close

Artă

Artă

Suprarealismul la Milano Design Week: cum a arătat lumea IQOS în interpretarea lui Alex Chinneck.

Designist_IQOS

Despre Alex Chinneck se știe că este un vizionar în toate sensurile cuvântului, iar despre Milano Design Week, faptul că este cel mai important eveniment de design din lume, care își provoacă în fiecare an vizitatorii să privescă dincolo de barierele vizuale, fizice, din fața propriilor ochi.

Anul acesta, în colaborare cu IQOS – dispozitivul inovator de încălzire a tutunului, Alex Chinneck a expus în cadrul Fuorisalone 2019 unul dintre cele mai mari și îndrăznețe proiecte ale sale, „IQOS World revealed by Alex Chinneck”. Cu ajutorul a sute de profesioniști din diferite domenii, artistul britanic a transformat o întreagă clădire din Via Tortona 31 într-o veritabilă operă de artă.

Folosindu-se de motivul fermoarului – catalizator al schimbării și al inovației – Alex reușește să „deschidă” pereții clădirii într-o mare de lumini și culori diafane, care inundă peisajul și inspiră privitorul să caute alternative către un viitor pe cât de optimist, pe atât de distinct, în tandem cu viziunea brandului IQOS. Simbolul iconic al fermoarului este folosit pentru a deschide pereții imaginației, provocând vizitatorii să se gândească cum ar putea arăta, simți și exista un viitor mai bun.

Construind o fațadă tipic milaneză, pe care o deschide suprarealist printr-un fermoar supradimensionat, artistul integrează elementul de surpriză și în experiența din interiorul clădirii. Alte două fermoare, la fel de neașteptate, deschid, de asemenea, suprafețe în mod tradițional închise – unul dintre pereți, dar și podeaua încăperii. În spatele acestor deschideri ies la iveală noi suprafețe luminoase, într-un spectru vast de culori.

„Fiecare spațiu proaspăt deschis beneficiază de un soi de lumină vaporoasă, ușoară, care umple încăperea, provocând vizitatorul să vadă mai mult decât o fațadă și să descopere rutele aparent infinite către un viitor mai bun, reimaginat”, spune Alex despre conceptul care a stat la baza instalației „IQOS World revealed by Alex Chinneck”.

Același concept stă și la baza dezvoltării și evoluției IQOS.

(designist.ro)

mai mult
Artă

Literatura viitorului

literatura-viitorului

Suntem foarte aproape de acel timp în care autorul va deveni anonim, iar opera sa doar parte a unei povești nesfârșite. Cărțile nu se vor mai vinde, ci vor fi postate într‑o bibliotecă virtuală. Fără nume, fără poveste, iar cititorii vor căuta cuvinte, teme, poate idei, care îi vor duce într‑un hypertext, în miezul unei fraze sau pe o pagină, unde se vor bucura citind Tolstoi fără să aibă habar de numele lui ori de titlul romanului!

În mod sigur ne îndreptăm spre o limbă comună, care va fi și limba literaturii. Cititorii sunt din ce în ce mai puțini și, în mod evident, interesul față de poveste s-a diminuat. Lumea nu mai vrea un epos construit după canonul clasic, ci adoră lectura fragmentară, tematică, de regulă scrisă într-un limbaj care să permită o conectare rapidă.

Dar în afară de aceasta există și un context psihologic, deloc neglijabil. Trăim într-o eră megalomană. Publicitatea în exces, nevoia de autopromovare, devenită o boală, știrile false, precum și dorința unanimă de a interacționa cu “actorul” unui joc – toate acestea țin de zona creativă, a oricărui om care dorește să participe intens la viața cetății. Or, tocmai pentru că sunt generalizate, acestea conduc logic spre acel punct în care autorul va deveni anonim, iar opera sa doar parte a unei povești nesfârșite. Cărțile nu se vor mai vinde, ci vor fi puse la un loc, într-o bibliotecă virtuală, în care oamenii vor merge pe urmele unui cuvât, care îi va duce în miezul desfătător al marelui text. Fără nume, fără poveste, fără curent artistic… Chestiile astea sunt în mod evident perimate. Într-un viitor destul de apropiat, oamenii vor căuta cuvinte, teme, poate idei, care îi vor duce într-un hypertext, în miezul unei fraze sau pe o pagină, unde se vor bucura citind Tolstoi fără să aibă habar de numele lui ori de titlul romanului!

În fond, rețelele sociale (gen Facebook) prefigurează acest viitor, nu foarte îndepărtat. Când ai poftă să citești ceva despre vacanțe exotice, nu-ți rămâne decât să dai o căutare și, cu siguranță, printre însemnări anodine sau extravagante, vei descoperi și literatură, fără să ai vreo curiozitate legată de autor.

Cred sincer că nu va mai conta dacă printre cei care scriu se află sau nu și roboți. Mi se pare o etapă firească. În fond, scrisul se numără printre desfătările rafinate. Începe cu bucuria personală, ca, treptat, să se instaleze speranța de a atinge sufletele străine. Dacă se întâmplă invers, e doar o muncă de miner pedepsit.

Îi dau dreptate lui Nietzsche, când spune că la finalul civilizației actuale toți oamenii vor crea. Cred c-am ajuns la acel final, în care omenirea creează aproape în masă, literatura aflându-se pe primul loc între artele căutate. Nu mai contează povestea, nu mai contează caracterul uluitor al literaturii, ci actul în sine, de a povesti despre tine, pe rețele de socializare, în subsolul ziarelor, acolo unde poți să-ți cunoști cititorii. Am ajuns deja la acel timp nietzschean al sărbătorii, iar când autorul n-o să mai conteze, literatura va atinge stadiul desăvârșirii.

Cred în această evoluție firească a actului literar. În momentul de față există o foame de afirmare, o furie nu atât a scrisului cât a afirmării prin scris, care indică o criză. Nu mai vorbim despre retorica grupurilor sociale, despre epigonism sau despre alte forme ale aspirației exacerbate! Or, mimetismul de masă este indiciul cel mai clar al anomaliei de dinaintea unei explozii. Când apele se vor liniști, va veni acel moment al căutării cuvintelor-cheie.

(doinarusti.ro)

mai mult
Artă

Ce exponate de tradiţie bizantină din România sunt expuse la Muzeul Luvru?

Expo

Prestigiosul Muzeu Luvru din Franţa a vernisat miercuri expoziţia „Broderii liturgice de tradiție bizantină din România”, având ca exponat principal Stindardul Sfântului Ştefan cel Mare.

Stindardul liturgic al Sfântului Ștefan cel Mare provine de la Mănăstirea Zografu din Sfântul Munte Athos și a intrat în patrimoniul statului român în timpul Primului Război Mondial.

Pe steag este brodată cu foiţe de argint aurit imaginea Sfântului Gheorghe, ocrotitorul armatei şi al soldaţilor, pe un fundal de mătase roşie.

Steagul de luptă al lui Ştefan cel Mare este unul dintre puţinele obiecte de broderie bizantină din secolele XIV – XV, care s-au păstrat până astăzi.

Pe lângă exponatul principal, expoziţia cuprinde unsprezece broderii medievale, lucrate cu fir de argint, argint aurit și mătase, majoritatea dăruite de Sfântul Ștefan cel Mare Mănăstirii Putna prin mâinile iscusite ale monahilor acestei ctitorii voievodale.

Un alt exponat foarte valoros este acoperământul de mormânt al Mariei Asanina Paleologhina (Maria de Mangop).

Maria de Mangop a fost nepoata ultimului împărat bizantin, Constantin al XI-lea, care a murit în 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de turci.

Acoperământul de mormânt este o broderie funerară, cu fir metalic şi de mătase, realizat în tehnica bizantină, datând din 1477. Piesa, de forma dreptunghiulară, o reprezintă pe Maria de Mangop în haină de ceremonie.

Printre aceste broderii se află:

  • O dveră reprezentând Înălţarea Domnului (1484);
  • Un epitaf dăruit de vistiernicul Gavriil Trotușan (1516);
  • Pocrovăț mic pentru Sfântul Potir, dăruit de Ștefan cel Mare (1481);
  • Epitrahil oferit de Ștefan cel Mare (1496).

Toate aceste lucrări remarcabile ilustrează extraordinara dezvoltare a broderiei de tradiție bizantină în Țările Române, începând cu mijlocul sec. al XV-lea și până la mijlocul sec. al XVII-lea, se menţionează pe site-ul Mănăstirii Putna.

Expoziția de la Muzeul Luvru poate fi vizitată în fiecare zi, între orele 9.00 – 18.00, exceptând marțea, iar miercurea și vinerea programul de vizitare se prelungește până la ora 21.45.

(basilica.ro)

mai mult
Artă

Opt artişti români expun la MUCEM din Marsilia

expo

La celebru MuCEM – Muzeul civilizaţiilor din Europa şi Mediterana – din Marsilia s-a inaugurat expoziţia „Persona”. O manifestare ce reuneşte opere a 8 artişti români, din diasporă şi din România, de generaţii diferite şi utilizând tehnici variate. Până pe 23 iunie, vizitatorii vor putea descoperi pe mai bine de 300 m2 diverse creaţii – picturi, fotografie, video, sculpturi – ale acestor artişti care au lucrat pe tema identităţii. Diana Marincu, curatoarea expoziţiei, i-a explicat colegului nostru Vasile Damian, geneza acestui proiect care se înscrie în cadrul sezonului Franţa-România.

Unul dintre cei 8 artişti români prezenţi la MuCEM în expoziţia „Persona” este Mircea Cantor. Ca şi Ioana Bătrânu acum trei decenii, Mircea Cantor a fost atras în opera sa de motivul măştii, prezentând recent la Muzeul vânătorii şi naturii din Paris nişte desene extraordinare pe această temă.

