tulburare.

Practic, Lidó Rico și-a înmuiat corpul în ghips sau în silicon – mâini, șolduri, față – pentru a folosi ulterior mulajele reale în sculpturile sale. Recenta activitate de cercetare a artistului este unică și presupune lucrul cot la cot cu specialiști în neurologie pentru observarea directă a creierului uman ca obiect de studiu în institutele de cercetare și integrarea în arta sa.

Publicația Wall Street Journal International Magazine nota în anul 2017 despre una dintre expozițiile dedicate creierului uman semnate de Lidó Rico care a avut loc la Catucci Gallery din centrul zero al artei contemporane, orașul Berlin : „Rico abordează sindromul diferitelor adicții, fie chimice, fie comportamentale și ajunge, astfel, fix la esența societății contemporane, iar deasupra a toate plutește simțul libertății, trama culturală a emoțiilor noastre, a unei oboseli cronice care ne invadează societatea”.

Prin faptul că include neuroștiința în proiectele sale, artistul spaniol găsește astfel similarități în interiorul unor câmpuri foarte diverse precum știința și arta și descoperă punctele comune dintre viziunea artistică și cea științifică, anatomică sau morfologică. Lidó Rico scoate la iveală fragilitatea omului ca parte integrantă și fundamentală și propune o privire introspectivă asupra banalului și a sublimului care „împart același spațiu generând identitatea noastră ca oameni”.

Expoziția Lidó Rico de la București este curatoriată de Raluca Baloiu pentru Galeriile Carol. Detalii despre lucrările care vor fi expuse, conceptul expoziției și data vernisajului vor fi disponibile în curând, acesta fiind un prim pas de invitare a publicului să descopere un artist și un eveniment.

Despre Lidó Rico

S-a născut în orașul Yecla din Murica, Spania, în anul 1968. Este absolvent al celebrei Școli Naționale Superioare de Arte Frumoase din Paris. A expus în unele dintre cele mai importante galerii de artă contemporană din lume, în orașe precum Spania, Germania, Portugalia, Italia, SUA. Printre muzeele cu care a colaborat se numără unele celebre precum Reina Sofía National Art Centre din Madrid, iar lucrările sale sunt incluse în colecții importante în locuri ca: Royal Spanish Academy din Roma, Italia, JASP Collection și Mexic și Mssohkan Foundation, Japonia.

Despre Galeriile Carol

Fondată în 2018, un spațiu interactiv dedicat artei contemporane, Galeriile Carol promovează artiști contemporani români și străini. Programul expozițional este coordonat de Raluca Băloiu, expozițiile de grup alternează cu solo show-uri. Galeriile Carol funcționează la București (Bd. Carol, nr. 59) și la Oradea (str. Horea, nr. 57) și au expus de-a lungul timpului unii dintre cei mai relevanți artiști, precum: Ioan Iacob, Doru Covrig, Aurel Vlad, Mircea Roman, Florentina Voichi, Daniela Făiniș, Mirela Iordache, Liviu Mihai.

https://www.facebook.com/carolgalleries/

(radioromaniacultural.ro)

mai mult
Artă

DANTELARUL MARMUREI

Visul

La 64 de ani, având în spate o solidă și originală operă, sculptorul Răzvan Mincu are un regret: acela că pare a fi mult mai cunoscut și apreciat în străinătate decât în România. Evident, nu este singurul artist plastic român străbătut de acest regret, și nu fară temei. În cazul lui Răzvan Mincu stau drept argument cele 40 de simpozioane internaționale de sculptură în aer liber la care a participat din 1997 încoace, alături de expozițiile personale sau de grup răspândite pe toate meridianele Pământului (inclusiv pe cele mioritice) sau premiile internaționale obținute, toate acestea contrapunându-se minusculelor vânzări în țară ale sculpturilor sale, chiar și ale celor de dimensiuni mici, potrivite unui apartament sau unei vile. Cu toate acestea, a avea în casă o sculptură din marmură cioplită și șlefuită de Răzvan Mincu înseamnă a-ți asigura în refugiul căminului tău un colț delicat de liniște, meditație și voluptate a gândurilor libere.

