Artă

Stațiunea Bușteni va găzdui cea de-a XX-a ediție a Taberei Internaționale de Creație Plastică „Dan Platon”, în perioada 21-27 iunie 2026.

Publicația „găzarul – Ziarul prahovenilor” relatează că evenimentul aniversar reunește artiști din România, Republica Moldova, Franța și Cehia, culminând cu vernisajul expoziției finale pe 27 iunie la Centrul Cultural „Aurel Stroe”.

Detalii suplimentare privind artiștii invitați, organizarea și alte informații importante despre acest eveniment sunt disponibile pe site-ul găzarul.ro

https://share.google/AnbSdkMy1Nt48XV8J

Doina Ofelia Davidescu

La 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, „părintele sculpturii moderne”, Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu” găzduiește expoziția documentară „Esența memoriei: Constantin Brâncuși – documente, imagini, mărturii”. Evenimentul a debutat joi, 19 februarie, și este deschis publicului până pe 30 martie 2026, propunând o incursiune fascinantă în arhiva personală și artistică a titanului de la Hobița și oferind mărturii ale unei moșteniri care a schimbat definitiv cursul artei mondiale.

Un punct important al manifestării de la Târgu Jiu îl reprezintă participarea reputatului sculptor Alfred Dumitriu, a cărui prezență nu este întâmplătoare, ci constituie un omagiu viu adus moștenirii brâncușiene de către un artist care a înțeles și a dus mai departe rigoarea formei și spiritul pietrei.

Expoziția „Esența memoriei” este o privire spre trecut, dar și un dialog cu prezentul, prin expunerea lucrărilor lui Alfred Dumitriu. Este o confirmare a faptului că „esența” căutată de Brâncuși rămâne o sursă de interogație și creație pentru sculptura monumentală de astăzi.

„Istovesc la «Pasărea Măiastră» din 1909 încoace și mi se pare, iată, că nu am desăvârșit-o încă. Eu aș dori să reprezint imponderabilul într-o formă concretă.” Constantin Brâncuși

„Tetrahedrons – iubesc această formă cu echilibru dinamic, în devenire continuă, la care lucrez de peste 45 de ani și simt că sunt abia la început. Toți pașii de până acum i-am făcut de parcă am fost călăuzit și îmi este foarte greu să vorbesc despre ceva care poate trece printr-o schimbare continuă, rămânând unitar, recognoscibil, intuibil, într-o diversitate fără limite.
O consider un suport al spațiului transcendenței, care face legătura între lumea materială, cu cele trei regnuri – mineral, vegetal, animal – și lumea spirituală, asemenea îngerilor. Dar, dacă în mod tradițional îngerii fac această legătură între pământ și cer, între sus și jos, această formă creează concomitent punți în toate direcțiile spațiului, mijlocind trecerea de la înălțare la o mișcare totală, absolută și de necuprins.” Alfred Dumitriu

Pentru publicul ploieștean, numele lui Alfred Dumitriu are o rezonanță specială. Artistul este o prezență marcantă în patrimoniul Muzeul de Sculptură Monumentală Contemporană „Gheorghe Coman” Ploiești, unde figurează cu trei lucrări reprezentative – frumos integrate în spațiul ploieștean, ce constituie un dialog deschis între lecția echilibrului brâncușian și viziunea contemporană a sculpturii românești.

Doina Ofelia Davidescu

Instituit oficial ca Anul „Constantin Brâncuși”, 2026 reprezintă un moment de referință pentru patrimoniul național și universal.
Brâncuși nu a plecat niciodată cu adevărat din Hobița. Și-a purtat satul în raniță, ascuns în tăietura dălții și în asprimea palmelor. Legătura cu locurile natale i-a fost călăuză morală și estetică. Format în tinda bisericii, unde a fost paracliser, și crescut printre grinzi de lemn sculptat, a dus în avangarda pariziană spiritul arhaic românesc, esențializat și transfigurat.

