close

Artă

Artă

Doi artiști din Berlin au cercetat țara noastră din 2015, iar acum vă invită la o expoziție fotografică despre Moldova

ExpoFoto

Pe 6 septembrie, la ora 17.00, va fi vernisată expoziția „Taxonomie Moldova”. Lansarea proiectului expozițional va avea loc la Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”. Expoziția este realizată de artistul și fotograful german Volker Kreidler, în colaborare cu curatoarea și mediatoarea de artă din Ucraina Tanja Sokolnykova. Ambii sunt stabiliți la Berlin și lucrează împreună din 2014.

Totul a început cu o călătorie a lui Volker Kreidler în Moldova în anul 2015. Mai târziu, Tanja Sokolnykova s-a alăturat în călătoria care durează încă până azi. În ultimii ani, aceștia au explorat situația socio-politică ambiguă și contradictorie din Moldova, trasând transformările postsovietice încorporate în interrelația oamenilor și mediul în care aceștia trăiesc cu ajutorul fotografiei, dar și alte momente importante din țara noastră.

Aceste reflecții au provocat cartografierea fotografică în formatul unei expoziții prin crearea unei zone de contact a unei mapări colective a Moldovei, ce-și propune să interogheze și să remodeleze politica locației și apartenenței în favoarea unei politici a relației și a relaționării.

Doritorii vor putea vedea expoziția până pe 28 septembrie. Mai multe detalii despre expoziție găsești AICI.

(diez.md)

mai mult
Artă

„Gastronom – artă contemporană cu patrimoniu culinar”

afistm

Duminică, 1 septembrie, 11.00, vernisaj al expoziției „Gastronom – artă contemporană cu patrimoniu culinar”, găzduită de Casa Jecza / Fundația Triade, Timișoara.

Producător: Asociația CRIES-Centrul de Resurse pentru Inițiative Etice și Solidare
Parteneri: Nasui Collection & Gallery, Fundația Triade, Reciproc Cafe
Partener media: Modernism.ro
Proiect cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național

Vor expune artiștii Lorena Brează, Mircea Cîrtog și Andreea Medar, care timp de 10 zile sunt implicați într-o activitate de rezidență culturală. Folosind mămăliga, ca materie primă, artiștii vor interoga prin demersul lor relația dintre hrană și cultură.

Proiectul curatorial este asigurat de Cosmin Nasui.

Expunere expoziție:

1-7 septembrie 2019, Casa Jecza / Fundația Interart Triade, Calea Martirilor nr. 51/45, Timișoara. Vernisaj 1 septembrie 2019, ora 11.00. Invitat: Sorina Jecza
Program: zilnic: 10.00-13.00 & 18.00-21.00

4-6 octombrie 2019, Festivalul La Pas Festival de gastronomie sustenabilă, Parcul Rozelor, Timișoara

Proiectul face parte din La Pas, un program implementat de Asociația Timișoara Capitală Culturală Europeană 2021 în parteneriat cu Asociația CRIES-Centrul de Resurse pentru Inițiative Etice și Solidare. Programul este orientat către evidențierea complexității legăturii dintre hrană, cultură și consum durabil.

(modernism.ro)

mai mult
Artă

Journées du patrimoine : le tapis de Notre-Dame exposé

ND2

Confié au Mobilier National durant la restauration de la cathédrale, ce tapis très rarement déployé sera l’une des attractions du week-end du 21 et 22 septembre.

Exceptionnel et monumental, le tapis du chœur de Notre-Dame va sortir de l’ombre. Confié au Mobilier National depuis l’incendie de la cathédrale, en avril dernier, ce chef-d’œuvre datant de 1833 sera exposé durant les 36e Journées européennes du patrimoine, les 21 et 22 septembre.

Classé Monument historique, cette pièce unique n’a été que très peu endommagée par le sinistre : elle dormait donc dans un coffre au sous-sol quand la charpente a été ravagée par les flammes. Fragile trésor de la cathédrale, le tapis n’était déployé dans la nef qu’à de très rares occasions : la cérémonie en l’honneur de Napoléon III (1852), la visite du tsar Nicolas II (1896), la première messe télévisée en 1948 ou lors d’une exposition dans la cathédrale en 2017.

Pour autant, l’œuvre n’est pas sortie totalement indemne de l’incendie. Des analyses ont montré qu’elle avait souffert de l’humidité, de dépôts de suie mais surtout, via les vapeurs, de plomb. Le Mobilier National, qui n’a pas commencé le vrai travail de restauration, a tout de même décidé d’exposer pendant deux jours le tapis, en prenant toutes les précautions nécessaires vis-à-vis du public.

Une occasion à ne pas manquer. Commandé en 1825 par Charles X (1757-1830) à la Manufacture royale de la Savonnerie, mesurant près de 27 m de long pour 7 m de large, tissé de laine aux couleurs chatoyantes, le tapis de chœur est un exemple parfait du savoir-faire des manufactures françaises.

