close

Artă

ArtăPromovateTabăra Sculptură

”Am reușit să ajung în micro-Macro Cosmos, adică să descopăr mult mai mult decât credeam vreodată”

Daniel

 

Interviu cu sculptorul Dan Daniel

Reporter: Bine ați revenit la Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești!

Dan Daniel: Mă bucur că sunt din nou alături de voi și că am fost invitat la a patra ediție… Poate știți de mine de la prima ediție a taberei.

R.: Știm, cum să nu știm! Cine v-ar putea uita? V-am admirat mult lucrarea de-atunci, ”Panta Rhei”. Mai știm și că – pe lângă faptul că aveți un talent uriaș – sunteți și un tip studios. Ați studiat mult.

D.D.: Mă flatați. Ca sculptor, am studiat licența, masteratul și doctoratul. Am terminat Arte Vizuale. Tema pentru doctorat este ”Sculptura în Marmură – istorie, tehnica și practică”. Marmura pentru mine a devenit o mare dragoste. Chiar dacă acum, la ediția a patra, folosim granitul ca rocă pentru sculptură, tot sunt apropiat de piatră, care e vie, chiar dacă pentru mulți e doar o piatră. Dar ea, în sinea ei, e dătătoare de viață, ne ajută, ne sprijină. Încă din antichitate e folosită – la construcții, în arhitectură, în diverse decorațiuni. Pe mine m-a cucerit. De mic copil încercam să construiesc diverse lucruri. Cum sunt copiii… Se joacă cu noroi, cu pământ, cu frunze, cu tot felul de pietre. Când am înaintat spre adolescență, mi-am dorit foarte mult să continui joaca asta din copilărie. Spre norocul meu, m-a descoperit un profesor, profesor doctor, Dumitru Șerban, care mi-a dat un impuls să merg mai departe. Doctoratul, clar, m-a ajutat enorm, mi-a oferit posibilitatea să studiez mai mult, să merg pe acest drum.

Galaxia Suveică

R.: Am citit că prima dvs. expoziție personală se intitula tot micro-Macro Cosmos. Este o temă permanentă la dvs.?

D.D.: Ca sculptor, am gândit mai multe concepte, două cu predilecție. Primul a reprezentat o parte din viața mea. Adică mi-am dorit să călătoresc. Am pornit de la tema călătoriei. Conceptul chiar așa se numește: Călătoria. Prin călătorie am descoperit alte universuri. Și-așa am ajuns să lucrez la un alt concept, care ne leagă pe noi, ca ființe umane, la anumite fenomene care se petrec în Cosmos: galaxii, nebuloase, lumi extraterestre. Am reușit să ajung în micro-Macro Cosmos, adică să descopăr mult mai mult decât credeam vreodată.

R.: Lucrarea de la această ediție ce temă abordează?

D.D.: Conceptul pe care-l studiez acum e legat, într-adevăr, tot de micro-Macro Cosmos, de anumite fenomene care se petrec dincolo de spațiul nostru terestru, unde ne e mult mai greu să privim și să ajungem. Acum, poate da, ar fi bine să vă povestesc despre proiectul pe care l-am propus pentru această ediție. Este vorba despre o sculptură care depășește spațiul terestru. Am revenit la Ploiești cu o lucrare – zic eu – deosebită, în ce mă privește: o galaxie-suveică. Așa se numește.

Copiii lui Dan Daniel

R.: Cum ați ajuns la această temă?

D.D.: Suveică pentru că… În urmă cu șase ani, m-am mutat la țară, ca să fiu mai aproape de natură, mai aproape de oameni, de animale. Acolo am descoperit lucruri minunate, făcute de mâna omului, printre care o suveică. Întâmplător, se aseamănă cu o galaxie eliptică, dar duce cumva și la formele arhaice și obiectele de trai ale poporului român, pornind de la războiul de țesut, care, de-a lungul timpului, ne-a îmbrăcat sau ne-a oferit un acoperământ, ceea ce m-a făcut să studiez problema asta și să realizez această machetă pe care o vedeți aici. Pentru mine, e copilul meu. Sculpturile mele sunt copiii mei, pentru că le creez, le dau o formă, pe unele le duc la un luciu, la o textură anume, și… le trimit în lume. Cum și noi ne naștem, învățăm la școală până la o anumită vârstă, după care încercăm să mergem în lume și să ne facem un rost, să bucurăm oamenii din jurul nostru, la fel, și lucrările mele sunt copii. Vreau să le creez un drum, ca la urmă oamenii să se bucure de ele, să aibă sentimente plăcute. Această lucrare vreau să fie un copil la o dimensiune mai mare, să fie mult mai spectaculoasă pentru privitori.