De la atelierul său din Paris la ansamblul monumental de la Târgu Jiu — cu celebra Coloana fără sfârșit, simbol al aspirației către absolut — opera sa a redefinit sculptura modernă și a influențat decisiv arta secolului XX. Simplitatea formelor, căutarea esenței și dialogul dintre materie și spirit au devenit repere universale, Brâncuși transformând tradiția în modernitate și materia în lumină.

Chapeau, Brâncuși!

Doina Ofelia Davidescu

Asociația Culturală 24 PH ARTE Ploiești anunță deschiderea expoziției „Esența memoriei: Constantin Brâncuși – documente, imagini, mărturii”, desfășurată în perioada 19 februarie – 30 martie 2026, pentru a celebra 150 de ani de la nașterea marelui sculptor.

Vernisajul va avea loc joi, 19 februarie, ora 10.00, la Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu”.

În cadrul acestui eveniment este evidențiată  participarea sculptorului Alfred Dumitriu, artist care se regăsește totodată cu trei lucrări reprezentative în patrimoniul proiectului Muzeul de Sculptură Monumentală  Contemporană „GHEORGHE COMAN” Ploiești.
Prezența sa subliniază dialogul viu dintre moștenirea brâncușiană și sculptura monumentală contemporană.

Doina Ofelia Davidescu

Sâmbătă, 15 noiembrie 2025, între orele 11:30 și 13:00, va avea loc finisajul expoziției de sculptură SIC COGITO a artistului Alfred Dumitriu, amplasată în Parcul Muzeului Memorial „B.P. Hașdeu”.

Expoziția, organizată cu ocazia zilei de naștere a Iuliei Hașdeu, își încheie popasul pe meleagurile câmpinene și propune o reflecție asupra dialogului dintre artă, spirit și memorie.

Invitat special al evenimentului: prof. dr. Christian Crăciun.

Text, editor: Doina Ofelia Davidescu

După ”Ploiești Hot Jazz Summit Festival” (2008)

Lucian Sabados, „La aniversară”

”A fost o ediție fulminantă”

Interviu cu Lucian Sabados, președintele Asociației Culturale ”Jazz Forum 03” (II)

 Entuziasm

Reporter: Propun să ne referim la celelalte grupuri prezente la festival. Ne interesează comentarii succinte ale directorului Festivalului, din care să reiasă entuziasmul său.
Lucian Sabados: Într-adevăr, n-ai cum să nu fii entuziasmat după cele văzute, vreme de patru seri, pe scena Teatrului ”Toma Caragiu”. În ziua a doua ni s-a oferit posibilitatea unei reîntâlniri cu Antonio Flinta Trio, grup în vizibil progres, care a apărut mult schimbat în raport cu evoluția precedentă. Grupul a crescut mult în maturitate. La precedenta apariție, am remarcat un exces de lirism, foarte multă poezie, de bună calitate, dar – cum spuneam – în exces. Au adăugat atacului un plus de percutanță, la care se adaugă o inconfundabilă energie a sunetului. Au venit cu un temperament latin, care-i definește. Pianistul Antonio Flinta e de fapt… chilian. Vârful zilei a fost totuși cvartetul suedez fabulos al lui Lasse Lindgren. Școala suedeză de jazz este una foarte importantă, iar Lindgren este principalul reprezentant al acestei școli în prezent. Nu exagerez deloc, prestația sa o confirmă. El nu e numai un minunat trompetist, cântă extraordinar și la trombon. Ce m-a impresionat în mod deosebit la acest mare muzician este faptul că se numără printre marii orchestratori de big band-uri, fiind în același timp și un talentat improvizator. Solo-urile lui Lasse sunt pline de umor și imaginație.