Pentru Răzvan Mincu, sculptura este rațiunea de a fi. Marmura i-a intrat în sânge, nu doar în plămâni, așa încât atunci când aceștia se revoltă asfixiați, sculptorul lasă dalta și flexul pentru a încălța bocancii, urcând pătimaș pe munte spre a-i curăța în aer pur. Muntele este rezervorul lui de curățenie, energie și pace. Sus pe creste, privind atât de departe pe cât se poate, acest dantelar al marmurei se încarcă cu acea armonie universală pe care o transpune apoi în piatră sau versuri.

Lucrările sale par a fi frământate în lut, suflate în sticlă, iar nu cioplite în atât de nobila, casanta și capricioasa marmură. Răzvan Mincu parcă modelează marmura, nu o cioplește, croșetând-o într-o dantelărie la fel de bogată în surprize precum este și poezia lui. Înalte de doi metri sau având doar câteva zeci de centimetri, toate sculpturile lui Răzvan Mincu sunt migălos șlefuite, până când a le atinge echivalează cu mângâierea unei femei. De fiecare dată, masivitatea caracteristică blocului de marmură se dizolvă în mâinile lui Răzvan Mincu într-o elasticitate surprinzătoare. Și astfel, sculptura sa străpunge spațiul acolo unde te aștepți mai puțin. Timpul fulgerător și lumina transparentă ce răzbat cu tărie din sculpturile lui Răzvan Mincu cuceresc spațiul cu o incredibilă ușurință, fiind organic suspendate într-un eter poetic ce plutește deasupra unui solid și simplu postament filozofic, pentru că sculptorul își gândește și își argumentează fiecare compoziție prin idei, metafore și simboluri: „Originea lumii, a Universului și raportarea acestora la făptura umană este tema care mă preocupă, iar modul prin care se poate pune în operă invizibilul și infinitul, astfel încât să încapă în clipa trecătoare, este exercițiul spiritual prin care mă definesc. Încerc astfel să nu obturez actul artistic prin raportare la socialul trecător, ci mai curând încerc să găsesc amprentele profunde ale Luminii din Om, fântana tinereții fără bătrânețe”, mărturisește simplu Mincu.

Răzvan Mincu (fost inginer constructor al Epocii de Aur, dar și membru UAP din 1994) este și un poet remarcabil, flamboiant în metafore, subtil în trimiterile culturale și delicat în reveriile sale. Delicat și fragil în versuri, la fel cum este și în dantelăria sa marmoreică. Poezia și sculptura lui Răzvan Mincu izvorăsc din aceeași credință creștină, abundând de simboluri sacre sau etern universale, fie că sunt transpuse în cuvinte, în forme, în lumini, tactilități sau unde fotonice. Armonioasele sale curburi se regăsesc, firesc, în aceeași frază cu linii tăiate în unghi drept, tot așa cum mătasea suprafețelor șlefuite face casă bună cu volumul cărnii de marmură lăsată liberă din gradină și șpiț. „Simbolismul formelor sale este imanent. Îngemănarea între marmură şi lemn creează un joc expresiv alb-negru cu trimitere la antipozi. Albul este mai totdeauna prevalent. Astfel, dialogul se creează cu aceeaşi claritate între lumină şi întuneric, pentru că Răzvan Mincu face parte dintre aceia care au văzut – sau trăiesc cu idealul de a vedea – Lumina, dar, la fel ca Fericitul Augustin, se întreabă: «Ce este Lumina?»”, scrie Adrian-Silvan Ionescu.

Cam atât poate așterne, stângaci și timid, firește, cronicarul ateu despre opera unui artist autentic și total. Mai multe poate afla fiecare fie privindu-i sau chiar pipăindu-i poeticele sale sculpturi, fie citindu-i versurile parcă bătute-n piatră („Piatra de veghe”, Litera, 1991; „K3-Mașina de citit gânduri”, Vinea 2009; „Jurnalul unui foton”, Semne 2011).

Am trimis ideile la școală să înveţe carte

le-am spălat, le-am îmbrăcat în costumaşe noi şi roşii la prima zi de şcoală

le-am dat câte un mugure să mănânce în pauză, le-am pus scufiţe de nufăr

le-am pieptănat frumos bretonul.