(leparisien.fr)

mai mult
Artă

Pianele Bösendorfer

pian

Bösendorfer este unul dintre cei mai vechi și apreciați producători de piane din lume. Compania a fost înființata în 1828 iar în 1839 a devenit furnizorul oficial de piane pentru curtea Împăratului Austriei, primind titlul de “Imperial and Royal Piano Purveyor to the Court”. Ignaz Bösendorfer a fost primul artizan de piane din istorie căruia i s-a acordat acest titlu.

Din 25 iulie 1828 la Viena, Ignaz Bösendorfer a devenit membru al prestigioasei asociații vieneze ale producătorilor de instrumente muzicale, cu numărul de înregistrare oficială 225 669.

Aceasta este și data fondării ale celei mai vechi, dar încă existente manufacturi de piane din lume din segmentul premium.

Viena, 1838: un fapt cunoscut a fost că nu orice pian rezistă stilului de cântat pasionat și virtuoz al tânărului compozitor pianist Franz Liszt. Fiind recomandat de către prieteni, el alege un Bösendorfer Grand pentru concertul lui din Viena. Datorită asamblări superbe și ale calității ridicate, spre mirarea lui Liszt nu mai trebuia să-și țină în frâu spiritul artistic. Publicul a rămas uimit iar Bösendorfer a devenit faimos dintr-odată după acest concert. Astfel a început o prietenie între Liszt și Bösendorfer.

În acele timpuri pianele nu erau dedicate pentru scene, mai degrabă erau considerate ca niște instrumente pentru divertisment. Evenimentele mondene se întâmplau în spatele ușilor închise. Un exemplu prominent ai artiștilor care performau pentru înalta societate a fost Franz Schubert. În primul an al activității, Ignaz Bösendorfer a manufacturat patru exemplare iar în scurt timp, până în 1835 acest număr a crescut la 200. În 1839 Împăratul Austriei i-a acordat titlul de „Furnizor Oficial al Curții Imperiale și Regale”. El a fost primulproducător cu acest titlu. Datorită popularității pianelor Bösendorfer, volumul de cerere a crescut și Ignaz Bösendorfer a decis să construiască o fabrică nouă. Din păcate nu și-a putut finaliza acest proiect, el murind în 1859. Fabrica a rămas pe mâna fiului său, Ludwig.

După Ludwig Bösendorfer a urmat era Hutterstrasser, când în 1909 Ludwig Bösendorfer a vândut fabrica către prietenul său Carl Hutterstrasser. În această perioadă tulbure a istoriei europene fabrica a suferit multiple pierderi atât în perioada marii recensiuni cât și într-un raid aerian în Al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea a înregistrat numeroase succese precum marele premiu de la Geneva și primul loc la concursul organizat de BBC în 1936.

După Război, producția începe să se reia treptat, ajungând la un număr de 100 de unități manufacturate anual. Fii Hutterstrasser neavând urmaș căruia să lase fabrica a vândut-o către compania Kimball International din Statele Unite.

După mai multe schimbări de proprietari, compania japoneză Yamaha cumpără Bösendorfer în 2008.
Fabrica rămâne o entitate de sine stătătoare și continuă să fie condusă ca și o companie austriacă independentă.
De atunci Bösendorfer se poate focusa la procesul de manufacturare de înaltă clasă, numărul de exemplare fiind în jur de 300 de instrumente pe an.

(unacorda.ro)

mai mult
Artă

La Roumanie, matrice de Brancusi – Invitation au voyage

Brancusi

Dans le Sud-Ouest de la Roumanie, de vastes forêts s’étendent sur les reliefs des contreforts des Carpates. Cette région rurale et pétrie de traditions a donné naissance au sculpteur Constantin Brancusi.

Sa jeunesse paysanne, tournée vers  la simplicité et la connaissance des éléments naturels, constitue le puissant moteur d’un travail artistique marqué par l’épure et l’abstraction.

(arte.tv)

mai mult
Artă

Conacul Florica

Conac

Acest proiect de casă în stil neoromânesc a fost publicat în revista Casa de Vacanţă, în numărul din aprilie 2019.

DISPUNEREA FUNCŢIUNILOR PE NIVELURI

Parter: cerdac, antreu, camera de zi, birou, două dormitoare, bucătărie, camera tehnică plus cămară, baie, grup sanitar

Avem din fericire și terenuri în pantă, poate chiar mai multe decât cele drepte ca’n palmă și cred că din acest motiv foarte mulți dintre cititori ar dori să vadă și proiecte de case pe terenuri înclinate.

Un astfel de proiect doresc să vă prezint în acest articol, un proiect de casă parter, ce pare mai impetuoasă privită din vale, și a cărei impetuozitate crește datorită frumuseții.

Stilul ales pentru această casă este cel al caselor de târgoveți din zona Prahovei, un exemplu în acest sens fiind casa Hagi Prodan din Ploiești, ce funcționează ca muzeu, fiind deschisă publicului.

Proiectul de casă pe care vi-l prezint preia tema cerdacului deschis pe o latură a casei, lung cât toata casa, cu stâlpi și balustrade de lemn plus arcade din rabiț (o structura de lemn peste care se pune plasa și se tencuiește), iar sub cerdac avem un mic beci.