”All Stars Game”

R.: Și ungurii au fost unici. Au venit cu variate stiluri de World Music, cu o frazare extrem de personală…
L.S.: Ce să mai spun despre școala maghiară. Membrii grupului ”Djabe Feat. Dresh Mihaly” sunt foarte, foarte sus. Din cei cinci, trei au fost pe locul I în Ungaria, la familiile lor de instrumente. Este incredibil ce densitate de stele și de valori ne-a fost dat să urmărim. Este un fel de ”All Stars Game”, ca în baschetul american. Dresh Mihaly este principalul muzician al Ungariei în acest moment, situîndu-se la nivelul unui Richard Oschanityzky și Jancsi Kolossi sau al lui Johnny Răducanu când era în plină forță creatoare. De asemenea, Ferenc Kovacs, care cântă la fel de bine la instrumente total diferite. N-au nicio legătură vioara și trompeta, dar Ferenc este magnific în ambele situații. Toți cei cinci sunt șefi de orchestre. Trupa pe care au alcătuit-o evoluează de 12 ani și reprezintă chintesența jazzului maghiar la acestă oră. De asemenea, este de remarcat basistul Tamas Barabas, care este considerat cel mai bun basist pe care l-au avut ungurii în toată istoria jazzului maghiar. 

Poezie, pasiune, voluptate, culoare

R.: Jazz, tangou, flamenco. O întrepătrundere fără precedent a culturilor. O pianistă ”șuie”, plină de farmec, un ”monstru” de sensibilitate…
L.S.: Bag seamă că trebuie să vă fi plăcut foarte tare tânăra pianistă și vocalistă Paula Quinoa, sufletul trupei ”La Floresta”.
R.: Recunosc. Dvs. nu?
L.S.: Pe Paula n-ai cum să n-o adori. ”La Floresta” a adus o pată încredibilă de poezie, de pasiune, de voluptate, de culoare. În grupul din Barcelona, doar un interpret era spaniol, vocalistul, cu o tehnică absolut specială, în care se identifică lesne stilul flamenco. Patru dintre instrumentiști sunt argentinieni, din care trei chiar din Buenos Aires, și unul columbian. De remarcat Ricky Schneider, un chitarist excepțional, și, de asemenea, contrabasistul Walter Enzetti. Poate sunt subiectiv, dar iubesc foarte mult (fascinat și de opera lui Jorge Luis Borges, care a trăit în Buenos Aires) lumea în care s-a născut tangoul argentinian. M-a impresionat că toată sala fremăta. Erau prezenți în sală prieteni adevărați, intelectuali autentici ai Ploieștiului, impresionați de ceea ce oferea La Floresta.

L’ important c’ est la rose sau când l-am cunoscut pe Jean-Loup

R.: Într-adevăr, vă iubește Dumnezeu! Ați dat marea lovitură la urmă cu big band-ul lui Lean-Loup Longnon, care a evoluat la Ploiești în ziua în care – cum spuneați – se încheia și festivalul de jazz de la Sibiu. Strașnică afacere! Vă considerați un tip norocos?
L.S.: Îmi convine să închei cu sfârșitul, cu strălucirea, explozia, fabulosul final al acestui festival, care nu se putea încheia mai bine decât cu big band-ul lui Jen-Loup Longnon. Da, am negociat bine, dar am fost și norocos. Sunt în jur de 17-18 big band-uri în Franța. În special la suflători, francezii sunt foarte buni. Big Band-ul lui Jean-Loup Longnon este cel mai bun din Franța. Pot să spun că l-am descoperit cu adevărat pe Jean-Loup – vă fac în exclusivitate această mărturisire! – la 12 și un sfert noaptea, după ce s-a terminat concertul. Atmosfera era incendiară, avem martori, printre ei vă numărați și dvs. Ceea ce s-a întâmplat după concert m-a impresionat din cale-afară.
R.: Vorbiți-ne nițel despre acest incredibil Jean-Loup Longnon!
L.S.: Am conversat cu Jean-Loup, care este mult peste un muzician excepțional. Cântă la trompetă, la pian, la violoncel, este compozitor, dar cel mai important lucru pe care l-am observat la el: este un uriaș orchestrator. Apoi, un vocalist extraordinar. I-am mulțumit din suflet, ca iubitor de cultură franceză, pentru că a inclus câteva piese franceze în repertoriul big band-ului său. Este o reverență făcută propriei națiuni. Ce a făcut el prin piesele în discuție – aș aminti aici de celebra L’ important c’ est la rose a lui Gilbert Bécaud și de alte două piese, una a lui Charles Trenet, La mer, cealaltă inspirată de poezia lui Boris Vian – este de un rafinament excepțional. Aveam sentimentul că mă aflu la Paris sau, mai mult, că sunt un personaj din filmele lui Jean-Luc Godard sau Roger Vadim, din anii ’60.