Le-am urmărit cu privirea cum intră în clasă.

În clasa I au făcut bastonaşe

în clasa a III-a au început să-şi ia nasul la purtare

mai târziu au învăţat că trebuie să aştearnă semne bune

pentru cei ce vor veni.

(Călin HENTEA – modernism.ro)

mai mult
Artă

Muzeul Colecţiilor de Artă vă invită începând cu data de 11 iunie 2019 să vizitaţi expoziția permanentă a Colecţiei „Simion A. Iuca”

Simion Iuca

Muzeul Colecţiilor de Artă, secţie a Muzeului Naţional de Artă al României, vă invită începând cu data de 11 iunie 2019 să vizitaţi expoziția permanentă a Colecţiei „Simion A. Iuca”, intrată în patrimoniul muzeului în anul 2018, prin generozitatea doamnelor Alexandra Slavu şi Maria-Mărgărita Iuca, fiicele artistului Simion Iuca.

Gravor, pictor şi profesor, Simion A. Iuca (Bucureşti, 1907 – Bucureşti, 1994) a absolvit în 1928 Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti, la clasa de pictură coordonată de George Demetrescu Mirea, completându-şi formaţia artistică în perioada 1929 – 1936 la Paris, unde a frecventat cursurile de la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, în atelierul de pictură condus de Lucien Simon (aici familiarizându-se cu diverse tehnici ale gravurii). A participat, în perioada interbelică, la numeroase expoziţii de grup organizate în România şi în Franţa, prima sa expoziţie personală având loc la Ateneul Român în 1935. A fost profesor la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (devenită, după 1950, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”), unde a predat între anii 1936 şi 1972. Figură tutelară pentru numeroase generaţii de artişti graficieni români, Simion Iuca a fost un deschizător de drumuri în ce priveşte introducerea tehnicilor stampei în programa universitară, organizarea unor ateliere de gravură, precum şi adaptarea în limba română a terminologiei specifice domeniului.

Colecţia „Simion A. Iuca” este compusă în cea mai mare parte din lucrări de grafică în tehnici variate și gravuri în creion, sanguină, tuş, cărbune pe hârtie, gravură cu dăltiţa, gravură cu acul, acvaforte, acvatintă, vernis moale, litografie, xilogravură, linogravură, monotip), realizate de Simion Iuca începând cu anul 1925 (Tatăl meu în bibliotecă) şi finalul anilor 1960 (Docuri la ConstanţaPiaţă la Baia MareAlexandra). O secţiune mai restrânsă a donaţiei este constituită de câteva picturi, datând din perioada interbelică, completate cu un peisaj Vedere din Sinaia, realizat în 1958. Lucrărilor din colecţie realizate de Iuca li se adaugă şi câteva portrete ale sale semnate de artişti diverşi, gravuri de Gheorghe Petraşcu (1872 – 1949), dintr-un tiraj imprimat de Iuca la dorinţa exprimată de faimosul artist român în 1937, o gravură cu acul de fiica sa Maria-Mărgărita Iuca (Lumi ale trecutului la mare), la rândul ei artistă, precum şi sculptura în bronz Figură verticală III, avându-l ca autor pe Grégoire Stanislav Slavu, soţul Alexandrei Slavu.

 

Din 11 iunie 2019, la Muzeul Colecţiilor de Artă,

corp C, etaj II (Calea Victoriei 111)

Program de vizitaresâmbătă – miercuri, 10:00 – 18:00

Tarif15 lei (gratuit în prima zi de miercuri din fiecare lună)

 

Detalii suplimentare: comunicare@art.museum.ro

(evenimentemuzeale.ro)

mai mult
Artă

Ce este postumanismul?

Post2

În primavara acestui an, am lucrat la un proiect pe care l-am prezentat în luna mai, în cadrul festivalului Săptămâna
Internaţională a Muzicii Noi, care s-a numit Postumanism.