Antropochene

R.: Ce proiecte aveți?

D.D.: Acum am un început de temă sau de concept care de numește ”Antropochene” sau Omul din Viitor, omul dintr-un viitor postapocaliptic. Cred că nu suntem singuri în Univers. Cred că la un moment dat o să descoperim noi ființe, noi forme de viață. Poate o să reușim să călătorim spre alte galaxii. Încerc să văd în viitor.

R.: Sculptați în vremuri pandemice. Cum reușiți?

D.D.: Știu că este o perioadă mult mai grea pentru România, și nu numai pentru România, peste tot în lume, din cauza pandemiei, dar trebuie cumva să sprijinim cultura. Nu ne putem opri din lucru. Am o vorbă eu, care nu-mi aparține, dar în care cred și pe care am spus-o și la prima ediție: o țară fără cultură este o țară fără identitate. Avem nevoie de identitatea asta culturală.

Reporter: Trăiți prin și din sculptură?

D.D.: Absolut. Chiar dacă am renunțat la viața de la oraș și oarecum m-am izolat în comuna Roșia, județul Bihor. Am căutat să-mi construiesc acolo un atelier. Mai am mult de lucru. Nu am apă acuma, mi-aduce Primăria apă, cu mașina de pompieri. Dar nu mă las bătut. Merg mai departe. Chiar înainte să vin în tabără, am săpat o fântână. N-am reușit s-o termin, dar o să reușesc. Nu cred că există ceva care să mă oprească. Sculptura reprezintă viața în sine. Dar nu doar sculptez, ci inițiez și tabere de sculptură. Mi-a plăcut foarte mult treaba asta. În primii ani de facultate, am organizat tabere la un nivel mic, alături de colegii mei, cu artiști de vârsta mea. Acum îmi doresc nu neapărat să copiez proiectul de la Ploiești, dar doresc să duc ideea asta la mine, acolo, în Bihor. Vreau să organizez un simpozion de felul acesta acolo.

Straița plină sau Simpozionul Porcului Roșu

R.: Organizați și workshopuri. Să spunem mai pe românește: ateliere de creație, seminarii…

D.D.: Lucrez cu copiii și nu neapărat doar cu copiii. Și cu oameni mai în vârstă. (zâmbind) Cu oameni între 3 și 99 de ani. La mine, la țară, fiind zonă turistică, vin foarte mulți turiști, și-atunci îi invit acasă, stăm la o vorbă, le arăt cum se lucrează în marmură sau în alte materiale. Îi chem și la anumite festivaluri, cum ar fi ”Straița plină” sau ”Simpozionul Porcului Roșu” de la Roșia, unde am inițiat mai multe acțiuni de genul ăsta.

R.: Nu v-ați gândit să organizați un workshop și aici? E o idee?

D.D.: Ar fi o idee foarte bună. Chiar mi-ar face mare plăcere.

R.: Ar trebui să propuneți și ideea aceasta.

D.D. Dacă Primăria și Casa de Cultură a Municipiului sau alte instituții pot să ofere cadrul, cu mare drag aș veni. M-am îndrăgostit de Ploiești.

R.: Ce este un land art?

D.D.: Bănuiesc de ce mă-ntrebați. Este un alt tip de activitate care mă preocupă cam de cinci ani. Land art-ul este un gen al sculpturii care îți oferă posibilitatea de a lucra cu natura, cu tot ce ne-nconjoară. Este – aș spune – arta pământului, pentru că se bazează pe materiale din natură. Domeniul exercită o mare atracție îndeosebi asupra copiilor, pentru că le dezvoltă creativitatea.