Directorul treaz, bunicul rus și Revoluția Română

R.: Ce v-a spus Jean-Loup după ora 0 și un sfert?
L.S.: Sunt un foarte bun prieten cu Jean-Loup. Vă fac o mărturisire: n-am băut nimic în acele zile, am fost cât se poate de treaz la orice oră. Am vrut să fiu un adevărat director de festival, să fiu lucid, să vorbesc și să conversez cu talent. Am discutat cu Jean-Loup politică și am încercat o analiză a comunismului, pentru că el are un bunic rus, o descendență rusă așadar, și nu i-a fost deloc indiferent fenomenul comunismului și modul în care acesta a denaturat individul. Mi s-a părut important să aflu cum vede un occidental fenomenul comunismului și Revoluția Română. Au fost niște discuții foarte interesante. Desigur, nu putem insista aici asupra acestei discuții. Revenind la concert, publicul a plecat fermecat de ceea ce s-a petrecut pe scenă. Fulminantă ediție! Sper să ne ajute Dumnezeu în continuare, iar viitoarea administrație locală să observe că ceea ce facem noi este extrem de util. Deși au fost doar 250-300 de oameni în fiecare seară, reverberațiile acestui festival sunt mult mai ample.

                                                                                              Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

După ”Ploiești Hot Jazz Summit Festival”

”Nu văd niciun motiv pentru care viitoarea administrație să nu continue susținerea Festivalului” (I)

„La aniversară”

Interviu cu Lucian Sabados, președintele Asociației Culturale ”Jazz Forum 03” (I)

Astăzi, Lucian Sabados, absolvent al UNATC „I.L. Caragiale”, fost Manager – vreme de 21 de ani și jumătate – al Teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești și – alți nouă ani – al  Teatrului „Maria Filotti” din Brăila, își serbează ziua de naștere (n. 1956). Sărbătoritului îi datorăm și înființarea Asociației Culturale „Jazz Forum 03” și reluarea, după decenii a Festivalului de Jazz de la Ploiești. Spune ex-managerul: „Notă (pentru cei care încă nu sunteti la curent): în Ploiești a fost creat primul Club de Jazz din Romania (aprilie 1968) si primele trei editii (1969, 1970 si 1971) ale Festivalului National de Jazz. Asta ca să înțelegeți că Ploieștiul nostru este CASA JAZZULUI ROMANESC!!!

Ani mulți și rodnici, dom Director!

Interviul care urmează datează din iunie 2008. Scriam atunci: Festivalul Internaţional de Jazz de la Ploieşti (sau „Ploieşti Hot Jazz Summit”), creat în 2006, sub coordonarea Festivalului Internaţional de Jazz de la Sibiu, ca parte a rețelei Romanian Jazz Network, are ca organizatori Consiliul Local Ploieşti, Teatrul „Toma Caragiu” şi Asociaţia Culturală „Jazz Forum 03 Ploieşti”. Lucian Sabados este directorul atât al Teatrului, cât şi al Asociaţiei. Recent, s-a desfăşurat cea de-a V-a ediţie a Festivalului Internaţional de Jazz de la Ploieşti. În interviul care urmează i-am solicitat directorului câteva impresii despre Festival. 