În luna iulie, în revista Observator cultural, Vasile Mihalache scria într-o recenzie a volumului Postumanul de Rosi Braidotti, că sunt un artist ce susţin că fac artă postumanistă. Nu am susţinut niciodată aşa ceva, pentru că, în general, am renunţat să pun etichete direcţiilor mele (etichetele se dezlipesc greu) iar eu îmi rezerv privilegiul de a mă răzgândi ori de câte ori ceva nou mi se arată de explorat. Ca să susţin că fac artă postumanistă, ar trebui mai întâi să mă lămuresc ce înseamnă asta. Ori, proiectele mele nu sunt afirmative. Ele au menirea de a pune şi a-mi pune întrebări. Nu zic nici că NU fac artă postumanistă, dar nici că fac.

Cu această ocazie, am început totuşi să mă gândesc la acest subiect care fără îndoială reprezintă în ultima vreme un
atractor înconjurat de mister. E dificil de definit ce este arta postumanistă, pentru că termenul postumanism nu are un singur posibil înţeles, deci avem de a face cu absenţa unei definiţii stabile, unanim acceptate. Dar, poate că tocmai
existenţa mai multor accepţiuni posibile şi căi distincte de urmat să fie chiar o trăsătură a sa.

Apoi, există mai multe variante ale depăşirii umanului sau negării acestuia: non-uman, inuman, anti-uman,
transuman, postuman care fac ca referinţele să se amestece. În aceste situaţii, cheia de descifrare se află în prefixul utilizat.

În cazul POST-umanismului, ne vom întreba aşadar, ce este DUPĂ umanism? Din scrierile teoreticienilor postumanismului de până acum, se desprind 3 accepţiuni sau “imagini” principale (1), enunţabile foarte sumar astfel:
1. depăşirea naturii umane şi înlocuirea omului prin tehnologie (viziunea automatizării, a robotizării)
2. distrugerea omenirii (viziunea apocaliptică)
3. contrazicerea valorilor umanismului (viziunea critică)

Irinel Anghel şi David Szederjessi Postumanism (SIMN 2016)

Astfel stând lucrurile, se poate spune că în artă, strămoşi ai postumanismului au fost futurismul, arta science
fiction şi de fapt, în acord cu viziunea critică, cam toate mişcările de avangardă ale secolului XX care au “atacat”, au
contrazis valorile, criteriile, principiile umanismului ce s-a dovedit exclusivist şi s-a compromis prin distopii de-a lungul istoriei.

În cartea sa “Postumanul”, Rosi Braidotti încearcă una dintre posibilele definiţii: “Postumanismul este momentul istoric ce marchează sfârşitul rivalităţii dintre umanism şi antiumanism şi trasează un alt cadru discursiv, căutând mult mai afirmativ noi alternative”.(2)

Ca artist, as reţine astfel poziţia diferenţei în raport cu valori pe care nu mai ştii cine le reglează: vechimea? bunul simţ comun? legea economică? canoanele academice? Însă, într-o viziune pe care o prefer non-apocaliptică aş face din nou apel la prefixul POST şi la puterea de îndrumare a cuvântului Postumanism. Pentru că ceea ce e după umanism nu poate fi separat de umanism. Spre deosebire de futurism şi toate mişcările de avangardă, postumanismul solicită prezenţa limitelor pentru depăşirea lor. Postumanismul se raportează la umanism. Îl ia cu el ca să îl depăşească. Arta postumanistă este astfel o “pasă” între doi coechipieri. Pentru ca alteritatea să fie vizibilă, limitele traversate sunt prezente şi folosite ca elemente de contrast. Astfel, în loc de futurism, susţin că retrofuturismul (cu variantele sale) poate fi opţiunea  postumanistă a artei. Şi în loc de science fiction,
postumanismul propune ficţiunea reală (amestecul ficţiunii în realitate sau a realităţii în ficţiune). Ca o paranteză: în această vară, un joc-experiment numit Pokemon go a prins şi înnebunit locuitorii planetei care alergau dupa monştri vituali, intrând întro realitate ficţională. Este Pokemon Go un simptom al postumanismului?