R.: Sunteți un spirit renascentist, domnule Daniel, întrucât – observ – vă preocupă și arhitectura experimentală.

D.D.: Da, m-am îndrăgostit și de arhitectură. Am organizat și tabere de arhitectură experimentală. Chiar și atelierul și căsuța pe care încerc să le construiesc, vreau să le duc în zona asta a arhitecturii vechi, a caselor tradiționale, care sunt un fel de arhitectură experimentală, pentru că nu merg pe un tipar anume.

R.: Au trecut trei ani de la prima dvs. apariție în parcul de la Ploiești. Cum vedeți parcul și cum vi se par lucrările realizate de colegii dvs. în acest interval de timp?

D.D.: Îl văd într-un mod foarte constructiv. Adică îmbogățit cultural, cu lucrări minunate realizate de artiști din toată lumea. Avem șansa de a cunoaște alte forme de artă, alte civilizații. Numai așa putem evolua. Ceea ce ne va ajuta în viitor.

Este foarte bine că ați reușit să continuați șirul simpozioanelor, în pofida împrejurărilor vitrege. Înțeleg că s-a depus un efort substanțial pentru a se organiza această ediție, dar ați reușit. Felicitări! Important este că există continuitate.

R.: Vă mulțumim din suflet și sperăm să vă vedem și la edițiile următoare, pentru a explora galaxiile lui Dan Daniel, alături de copiii săi.

D.D.: Vă mulțumesc și eu foarte mult. Dacă se poate, cu cel mai mare drag, v-aștept la mine, la țară, la Roșia.

R.: Venim neapărat.

 

Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

mai mult
ArtăPromovateTabăra Sculptură

”Intenționez să continui această serie de lucrări inspirate de acel dor veșnic de țara mamă”

Vartosu

 

Interviu cu sculptorul Valentin Vârtosu

Reporter: Mă bucur să vă cunosc și aș dori să aflu mai multe despre dvs. chiar de la sursă.

Valentin Vârtosu: Sunt Valentin Vârtosu. Cu multă bucurie am ajuns în Ploiești. Am o stare specială acum, după deschiderea simpozionului, care – din câte am înțeles – s-a realizat cu multe sacrificii. Dar e tare bine că ați reușit să continuați, chiar dacă la ediția aceasta suntem doar trei autori. Sunt venit nu demult de la o tabără de la Voluntari, la care am participat în septembrie și octombrie. Într-una dintre duminici, am făcut o excursie în Parcul din Ploiești. Multe dintre lucrările de-aici îmi sunt cunoscute, îmi sunt cunoscuți autorii. Chiar mă gândeam când am venit: tare mi-ar plăcea să fiu și eu aici, să lucrez și eu o piesă. Mai ales că aș avea alături mulți dintre prietenii mei, din lumea pe care o cunosc. Și iată că s-a-ntâmplat această poveste frumoasă! Avem parte de zile excepționale. Până acum a mers treaba foarte bine. Știu exact cum va arăta lucrarea. Dea Domnul să fim sănătoși și să ajungem la capăt cu bine!

Omul din Soroca sau despre o revoluție în sculptură

R: Am aflat că locuiți în Chișinău. Sunteți reprezentantul Moldovei transprutene la Tabără… Cum vă simțiți în această postură?

V.V.: Arta, ori de la Chișinău, ori de la București, atunci când e suflet în ea, bucură și impresionează la fel de mult. La mine, e bucuria facerii sculpturii. Da, sunt din Chișinău. De fapt, de la Soroca, mai precis din Slobozia-Cremene a Sorocii, dar locuiesc de o bună perioadă de timp, cu familia, în Chișinău. Acolo am atelierul, acolo am viața mea de artist. Mă simt bine, într-o lume plină de prieteni, de colegi.

R.: Afirmați odată că o sculptură nu se face ca o revoluție. Ați fi amabil să detaliați?

V.V.: Da, s-au tot întâmplat revoluții prin Chișinău, că doream și noi să scăpăm de tutela imperiului. Odată, într-o publicație, a apărut o zisă de-a mea, cum că ”sculptura nu se face ca o revoluție”, adică nu ”repejor”, nu așa ca prin ”strechini”, cu agitație, cu violență, ci pe îndelete, cu multă chibzuință, cu multă bucurie și cu multă inimă.