Puțin obosit și foarte încântat

Reporter: Domnule președinte, ați trecut cu bine și peste această ediție a Festivalului. Cum se simte președintele la finalul acestui maraton jazz-istic?

Lucian Sabados: Puțin obosit și foarte încântat. Această a III-a ediție a fost absolut excepțională, zic eu. Primele două, deși foarte bune și acelea, au fost mai mult de ”rodaj”, până s-a reglat și echipa, s-au cristalizat relațiile cu Sibiul și cu celelalte orașe din rețeaua ”Romania Jazz Network”. Acum, la ediția a III-a, s-a ajuns la o maturitate a organizării, la o precizie foarte mare a acestui mecanism care de fapt – trebuie să se știe – stă pe umerii a șase oameni, umerii unor oameni care lucrează în teatru, foarte solicitați, dar care au reușit să găsească timpul, energiile și concentrarea pentru a asigura ținuta Festivalului. În ceea ce privește grupurile pe care le-ați urmărit pe scena Teatrului ”Toma Caragiu”, repet: n-am niciun fel de ezitare, pot să spun că nu m-am înțelat în selecția pe care am realizat-o alături de colega mea Adriana Codescu, director adjunct al Teatrului. Toate cele opt trupe prezente la Ploiești au fost peste un nivel foarte bun, unele excepționale. E riscant să întocmești topuri, pentru că au venit muzicieni din curente, școli și stiluri diferite. Trebuie să fim extrem de precauți când facem afirmații asupra valorii trupelor – cel puțin noi, organizatorii.

Elevatul cvintet polonez

R.: Ați optat pentru anumite școli de jazz. A predominat jazzul european, despre care dvs. afirmați că nu mai este de mult la remorca celui american…
L.S.: Este adevărat. Au fost școli importante, în primul rând școala poloneză, despre care nu contenesc să spun că este cea mai importantă. Polonezii inventează cel mai mult. De această dată, am optat pentru un cvintet în care se evidențiază trei instrumentiști impecabili. Este vorba în primul rând de Maciej Sikala, la saxofon tenor și sopran, și de Anrezej Jagodzinski, la pian. Sunt doi muzicieni care au adus o muzică post-cool – i-aș spune eu -, care vine dinspre fenomenul jazzului cool, o muzică nu intelectualistă, ci rafinată (fac această distincție), în care se regăsesc nu puține motive ale jazzului cool american. Mă refer la inspirația temelor. Sunt câteva teme care pe mine m-au trimis cumva la un Jerry Mulligan, spre exemplu. Sunt importante aceste trimiteri, însă rezolvările cvintetului polonez sunt profund personaliste. O muzică de profundă originalitate. Și remarca cea mai importantă: în cadrul grupului funcționează perfect acest interplay, cum spun eu, interacțiunea și unitatea dintre muzicieni. Se simt foarte bine unul pe altul și se susțin extraordinar. Trebuie să remarcăm și secția ritmică, minunată, asigurată de Ceslav Bartkovski, unul dintre marii bateriști polonezi ai momentului. Cât despre Adam Kowalewski, la contrabas, ce să mai vorbim? A fost ”euforic”. Grupul polonez a propus unul dintre cele mai elevate momente.

Iubiți de Dumnezeu

R.: Totuși, n-a lipsit nici școala americană. Ați deschis festivalul cu o trupă americană. Avem impresia că ați aplicat o anumită strategie.
L.S.: Ne-am propus să avem o deschidere și o închidere… incredibile. Am avut și noroc, recunosc, pentru că puteam să nu avem la închidere teribilul big band al lui Jean-Loup Longnon. Festivalul de la Sibiu, care este producătorul general al rețelei noastre, a ”închis” în aceeași zi cu Ploieștiul. A fost o șansă a noastră se ”închidem” cu francezii. Asta înseamnă că te iubește Dumnezeu.
Așadar, deschiderea a fost cu școala americană. N-am cuvinte să-i mulțumesc vechiului meu prieten care este Eldad Tarmu, considerat în primii cinci vibrafoniști din SUA, în acest moment. Eldad, venit pentru a patra oară, ne-a surprins de fiecare dată. Dacă el se repeta o singură dată, nu l-am mai fi chemat. 