Combinaţia dintre control şi libertate totală, dintre ce e pregătit şi ce apare nepregătit, dintre arta spectacolului şi
performance art ca artă vie subţiază graniţa, linia de trecere, alimentând confuzia dintre cele două lumi şi aruncând publicul în corzile întrebărilor. În opinia mea, arta postumanistă lucrează cu incertitudinile, cu îndoielile, cu posibilităţile multiple de realizare şi receptare, intentând procese imaginarestandardelor nenegociabile ale “bunurilor tradiţionale”. Irinel Anghel în performance-ul “ZECE” pe strada Leonida din Bucureşti, o experienţă-ofrandă adusă amintirii notei ZECE – simbol al excelenţei în educaţia noastră competitivă În anumite segmente ale artelor performative, în legătură cu apariţia noului materialism (the new materialism) promovat de Rosi Braidotti, Manuel DeLanda, Karen Barad şi Quentin Meillassoux, apar deja cercetări asupra lucrului artistic cu elemente non-umane (obiecte, plante, animale), studiindu-se o comunicare prin coduri care depăşesc semnele cunoscute.

Pentru cei foarte ataşaţi de modele – ale lor sau ale altora, astfel de investigaţii pentru descoperirea unei viziuni
adecvate prezentului, apar destabilizatoare, deranjante. “De ce să îmi mai pun întrebări, de ce să mai caut? E preferabil să nu ştiu ce se întâmplă sau se poate întâmpla în lume, pentru că ceea ce nu ştiu nu mă poate afecta.” Însă şi aceste atitudini fac parte din peisajul postumanist.

“Conceptul cheie în etica nomadică postumană este transcenderea negativităţii” spune Braidotti (Postumanul; p. 249) dar asta, aşa cum văd eu lucrurile, nu prin eliminarea a ceea ce este considerat negativ, ci prin integrarea acestuia (“negativului”) într-o perspectivă mai largă care îi dezvăluie utilitatea si astfel îi poate transforma înţelegerea. În plus, pentru cei ce se întreabă în momentul ăsta – “şi ce legătura are asta cu muzica?” – acesta e un drum ale cărui implicaţii conduc la o complexă paradigmă transdisciplinară (sau postdisciplinară).

Poate că acesta va fi următorul curent în artă, poate că e deja instalat şi noi suntem prinşi într-un joc cu reguli pe care încă nu le înţelegem. Poate că e ceva ce nu vom afla niciodată şi postumanismul ne va atrage mai departe printr-un mister de nedescifrat.

Cred că este o temă care merită o analiză mult mai detaliată şi mai profundă decât o pot oferi eu acum. Trebuie să
recunosc că îmi plac subiectele asupra cărora am îndoieli şi totodată nu sunt un bun dezvoltător, aşa că mă multumesc cu ceea ce îmi reuşeşte cel mai bine: iniţiez discuţii, dau startul unor idei, dezbateri, proiecte şi pun întrebări. Deci, ce este postumanismul?

(1) În proiectul Postumanism – deranj artistic temporar – performance
retrofuturist cu 3 iniţieri perturbante, am folosit toate cele 3 accepţiuni
ipostaziate în 3 experienţe distincte oferite pe rând publicului în 3
spaţii diferite ale Palatului Cantacuzino (28 mai 2016)

(2) Rosi Braidotti, Postumanul, Editura Hecate, 2016, p. 54

(Irinel Anghel)

mai mult
ArtăPromovate

Petrila, planeta lui I.D. Sîrbu. Ghid și entertainer: Ion Barbu

Afis_A

Ce este Petrila în mentalul colectiv românesc? Loc de sărăcie, mine abandonate, lipsă de soluții, sursă de probleme. Și, mai ales, nefericita memorie a mineriadelor. Dar oare poate fi Petrila și altceva?

Valea Jiului este un loc de poveste între munți. Poți descoperi plaiurile sale așa cum o fac ciobanii locului, adică momârlanii, pornind cu mioarele de la Jina sau Păltiniș, pe lângă Tăul Bistra sau Oașa, peste culmile Șureanului, pe lângă Vârful lui Pătru, coborând apoi în Răscoala și Cimpa către Petrila, locul de baștină al scriitorului Ion Dezideriu Sîrbu.

Dar la fel de bine îți poți abatele turmele din luncile Dunării în sus pe Jiu, pe lângă Tismana, peste vârfurile Munților Vâlcanului, pe lângă Straja, către Paroșeni apoi spre Dealul Babii ori către Petroșani, pe care traversându-le, să lași oile libere prin Cheile Roșiei sau Cheile Tăii să coboare apoi tot către Petrila lui I. D. Sîrbu.