Casa preia la interior confortul unei locuințe moderne prin funcțiunile prezente, dimensiunile și dotarea acestora, confort ce se reflectă la exterior printr-o lărgire a cerdacului în dreptul bucătăriei, în așa fel încât să putem acomoda o masă mai mare.

Casa dispune de două dormitoare și un birou, ceea ce o face potrivită pentru foarte mulți dintre dumneavoastră, în măsura în care și stilul vă este pe plac!

ÎMPĂRŢIRE INTERIOARĂ

Intrarea în casă se face prin intermediul unui antreu cu rol functional, după care ajungem în camera de zi destul de generoasă din care se desprind celelalte funcțiuni: bucătăria cu loc de luat masa, iar prin intermediul unui holișor, dormitoarele și baia.

Mai există spre spatele casei o cămară/cameră tehnică cu acces dinspre bucătărie și din exterior.

MATERIALE DE CONSTRUCŢIE

Funațiile casei sunt de tip grinzi liniare de beton armat. Structura beciului și a parterului sunt realizate din cadre de beton armat. Structura acoperișului este realizată din lemn uscat și tratat.

Învelitoarea casei este din ţiglă metalică cu acoperire de rocă vulcanică. Accesul în casă şi terasa sunt placate cu piatră naturală.

Pardoselile interioare sunt placate cu parchet în zonele uscate şi cu gresie/piatră antiderapantă în zonele umede.

Cu drag,

Arh Adrian Păun

(case-frumoase.ro)

mai mult
Artă

Exposition «Architectures rêvées» : «Versailles a avancé par tâtonnements successifs»

castelarta

Elisabeth Maisonnier, commissaire de l’exposition «Versailles, Architectures rêvées 1660-1815», décrypte la construction de ce monument emblématique.

Alors que l’exposition organisée dans le cadre de la Biennale d’architecture et du paysage (BAP) propose au public de découvrir, jusqu’au 3 août, Versailles tel qu’il aurait pu être, la commissaire Elisabeth Maisonnier revient sur les chantiers de ce joyau national.

On imagine souvent le château de Versailles comme immuable. Cela correspond à la réalité ?

ELISABTEH MAISONNIER. Plus ou moins. Il a peu évolué dans son aspect extérieur, du côté des jardins, car les choses ont rapidement été fixées lors de sa construction. En revanche, la façade côté ville, a, elle, beaucoup bougé entre 1660 et 1680. Durant cette période et contrairement aux idées reçues, Versailles a avancé par tâtonnements successifs et non selon un plan figé. Ensuite, de 1680 à 1770, la façade côté ville a très peu été modifiée.

Comment se construit le château ?

Louis XIV refuse d’écouter ses conseillers, qui lui recommandent de détruire le château de son père, Louis XIII. Tous ses successeurs resteront d’ailleurs attachés à cette demeure familiale emblématique. Les architectes lui présenteront malgré tout des projets d’unification des façades du côté de la ville, car ils veulent les harmoniser avec celles du côté jardins et mettre le château au goût du jour du XVIIIe siècle.

L’architecture moderne a-t-elle été inventée à Versailles ?

Non, elle ne s’invente pas là. La nouveauté de Versailles, c’est plutôt le déploiement de moyens très importants au service d’un projet énorme, à réaliser dans un temps limité. Versailles est précurseur dans ce qu’on pourrait appeler de nos jours la « ville nouvelle ». La ville de Versailles dans son ensemble que l’on connaît aujourd’hui a été quasiment conçue ex nihilo, et c’est une première en France à cette époque.

(Laurent Mauron – leparisien.fr)

mai mult
ArtăPromovate

Născut greu, travertinul s-a încheiat! Urmează metalul…

sculptura

CARANSEBEȘ – Cea de-a 16-a ediție a Simpozionului Internațional de Sculptură Monumentală de la Caransebeș și-a prezentat sâmbătă lucrările din acest an. 10 artiști din Spania, China, Siria, Canada, Serbia, Israel, Franța și România, coordonați de Eugen Petri, au lucrat în praful din tabăra de lângă râul Sebeș, în ultimele săptămâni, finalizând în acest fel ciclul în travertin început în 2016.

Și nu a fost deloc ușor, așa cum am aflat de la directorul Casei de Cultură „George Suru”, Ioan Cojocariu: „Parcă cineva își băgase coada ca să nu se împlinească toate cele trei cicluri în rocă, dar astăzi ne găsim în această frumoasă izbândă. Acești sculptori minunați au lucrat zi și noapte, o singură zi m-au rugat să le-o las liberă pentru a merge să-l vadă pe mai marele Brâncuși la el acasă, pentru care ei pleacă de acolo, de la ei, să-i vadă operele nemuritoare”.

Sceptic la un moment dat în ce privește simpozionul de sculptură, primarul Felix Borcean spune că arta și aceste sculpturi trebuie să aibă viitor în municipiu. „E o ediție care s-a născut greu, dar s-a realizat prin ambiția lui Eugen Petri și Ioan Cojocariu. Văzând câtă pasiune pun alții să ne prezinte arta, m-am gândit că noi facem de ani buni acest simpozion și caransebeșenii parcă nu-l apreciază așa cum se cuvine. Chiar și eu am avut această îndoială, ca primar, dacă e bine sau nu să-l mai facem, pentru că primeam din toate părțile înțepături, ce ne trebuie nouă atâtea statui, pietre? Dar m-am convins, arta trebuie să aibă viitor la Caransebeș, ar fi păcat ca noi, cei care ne ocupăm de destinele sale acum, să întrerupem acest frumos ciclu cultural”, a precizat edilul.