La expoziţia din Marsilia, Mircea Cantor propune vizitatorilor nişte surprinzătoare covoare zburătoare cu îngeri şi avioane şi două opere realizate in-situ, la faţa locului, dintre care pe una, intitulată „Exod”, ne-o descrie în cele ce urmează.

Citește mai mult /a ascultă interviurileRFI

mai mult
ArtăCentru de Presă

Scena.ro în rețeaua de librării Humanitas!

scena.ro

Revista de artele spectacolului Scena.ro începe anul cu o serie de noutăți atât online, cât și în ediția în print, pe care o veți găsi de acum înainte și în rețeaua de librării Humanitas din București și din țară.

Lansarea numărului 43 (1)/2019 va avea loc vineri, 12 aprilie 2019, de la ora 18:00, la Humanitas Cișmigiu, invitații serii fiind dramaturga Mihaela Michailov, Călin Mocanu, directorul Teatrului Țăndărică, Cristina Modreanu, redactoarea-șefă a revistei, și tinerii actori Eliza Păuna, Denis Hanganu și Tiberiu Enache, care apar pe coperta acestui număr.

În ediția din print, Scena.ro marchează împlinirea a 30 de ani de la Revoluția din 1989 cu noua rubrică După 30 de ani. Urmașii lui Caragiale sau cui îi pasă de dramaturgia românească?, în cadrul căreia unii dintre cei mai cunoscuți dramaturgi români – fie că locuiesc în țară sau în străinătate – vor discuta despre condiția acestei profesii în România de azi.

Tot începând cu acest număr, focusul va fi pus pe noile generații de artiști din teatru; se va chestiona status quo-ul care adesea întârzie sau chiar împiedică afirmarea lor: .”..felul în care sunt astăzi așezate lucrurile în această lume a teatrului românesc sufocă talente reale, le împiedică să-și atingă potențialul, încurajează un individualism sălbatic, forțându-i pe tinerii care ies din școlile de teatru să-și asume pe cont propriu o luptă inegală”, scrie Cristina Modreanu în editorialul primului număr.

 

Pentru fiecare copertă a revistei din acest an redacția revistei Scena.ro va selecta unii dintre cei mai talentați tineri actori de azi, în speranța că va contribui la recunoașterea lor de către un public mai larg. Coperțile din seria Actorii de astăzi sunt realizate în urma unor ședințe foto speciale, generos găzduite de către un teatru de stat.

Așa cum ne reamintea o amplă dezbatere desfășurată recent pe rețelele de socializare, provocată de absența în acest an a nominalizărilor pentru regizoare la Premiile UNITER, femeile sunt în continuare cele mai afectate de actualul status-quo, prin urmare acest număr aduce în discuție, prin articolele semnate de Cristina Modreanu și Mihaela Michailov, condiția (încă) marginală a artistelor pe scena teatrală de la noi.

 

Și în acest an continuă seria Dosarelor speciale, în primul număr din acest an atenția fiind îndreptată înspre teatrul de animație, prin Dosarul SALT la Țăndărică, dedicat noului festival organizat de acest teatru. Dosarul este coordonat de Ioana Gonțea și apare cu sprijinul Teatrului Țăndărică.

Exclusiv on-line veți putea citi pe www.revistascena.ro noua rubrică Atitudini în teatrul românesc în cadrul căreia regizoarea Leta Popescu îi provoacă pe colegii ei de scenă să discute despre dimensiunea etică a profesiei lor. Primii doi invitați ai rubricii, care a fost lansată pe 27 martie, de Ziua Mondială a Teatrului, sunt dramaturgul Peca Ștefan și managerul cultural al teatrului independent ZUG.zone din Cluj, Levente Imecs-Magdó.

Leta Popescu explică: ”Rubrica Atitudini în teatrul românesc vine din dorința de a înțelege mai bine peisajul nostru teatral de astăzi. Fără să mă opun unui mod de gândire care nu îmi seamănă și fără să impun eu un mod de gândire ca pe un adevăr unic, creez acest spațiu de dialog. Se poate răspunde, se poate contra-argumenta, se poate completa orice opinie apărută (cei interesați pot trimite textele lor pe adresa scena.ro@gmail.com). Cum funcționează această rubrica? Propun o temă de dezbatere și invit practicieni ai scenei teatrale să ia o poziție pe acea temă.”

Sursa: Comunicat depresa – scena.ro

mai mult
Artă

Frida Kahlo: Nu te opri unde nu poţi iubi.

94902b0d668ad0fd9e8aa762e74a0ea9

„Era acea sete care se adunase în corpul nostru de foarte mulți ani. Cuvinte în lanțuri pe care nu le puteam rosti decât pe buzele visărilor noastre. Totul era înconjurat de miracolul verzui al corpului tău, ce peisaj pitoresc! Înlăuntrul formelor tale, atingerea mea, murmurul apelor mele înfiora genele florilor. În seva buzelor tale își lasă parfumul toate fructele din lume, sângele rodiilor, întinderea nesfârșită a mammee-ului și limpedele ananas. Strângându-te la piept, am simțit  mirajul formelor tale pătrunzând din vârful degetelor în tot sângele. Mireasma stejarului pur, amintirea nucilor, respirația verde a frasinului… Orizontul și întinderea pământului – le-am urmat cu un sărut.

Uitând toate cuvintele, numai așa vom putea zămisli acel limbaj capabil să înțeleagă privirile furișate ale ochilor noștri închiși. Ești aici, intangibil, și totuși universul pe care îl simt prezent în camera mea. Absența ta se naște înfiorată din fiecare ticăit al ceasului și din pulsația razelor de lumină; te simt respirând prin fereastră. Distanța de la tine la palmele mele o acopăr cu mângâieri, sunt cu tine pentru un minut și în același timp cu mine pentru un moment. Iar sângele meu este miracolul care curge prin venele aerului din acel spațiu situat între inimile noastre. Miracolul verde al peisajului meu trupesc capătă în corpul tău perfecțiunea naturii. Plutesc prin ea mângâind cu degetele dealurile molcome, mâinile mele se afundă cu patimă în văile umbrite și mă simt învăluită în ramurile tale, răcoroase și verzi. Pătrund erotic întregul pământ, căldura lui mă primește și corpul meu întreg e atins de prospețimea frunzelor catifelate. Roua e însăși sudoarea unui iubit, perpetuu reinventat.

  Nu e dragoste, nici sensibilitate, nici afecțiune, e viața însăși, viața mea, pe care am descoperit-o în mâinile tale, pe buzele tale și la pieptul tău. Simt gustul migdalelor, coborât în mine  de pe buzele tale. Lumile noastre nu s-au înstrăinat niciodată. Inima unui munte n-o poate ști decât un alt munte.

Prezența ta plutește pentru un moment sau două ca și când mi-ar înfășura întreaga ființă în febra așteptării următoarei dimineți. Știu că suntem împreună. În acel moment al revelației senzoriale, mâinile mele se scufundă în mireasma portocalelor, iar trupul meu se lasă în voia îmbrățișării tale.”

(traducere și adaptare: Andra Tischer)

Una dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste, una dintre cele mai pasionale femei, pentru care atracția erotică e contopire cu sevele celuilalt, de-a lungul și de-a latul ființei lui, cu munții, apele, văile sau deșerturile lui: Frida Kahlo către Diego Rivera. „Am avut două accidente mari în viaţa mea: Diego, şi un accident de tramvai. Diego a fost de departe cel mai rău.”, spunea artista, țintuită la pat datorită coloanei fracturate. Firea ei optimistă n-a permis naufragiul sufletesc, pentru că „în fond, suntem în stare să suportăm mult mai mult decât ne gândim că am putea suporta.”, iar Frida a continuat să-l iubească, trecându-i cu vederea excentricitățile comportamentale și escapadele amoroase, înțelese în cauza și nu în efectele lor. „Ţi-aş dărui tot ce n-ai avut vreodată, dar şi aşa n-ai ştii cât de minunat e să te iubesc.” – iată cum gândea Kahlo.

Filmul biografic „Frida” este un must seen, pentru că descrie viața și activitatea celebrei pictorițe mexicane într-un mod autentic, cu toate picanteriile pe care tumultuoasa relație dintre protagoniști a avut-o. Cei doi actori principali fac un joc extraordinar, iar peisajele și decorurile sunt foarte inspirate, ca și coloana sonoră, aparținând compozitorului Elliot Goldenthal.

Iată câteva date despre film, convingătoare în legătură cu calitatea lui:

Echipa:

  • Director/Regizor: Julie Taymor
  • Actori: Salma Hayek, Alfred Molina, Mia Maestro, Antonio Banderas.
  • Anul: 2002

Premii Oscar 2003:

Cea mai bună actriță în rol principal – Salma Hayek

Cea mai bună scenografie – Felipe Fernández del Paso, Hania Robledo

Cel mai bun machiaj – John E. Jackson, Beatrice De Alba

Cele mai bune costume – Julie Weiss

Cea mai bună coloană sonoră – Elliot Goldenthal

Cel mai bun cântec original – Elliot Goldenthal, Julie Taymor

 Premii Globul de Aur 2003:

Globul de Aur pentru cea mai bună actriță(dramă) – Salma Hayek

Globul de Aur pentru cea mai bună coloană sonoră – Elliot Goldenthal

Premii Venetia 2002:

Leul de Aur – Julie Taymor

Premiul Kinematrix pentru formate speciale – Julie Taymor

Ecranizare: Filmul a fost ecranizat după cele două cărți ale lui Hayden Herrera: “Frida” și “The Life and Times of Frida Kahlo”.

Lecția de viață:

„Nu foloseşte la nimic faptul că imaginaţia noastră are aripi dacă sufletul ne este închis într-o cuşcă.”