Dar cine mai știe de nu vii cu turmele pe Olt în sus, caz în care, de n-o apuci către Polovragi, atunci musai ai apucat-o către Voineasa și, pe la Obârșia Lotrului, cazi în Lonea sau direct în Petrila, din nou în colonia minerească în care a văzut lumina lumii cu ochii de copil același I. D. Sîrbu.

 

Fericiți cei ce mai pot râde!

Poate că am enumerat locuri de care ați auzit și pe care să le fi și văzut. Ați fost poate la schi în Straja sau Parâng, ori v-ați abătut de la Voineasa cu schiurile în picioare sau pur și simplu într-o aventură de vară pe Lacul Vidra și apoi, din curiozitate ați trecut puțin și de Obârșia Lotrului ca să vedeți mânăstirea Oașa sau mânăstirea de la Groapa Seacă, care închide, spre culme, Cheile Jiețului.

Și celor care au văzut, dar și celor care nu au ajuns să vadă acele locuri și să se desfete cu priveliștea munților din Meridionalul Carpaților, le propun să descopere acolo o nouă planetă, cu mirarea cu care, cândva, ciobanii au descoperit plaiurile cu iarbă grasă de la izvoarele Jiurilor; o planetă pe care a visat-o și a descris-o I. D. Sîrbu, în domiciliul său forțat de la Craiova, pentru ca apoi graficianul Ion Barbu, alt fabulos om al locului, să o contureze în imagini și tablouri vii: Planeta Petrila.

I.D. Sîrbu, un intelectual în mină, admirat de ortaci

Mai întâi, însă, câteva cuvinte despre primii doi locuitori ai Planetei Petrila. I. D. Sîrbu s-a născut în colonia minieră Petrila în anul 1919, evident în familia unui miner care pleca de acasă cu noaptea în cap cu lămpașul aprins, către rampa puțului de unde colivia îl cobora în măruntaiele minei.

A urmat la Cluj cursurile Facultății de Litere și Filozofie și a ajuns, cum îi plăcea să spună, primul filozof român plecat dintr-o familie cu tradiție minerească. I-a fost profesor și mentor Lucian Blaga și, în anii ′40 ai secolului trecut, a făcut parte din Cercul Literar de la Sibiu, alături de alte mari personalități ca: Radu Stanca, Ștefan Augustin Doinaș, Ovidiu Cotruș, Eugen Todoran etc.

Regimului comunist de inspirație sovietică, instalat în România după al doilea război mondial, trecutul și ideile filozofului și literatului I. D. Sîrbu nu i-au fost pe plac, așa că, după revoluția anti-bolșevică de la Budapesta, din anul 1956, a fost arestat și condamnat la o detenție de șapte ani. După ce a fost eliberat din detenție, în 1964, s-a angajat la mină, la fel ca odinioară tatăl său, dar nu pentru mult timp.

Comuniștii nu erau confortabili cu un I. D. Sîrbu admirat de mineri și, pentru că întotdeauna minerii le-au dat frisoane politicienilor cu solidaritatea lor de breaslă, au decis să-l scoată pe prezumtivul agitator din mină și i-au fixat domiciliul forțat la Craiova, unde i-au dat postul de secretar literar al Teatrului Național. A trecut dintre cei vii în Craiova, cu trei luni înainte ca Revoluția să-l alunge pe dictatorul Ceaușescu.

Casa copilăriei lui I. D. Sîrbu a scăpat ca printr-o minune de avalanșa sistematizării orașului Petrila, care a înlocuit locuințele minerilor din vechea colonie cu blocuri din plăci prefabricate din beton cu aspect sumbru. Și a fost nevoie ca un alt creator genial al locului, caricaturistul Ion Barbu, să se ridice și să îndemne comunitatea la salvarea rădăcinilor petrilene ale lui I. D. Sârbu.

 

Ion Barbu, ironist. Omul care a schimbat fața Petrilei

Ion Barbu ne este multora cunoscut pentru caricaturile din publicații ca Dilema VecheAcademia CațavencuAdevărulRomânia Liberă ș.a.m.d. El nu s-a mărginit însă să dea viață, alături de alte conștiințe ale comunității Petrilei, doar casei copilăriei lui I. D. Sîrbu ci, respectând crezul filozofului și literatului petrilean – Fericiți cei ce mai pot râde! – a creat pe ruinele mineritului din Petrila un alt univers, poate paralel, care a devenit pur și simplu o Planetă.