Henry Franklin și școala americană

R.: De această dată, ați avut parte de cea mai mare surpriză din partea lui Eldad: vi l-a adus și pe Henry Franklin, un monstru sacru al contrabasului. Cum comentați?
L.S.: Da, acum a venit cu Henry Franklin, un monstru sacru al contrabasului. Ceea ce ne-a arătat Henry Franklin, decanul de vârstă al contrabasiștilor americani ai momentului, reprezintă o lecție de cultură, de știință, de improvizație, de muzicalitate excepționale. Henry Franklin a fost steaua acestui cvintet internațional, dar în care au strălucit și Eldad, și bateristul suedez Robert Ikiz.
Marea surpriză a fost tânărul saxofonist român Lucian Nagy, care studiază la Timișoara sub îndrumarea lui Eldad Tarmu. Despre Henry Franklin știam, că citisem toate dicționarele. Este o mare personalitate. Revelația mea a fost saxofonistul ungur Robert Nagy, un muzician de o libertate a concepției, o diversitate și originalitate a rezolvărilor improvizatorii cu totul extraordinare.

Un poet al muzicii

R.: Cum vă descurcați cu banii pentru festival? Vă susține administrația locală?
L.S.: În ceea ce mă privește, sunt suficient de riguros în ceea ce privește selecția și programarea concertelor. Banii, în general, sunt bani publici. Dar și cu banii destinați concertelor de club, care sunt bani privați, proveniți din sponsorizări, trebuie să fim foarte grijulii, întrucât se obțin foarte greu. Nu văd niciun motiv pentru care viitoarea administrație, ținând cont de palmaresul, rezultatele și popularitatea festivalului în rândurile publicului ploieștean, să nu continue această susținere, o susținere deosebită până acum.
R.: Revenind la trupe și concerte: prima seară a continuat cu un alt cvintet alcătuit din muzicieni proveniți din școli diferite de jazz: cea belgiană, cea olandeză și cea germană. O muzică de un accentuat lirism, dar atât de spontană, înn același timp. Cum vi s-a părut muzica lui Carlo Nardozza?
L.S.: Carlo Nardozza Quintet a reprezentat o surpriză plăcută pentru spectatori. Nardozza este un poet al muzicii. El vine cu un concert cu totul aparte, pentru că este un original. Este muzica lui, o muzică revigorantă – o mixtură de putere, deliciu și dinamism – care vorbește extrem de mult și sufletului și minții și care îmi creează mie, ca om de teatru, foarte multe imagini. O muzică de o sugestivitate extraordinară.
(Sfârșitul primei părți. Urmarea în ediția de mâine, 17 august 2025)

                                                                                    Interviu realiat de Leonida Corneliu CHIFU

De la Nistru pân’ la Tissa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân’ la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân’ în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu românul –
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!
Ştefane, Măria ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

Ahile și Pentesilea: dragoste născută cu o suliță înfiptă în piept.
În câmpurile arse ale Troiei, unde zeii priveau în tăcere și războiul vorbea prin zgomotul săbiilor, două suflete destinate la ceva mai mult decât bătălia s-au întâlnit.
Pentesilea, regina amazoanelor, a sosit ca fulgerul în război, călărind cu mândrie și onoare. O războinică de neoprit, curajoasă ca puține altele, nu se temea de soartă. A căutat izbăvirea, poate uitarea, poate pacea. Ceea ce a găsit a fost Ahile.
El, războinicul grec invincibil, mânat de furie și glorie, a înfruntat-o ​​fără să știe că acel duel nu va fi ca celelalte. Ciocnirea a fost aprigă, o luptă între egali, între foc și gheață. Și în momentul final, când sulița lui a străpuns inima Pentesileei, Ahile a simțit ceva ce nu mai simțise niciodată: dragostea.
Ea a căzut, dar ochii ei, înainte de a se închide, i-au întâlnit pe ai lui. Și în acea privire era ceva mai puternic decât războiul: respect, conexiune… ceva similar cu dragostea.