(https://bel-esprit.ro/frida-kahlo-nu-te-opri-unde-nu-poti-iubi/)

mai mult
Artă

Ada d’Albon, actriţă, nepoata lui Mihail Sadoveanu: „Franţa mi-a furat România. E o cicatrice deschisă“ Citeste mai mult: adev.ro/pbdkv7

646×404

Plecată din România comunistă în 1981, actriţa Ada d’Albon a avut curajul să renască pe scena pariziană ca o pasăre phoenix. În interviul pentru „Weekend Adevărul“, Ada d’Albon vorbeşte despre copilăria trăită în casa unchiului ei, Mihail Sadoveanu, despre cum l-a cunoscut pe viitorul ei soţ, regizorul Laurenţiu Azimioară, şi despre cum România a rămas puternic înrădăcinată în sufletul ei.

„Weekend Adevărul“: Aveţi strămoşi iluştri, Aragonii şi Burbonii Franţei, vă înrudiţi cu familliile Culianu şi Zarifopol, cu descendenţi răspândiţi peste tot în lume. De 35 de ani în Franţa, tânjiţi după rădăcinile profund româneşti, dar nu v-aţi născut în România. Aţi venit pe lume deja în exil? Ada d’Albon: M-am născut în 1944, la Praga, unde tata, Ion d’Albon, era diplomat în delegaţia României. Părinţii, Ion d’Albon şi Rodica Mitru, deşi erau amândoi originari din Iaşi, nu s-au zărit niciodată pe străzile moldave, dar au rămas pentru o viaţă împreună când s-au întâlnit la Praga. În august, când România a întors armele, toţi cei care se aflau în ambasadele ţărilor ocupate de nemţi au fost luaţi prizonieri. Aveam 3 luni când părinţii mei au plecat spre Germania într-un tren, înghesuiţi ca sardelele, unii peste alţii, făcându-şi nevoile în vagon. Mă hrăneau cu coji de cartofi fierte în apa de la locomotivă: „N-ai avut, draga mea, nicio boală“, îmi spunea mama. Când nemţii au început să piardă războiul, părinţii au fugit în Italia cu un taxi. Rudele italiene ale tatălui l-au ajutat să intre în diplomaţie, iar eu am fost crescută până la 2 ani într-o mănăstire. Prima mea limbă a fost italiana. Erau ani foarte tulburi în Europa. Cum aţi ajuns în România, în casa unchiului Mihail Sadoveanu? Cum tatăl meu avea o vară care se numea Zizi Lambrino, prima nevastă a lui Carol al II-lea, cum sora mamei mele, Valeria, s-a căsătorit cu Mihail Sadoveanu, care pentru o scurtă perioadă, a fost vicepreşedintele Republicii, au început să vină în Italia scrisori incomode. În 1947, părinţii s-au întors în România ca să nu facă rău familiei. Ca să fie independent, tata a început studii de medicină la Bucureşti. Ion D’Albon a fost o persoană extraordinară: cel mai important medic homeopat din Bucureşti. Nu vă imaginaţi câtă lume venea la el, un intelectual şi un filozof. În România am venit la 3 ani şi jumătate şi am locuit în casa unchiului Sadoveanu până la moartea scriitorului, în 1961. „Valeria Sadoveanu a refuzat să facă copii“ Cartea de memorii „Dernier été en Bretagne. Récit d’exil“ e străbătută de o melancolie grea: nostalgia după viaţa în România. Cele mai senine pagini sunt despre casa unchiului Sadoveanu, fie la Bucureşti, fie la Neamţ. Ce fel de copilărie aţi avut ? Până la 16 ani, în casa Sadoveanu am trăit ca în culisele unei Academii, având parte de o stimulare intelectuală permanentă: ascultam lecturile scriitorului, interpretările muzicale ale unor pianişti precum Sviatoslav Richter, conversaţii între epigramişti, actori, pictori celebri. În fiecare vară mergeam la casa de la Neamţ a scriitorului, unde veneau Maria Tănase, Boureanu, Demostene Botez, Vianu şi „Madame“ Bulandra. Valeria Sadoveanu s-a ocupat enorm de mine. Ea n-a avut copii. Ea era prietenă cu copiii lui Sadoveanu, doar aşa l-a cunoscut. Din căsătoria cu Caterina, scriitorul a avut 11 copii. Valeria, sora mamei şi viitoarea soţie a lui Sadoveanu, a fost prietenă cu Profira şi cu Teodora. A refuzat să facă copii, pentru că ar fi fost o nedelicateţe la adresa celorlalţi. Când mama a venit cu mine din Italia, aveam 3 ani şi arătam aşa cum m-a desenat Eugen Drăgoţescu, în lagăr, sau mai apoi pictoriţa Nelly Ştiubei: Valeria m-a îndrăgit pe loc. Ea mi-a devenit o a doua mamă, ea mă apăra de mama, care era foarte impulsivă. Valeria era fantezistă, foarte deschisă, puteai să vorbeşti cu ea orice. Şoferul lui Sadoveanu spunea despre tanti Lica: „doamna Sadoveanu ar sta agăţată şi într-un cui, numai să le fie bine celor din jur!“. Reuşiţi, în carte, o evocare foarte subtilă a lui Sadoveanu: e o figură din umbră, aproape discretă, dar covârşitoare… Sadoveanu era un munte care trecea printre noi şi făcea din când în când câte un gest. Nu intra în discuţii lungi sau în conflict. Nu i-am fost în preajmă tot timpul, normal, dar i-am simţit prezenţa care impunea, până când a paralizat, având mai întâi un infarct, când eu aveam 14 ani. Dar îmi aduc aminte de o întâmplare de la 6 ani. Voiam să scriu, pentru că îl vedeam pe Sadoveanu care ne citea, de fiecare dată când termina un capitol. Am găsit nişte poezii pentru copii şi mi-am zis: „astea nu le citeşte nimeni, nu ştie nimeni de ele“. Le-am copiat şi am spus că sunt scrise de mine. Familia, unchiul Sadoveanu, toţi erau gata să mi le publice. Şi m-a descoperit mama. Mama mi-a zis că trebuie să-mi cer iertare pentru fapta făcută. Era într-o dimineaţă, Sadoveanu era într-o cămaşă lungă, de noapte, am căzut în genunchi, rugându-mă să mă ierte. Mi-a pus mâna pe cap şi mi-a zis: „du-te, fetiţo, de-aici, n-ai făcut nicio nenorocire“. Mama însă nu mi-a vorbit două zile pentru asta. „Nu pot să trăiesc fără scenă“ Cum s-a născut pasiunea pentru teatru, la care n-aţi renunţat nici în exil? Când am venit în România, la 3 ani şi jumătate, şi mama m-a dus să văd o operă-balet, „Macul roşu“. Atât am plâns, impresionată de spectacol, încât mama a trebuit să mă scoată din sală. Mergeam în fiecare săptămână la teatru. Sadoveanu fusese directorul teatrului din Iaşi, cunoşteam actorii, veneau la noi în casă. Vara mea Cristina Zarifopol avea un teatru de jucărie, cu decoruri, cu marionete. Făceam minispectacole, stăteau copiii cu gurile căscate. Le-am spus părinţilor că voi face teatru pe la 12 sau 13 ani, dacă nu – istorie. Şi azi mă pasionează istoria. Dar am făcut teatru. Nu pot să trăiesc fără scenă. Face parte din mine. Pregătindu-vă să intraţi la Conservator, l-aţi întâlnit pe regizorul Laurenţiu Azimioară, viitorul soţ. Cum v-a sedus? El a fost profesorul meu de teatru. Am avut, în ţară, mai mulţi profesori – Zoe Anghel, Mărioara Voiculescu, Costache Antoniu, Petrică Vasilescu, Viki Moldovan –, când am dat însă de Laurenţiu, nu cred că m-am îndrăgostit imediat, dar s-a creat ceva excepţional, simţeam că înfloresc sub indicaţiile lui. În principiu, când sunt pe scenă, ascult de el ca o copilă de 12 ani. Este inventiv, profund, nu caută originalitatea, ci sucul, esenţa personajului. Suntem temperamente diferite, dar cuplul nostru s-a hrănit din creaţia pe scenă şi dintr-o complementaritate rară. Eu sunt foarte iute, Laurenţiu e foarte calm. Ne admirăm foarte mult. În teatru n-am avut idoli, în afară, poate, de Liliana Tomescu, plecată în Suedia, are peste 80 de ani. Cred că aveam un ochi prea critic. Laurenţiu a fost cel mai bun profesor al meu. Îl ascultam aproape dumnezeieşte, deşi era foarte dificil: îţi dădea o indicaţie, o lucrai cinci zile şi înainte de spectacol schimba tot. Ultima indicaţie era însă cea bună.  „Am făcut în Franţa numai teatru şi nimic altceva. Asta ne-a costat pielea de pe os şi ochii din cap“