R.: Am înțeles. Dar dvs. intenționați să înfăptuiți o revoluție în sculptură?

V.V.: Cred că fiecare dintre artiști declanșează și construiește o mică revoluție în evoluția sa. Dar, cum spuneam, cu răbdare, cu migală, cu stăruință, cu dăruire.

Sculptorul din flori”

R.: V-ați autodefinit ca ”sculptor din flori” și autodidact…

V.V.: Da, exact. E o poveste mai veche… ”Sculptor din flori” sunt pentru că n-am parcurs un drum așa cum l-au avut mulți dintre prietenii mei. Este adevărat că am tot mers să dau la facultate, de vreo șapte ori. Nu s-a-ntâmplat să pătrund acolo și, după o vreme, am notat eu undeva, într-un CV al meu… (după un timp de reflecție) Îmi aduc aminte că eram cu un prieten, Ion Zderciuc – care are și el o lucrare aici, realizată la prima ediție, dacă nu mă-nșel – la o expoziție comună în Iași, unde am notat pe un afiș: ”sculptor din flori”. ”Din flori”, pentru că nu sunt construit într-o formulă anume și n-am avut o evoluție asemănătoare majorității colegilor mei, într-un fel de crescendo, ci sunt un autodidact. Este adevărat, pe urmă am urmat și o facultate, și masterul, am și ore de sculptură la școală, cu copii, și anume la Liceul ”Ion și Doina Aldea-Teodorovici”, cu Profil Arte, din Chișinău. Le sunt profund recunoscător domnului director al liceului, Iurie Donțu, și doamnei director adjunct, Lilia Prisăcaru, care s-au străduit mult să mă aducă acolo. E o lume frumoasă, în care mă simt foarte bine. Așa am construit eu lucrurile, ca un sculptor din flori.

R.: Cineva vă mai definea și ca pe un naiv al sculpturii…

V.V.: Da, îmi place să mă desfășor în ”câmpul” ăsta de activitate și creație pe muchie de cuțit, între profesionism și naivitate, de sinceritate, până la urmă, în tot ce faci. De-asta ziceam tot timpul că prima idee care vine e de la Doamne-Doamne și noi, ca oameni, cumva începem prin a o construi, a o așeza așa cum simțim că este mai bine. Prima idee e de la Bunuțu. Și este bine s-o urmezi. S-or întâmpla lucruri frumoase.

Un anumit instrument de măsură

R.: V-am auzit rostind: dorumetru. Maestre, ce este un dorumetru? Sunt convins că operatorul nostru, Doru Iacovescu, va fi numai ochi și urechi…

V.V.: Dorumetru, da… E o poveste de suflet a mea. Se întâmpla în 2005, la Tescani. În urma unei expoziții ”Saloanele Moldovei”, mi-au acordat un premiu și am fost într-o tabără de creație acolo. Pictură și sculptură. Eu am lucrat o piesă numită ”Dorumetru”. De-acolo vine povestea dorumetrului. Zic eu, e un mecanism care măsoară dorul. Și nu unul simplu, ci dorul de țară. Așa cum îl simțim noi, în inimile noastre, cei care suntem în afara hotarelor țării, din păcate… Și tot am lucrat pe acești dorumetri, în diferite construiri, în diferite așezări, care mi-au tot pricinuit alte și alte stări. Intenționez să continui această serie de lucrări inspirate de acel dor veșnic de țara mamă.

R.: Vorbiți-ne și despre lucrarea din parcul ploieștean…

V.V.: Aici lucrez tot un dorumetru. M-am lăsat dus de blocurile de granit. Chiar vorbeam cu un coleg de-al meu, când i-am arătat fotografia celor trei blocuri. Mi-a zis: ”Valentine, ce crezi? Ce vei face? Asta-i piatră de Cosăuți. Te încumeți?”. Cosăuți e un loc acolo, lângă Nistru. Zic ”Da”. Să dea Domnul să fie totul bine. E o stare specială pe care ți-o creează granitul. Marmura e molcuță, e ca o femeie. Granitul e muntele. Însuși muntele. Se construiește o relație specială între autor și granit. Vă voi spune mai multe despre lucrare mai spre final, când va prinde contur și… viață. Mie-mi place. Îmi place cum mă simt eu aici, în Ploiești, cu lucrarea care pe care o fac.