Astăzi, când intri în Petrila dinspre Petroșani, imediat ce treci peste calea ferată pe care, tot mai rar, trenuri cu cărbune caută drumul spre pântecele fierbinte al vreunei termocentrale, te întâmpină mesajul de avertisment al filozofului, vopsit pe pereții unei case azurii: ”Petrila, o lume ce nu seamănă cu nicio așezare posibilă, cu nimic și nimeni de nicăieri…”. În spate se profilează peisajul trist a ceea ce, cândva, a fost mina de huilă Petrila.

Cu vopseluri și talent, cu generozitate și dragoste, Ion Barbu și concetățenii săi, mereu prin voluntariat, puțin sau deloc ajutați de autorități, au urmat crezul lui I. D. Sîrbu desenând zâmbete pe fața îngrozită a unei localități care moare câte puțin în fiecare zi.

Întâi a fost Muzeul I. D. Sârbu, în casa de mineri a copilăriei sale. Pereții sunt multicolori și veseli, dar mesajele extrase de Ion Barbu vorbesc despre o realitate crudă și nu rareori despre moarte, dar și despre Dumnezeu: ”Crezi în Dumnezeu? îl întreabă cineva pe tânărul Ion Dezideriu. Cred! Crezi că există? Există! De unde știi? inserează preopinentul îndoiala. Mi-a spus mama și mama niciodată nu a mințit! îi răspunde tânărul Ion Dezideriu.”

Mai apoi Ion Barbu a creat Micul Paris, colorând pereții casei sale și a altor case din împrejurimi, garduri și pereții blocurilor cenușii din apropiere, pe care a înșirat povești vesele și triste, legende și mituri, speranță și îndoială. Pe strada Vulturului a creat Muzeul Mamei, iar pe gardul casei a vopsit textul primei epistole descoperită vreodată, adresată unei mame, un papirus în care un egiptean spune: ”Dragă mamă sunt bine, nu-ți mai face griji cu mine.

Nu departe de Casa Memorială I. D. Sârbu, Ion Barbu a luptat cu birocrația guvernamentală și locală și, în cele din urmă, a salvat de la demolare câteva bucăți din istoria minei Petrila. Casa pompelor a transformat-o, în felul său caracteristic, în Centrul Pompadour.

Dacă veți ajunge în Petrila, așa cum am ajuns și noi, nu descurajați dacă veți găsi că agenții de pază nu vă permit să vizitați Centrul Pompadour sau dacă nu găsiți deschise nici Muzeul Mamei și nici Muzeul I. D. Sârbu. Totul funcționează acolo prin voluntariat, prin efortul dedicat al câtorva oameni ce încă mai au speranță și pe care trebuie să-i căutați, ca ei să vă deschidă drumul către comorile pe care le veți găsi aici mai apoi.

Veți găsi indicii, numere de telefon la care poate nu imediat cineva va răspunde, intrați în vorbă cu localnicii, înduplecați cerberii care păzesc ruinele minei Petrila, câștigați-le acestor oameni încrederea, pentru că merită! Nimic din ce contează nu se obține ușor, mai ales acolo unde speranța nu mai este de ajuns ca să renască încrederea. Purtați un zâmbet cald ce va fi de mare ajutor.

I.D. Sîrbu și Ion Barbu, cu oarecare sprijin din partea primarului Petroșaniului, au lovit din nou și au creat din vorbele și crezul filozofului, dar și din substanța realităților pe care le-am trăit până nu de mult și, iată, le retrăim și astăzi, deși le credeam revolute, Muzeul Instalatorului Român: o uriașă instalație a hazului de necaz și a ironiei usturătoare.