Exilul care a urmat, în 1981, în Franţa, a fost o piesă dură… Am fost convinsă că plecarea din România va însemna o renunţare totală la teatru. Am ajuns la Paris cu băieţelul nostru de 3 ani, Ion, şi am fost sfătuiţi să ne schimbăm meseria pentru a rezista. Descurajaţi de toţi, inclusiv de ministrul francez al Culturii din epocă, ne-am jurat că nu vom cere de la nimeni nici un capăt de aţă şi am avut îndrăzneala de a înfiinţa la Paris o şcoală de teatru şi în 2002 propriul nostru teatru, în fostele băi publice ale jandarmeriei din estul Parisului, Théâtre de l’Orme. Nici nu cred că a fost curaj, a fost instinctul de supravieţuire. N-aş fi putut să fiu funcţionară la poştă, sau, aşa cum ni s-a spus, să facem informatică. Aş fi murit. Am povestit această aventură în carte. Ne-au furat, ne-au escrocat, am schimbat peste zece săli. Cu fiecare pas începeam iarăşi de la zero. Veneam din România, unde totul era de stat. Aici, totul – muzică, decor, costume, întreţinerea teatrului, administraţia – totul am ajuns să facem noi. Noi făceam costumele, noi vindeam bilete, noi spălam pe jos. Eu n-am cusut un nasture în viaţa mea în ţară, iar aici am făcut nişte costume minunate. Din fuste luam anumite părţi, din bluze luam piepţii, găseam materiale şi coseam cu exigenţă maximă. În plus: câte teatre şi câte spectacole erau în Bucureşti pe vremea aceea? Aici sunt 700 de reprezentaţii pe zi. E o nebunie. Cum poţi renaşte într-o nouă cultură, într-o nouă limbă? De fapt, venind în Franţa, am rupt din mine, am ocultat dorinţa de scenă. A fost teribil. Îmi spuneam: cum să joc eu cu accent? Apoi, acum 15 ani, după ce am înfiinţat Théâtre de l’Orme, am montat spectacolul „Bernarda Alba“ de Garcia Lorca. În rolul bătrânei nebune, mama lui Bernarda Alba, Josepha, juca o actriţă care la un moment dat s-a îmbolnăvit şi a trebuit să o înlocuim de urgenţă. Cum eu pusesem în scenă piesa, ştiam deja rolul. Am intrat şi a fost un succes absolut de necrezut. Aşa au înflorit toate dorinţele mele de teatru. Am făcut în Franţa numai teatru şi nimic altceva. Asta ne-a costat pielea de pe os şi ochii din cap.  „Această triplă apartenenţă, Sadoveanu, Zizi Lambrino, d’Albon, s-a transformat într-un stigmat“

„Weekend Adevărul“: Sunt pagini răvăşitoare în carte despre exilul parizian care apare ca o smulgere dureroasă a rădăcinilor. De ce aţi plecat din România? Ada d’Albon: Părinţii mei visau demult să plece în Franţa. Dar n-am aflat decât în ziua plecării, imediat după cutremurul din 1977. Lângă maşină, gata de plecare, mama mi-a zis: noi nu ne mai întoarcem. Mi-a căzut cerul în cap. Pentru că eu nu voiam să plec. Unde să plec în lumea largă să mai fac teatru?! Am acceptat să plecăm… din uzură. Eram ameninţaţi dacă părinţii erau fugiţi. Această triplă apartenenţă, Sadoveanu, Zizi Lambrino, familia d’Albon cu rădăcini în Franţa, s-a transformat într-un stigmat. Lumea începuse să vorbească foarte urât de Sadoveanu. Dar el rămâne un mare scriitor. Aici, în Franţa, Sartre a luptat pentru comunism şi e în continuare un mare scriitor. Apartenenţele politice n-ar trebui să nimicească excelenţa în cultură. Sunt conjuncturi. Şi apoi cine n-a făcut greşeli, cine n-a crezut în nişte idealuri? Sadoveanu, cea mai generoasă fiinţă pe care am cunoscut-o, la 70 şi ceva de ani, a crezut în comunism, a scris despre mizeria omenirii, s-a luptat pentru egalitate şi am fost foarte jignită de modul cum s-a vorbit despre el, extrem de urât. Nu puteam să fac un pas sau să avansez în meserie fără să mi se spună: „e nepoata lui Sadoveanu“. Pe părinţi, Ion d’Albon şi Rodica Mitru, ce i-a făcut să plece în acei ani? N-am înţeles niciodată în profunzime. Plecarea lor a răvăşit totul. Ne-au tras după ei. Eu am scris în carte: n-am vrut să plec niciodată. Iar mama nu era genul care să vrea să ne despărţim. La Bucureşti fiind, dacă eu nu-i telefonam într-o zi, mama îmi făcea scandal timp de trei zile. Noi toată viaţa ne-am telefonat zilnic, ei locuiau lângă Cişmigiu, eu şi Laurenţiu locuiam într-o casă superbă: a fost dărâmată, ca şi tot cartierul, Ceauşescu a construit acolo Casa Poporului. Aveam o casă cu scară interioară, cu ziduri albe, ca-ntr-o mănăstire, cu cotloane, cu nişe, o plăcere de casă, cu o grădină cu un mic pavilion pentru femeia din casă. Aveam 30.000 de volume de cărţi… Am lăsat mobile, am dăruit vreo zece mii de cărţi, mare parte din tablouri: un Tintoretto, Tonitza, Paladi, Baba, moştenite de la bunica Ada Culianu. Ca să putem pleca a trebuit să cedăm casa statului român.

De ce v-aţi adus din biblioteca de cărţi româneşti la Paris?

Pentru că mă interesează să citesc şi să recitesc tot, i-am adus pe Odobescu, Caragiale, spre exemplu. Fiului meu i-am citit toată copilăria Creangă. Pentru că nu am bani să-mi cumpăr cărţi. Mi-aş dori să am opere complete de Balzac, Zola, am doar câteva, cumpărate de la puces (n.r. – târgurile de vechituri). În Franţa nu mi-am cumpărat niciodată cărţi din librării. Numai de la anticariate. Ca să le iau în Franţa, am plătit pentru cărţile noastre din România de 12 ori preţul lor. De ce? Pentru că am fost obligaţi de autorităţi: trebuia să luăm toate cărţile şi să le ducem într-un magazin. Ei ţi le evaluau şi după o săptămână veneai şi ţi le răscumpărai. Cu cele două-trei scaune din secolul XIX, olandeze, a fost la fel. Cineva ne-a învăţat cum să facem, sora Irinei Răchiţeanu, care lucra la muzeu, la Palatul Regal. Să vă spun ce-am făcut cu ceasul de perete: a trebuit să desfacem rama, să spunem că e o tavă, capacul la fel, dacă nu, plăteam şi mai mult. Nişte vase de argint trebuia să spunem că sunt tipsii de făcut budincă, nu de ars beţişoare parfumate. Tabloul Miliţei Petraşcu: a trebuit să şterg numele pictorului ca să pot să-l iau. Să spun că e pictat de mine. N-am putut să luăm toate lucrurile, nu ne-au dat voie să le luăm, mai ales pe cele de valoare. Mama voia un secrétaire (n.r. – birou) Biedermeier care a fost dintotdeauna al ei. A fost imposibil să-l aduc. Nu m-a iertat niciodată: când am venit în Franţa, un an nu mi-a vorbit şi spunea că n-am fost în stare să i-l aduc. „Mama a fost o femeie superbă“ Mama e un personaj foarte puternic şi în carte. Aţi avut o relaţie tumultuoasă… Mama a fost o femeie superbă. Era însă foarte impulsivă. Trăia tot timpul într-o pasiune aproape rusească: iubea cu patimă, reacţiona impetuos. Probabil singura din familie care nu a lucrat, ea îşi făcea o lume a ei. Credea în tot ce inventa. Era în stare să te blesteme pentru lucruri pe care ea le inventa. De aceea nici nu pot citi jurnalele mamei, am o ladă întreagă cu jurnalele ei: era în stare să te acuze de lucruri pe care nu le-ai făcut niciodată. Tata a iubit-o enorm şi credea orice spunea. Spre sfârşit, mama a avut Alzheimer. Bolnav el însuşi de cancer, tata o reînvăţa pe mama cum se face cafeaua în fiecare zi. Regret că s-au pierdut jurnalele tatei, foarte minuţioase, cu tot ce s-a întâmplat în anii tulburi ’40-’50. Caietele sunt pierdute sau rătăcite prin familie. Nişte icoane de o valoare inestimabilă au dispărut şi ele. Vorbiţi în carte despre mirosul de sânziene de pe dealurile de la Neamţ, care v-a urmărit continuu şi dureros, în cotidianul vieţii franceze. De ce v-aţi scris amintirile în limba franceză ? E limba exilului meu. Dar ce am trăit s-a imprimat adânc în două limbi. Franţa mi-a furat România. Mi-a smuls nişte rădăcini care s-au rupt, pe urmă s-au refăcut. Noi suntem aici pe o insulă-exil care se numeşte Teatrul de l’Orme. Exilul fură ceva din tine şi-ţi dă altceva. E o cicatrice deschisă.

(www.adevarul.ro)

mai mult
Artă

Povestiri cu creionul chimic.

no thumb

Cîntec despre memorie

Cum se deșiră memoria! Ce cocă, ce miere, ce mlaștină, ce nisip mișcător! O, ce durere în suflet! Ce nemiloasă stare! Mă trezesc adesea din cel mai profund somn al nop­ții cu persistența vreunei miresme de petunii sau de frunze și flori de tei după ploile de primăvară din copilărie și caut cu înfrigurare imagini care pot readuce clipele cu totul îndărăt. Deșertăciune a deșertăciunilor. Totul e deșertăciune. Nimic nu se-ntoarce.

Aud alteori, tot în noapte, cîte-un rîs zglobiu, parcă-mi răsună-n urechi și plînsul cuiva. O fi vreun copil trist care tremură în apa zăgazului gîrlei de la Sinești, cu umerii puțin ridicați și mîinile strîns lipite de coapse, privindu-i pe prietenii săi de la țară, fete și băieți laolaltă, cum se bălăcesc într-o nesfîrșită veselie. Oi fi chiar eu. Va fi fost un altul? Zăresc lentoarea propriei mele pleoape, care deschide imaginea uimirii copiilor în fața viorii la care cîntam o mică sonată de Händel cocoțat pe acoperișul pătulului, ca pe-o scenă a școlii de muzică dintr-o veche mînăstire franciscană de la Timișoara. Sau toate acestea să se fi-ntîmplat la Moigrad, în pomăt, la gulea bivolițelor, la apele pîrîurilor dinspre Măgură, la cariera de piatră? O fi zîmbetul de înger al unei fetițe ce dormea suav lîngă mine în somnul cel adînc de dinaintea cîntatului cocoșilor iar eu, copil de-o seamă cu ea, o priveam fascinat și înspăimîntat deopotrivă de frumusețea ei? Ochii mei închizîndu-se, pentru a alunga teama de neînțeles în fața acelei frumuseți. Trupul meu firav de prunc, smulgîndu-se cu greu din starea de hipnoză, răsucindu-se pe partea cealaltă și cerșind somnul. Deșertăciune a deșertăciunilor. Totul e deșertăciune. Nimic nu se-ntoarce.