Imago mundi

R.: Vreau lumea într-o imagine. Într-o singură imagine.

V.V.: Da. Ziceați că ați citit undeva, în lume, despre un cactus…

R.: Da, spuneați că ”lumea e un cactus mare”.

V.V.: A fost o perioadă, mai la început, în care am lucrat cactuși, pe care i-am personificat. Am zis că sunt artiști, că sunt bețivii satului, că sunt scribi, că sunt actori. Mi-ar fi plăcut să vedeți aceste lucrări. Sunt lucrări care parcă, după trecerea timpului, nu-ți mai plac la fel de mult ca atunci când le-ai realizat. Astea-s dintre cele care îmi plac mereu.

R.: V-aș ruga să vă referiți și la această ediție a taberei.

V.V.: Cu drag. În primul rând, vreau să zic, încă o dată, că mă bucur foarte mult că sunt aici. Mă bucur că am construit o relație cu piatra. Mă bucură lumea care mă-nconjoară. Și, sigur, echipa. Da, consider că eu și colegii mei alcătuim o echipă. Sunt doi artiști excepționali, un pic mai tineri ca mine, dar – spunea cineva – poate le vei fi de ajutor, să învețe. Învățăm tot timpul unul de la altul, dar starea pe care o transmiți prin opera ta, prin piesa pe care o lucrezi e aceeași, și la o vârstă mai înaintată și la una mai puțin înaintată. E o stare de spirit pe care o poartă orice artist în suflet.

R.: Vă mulțumim din suflet și promitem să ne revedem până la final..

V.V.: Doamne-ajută!

Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

mai mult
ArtăPromovateTabăra Sculptură

… ca și cum de undeva, de sus, suntem priviți și ne este trimisă o lumină, un mesaj

Vlad

Interviu cu sculptorul Vlad Dumitriu

Reporter: Artistul se prezintă…

Vlad Dumitriu: Bună ziua! Numele meu este Vlad Dumitriu. Sunt sculptor. Provin dintr-o familie de artiști, tatăl meu fiind și el sculptor, de asemenea unchiul meu. Poate că cei doi au fost, la rândul lor, influențați de tatăl lor, pictor amator. Am avut un parcurs – zic eu – interesant, în sensul că nu am urmat un liceu de artă, ci unul teoretic, cu profil de matematică-fizică. Am avut chiar succes la olimpiade naționale, la discipline realiste. Însă – cred că și sub influența meseriei tatălui meu -, la un moment dat, cam pe la sfârșitul clasei a X-a (dacă mi-aduc bine aminte), am decis să frecventez atelierul său și am prins drag de această profesie. În cele din urmă, am decis că acesta va fi drumul meu în viață. Am urmat cursurile Universității de Artă din București, am făcut și un master acolo. Acum sunt student doctorand. Am avut o pauză lungă între finalizarea masterului și începutul doctoratului, însă am decis să fac și acest pas. După ce am terminat Facultatea, am revenit la Câmpina, unde, împreună cu părinții mei, am deschis o galerie de artă, al cărei director am fost. Am organizat foarte multe expoziții, în cadrul cărora am promovat artiști din județul Prahova, în special, dar și din alte zone. Din păcate, la un moment dat, a trebuit să reducem activitatea galeriei și, după câțiva ani în care am lucrat ca liber profesionist, m-am angajat ca muzeograf la Muzeul ”Nicolae Grigorescu” din Câmpina, orașul meu natal, unde lucrez în continuare. Am avut, în toamna acestui an, oportunitatea de a participa la această tabără de sculptură monumentală și m-am simțit onorat să pot veni aici, să lucrez alături de alți doi sculptori.

Reporter: Așadar, vă situați într-o descendență ilustră. Pe tatăl dvs. am avut fericitul prilej să-l cunoaștem aici, la două dintre edițiile precedente. Ați amintit că și bunicul era pictor amator. Staturile predecesorilor dvs. nu vă copleșesc?