Despre cele 10 lucrări de artă din acest an a vorbit Marius Tița, realizator de emisiuni de artă la televiziunea națională. Acesta le-a comparat cu niște „minuni în piatră”, prin care se vorbește în lume de Caransebeș și România. „Avem simboluri, Insula lui Dorde Cpajak, lupta dintre apă și rocă, ca la Cazanele Dunării, avem Râul Timiș al lui Liu Yang, o avem pe Baba Dochia cea împietrită de Marie-Josee Leroux. E Lotusul lui Jamal Hassan, iar Joel Thepault își amintește că pietrele au fost cândva fosile. Profesorul Alar, din Damasc, a legat roca cu metal, poate ca o previziune a ceea ce va urma, Miguel Isla a improvizat geometric, iar Răzvan Mincu ne-a vorbit despre nașterea stelelor. Nu în cele din urmă, Eugen Petri a mers pe tensiuni, le-a căutat. Toate aceste lucrări pot sta liniștite în zonele centrale ale unor orașe mari”, a spus Tița.

Așa cum a anunțat Ioan Cojocariu, anul viitor va fi al sculpturilor în metal la Caransebeș, mai ales că directorul TMK Reșița, Romulus Ioan, le-a spus organizatorilor simpozionului că ar fi onorat dacă TMK ar fi sponsorul ciclului în metal.

(Răzvan Mihalcea – caon.ro)

mai mult
Artă

Portret de compozitor Eugen Doga, în cadrul ‘Vacanţelor muzicale la Piatra Neamţ’

afisfest

În cadrul Festivalului Internaţional Vacanţe muzicale la Piatra-Neamţ au loc astăzi, 3 iulie 2019, un recital instrumental şi un concert simfonic.

La Teatrul Tineretului, sub genericul Seara tânărului nemţean evoluează pianista Alina Azario şi violonistul Adrian Iliescu. De la ora 19.00, muzicienii propun publicului lucrări de Johann Sebastian Bach, Johannes Brahms, George Enescu şi Bela Bartok. Iar de la ora 21.00, pe scena din Piaţa Turnului, Orchestra Simfonică Teleradio Moldova dirijată de Dumitru Cârciumaru prezintă un portret de compozitor Eugen Doga. Solişti: soprana Mariana Bulicanu şi tenorul Dumitru Mîţu.

Festivalul Vacanţe muzicale la Piatra-Neamţ va continua până sâmbătă, 6 iulie.

(Larisa Clempuş – romania-muzical.ro)

mai mult
Artă

19th and 20th Century Sculpture

sculpture

Sotheby’s dedicated sale of 19th & 20th Century Sculpture will showcase some of the finest Neoclassical, Romantic, and Modernist statuary on the market. This July’s diverse selection is led by opulent Italian marble nudes by Raffaello Bartoletti and Ferdinando Andreini. Further highlights include elegant portraits by Prince Paul Troubetzkoy, and important early modernist bronzes by Louis Dejean and Joseph-Antoine Bernard.

See Auction Details

(sothebys.com)

mai mult
Artă

Camille Pissarro’s ‘Le Boulevard Montmartre, matinée de printemps’

Arta

‘Le Boulevard Montmartre, matinée de printemps’ will be leading our upcoming London Impressionist, Modern & Surrealist Art Evening Sale on 5 February 2014. Sotheby’s Specialist Philip Hook and Ann Dumas, Curator from the Royal Academy of Arts, explore this exceptional painting by Camille Pissarro from the Collection of Max Silberberg.

Sursa: youtube.com

mai mult
Artă

21 Facts About Claude Monet

Monnet

Claude Monet is among the most celebrated Impressionist painters of all time. His magnificent 1908 work, Nympheas, is the top lot in Sotheby’s upcoming Impressionist & Moderrn Art sale on 19 June.

1. Disillusioned with the Académie and the salon system, Monet and others founded the Impressionist movement…
In 1862, Monet entered the studio of the Swiss painter Charles Gleyre. Alongside like-minded artists Pierre-Auguste Renoir, Frédéric Bazille and Alfred Sisley, he began to refine his visual language and technique. In 1874, Monet and others whose works were often rejected at the conservative Salon de Paris (including Renoir, Edouard Manet, Edgar Degas, Paul Cézanne and Camille Pissarro) formed the Anonymous Society of Painters, Sculptors, and Engravers and organized an independent exhibition. It would later became known as The First Impressionist Exhibition.

2. …Which derives its name from Monet’s Impression, Sunrise.
Displayed at the 1874 exhibition, the painting depicts a hazy scene at the port of Le Havre. The critic Louis Leroy disparagingly referred to the painting as “Impressionistic”, commenting that “Wallpaper in its embryonic state is more labored than this seascape!” The term, however, was soon enthusiastically embraced by the budding movement.