Plaja nepămînteană de la Étretat, cu apele îndepărtate ale oceanului la reflux. Mulțimea de alge și de vietăți care și-au uitat startul sosirii, de-acum milioane și milioane de ani. Ecoul țipătului pescărușilor, care nici nu se mai zăresc. E doar un sunet lent, într‑un glissando Shepart-Risset, coborînd și urcînd iluzoriu pe-aceeași înălțime reală, împins de stîncile masive ale falezei către galeurile albăstrui-cenușii din siliciu ale plajei, în slow motion, precum anamorfoza unei bile de biliard transparente, de consistența gelatinoasă a meduzei în așteptarea fluxului. Un vuiet în continuă transformare, amestecat cu sunetul valurilor, definind cumva muzica sferelor din univers despre care povestea Pythagoras. Imaginea păsărilor albe revenind în plutire dinspre uscat este ecoul vizual al ecoului sonor, în Droste effect, înșelătoare precum paradoxul cubului Necker și compunerile olandezului Escher. Sîntem pe-o plajă complet pustie. Privim cu nesaț sunetele plimbate de briză de colo-colo ca niște flamuri de fină mătase. Sînt imagini care cîntă despre noi înșine? Acolo vor fi fiind toate amintirile noastre și habar nu avem? Despre ce mare sau ocean ni se povestește? Despre ce muzică? Și anume, de cînd? Deșertă­ciune a deșertăciunilor. Totul e deșertăciune. Nimic nu se‑n­toarce.

mai mult
ArtăPromovate

A murit Geta Brătescu, artist plastic

bratescu-1

Artistul plastic Geta Brătescu a murit la 19 septembrie 2018, potrivit Uniunii Artiştilor Plastici din România.
Pictor, grafician şi ilustrator de carte, Geta Brătescu s-a născut la 4 mai 1926, la Ploieşti. Personalitate centrală a artei contemporane româneşti începând cu anii ’60 şi artistă cu o carieră îndelungată şi prolifică, Geta Brătescu a dezvoltat o operă complexă ce include desen, colaj, grafică, gravură, tapiserie, obiect, fotografie, film experimental, video şi performance. A studiat simultan la Facultatea de Litere şi Filosofie (1949) şi la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti (1971) şi a lucrat ca director artistic pentru revista Secolul 20, denumită în prezent Secolul 21, potrivit site-ului www.icr.ro.
Un sumar al creaţiei sale a făcut obiectul retrospectivei personale organizate la Muzeul Naţional de Artă, în decembrie 1999. În luna mai 2007, artista a expus desene inedite la UNAgaleria, în expoziţia cu titlul „Cinci minute”. Dintre expoziţiile sale personale mai menţionăm: la Bucureşti, Ivan Gallery – „Colaj-Desen 1971-2006” (2008); în Austria, la Galeria Taxispalais din Innsbruck (2008); la Sibiu – „Faust” (2009); la Bucureşti, Ivan Gallery – „Spaces” (2009); la Viena – „Alteritate’ (2010); în Liverpool – „Economia darului” (2010). Tot în 2010 a expus lucrări la cea de-a 4-a ediţie a Bienalei Internaţionale de Gravură Experimentală, la Centrul Cultural Palatele Mogoşoaia, precizează site-ul www.sculpture.ro.
Este autoarea volumelor de eseuri „De la Veneţia la Veneţia” (1970), „Atelier Continuu” (1985), „Atelier Vagabond” (1993), a romanului „Art” (2000), a volumului de proză scurtă „Peisaj cu om” (2002). În „Ziua şi Noaptea” (2004), sunt transcrise secvenţe de caiet personal, urmate de o secţiune finală cu desene executate de autoare, iar „Copacul din curtea vecină” (2009) reprezintă jurnalul propriu-zis, ce acoperă perioada 10 mai 2002 – 28 ianuarie 2009.

Premii şi distincţii: Premiul al II-lea al Uniunii Artiştilor Plastici (1965), Premiul Revistei „Arta”, Uniunea Artiştilor Plastici (1970), Premiul Uniunii Artiştilor Plastici pentru Environment; Premiul „Ion Andreescu” pentru expoziţia personală „Grădina”, Academia Română (1993), Premiul Naţional pentru Arte Vizuale (2008).
La 23 martie 2008, a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, acordat pentru remarcabila sa contribuţie la dezvoltarea artei româneşti contemporane.
Printre expoziţiile sale recente se numără: „Documenta 14”, Atena şi Kassel, expoziţie personală la Camden Arts Center, Londra, curatoriată de Jenni Lomax; expoziţia personală de la Tate Liverpool din 2015; MATRIX 254 / Geta Brătescu de la Berkeley Art Museum and Pacific Film Archive în 2014; participările în II Palazzo Enciclopedico, Biennale Arte 2013; La Triennale, Paris, Palais de Tokyo, în 2012; „A Bigger Splash: Painting after Performance” (Tate Modern, Londra, 2012-2013); lucrări expuse la Trienala de la Paris (2012), Bienala de la Istanbul (2011); Museum of Desire, MUMOK (Viena, 2011); „Ostalgia” (New Museum, New York, 2011); „Alteritate” (Galerie Barbara Weiss, Berlin, 2011, şi solo la Galeria Mezzanin, Viena, 2010); „The Work, The Image, The Sign” (Galeria Ivan, Bucureşti, 2011, solo); „Gender Check. Feminity and Masculinity in the Art of Eastern Europe” (MUMOK, Viena, 2010); „Geta Brătescu” (Galerie im Taxispalais, Innsbruck, 2008, solo); „Resurse” cu Ion Grigorescu (MNAC, Bucureşti, 2007).
Pavilionul României la Bienala Internaţională de Artă de la Veneţia, care a găzduit în 2017 proiectul „Apariţii” al artistei, a fost unul dintre cele mai admirate şi s-a bucurat de articole elogioase în mass-media internaţională.
Lucrările sale se află în colecţii importante precum: MoMA, New York; Centre Georges Pompidou, Paris; Tate Modern, Londra; Hammer Museum, Los Angeles; San Francisco Museum of Modern Art, San Francisco; Muzeul de Artă Modernă, Varşovia; Muzeul Naţional de Artă Contemporană, Bucureşti; MUMOK, Viena; Kontakt Collection, Viena; Moderna Galerija, Ljubljana şi FRAC Lorraine, Metz,precizează site-ul www.sculpture.ro.
Artista a fost decorată în 2017 cu Ordinul Naţional „Steaua României”, în grad de Ofiţer, prin decret prezidenţial, „în semn de înaltă apreciere pentru contribuţia personală la îmbogăţirea patrimoniului cultural românesc şi universal, pentru remarcabila sa implicare în promovarea artei conceptuale româneşti, împletind cu o măiestrie profundă arta vizuală cu cea literară”, precizează icr.ro.

mai mult
ArtăPromovate

Expoziția „Arta europeană la Ploiești”

arta-europeana1

În perioada 12 – 27 iulie 2018, Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus“ din Ploieşti, Bulevardul Independenţei nr.1, organizează expoziţia: „Arta europeană la Ploiești”.

Artiști ai Galeriei Eka Moor din Madrid, la Muzeul de Artă Ploiești

Expun artiștii:

Alfredo Sarandeses Lizarazu

 Ana Muñoz

Toñi Lopez

Carmezim

Carolin Beyer

Consuelo Aranda 

 Erika Nolte

 Florian Stefan Follente

  Francisco Arroyo

Ghislaine Sablayrolles_Vgas

Inma Pascual

 Javier de Mota

Jean Maríe Egea

José Dominguez

 Josep Garcia Marsal

Leopoldo Cervera

 Liliana Bos

Manuela Castro

 Maria Fernández

 María Luisa Valero

Mendo Nica Concilio

Pau Sintes

Paulino L. Tardón

Pepe Rodríguez

Pilar Sagarra

Pilar Viviente

Tomé

Maria R. Maluenda

Vicente Heca

Artist invitat: Eduardo Diez

Expoziția propune lucrări ale unui grup de artiști internaționali, provenind din țări diferite: Germania, Spania, Franța, Argentina și Portugalia, expozanți ai Galeriei Eka Moor.

Stilurile variază de la hiperrealism la abstract prin cubism sau impresionismul. Este preferată pictura, și fiecare artist folosește o tehnică diferită și personală, având însă în comun creativitatea și calitatea.

Galeria, în pofida faptului că este una mică, este extrem de activă, propunând artiștilor săi expuneri și la galerii din alte orașe, cum ar fi: galeria de artă Fine Nina Torres Miami, sau participări la târguri internaționale, precum Estampa din Madrid, Jardín de Arte en Valencia, târgul de artă din Hamburg, Parcul de artă Parallax din Londra, Faim din Madrid, Arteando în Irun, Lineart Ghent Belgia, Art Market Budapesta 2013, Târgul de artă Miami River 2013, AA Fair Singapore 2014, Târgul de Artă Affordable Stockholm 2015, Târgul de Artă Affordable Milano 2016, Crăciun Almoneda 2015 & 2016, Premier Art Fair Hong Kong 2017, JustMad, Madrid 2017. Almoneda Madrid 2018.

Expoziția este surprinzătoare, îndrăzneață, ambițioasă, un adevărat spectacol internațional al artelor plastice, pe care iubitorii de artă îl vor savura!

mai mult
ArtăPromovate

„La Întretăierea Lumilor” – Ștefan Râmniceanu

ramniceanu

Joi, 3 mai 2018, la ora 18.00, va avea loc la Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”, din Ploiești, B-dul Independenței nr.1, vernisajul Expoziției de pictură, desen, obiect și sculptură.