Nu vreau să vă ofer eu detalii prin care să destăinui ce anume puteți găsi odată intrați în Muzeul I. D. Sârbu, în Muzeul Mamei, în Muzeul Instalatorului Român, sau în Centrul Pompadour. Și nu o fac nu pentru a conserva surpriza, nu ar avea niciun sens, ci pentru că nu există două experiențe similare odată intrat, așa cum nici obiectele expuse nu pot fi aceleași în ochii fiecăruia dintre noi: ele se transformă încărcându-se cu emoțiile și trăirile noastre, cu dragostea, cu ura, cu admirația, cu sublimarea înțelegerii sau superficialitatea respingerii pe care le interpunem.

Pentru cei care nu pot ajunge să străbată Planeta Petrila cu pașii lor, poate pentru că nu văd nimic interesant într-un astfel de demers, poate pentru că aceasta pare mult mai departe de soare decât un resort la Mediterana, ori pur și simplu pentru că încă mai asociază Valea Jiului cu hoardele de mineri conduși de Miron Cozma și Ion Iliescu și care au devastat capitala în anul 1990 și mai apoi și în 1991, mai există totuși o soluție: filmul.

Andrei Dăscălescu, regizorul și scenaristul filmului documentar care a luat numele Planetei Petrila, cum se vede și pe afiș, l-a cunoscut pe Ion Barbu odată cu realizarea, în anul 2008, a unui alt documentar de succes al său, cel privind proiectul Tășuleasa Social.

Apoi, așa cum se întâmplă cu mulți dintre noi, în anul 2013, aflat aproape, la Târgu Jiu, s-a gândit: ce-ar fi să-i fac o vizită în Petrila, să văd ce-i pe acolo, că nu-i departe? Ion Barbu l-a primit, i-a arătat locurile, iar Planeta lui I. D. Sârbu i s-a strecurat lui Andrei Dăscălescu în suflet. Mai departe, povestea v-o spune filmul său, care și-a făcut debutul în lume la un festival din 2016, de la Amsterdam, apoi a fost vedetă la TIFF în anul 2017.

Dacă, însă, nu aveți niciodată de gând să ajungeți să gravitați, fie și pentru câteva ceasuri, în jurul Planetei Petrila, sfatul meu este să nu încercați să vedeți filmul. E mai sigur. Pentru că, altminteri, imaginile vă vor contamina, vor sădi germenele curiozității care va crește mereu și nu veți mai avea pace. Va trebui, la un moment dat, să vă călcați pe inimă și să porniți spre Valea Jiului.

Dacă se va întâmpla, nu vă neliniștiți, ca orice călătorie inițiatică nu va avea un alt efect decât acela de a vă schimba o dată pentru totdeauna!

(Cristian Felea – matricea.ro)

mai mult
Artă

Piranesi Carceri d’Invenzione

Video

Carceri d’Invenzione di G-Battista Piranesi
Architetto Veneziano

A virtual animation of the 16 etchings from the Prisons (Carceri d’invenzione or ‘Imaginary Prisons’) by Giambattista Piranesi, 2010.

This series of 16 visionary images, originally etched by Piranesi when in his late 20’s, shows the workings of his imagination, merging his architectural ambitions with his obsessive interest in antiquity.

The 12 minute animation of Piranesi’s Carceri d’Invenzione series was shown in an exhibition by Fondazione Cini, Factum Arte and Michele de Lucchi who designed a wood projection tower to show the film.

Working from the second state of each print, a complex 3D environment has been assembled creating the sensation that you are walking into and around these contradictory and visionary spaces. The Carceri are the ‘prisons of Piranesi’s imagination’.

„Watching Grégoire Dupond’s animation is literally like entering Piranesi’s mind.”

The animation was shown at the following exhibitions or events:
2017 – Palazzo Belloni, Bologna
2016 – Pushkin Museum, Moscow
2015 – Musée Des Beaux-Arts de Chambéry
2014 – Sir John Soane´s Museum, London
2014 – V&A, Architects as Artists, London
2014 – LWL-Industriemuseum, Dortmund
2013 – Museum of Art, San Diego
2012 – Caixaforum Barcelona
2012 – CaixaForum Madrid
2012 – Conference at the Center for Philosophy, Tokyo University
2010 – Fondazione Cini, Isola di San Giorgio, Venezia

Piranesi Carceri d’Invenzione from Grégoire Dupond on Vimeo.

mai mult
1 2 3 5
Page 1 of 5