3. Before becoming a painter, he was a popular caricaturist.
By the age of 15, Monet had made something of a name for himself with his charcoal caricatures of various Le Havre locals. The pieces, which he sold for 10-20 francs each, were signed “O. Monet” (His first name is Oscar; Claude is his middle name).

4. He was drafted into military service and spent a year in Algeria.
In 1861, at the age of twenty, Monet was drafted into he First Regiment of African Light Cavalry. His father, despite having the means, declined to purchase the 2,500 franc exemption from conscription when Monet refused to give up painting. Monet served for one year in Algiers until he contracted typhoid; his aunt then stepped in to remove him from the army on condition that he would complete a formal art course. While no works from his time in Algeria survive, Monet later reflected that “the impressions of light and color that I received there…contained the germ of my future researches.”

5. Monet was inspired by Japanese art.
Over his lifetime, Monet amassed an impressive collection of Japanese Ukiyo-e wood block prints, many of which are still on view at his Giverny home. While his fascination with Japanese culture is evidenced in his earlier work on a more superficial level, as in La Japonaise (Camille Monet in Japanese Costume) (1876), he later incorporated the ethos of Japanese “pictures of the floating world” on a much deeper level. The Japanese-style bridge and waterlily pond that he designed became Monet’s predominating subject matter in the last decades of his life.

6. His friend and mentor, Eugène Boudin, introduced him to en plein air painting.
In 1856, a teenage Monet met Boudin on the beaches of Normandy. Boudin instructed his protégé in the techniques of painting outdoors and instilled in him a deep appreciation for the play of light on natural forms. The dynamic plein air style became a hallmark of the Impressionist movement; Monet later acknowledged: “If I have become a painter, it is entirely due to Eugène Boudin.”

7. Fascinated by the effects of atmosphere on light and color, Monet created many studies of the same subject observed under different conditions.
Monet produced numerous series examining the effects of the time of day, seasons, and weather conditions. These include the Haystacks series of 1890-91, the famous Rouen Cathedral paintings of 1892-94, and the over 250 Water Lilies that Monet painted in the last decades of his life. His series paintings diverge from his earlier and more spontaneous work in their careful and deliberate creation. Pop Art and Minimalism are both influenced by Monet’s pioneering interest in the serial display of objects.

8. In 1868, Monet attempted to drown himself in the Seine.
Shortly after the birth of his first son, Monet and his family were living in poverty; his father did not approve of his relationship and career and had cut him off financially. Struggling to support his family and frustrated by the French art establishment, Monet attempted suicide by jumping off of a bridge into the Seine River. While he survived and went on to engage a group of like-minded artists with whom he would found the Impressionist movement, Monet would continue to struggle with bouts of depression throughout his life.

9. During the Franco-Prussian war, he and his family fled France.
In 1870, the Monets took refuge in London. During this time, he studied the works of the English landscape artists John Constable and J.M.W. Turner. He also met his first art dealer, Paul Durand-Ruel. In 1871, the family left London for Zaandam in the Netherlands. There, he made 25 paintings and reportedly came under police scrutiny for “revolutionary activities.” He returned to France later that year, settling in Argenteuil.

10. Later in life, Monet developed cataracts, which give the paintings from this period a reddish tone…
He was diagnosed with cataracts in both eyes in 1912 at the age of 72, from which he suffered until undergoing surgery in 1923. Nuclear cataracts have the effect of absorbing light, desaturating colors, and making the world appear more reddish yellow. Consistent with these perceptual changes, Monet’s paintings of water lilies and willows at this time become more abstract, with a notable color shift from the blue-green spectrum to muddier yellows, pinks, and reds. While Monet himself was deeply troubled by the effects of vision loss on his work, paintings from this period are nevertheless recognized as an important bridge between Impressionism and modern abstraction.

11. …And following corrective surgery, it is believed that he could see colors on the ultraviolet spectrum.
In 1923, Monet underwent cataract surgery on his right eye; he refused, however, to have his left eye operated on. As a result, he could see violets and blues through his right eye but not his left. It is also believed that due to the removal of the lens, which filters out ultraviolet wavelengths, Monet began to perceive—and paint— a spectrum of color typically unseen by the human eye.

12. Abstract Expressionists like Mark Rothko, Jackson Pollock, and Willem de Kooning were partly responsible for the huge popularization of Monet’s work.
While Monet saw financial and critical success in the latter part of his career and was well known in artistic circles, a major revival of interest in his work occurred in 1940s New York with the birth of Abstract Expressionism. These artists drew on Monet’s use of scale, composition, and semi-abstraction, sparking an enduring renaissance of appreciation.

13. Monet created a bateau-atelier, or studio boat, from which he painted many of his water-scene works.
Monet was inspired by Charles-François Daubigny, a Barbizon school painter, who, in 1857, had first built a studio and a small shelter on his boat to bring him closer to the water he so-often painted. Daubigny was an influential Pre-Impressionist and a close friend of Corot. Monet took up this „boat studio” himself and which he made the subject of several of his canvases.