Ahile, omul care nu cunoștea înfrângerea, a fost copleșit de un suspin, de o clipă eternă. Se spune că a plâns. Nu pentru război, nu pentru gloria pierdută, ci pentru ea. Pentru ceea ce ar fi putut fi. Pentru ceea ce descoperise prea târziu.

Pentru că uneori, dragostea vine ca o străfulgerare în mijlocul haosului. Și în povestea lui Ahile și a Pentesileei, dragostea s-a născut… cu o suliță în piept și o latcrimă în suflet.

În 1972, la „Bulandra”, Rodica Tapalagă o joacă pe celebra coana Joiţica sau Zoe Trahanache în spectacolul memorabil – „O scrisoare pierdută”, în regia lui Liviu Ciulei. Parteneri au fost: Toma Caragiu (Tipătescu), Petre Gheorghiu (Trahanache), Octavian Cotescu (Caţavencu), Aurel Cioranu (Cetăţeanul Turmentat), Ştefan Bănică Sr. (Ghiţă), Dem Rădulescu (Farfuridi), Mircea Diaconu (Brânzovenescu) şi…Liviu Ciulei (Dandanache). Din această versiune s-au filmat multe fragmente care au fost difuzate la Televiziunea Română.

Spectacolul a fost un real succes iar Rodica Tapalagă şi Toma Caragiu au format un cuplu extraordinar. Din păcate, după cinci ani de reprezentaţii cu casa închisă, piesa s-a întrerupt, datorită dipariţiei tragice a lui Toma Caragiu la cutremurul din 4 martie 1977.

Fragment dintr-un interviu, acordat Eugeniei Vodă în noiembrie 1996, în cadrul emisiunii TV `Planeta Cinema”…

Eugenia Vodă: Câte Zoe aţi văzut până în momentul în care aţi jucat-o pe Zoe?
Rodica Tapalagă: Am văzut-o pe Elvira Godeanu, într-un spectacol mare semnat de Sică Alexandrescu, ca regizor.
Apoi pe Carmen Stănescu, tot în aceeaşi regie. După ce am jucat eu rolul, am văzut-o pe Mariana Mihuţ, tot în versiunea în care am jucat eu, adică sub semnătura lui Ciulei.

Eugenia Vodă: Îmi spuneaţi, într-un interviu, că interlocutorul te creează.
În ce măsură credeţi că Tipătescu o creează pe Zoe?
Rodica Tapalagă: În măsura care o iubeşte.

Eugenia Vodă: Ce simţeaţi că vă cere Toma Caragiu?
Rodica Tapalagă: Îmi cerea să fiu Zoe, adică să-l iubesc, să mă simt iubită, să mă simt femeia vieţii lui.

Eugenia Vodă: Cu alt Tipătescu şi Zoe ar fi arătat complet altfel.
Rodica Tapalagă: Da, fără discuţie. Aşa a şi fost. După ce s-a prăpădit Toma, a intrat Victor Rebengiuc, un alt foarte mare actor. Liviu, ca un foarte mare regizor ce era, a simţit că trebuie o altă Zoe.

Eugenia Vodă: Când s-a schimbat Tipătescu, s-a schimbat şi Zoe.
E interesant.
Rodica Tapalagă: Da, e foarte interesant. Asta dovedeşte o foarte mare subtilitate.

„În <<O scrisoare pierdută>> o să simţiţi Zeul Teatrului, pe Liviu Ciulei… Spectacolul imprimat în 1982 a avut de fapt premiera în 1972. Atunci, Tipătescu era jucat de Toma Caragiu, iar Zoe de Rodica Tapalagă. A venit nenorocirea din 77, Toma s-a prăpădit, iar doamna Rodica a plecat la Mic şi cred că nici nu a vrut să joace fără Toma. Aşa i-am înlocuit, eu şi Victor” – Mariana Mihuţ.