„LA ÎNTRETAIEREA LUMILOR” – Ștefan Râmniceanu
Evoluția omului între sacru și profan reprezintă o dimensiune fundamentală a existenței. Sacralitatea este ancestrală, ea fiind însăși esența ființei noastre. Recuperarea matricei autohtone precum și parcursul inițiatic în valorile universale ale artei, ale căror creații au modelat spiritualitatea secolului XX, constituie axele majore ale acestui proiect, la care se adaugă în anii ’80-85, și reîntoarcerea mea la tradiția picturii românești, avându-l drept model pe Ion Andreescu. Este ca un arc peste timp, cu rădăcini în epoca medievală românească, influența bizantină, stilul brâncovenesc, până la epoca modernă; un exercițiu de sinteză între Orient și Occident. Această intersecție a lumilor, o simt ca pe o necesitate de a mă construi și a mă defini ca subiectivitate. Între tradiție și modernitate, limbajul meu artistic se reinventează continuu, trecând printr-o diversitate de tehnici și forme artistice, pictură, sculptură, obiect, desen, instalație, film. Eclectismul stilistic și tematic poate aminti parcursul lui Gerhard Richter, prezentat în ampla sa retrospectivă „Panorama” de la Centrul Pompidou-Paris. În ciclul „Omul Universal, anatomia interioară se transformă într-un loc al memoriei colective. Lucrările devin noi arhetipuri ale unei mitologii viitoare. În „Apostolii de lut”, trupul devine un axis mundis, cale, pod, un loc de trecere. „Ferecătura” – un obiect simbolic, care păstrează lumina gândului, în așteptarea mâinii cărturarului, cel ce va dezvălui taina din adâncul ei. „Manuscrisele de lut » , testamente ale timpului, ce au săpate în carnea lor hărțile secrete ale periplului celui aflat în căutarea miracolului etern.

Ștefan Râmniceanu 
„Un reprezentant strălucit al „noului val“, care, după 1989, a debordat cu energie în cultura și arta română și europeană, este, cu siguranță Ștefan Râmniceanu. Îndârjirea sa în depășirea limitelor expresive ale unui singur gen și naturala sa curiozitate culturală l-au pus în situația de a-și identifica modalitățile cele mai potrivite de configurare plastică a propriilor idei, în experiențele cele mai înnoitoare, atât sub aspect ideatic, cât și sub aspect lexical, afirmate în ultimele decenii în toate disciplinele artistice. De mai multă vreme Râmniceanu nu mai este doar un pictor și nici măcar un „artist vizual“: este un creator poliedric care ne oferă o versiune modernă a dialogului între arte. Efortul găsirii punctelor de convergență al limbajelor tuturor artelor plasează demersul artistului în teritorii fertile, deschis de marile experiențe ale Renașterii târzii și ale barocului roman și central-european. Tânărul pe care l-am cunoscut în urmă cu aproape patru decenii nu a încercat să posede, să îmblânzească, să dreseze fiara artistică din el, deoarece a înțeles că procedând astfel se poate cantona în formulă, în unitate, în manieră, care, oricât de seducătoare și proprie ar fi, rămâne tot manieră. Rareori în istoria artei contemporane europene din ultimele decenii am văzut atâta energie izbucnind din siluetele volumelor reduse la esența unei forme stabile și consistente, dar, în realitate efemeră, deoarece dinamica sa internă indică o ineluctabilă devenire.“
(prof. Grigore Arbore – Text referitor la expoziția de la Institutul Cultural Român de la Veneția 2016)
Născut la 15 august 1954 in România, la Ploiești, Ștefan Râmniceanu trăiește și lucrează la Paris și București. Studiază la liceul de Artă din Ploiești, apoi absolvă Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din București, promoția 1979.
Primele două expoziții personale, în 1979 la teatrul Giulești și în 1980 la Amfiteatru marchează și debutul său artistic. Urmează primele recunoașteri importante: Premiul Amfiteatru în 1980, Bursa Uniunii Artiștilor Plastici din România, în 1981 și Premiul de la Trienala de Pictură de la Sofia, Bulgaria – 1988. Cariera artistică îi este încununată de numeroase premii, dintre care menționam: Omul Anului – pentru arte plastice (2015), Cetățean de Onoare al orașului Ploiești (2015), Premiul Brâncoveanu – pentru pictură, al Fundației Alexandrion (2015), Premiul „Ion Andreescu“ pentru întreaga carieră, acordat de Academia Română (2016).
În 1991 devine bursier al guvernului francez, rezident al Cité International des Arts, 1992, iar din 1993 își stabilește atelierul la Paris, înscriindu-și astfel demersul creator în tradiția artiștilor români din Orașul-Lumină, impunându-se ca unul dintre pictorii cei mai influenți ai diasporei românești.
Expune în numeroase spații culturale, atât în Franța – Bernanos, Sandoz – Cité Internationale des Arts, Centrul Cultural Român din Paris, La Défense, galeriile Louis, F.H. Art Forum, Visio Dell’Arte la Paris; cât și în afara ei, precum Jardin de Lumière în Belgia la Bruxelles, HS Kunst în Germania la Heildelbrg, Uni-Terre în Elveția la Geneva, Alkent în Turcia la Istanbul, Caroline Cline Art, San Francisco, USA, Shaikh Ebrahim bin Mohammed Al Khalifa Center for Culture research – Bin Matar House, în Muharraq, Regatul Bahrain.
La douăzeci și șase de ani de la Expoziția „Ferecătura“, ce a avut loc la Palatul Voievodal Curtea Veche, București – un eveniment cultural remarcabil în viața culturală bucureșteană a anului 1988, manifestare destinată să celebreze 300 de ani de la de la urcarea pe tronul Tării Românești a domnitorului Constantin Brâncoveanu – Ștefan Râmniceanu, într-un gest simbolic, se întoarce în România, cu expoziția „Urme“, la Palatul Mogoșoaia, în 2014.
Tot ca o revenire la începuturile creatoare este și lansarea albumului „Urme” și a filmului „Muzeon — Ștefan Râmniceanu” în regia lui Laurențiu Damian, ce au avut loc în 2016, la Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus” din Ploieștiul natal.

„La întretăierea lumilor“, cel mai nou proiect al artistului, lansat din punctul de origine al călătoriei sale inițiatice și care cumulează simboluri și trimiteri în spațiu și timp la marile civilizații ale lumii este o expoziție dedicată Anului Centenar românesc și integrează cultura acestor locuri atât în spațiul european, cat mai ales în cel mondial al cunoașterii.
Manifestarea constituie evenimentul anului 2018, la Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”.
Pentru detalii, vă stă la dispoziție Departamentul de Servicii educative, Relaţii Publice şi Documentare din cadrul Muzeului Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”
Tel.: 0244 52 22 64, fax: 0244 511375, e-mail: office@artmuseum.ro

mai mult
Artă

Marele Vernisaj de Primăvară al MNAC se deschide publicului în 26 aprilie cu patru expoziţii