14. In honor of the end of World War I, Monet donated a series of monumental Nymphéas to the French government.
Installed in 1927 at the Musée de l’Orangerie in Paris, the eight paintings from his over 60 Nymphéas, each measuring 14 feet wide, are exhibited according to Monet’s wishes in an immersive elliptical display. The result, in the words of the artist, is “the illusion of an endless whole, of a wave with no horizon and no shore.” The French painter André Masson famously hailed it as the “Sistine Chapel of Impressionism”.

15. His favorite model was his first wife Camille Monet (née Doncieux), who appears in over 30 of his paintings.
The two met in 1865 and were married in 1870. Doncieux, who also modeled for Renoir and Manet, is featured in numerous works including the 1866 painting Camille (The Woman in the Green Dress), and Women in the Garden (1866-67), for which she posed for all four figures. Shortly after the birth of their second child, Camille tragically died at the age of 32, probably from pelvic cancer. A grieving Monet painted her for the last time in Camille Monet on her deathbed (1879). The art critic John Berger described the painting as “a terrible blizzard of loss…there can be very few death-bed paintings which have been so intensely felt or subjectively expressive.”

16. His second wife, Alice Hoschedé, destroyed almost all photographic records of Camille.
Alice and her then-husband, Ernest Hoschedé, impoverished by debt, moved in with the Monets in 1878. Soon after Camille’s death, rumors began to swirl about Monet’s relationship with Hoschedé. They were eventually married in 1892 after the death of Hoschedé’s estranged husband. Alice was reportedly so jealous of Camille that she demanded that Monet destroy all photos, letters, and mementos of her. Only one photograph is known to have survived, an 1871 portrait that was kept in a private collection.

17. Monet and Hoschedé lived with their combined 8 children.
Monet had two children from his relationship with Camille, Jean and Michel. Hoschedé had six of her own children with her estranged husband: Blanche, Germaine, Suzanne, Marthe, Jean-Pierre, and Jacques. Blanche, herself a painter and a particular favorite of her stepfather, later married her stepbrother Jean.

18. His own harshest critic, Monet destroyed as many as 500 of his own paintings.
In 1908, a show of his work in Paris had to be postponed after he took a knife to at least 15 of his water lily canvases. This was not his first bout of destruction, nor would it be his last; after his cataract surgery, he disposed of or reworked many of the paintings that were created at the height of his vision loss. His friend and former French Prime Minister Georges Clémenceau told a journalist in 1927, “Monet would attack his canvases when he was angry. And his anger was born of a dissatisfaction with his work…Monet destroyed canvases in his quest for perfection.”

19. He rerouted a nearby river and imported exotic flowers to create his famous garden in Giverny.
In 1890, Monet bought a house in the village of Giverny and embarked on an ambitious project to create the gardens from which he would paint for the remainder of his life. An exacting landscaper, Monet wrote daily instructions to the six gardeners that were hired to realize his vision. In 1893, to the displeasure of his neighbors, Monet created a pond on his property by diverting a local river. He filled it with water lily cultivars from South America and Egypt.

20. At his funeral, the French statesman Georges Clémenceau declared: “No black for Monet!”
Monet died of lung disease on December 5, 1926 at the age of 86. According to his wishes, he had a small and simple funeral. When Clémenceau saw the black shroud intended for Monet’s casket, he rushed to replace it with a floral cloth, exclaiming “No, no black for Monet!” Indeed, Monet almost never used black in his paintings, preferring to combine darker colors to create a more dynamic appearance of shadow.

21. Today, 500,000 visitors tour Monet’s home and gardens each year.
Monet’s son and heir Michel bequeathed the Giverny property to the Académie des Beaux-Arts. Over a period of ten years, the house and gardens were painstakingly restored to their former splendor and opened to the public in 1980. The grounds feature two gardens: the Clos Normand flower garden and the Japanese-inspired water garden. The site is open to visitors 7 months out of the year.

(Zoë Vanderweide – sothebys.com)

mai mult
Artă

Maica Benedicta: „Eminescu a iubit și a apărat Ortodoxia românească”

Eminescu

S-au încercat până acum câteva răspunsuri la problema credinței marelui artist gânditor. Unii l-au socotit ateu ireductibil, alții un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minimă prin desprinderea lor de contextul atât de vast și complex al întregii gândiri și opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară.

Într-adevăr, poetul gânditor român este și el o ființă plină de contradicții, ca oricare alt om, așa cum dovedește psihologia modernă. Dar marii artiști, cu înzestrările lor, atât de bogate și variate, resimt, trăiesc și mai cu seamă exprimă psyhee-a lor divizată în feluri neobișnuite, dramatice, uneori chiar tragice. Dualismul acesta întreține în personalitățile înalt creatoare o polaritate, o tensiune adesea greu suportabilă.

Căutător de absolut în viață, în gândire și creație, Eminescu s-a desfășurat cu cele mai înalte registre ale cunoașterii, compensând gravele imperfecțiuni ale realului prin care se simțea închis de necesitate. Și în căutările lui înfrigurate, a pendulat el, liricul admirabil, „între filosofii”, s-a cufundat în mituri, a încercat să pătrundă în știință, cercetând necontenit căile ce duc spre frumuseți și adevăruri supreme.