Margit Pogany a fost o artistă maghiară care i-a cerut lui Brâncuși, în 1910, să creeze o sculptură portret, în timp ce se afla la Paris. Artistul a realizat mai multe variante, în marmură și apoi în bronz, în 1912 și 1913. Această lucrare este poziționată ca parte a seriei, pe care a reluat-o în 1919. Față de lucrarea anterioară, aici a procedat cu îndrăzneală și grijă, cu forme simplificate, precum umerii prescurtați, integrarea brațelor exagerate… Forma sa extrem de rafinată, combinată cu efectul bronzului lustruit, arată, de asemenea, conștientizarea lui pentru Art Deco, o mișcare contemporană artistului.

Constantin Brâncuși
Mademoiselle Pogany
Muzeul Artizon

1925, bronz lustruit

“Singura diferență între nemuritoarea Grecie și epoca noastră este Sigmund Freud, care a descoperit că trupul uman, care în timpurile grecești era pur și simplu neoplatonic, este acum plin de sertare secrete care nu pot fi deschise decât prin psihanaliză”. (Salvador Dali)

Căutați imagini de la ediția din acest a festivalului de arte plastice de la Veneția , faimoasa bienală…Veți vedea acolo un român genial…Normal : cei din Romania l-ar da afară din țară…UAP ul se uită la el chiorîș…
E vorba de sculptorul Florin Codre . Expoziția sa la Veneția 2024 e ceva uluitor…

Philip Seymour Hoffman, unul dintre cei mai mari actori.

Philip Seymour Hoffman a fost o forță transformatoare în lumea cinematografiei, amintit ca fiind unul dintre cei mai versatili și cu rezonanță emoțională actori ai generației sale.

Născut pe 23 iulie 1967, în Fairport, New York, Hoffman a dat dovadă de o profundă dedicație pentru meșteșugul său, întruchipând personaje cu o autenticitate și o profunzime pe care puțini le-ar putea rivaliza.
De-a lungul carierei sale, el a lăsat o amprentă de neșters.
Actoria lui Hoffman a fost definită de capacitatea sa de a dispărea în roluri, dând viață personajelor complexe, cu defecte. Performanțele sale au fost o clasă de master în vulnerabilitate, explorând adesea cele mai brute aspecte ale experienței umane. Filme precum Capote (2005), pentru care a câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun actor, au arătat atenția meticuloasă la detalii.
În portretizarea autorului Truman Capote, Hoffman a surprins nu doar manierele fizice, ci și nuanțele emoționale și psihologice ale personajului.
Dincolo de Capote , filmografia lui Hoffman este un tezaur de spectacole remarcabile.
În filmele Boogie Nights (1997), Magnolia (1999) și The Master (2012) de Paul Thomas Anderson , el a adus o intensitate bântuitoare care a ridicat filmele la noi culmi.
El a fost la fel de bun și în roluri mai mici, impregnand chiar și personaje secundare cu o prezență remarcabilă, așa cum se vede în Almost Famous (2000) și The Big Lebowski (1998).
Talentele lui Hoffman nu s-au limitat la ecran.
Ca actor și regizor de teatru, a demonstrat un respect profund pentru povestire, câștigând trei nominalizări la premiile Tony pentru munca sa de pe Broadway.
Contribuțiile sale la lumea teatrului i-au cimentat și mai mult reputația de artist adevărat.
În ciuda succesului său profesional, Hoffman s-a luptat cu dependența, o luptă care a dus în cele din urmă la moartea sa prematură, pe 2 februarie 2014, la vârsta de 46 de ani.
Spectacolele lui Hoffman continuă să inspire actori și publicul deopotrivă, servind ca o reamintire a puterii transformatoare a artei.

Via O pagină simplă