coloana

Muzeul Național de Artă Contemporană lansează, joi, expoziţii care vor continua direcţia marilor recuperări şi alinierea MNAC cu scena internaţională. Muzeul aduce în atenţia publică activitatea artiştilor Constantin Brâncuşi, Dan Er. Grigorescu, Iosif Kiraly, Octav Grigorescu, Georgeta Năpăruş şi Yael Efrati (Israel). În plus, rămâne deschisă expoziţia „Prizonierii avangardei. O retrospectivă Ion Bitzan”.
MONUMENTE AMANATE
Artişti: Constantin Brâncuşi, Dan Er. Grigorescu
Curator: Călin Dan
Asistent curator: Sandra Demetrescu
Design expoziţie: skaarchitects
Cu sprijinul: Galerie Negropontes Paris / Ariana & Sophie Negropontes, Sorana Georgescu-Gorjan
Sponsori: Crama Oprişor, Policolor, Grup Transilvae
Durata: 26.04.2018 – 30.09.2018
Localizare: Parter
În 1982, Constantin Brâncuşi a participat la Bienala de la Veneţia într-o secţiune a pavilionului internaţional, curatoriată de Dan Hăulică, preşedinte AICA. Sculpturile erau grupate în jurul unei instalaţii fotografice monumentale menite să funcţioneze ca reconstituire a ansamblului realizat de Brâncuşi la Târgu Jiu. Imaginile erau realizate de Dan Er. Grigorescu, artist care a impus în România anilor ’70 o viziune originală asupra modului de a fotografia opera lui Brâncuşi.
Dan Er. Grigorescu este fiul generalului Eremia Grigorescu, care l-a învins în celebra bătălie de la Mărăşeşti pe generalul von Mackensen, întorcând astfel soarta primului război mondial în favoarea României. Ansamblul monumental de la Târgu Jiu, inaugurat în 1936, este dedicat memoriei trupelor române care au luptat în primul război mondial în jurul oraşului şi pe Jiu împotriva inamicului german. MNAC prezintă o reconstituire a reconstituirii de la Veneţia, într-o instalaţie menită să celebreze atât monumentul cât şi pe fotograful care a imaginat varianta sa nomadă.
UŞI ÎNCHISE, PLICURI DESCHISE. IOSIF KIRÁLY – LUCRĂRI TIMPURII, 1975 – 2000
Artist: Iosif Kiraly
Curator: Ruxandra Demetrescu
Coordonator MNAC: Alexandru Oberlander-Târnoveanu
Design expoziţie: atelier ad hoc
Sponsori: Crama Oprişor, Policolor, Grup Transilvae
Durata: 26.04.2018 – 30.09.2018
Localizare: Etajul 2
Expoziţia „Uşi Închise, Plicuri Deschise. Iosif Kiraly – Lucrări timpurii, 1975 – 2000” propune prezentarea activităţii artistice a lui Iosif Kiraly sub semnul recuperării şi al unei revizitări critice. Conform mărturiei artistului, titlul face trimitere la faptul că majoritatea acţiunilor şi lucrărilor prezentate în această expoziţie s-au realizat nu în spaţii publice, ci în spaţii private, cu uşile închise sau, în orice caz, fără spectatori. Marea majoritate a lucrărilor nu a fost expusă la vremea respectivă, ele fiind asumate şi destinate încă de atunci unui public din alt loc sau din alt timp. Plicurile însă – mărturie tangibilă a mail-art-ului – constituiau o deschidere spre lumea „adevărată”, pe care artistul doar şi-o putea imagina şi o cunoştea indirect. În acelaşi timp, spre sfârşitul anilor ’80, plicurile au început să fie urmărite de Securitate, deschise şi/sau oprite din drumul lor.
Iată de ce mail-art constituie un reper semnificativ, un pol important al expoziţiei, prezentat într-un spaţiu distinct. Sunt expuse fotografii, desene şi obiecte realizate într-un interval cronologic ce se încadrează în istoria recentă: anii 1970 şi 1980 (cu câteva prelungiri semnificative în ultimul deceniu din secolul trecut). Din perspectiva de acum, anii de după 1990 constituie o prelungire şi încheiere a paradigmei începute în 1975, fiind în acelaşi timp anii de deschidere şi pătrundere reală în contextul artistic internaţional şi orientarea spre teme care aveau să domine creaţia lui Kiraly până astăzi (timpul, memoria, arhiva etc.) sau spre activităţi de educator şi iniţiator de proiecte.
CONTRAPUNCT. O RETROSPECTIVĂ OCTAV GRIGORESCU – GEORGETA NĂPĂRUŞ
Curatoare: Ioana Vlasiu, Magda Predescu
Design expoziţie: skaarchitects
Cu sprijinul: Ion, Olguţa şi Ilie Grigorescu, Fundaţia Plan B Cluj
Parteneri: Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Municipiului Bucureşti, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, Muzeul Ţării Crişurilor Oradea, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, Muzeul de Artă Constanţa, Muzeul Judeţean Satu Mare, Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion” Tulcea, Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu Quintus”, Colecţia Galeriei Ravagnan (Italia), Colecţia Dr. Melita Mucha (Germania), Colecţia Romana şi Hans-Ulrich Hofer (Germania), Colecţia Fundaţiei Plan B (Cluj), Colecţia Alexandra Titu şi Constatin Prut (Bucureşti), Institutul de Istoria Artei „George Oprescu”
Sponsori: Crama Oprişor, Policolor, Grup Transilvae
Durata: 26.04. 2018 – 30.09.2018
Localizare: Etajul 3
Miza acestei expoziţii este prezentarea unui cuplu de artişti, Octav Grigorescu şi Georgeta Năpăruş, personalităţi puternice, cu profil artistic distinct, a căror operă s-a aflat în prim planul artei româneşti din deceniile 7-9 ale secolului trecut. Expoziţia delimitează etapele construirii unor universuri artistice originale, care, deşi diferite în esenţa lor, au cunoscut momente de întâlnire şi convergenţă. Simultan cu readucerea în actualitate a celor doi artişti, expoziţia relevă tensiunile şi contradicţiile unei epoci, tematizând relaţia dintre libertate şi constrângere, care a marcat atâtea destine. Selecţia a avut în vedere opere reprezentative din muzeele româneşti şi din colecţia familiei, la care se adaugă un ansamblu consistent de lucrări din colecţii particulare din Italia şi Germania, expuse în premieră publicului românesc.
EVA ŞI EMERICK
Artist: Yael Efrati (Israel)
Curator: Nicola Trezzi
Coordonator MNAC: Ioana Mandeal
Parteneri: Ambasada Israelului în România / The Embassy of Israel in Romania
Cu sprijinul: Mifal HaPais Council for the Culture and Arts, The Artis Grant Program
Mulţumiri speciale: Colecţia Grecu, IL Collection
Sponsori: Crama Oprişor, Policolor, Grup Transilvae
Durata: 26.04.2018-24.06.2018
Localizare: Etajul 4
Yael Efrati este una dintre cele mai interesante voci din peisajul artei contemporane israeliene. Definite de către artistă drept „sculpturi documentare”, lucrările sale utilizează coduri tridimensionale şi – în acelaşi timp – fac trimiteri conceptuale la imaginea fotografică şi întotdeauna derivă din aceasta. Ca atare, toate lucrările îşi au originea în realitate, în existent; nu sunt nici ficţionale, nici expresia personală a unei voci artistice interioare.
Eva şi Emerick reprezintă cea mai cuprinzătoare expoziţie personală a artistei până în acest moment şi include atât lucrări existente cât şi noi producţii realizate special pentru această ocazie. Continuând interesul său pentru timp şi memorie, noile piese sunt strâns legate de lucrări anterioare într-o încercare de a redefini contextul specific şi general în care au fost create. Nucleul principal al prezentării provine din Eye of the Sea, o instalaţie formată din cinci elemente axate pe caracteristicile arhitecturale ale apartamentului bunicilor artistei din Haifa (Israel). Întrucât aceştia au crescut şi s-au cunoscut în Bucureşti, unele dintre lucrările expoziţiei se raportează de asemenea la acest oraş, extinzând naraţiunea către arhitectură şi mediul urban.
Accesul cu automobilul se face pe poarta A1 (intrarea de la Senat), iar ieşirea se face pe la fosta intrare la muzeu. Accesul pietonal rămâne neschimbat.

mai mult
Artă

Preţul moral al artei supraevaluate

arta-carte

Luna trecută, la New York, Casa de Licitaţii Christie’s a vîndut obiecte de artă, datînd din perioadele postbelică şi contemporană, în valoare de 745 de milioane de dolari, atingînd astfel recordul absolut al sumelor tranzacţionate la o singură licitaţie. Printre lucrările cele mai scumpe ale licitaţiei s-au numărat lucrări semnate de Barnett Newman, Francis Bacon, Mark Rothko şi Andy Warhol, fiecare dintre tablouri fiind vîndute cu peste 60 de milioane de dolari. Potrivit New York Times, colecţionarii asiatici au jucat un rol important în mărirea preţurilor de licitaţie.

Fără îndoială că unii cumpărători privesc operele de artă ca pe nişte investiţii, cum ar fi şi acţiunile bancare, bunurile imobiliare sau chiar lingourile de aur. În cazul acesta, preţul plătit devine excesiv de mare sau de-a dreptul modest, în funcţie de valoarea pe care o va avea în viitor obiectul cumpărat.

Dar, dacă nu urmăreşti profitul, ce te face să plăteşti milioane de dolari pe o lucrare de artă, care nu e nici frumoasă, nu dovedeşte nici prea mare îndemînare artistică şi nici măcar nu este distinctă între celelalte opere ale artistului respectiv? Căutaţi, de exemplu, pe Internet imagini cu numele „Barnett Newman“ şi veţi găsi multe picturi cu dungi verticale, traversate, de cele mai multe ori, de cîte o linie orizontală. Pare că odată ce i-a venit această idee, Newman a vrut să picteze mai multe variaţiuni pe aceeaşi temă.

Luna trecută, cineva a cumpărat o asemenea „variaţiune“ pentru suma de 84 de milioane de dolari. De asemenea, un tablou mic, reprezentînd-o pe Marilyn Monroe, semnat de Andy Warhol – care are multe asemenea tablouri – a fost vîndut cu 41 de milioane de dolari.

În urmă cu zece ani, Muzeul Metropolitan de Artă din New York a plătit 45 de milioane de dolari pentru Madonna şi Pruncul, lucrare semnată de Duccio. Ulterior, am scris, în „The Life You Can Save“, că există lucruri mai importante pentru care să dai bani.

Nu m-am răzgîndit, dar, bineînţeles, Madonna şi Pruncul este indiscutabil o operă de artă extraordinară, o lucrare veche de 700 de ani, Duccio fiind o figură marcantă a perioadei-cheie de tranziţie a artei occidentale, doar cîteva dintre tablourile sale supravieţuind.

Ceea ce nu se poate spune despre Newman sau Warhol.

Probabil că, totuşi, importanţa artei postbelice constă în capacitatea sa de a contesta ideile noastre. Acest punct de vedere a fost exprimat cu fermitate de Jeff Koons, unul dintre artiştii ale căror lucrări au fost vîndute la Casa de licitaţii Christie’s. Într-un interviu din 1987 cu un grup de critici de artă, Koons a vorbit despre una dintre acele lucrări, pe care a numit-o „opera Jim Beam“ (Jim Beam fiind o marcă de whisky). Koons a expus această piesă – un trenuleţ de jucărie supradimensionat, umplut cu whisky – într-o expoziţie numită „Lux şi degradare“, operă care, potrivit New York Times, a dat dovadă de „superficialitatea, excesul şi periculosul lux al euforicilor ani ’80“.

Tot în acel interviu, Koons a spus că „lucrarea Jim Beam“ foloseşte metafora luxului pentru a defini structura claselor sociale. Criticul de artă Helena Kontova l-a întrebat cum se raportează „intenţiile sale socio-politice“ la politica preşedintelui SUA de atunci, Ronald Reagan. Koons a răspuns: „Cu regimul Regan, mobilitatea socială a intrat în colaps şi, în locul unei pături sociale compuse din venituri mici, medii şi mari, azi avem doar venituri mici şi mari… Lucrarea mea vine ca un protest la acest curent.“

Arta văzută, aşadar, ca o critică a luxului şi a excesului! Arta ca opoziţie la decalajul tot mai mare dintre bogaţi şi săraci! Cît de nobil, cît de curajos!