Știința descifrării manuscriselor vechi, învățată de la preotul satului

Copilăria i-a fost aceea a unui copil normal, crescut în spiritul creștin ortodox al unei familii pioase, având legături strânse cu Biserica și monahismul. Surorile mamei sale Raluca (născută Jurașcu) erau călugărițe (una din ele era chiar stareță la schitul Agafton, unde Mihai era dus adesea). Așa încât copilul s-a familiarizat de foarte timpuriu cu rânduielile, slujbele și cântările mănăstirești.

Pe de altă parte, „Mihai a dobândit primele învățături de la preotul satului, care l-a inițiat în buchiile vechilor scrieri bisericești, familiarizându-l astfel de timpuriu cu acele cărți care cuprindeau toată tradiția ortodoxă. De atunci i-a rămas lui Eminescu acea știință a descifrării manuscriselor vechi cu care avea să-l uimească pe savantul Gaster, pe care-l consulta, cerându-i sfatul și chiar împrumutând de la el manuscrise rare. Tot de atunci s-a trezit în el iubirea pentru prețul și savoarea cuvântului vechi și, mai cu seamă, de atunci s-a născut în el atașamentul, respectul și admirația pentru instituția Bisericii Naționale, a cărei valoare n-a încetat nicio clipă să o lege de istorie și dăinuirea neamului.

Iubirea în opera eminesciană – un principiu armonizator al lumii

Ceilalți dascăli i-au fost natura și satul, în prima descoperind frumusețile Creației neatinsă de mâna omului și loc al libertății absolute, în al doilea înțelegând rânduielile din veac și gândirea tradițională, izvor al creației populare, devenită și unul din izvoarele viitoarei creații a poetului. Aici s-a format matricea structurii eminesciene, s-au prins și rădăcinile cunoașterii și ale credinței, crescând împreună, într-o perfectă convergență.

Pentru Eminescu, iubirea a fost, în fond, un principiu cosmic, armonizator al lumii, forță creatoare, născătoare de demiurgie în artist, cum mărturisește în Scrisorile IV și V.

Pe măsură ce căutătorul nesățios de cunoaștere avea să-și extindă tot mai larg orizontul informației, al culturii, îndoielile aveau să sporească. Mai cu seamă studiile universitare la Viena și Berlin între anii 1869-1874 au hrănit intelectul acela atât de receptiv, de curpinzător.

În Universitatea vieneză, Eminescu a făcut să treacă prin lumea cugetării lui un material enorm de informații: istorie și filosofie, literaturi vechi, arte, drept, economie politică și științe exacte. Frecventa și muzeele, sălile de teatru și concerte, bibliotecile, anticariatele și citea toată noaptea.

Eminescu a creat unicele, superbele modele cosmologice din romantismul european, în Scrisoarea I (cosmogonia și apocalipsa) și în Luceafărul.

 

Și, pe de altă parte, a dat semne ale unei adânci dureri existențiale. A recurs la filosofia stoică și eleată pentru Glossă, pe care am numit-o mic manual de înțelpciune stoică, predicând rămânerea în afara iureșului lumii, acest mare teatru în care toate valorile sunt răsturnate.

De altfel, o mărturie mult mai târzie, de prin 1886, din perioada ultimă a bolii, vine să confirme întoarcerea definitivă la credința izbăvitoare. Încurajat de Creangă să încerce și un tratament la bolnița Mănăstirii Neamț, Eminescu acceptă sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de liniște binefăcătoare pntru sufletul său. Căci, așa cum a consemnat un duhovnic al mănăstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut să fie spovedit și împărtășit (era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfinților Voievozi Mihail și Gavriil, ziua lui Mihai). Și, după ce a primit Sfânta Împărtășanie, a sărutat mâna preotului și i-a spus: „Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lângă o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.

Astfel, „gândurile ce au cuprins tot universul” revin la matca Ortodoxiei românești pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o și a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualității neamului, întrupată în Biserica națională.

„Pe patul de moarte, maica Benedicta le spunea prietenilor: <<Apărați-l pe Mihai!>>, iar filosoful Noica menționa că, de câte ori revenim să-l citim pe Eminescu, nu ne întoarcem niciodată cu mâinile goale. Și cam așa este! Dacă românii l-au considerat ca atare, acesta este poetul național.” (acad. Eugen Simion)

*****

Câteva versuri:

Las’ să dorm… că nu știu lumea ce dureri îmi mai păstrează.

Îmbătat de-un cântec veșnic, îndrăgit de-o sfântă rază,

Eu să văd numai dulceață unde alții văd necaz,

Căci și-așa ar fi degeaba ca să văd cu ochiul bine;

De văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne

Și nimic nu-mi folosește de-oi cerca să rămân treaz.

N-au mai spus și alții lumii de-a ei rele să se lase?

Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui îi pasă?

Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas.

Din „Memento mori” (Panorama deșertăciunilor)

                             *****

Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă,

De care nime-n lume, ah, nimeni nu întreabă.

Și am visat odată să fiu poet … Un vis

Deșert și fără noimă, ce merit-un surâs

De crudă ironie… Și ce-am mai vrut să fiu?

Voit-am a mea limbă să fie ca un râu

D-eternă mângâiere… și blând să fie cântu-i.

Acum… acuma visul văd bine că mi-l mântui.

(Din „Icoană și privaz”)

(Selecție din articolul „Eminescu, între credință și cunoaștere” în cartea „Cultură și credință”, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Edit. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2005, pp. 12-29 și din colecția „Scriitori români”, Mihai Eminescu – Poezii, ediție îngrijită de D. Vatamaniuc, Edit. Univers enciclopedic, Academia Română, pp. 13 -14; pp. 200-201)

(doxologia.ro)

mai mult
Artă

Unul dintre cei mai aclamați artiști contemporani la nivel internațional, sculptorul spaniol Lidó Rico vine în premieră la București la Galeriile Carol

Artistul-Lido-Rico

Spectaculos pentru că lucrează direct cu corpul uman – sculpturile au la bază lucrul cu corpul și studii neurologice amănunțite –, expus în întreaga lume – lucrările sale au stat alături de cele ale unui alt excentric al artei, Damien Hirst –, artistul spaniol Lidó Ricovine în premieră la București în această vară pentru avernisa prima expoziție în România, la Galeriile Carol.

„După ce am lucrat cu propriul corp, am reconsiderat pielea ca pe un teritoriu. Am nevoie să văd și să cunosc ființa. Mereu m-am gândit că suntem și rămânem aceeași persoană, schimbând doar contextul, asemenea unui recipient”, povestește sculptorul spaniol Lidó Rico, care va fi prezent în premieră în România, în ceea ce se anunță a fi una dintre cele mai excentrice expoziții de artă contemporană din Capitală.

Încă de la începutul anilor ‘90, Lidó Rico și-a supus corpul unui proces dur și agonizant: a folosit bucăți din propriul trup pentru a crea și a-și modela sculpturile. Astăzi, lucrează alături de neurochirurgi și de oameni de știință și este recunoscut în întreaga lume pentru modul în care detectează și evidențiază în lucrările sale zone mai puțin cunoscute ale creierului uman, zone care sunt în strânsă legătură cu adicțiile sau orice altă tulburare.

Practic, Lidó Rico și-a înmuiat corpul în ghips sau în silicon – mâini, șolduri, față – pentru a folosi ulterior mulajele reale în sculpturile sale. Recenta activitate de cercetare a artistului este unică și presupune lucrul cot la cot cu specialiști în neurologie pentru observarea directă a creierului uman ca obiect de studiu în institutele de cercetare și integrarea în arta sa.

Publicația Wall Street Journal International Magazine nota în anul 2017 despre una dintre expozițiile dedicate creierului uman semnate de Lidó Rico care a avut loc la Catucci Gallery din centrul zero al artei contemporane, orașul Berlin : „Rico abordează sindromul diferitelor adicții, fie chimice, fie comportamentale și ajunge, astfel, fix la esența societății contemporane, iar deasupra a toate plutește simțul libertății, trama culturală a emoțiilor noastre, a unei oboseli cronice care ne invadează societatea”.

Prin faptul că include neuroștiința în proiectele sale, artistul spaniol găsește astfel similarități în interiorul unor câmpuri foarte diverse precum știința și arta și descoperă punctele comune dintre viziunea artistică și cea științifică, anatomică sau morfologică. Lidó Rico scoate la iveală fragilitatea omului ca parte integrantă și fundamentală și propune o privire introspectivă asupra banalului și a sublimului care „împart același spațiu generând identitatea noastră ca oameni”.

Expoziția Lidó Rico de la București este curatoriată de Raluca Baloiu pentru Galeriile Carol. Detalii despre lucrările care vor fi expuse, conceptul expoziției și data vernisajului vor fi disponibile în curând, acesta fiind un prim pas de invitare a publicului să descopere un artist și un eveniment.

Despre Lidó Rico

S-a născut în orașul Yecla din Murica, Spania, în anul 1968. Este absolvent al celebrei Școli Naționale Superioare de Arte Frumoase din Paris. A expus în unele dintre cele mai importante galerii de artă contemporană din lume, în orașe precum Spania, Germania, Portugalia, Italia, SUA. Printre muzeele cu care a colaborat se numără unele celebre precum Reina Sofía National Art Centre din Madrid, iar lucrările sale sunt incluse în colecții importante în locuri ca: Royal Spanish Academy din Roma, Italia, JASP Collection și Mexic și Mssohkan Foundation, Japonia.

Despre Galeriile Carol

Fondată în 2018, un spațiu interactiv dedicat artei contemporane, Galeriile Carol promovează artiști contemporani români și străini. Programul expozițional este coordonat de Raluca Băloiu, expozițiile de grup alternează cu solo show-uri. Galeriile Carol funcționează la București (Bd. Carol, nr. 59) și la Oradea (str. Horea, nr. 57) și au expus de-a lungul timpului unii dintre cei mai relevanți artiști, precum: Ioan Iacob, Doru Covrig, Aurel Vlad, Mircea Roman, Florentina Voichi, Daniela Făiniș, Mirela Iordache, Liviu Mihai.

https://www.facebook.com/carolgalleries/

(radioromaniacultural.ro)

mai mult
1 2 3 5
Page 1 of 5