Cu toate acestea, piaţa de artă are o abilitate extraordinară în a recepta revendicările radicale pe care o operă de artă le ridică şi de a le transforma într-un obiect de consum pentru cei bogaţi. Cînd Casa de licitaţii Christie’s a scos opera lui Koon la licitaţie, trenuleţul de jucărie plin cu whisky s-a vîndut cu 33 de milioane de dolari.

Dacă, într-adevăr, artiştii, criticii de artă şi cumpărătorii de obiecte de artă ar avea vreun interes în a micşora prăpastia dintre bogaţi şi săraci, şi-ar petrece atunci timpul în ţările sărace, alături de artişti locali, în locuri unde, dacă plăteşti doar cîteva mii de dolari pe o operă de artă, aduci bunăstarea pentru sate întregi.

Nu sînt contra importanţei artei creative. Pictura, desenul, sculptura, muzica şi arta de a cînta la instrumente muzicale – toate sînt forme semnificative a exprimării sinelui, iar viaţa noastră ar fi săracă fără ele. În toate culturile – şi în toate situaţiile – oamenii produc artă, chiar şi atunci cînd nu au cu ce să trăiască.

Dar nu este nevoie de cumpărători care plătesc milioane de dolari ca să încurajeze oamenii să facă artă. De fapt, nici nu e greu de argumentat faptul că preţurile exorbitante vehiculate în acest domeniu au o influenţă coruptibilă în ceea ce priveşte expresia artistică.

Cît despre cumpărătorii care plătesc sume revoltător de mari, părerea mea este că o fac crezînd că, achiziţionînd opere ale unor artişti cunoscuţi, îşi vor consolida statutul personal. Dacă este aşa, ar putea să-şi regîndească poziţia, redefinindu-şi statutul în direcţia unor principii morale.

Într-o lume care s-ar ghida după legi etice, a cheltui milioane de dolari pentru opere de artă ar fi blamat, nu aplaudat. Asemenea fapte i-ar face pe oameni să spună: „Într-o lume în care mai mult de şase milioane de copii mor anual de foame sau de sete, sau pentru că n-au parte de minimum de îngrijiri medicale, murind de pojar sau de muşcături de ţînţari, n-ai găsit ceva mai bun de făcut cu banii tăi?“

Peter Singer este profesor de bioetică la Universitatea Princeton şi profesor emerit la Universitatea din Melbourne. Printre cărţile sale se numără Animal Liberation, Practical Ethics, The Life You Can Save şi, cea mai recentă – The Point of View of the Universe (coautor alături de Katarzyna de Lazari-Radek). 

www.project-syndicate.org 

mai mult
Artă

Iuliana Sava vă invită să cunoașteți opera sa

sava

Expozițiile organizate Galeria Elite Prof Art reprezintă un permanent prilej de descoperire a artiștilor de valoare.

Una dintre marile bucurii întâlnire aici este seria de tablouri semnată Iuliana Sava, din Ploiești.

d

Iuliana Sava vă invită să cunoașteți opera sa …

Iuliana Sava a răspuns cu amabilitate întrebărilor adresate de agenția noastră de presă…

Pentru cei care vă cunosc mai puțin, vă rog să vă prezentați

M-am născut la 7 luni pe o zi geroasă de 22 noiembrie 1973, Ploiești, Prahova, dintr-o familie intelectuală de medici și ingineri.

d

Lucrare de Iuliana Sava.

Am avut o limitare în domeniile profesionale, deoarece am o afecțiune numită hipoacuzie de percepție bilaterală, din cauza unei intervenții medicale radicale la naștere. S-a aplicat forcepsul… Trebuia să găsesc meserii care să răspundă nevoilor mele, și anume cele în care se folosesc cel mai mult triada creier – mana – ochi  – Artele vizuale. Asta nu înseamnă că a fost un impediment pentru mine, ci, mai degrabă, o provocare creând o motivația de a reuși, de a depăși limitele …Meritul a fost al părinților mei care au realizat că aceasta este calea cea mai bună și cea mai sigură pentru mine. Pe la 11 ani m-au dat pe mana unui profesor pictor Ovidiu Paștina din Ploiești unde am fost  îndrumată pas cu pas …apoi, am avut o pauză destul de lungă de la pictat. Din 1988 reîncep să desenez iar și iar până am ajuns în prezent. De asemenea am mai făcut și grafica cu domnul grafician Ioan Delamare Atanasiu…. Pot spune ca sunt un om împlinit prin forțele mele …Azi fiind profesor de desen la Clubul copiilor din Băicoi.

d

Lucrare de Iuliana Sava

Pentru ce ați ales pictura și nu muzica ?

Am ales pictura, artele vizuale, deoarece m-am născut cu reale talente în acest domeniu, unde pot pipăi cu bastonașele din ochi culorile. Pot executa multe tonuri de culoare  și tente de lumina și umbra.

d

Lucrare de Iuliana Sava

Care tehnici  sunt preferatele dumneavoastră ?

N-am o tehnică anume preferată.  Mă folosesc de toate în funcție de starea de spirit în care mă aflu un moment dat. Dar, ca accesibilitate, mă folosesc mai mult de tehnica acuarelei. Îmi place să mă joc cu culorile de apă pentru că sunt cele mai greu de manipulat. Aici picturile fiind mai transparente, luminoase, se execută mai rapid și oferă o anumită delicatețe. De asemenea folosesc metode ‘’ud pe ud’,’’ ud pe uscat ‘’, ‘’uscat pe uscat’’ .

d

Lucrare de Iuliana Sava

Mai am o afinitate deosebita pentru grafică, deoarece este o muncă a detaliului și a învățării răbdării, de liniștire a sufletului …în special tehnica în tuș, sepia..pentru surprinde o fărâmă din trecut …cu mirosul acela de vechi….

d

Lucrare de Iuliana Sava

Vă simțiți bine în lucrări de dimensiuni mai mici, ori preferați suprafețele mari ?

Folosesc mai multe dimensiuni și sunt în funcție de temă, compoziție, complexitate .

d

Lucrare de Iuliana Sava

Ce ne puteți spune despre viața dumneavoastră, dincolo de pictură ?

Viața mea dincolo de pictură, este într-o continuă transformare, învățare … Nimic nu rămâne aceeași, mereu apare ceva nou și dacă vreau sau nu, va trebui să asimilez sau le transform pe măsura aptitudinilor mele.

Unde vă vedeți peste un deceniu?

Aici nu pot da un răspuns cu certitudine. Dar, sper cu ajutorul Divinității voi fi bine .Trebuie doar să fiu omul potrivit la locul potrivit pentru cine cere ajutor și schimbare. Am foarte multe de oferit oamenilor .

d

Lucrare de Iuliana Sava

Doriți să răspundeți la o întrebare care nu a fost pusă de mine ?

Ma întreb : Lumea știe ce e pictura, sculptura sau altă ramură a artei????

Știți, pictura ca și alte domenii, pentru mine este ca o terapie a sufletului când se afla într-un impas. Ea oferă alinare și șanse de vindecare spirituala. Este cea mai eficientă terapie  în raport cu cea medicală. De asemenea poate fi ca o radiografie a propriului destin al fiecăruia dintre noi. Pictura, prin culorile ei cu efecte miraculoase, te face sa uiți de problemele vieții, sa te simți fericit, să-i faci fericiți pe cei din jur care au nevoie de acest lucru.

d

Lucrare de Iuliana Sava

d

Lucrare de Iuliana Sava

Ce frumos !  Aici se termină cuvintele și încep urările noastre: Sănătate din toată inima, determinare și pe mai departe, să întâlniți mereu oameni care știu să vă aprecieze la justa voalare numeroasele dumneavoastră calități.

Semnează mai jos unul dintre ei…

Aristotel Bunescu, președinte al Departamentului Critică și Istoria Artei al Uniunii Artiștilor Plastici UAP www.uniuneaartistilorplastici.ro

f

Lucrare de Iuliana Sava

Studii:

– Facultatea de Psihologie din cadrul Universității Titu Maiorescu – București- 2011

– Coala Postliceala Carol Davila – Bucuresti – 1997

– Facultatea Teologie – Arta Sacra din cadrul Universitatii de Stat – Pitesti, in curs…

– Scoala de iconografie din cadrul BOR – 2014

– Scoala de arte si meserii din cadrul Palatului Culturii – Ploiesti  – 1983

Studii particulare cu pictorii Ovidiu Paștina – Ploiesti , Ioan Delamare Atanasiu- București  și  prof. Vasile Rizeanu – Pitești, pictor iconograf Cătălin Băluța.- BOR

Auto dictata în multe domenii cum ar fi: design peisagist, mozaic artistic, vitralii, hand – made,restaurare mobilier …

Profesii actuale:  Profesor de pictura din cadrul Clubului Copiilor – Băicoi , artist plastic, iconar autorizat ,ilustrator cărți copii, peisagist, decorator ambiental ,decorator floral…pot face mai multe simultan, depinde de cereri …

Activitate artistica

2008 – expoziție personala de Zilele Piteștiului

2009 – expoziție personala la Simfonia lalelelor – Pitești

2010 – expoziție Primăria Pitești

2011 – expoziția la Consiliul județean Argeș

2015 – expoziție personala – Spiritul Sărbătorilor de Iarna – Consiliul județean Prahova

2016 – expoziție – Puncte de cotitura – momente care schimba vieți – Consiliul județean Prahova

2018 – expoziție de grup – PARADOX – București

Tabăra de  creație pentru copii Ștefănești , Argeș – vila Florica, Centrul de cultura  Brătianu

Tabăra de creație în cadrul Bricostore Pitești

Lucrări personale în Franța, Italia, Irlanda, România

Tehnicile folosite de mine sunt cele cu acuarela, tempera, acrilic, tuș, creioane color sau mono – grafica, vitralii.

Adresa de e-mail                          –              sviuliana@gmail.com

 

mai mult
1 2 3 4
Page 1 of 4