V.D.: Cred că mai degrabă mă inspiră. Bineînțeles că există o greutate, o presiune care vine dintr-o asemenea descendență, însă cred că sunt mai mari avantajele, dacă știi cum să le gestionezi, cum să înveți din experiența pe care a acumulat-o deja familia ta. Cred că poți să arzi mai repede niște etape. Bineînțeles, beneficiezi și de un cadru care este organizat deja mult mai bine pentru desfășurarea activității. Prin urmare, consider că este, în mod categoric, un avantaj. De altfel, există numeroase exemple, peste tot în lumea aceasta, unde meseriile se transmit din tată în fiu și lucrurile evoluează frumos.

Ochiul – Poarta Sufletului sau piatra stăpîn

R.: Presupun totuși că, la un anumit punct, temele abordate de dvs. și de tatăl dvs. nu sunt comune, se disociază. Tatăl dvs. vorbea despre răsărituri de soare, despre a ști cum să lucrezi cu lumina, despre Marea Armonie. Vlad Dumitriu, din prezentările pe care le-am citit eu despre dvs., are două teme predilecte: Ochiul – Poarta Sufletului și Natura Universală. Lucrarea pe care o veți prezenta aici, în Parcul de Sculptură Monumentală Contemporană, abordează una dintre aceste teme?

V.D.: Da, cu siguranță. Lucrarea pe care am început-o și pe care o voi finaliza în această tabără face parte din ciclul Ochiul – Poarta Sufletului. În momentul în care m-am înscris pentru a participa la tabără, mi s-a cerut să realizez câteva schițe de intenție. Am realizat schițele pornind de la o lucrare – zic eu – interesantă. Se numește Ochi Divin. Este un relief, de fapt, pentru care am primit inspirația într-o frumoasă seară de vară, pe Dealul Muscel, din orașul meu natal. Eram împreună cu iubita mea pe deal și am remarcat un fenomen natural special, pe care nu-l mai văzusem până atunci și nici după aceea nu l-am mai întâlnit. Poate știți că, uneori, la crepuscul, soarele trimite raze printre nori, și pare că parcă sunt desenate pe cer, parcă sunt pictate pe bolta cerească. Însă în acea noapte, luna a reușit să trimită astfel de raze, un fenomen mai rar, și m-a inspirat să fac această lucrare, Ochi Divin, ca și cum de undeva, de sus, suntem priviți și ne este trimisă o lumină, un mesaj. Pornind de la această idee, am realizat și schița pentru această tabără. Dar venind aici și luând cunoștință de piatra care mi-a fost pusă la dispoziție, am schimbat puțin abordarea. De la o abordare verticală, am trecut la una orizontală, pentru că, așa cum spunea Brâncuși (fac o mică paranteză), ”lutul îți este sclav, lemnul îți este prieten și piatra îți este stăpân”. Aici aveam o piatră și a trebuit să o iau de stăpân. Așa că, păstrând tema, mi-am adaptat compoziția la o lucrare cu o dominantă orizontală, pentru că asta mi-a spus piatra că este mai bine să fac din ea. Și asta fac, în acest moment.

R.: Este un ciclu ad infinitum, adică intenționați să realizați Ochi Divini, Ochiul – Poarta Sufletului până la sfârșitul activității dvs.?

V.D.: Cred că da. Este o temă care-mi este foarte dragă. Lucrez la acest ciclu de aproape 20 de ani, încă din 2003 sau 2004, n-aș putea spune exact, dar oricum se apropie de 20 de ani. Într-adevăr, am abordat această temă în tehnici foarte diverse. Cel mai mult modelez în lut sau în ipsos și torn în bronz. Asta este tehnica pe care am abordat-o în cea mai mare măsură în creația mea. Însă, în ultimii ani, am început să explorez și alte materiale. Am lucrat foarte mult cu plasma, în fier și în inox. Am lucrat și în lemn, și în piatră de diverse tipuri, marmură, piatră de Bașchioi, granit. Aproape orice tehnici. Chiar și în pictură.

Despre un anumit sentiment

R.: Afirmați odată că – citez: ”E bine pentru un sculptor să aibă cunoștințe din cât mai multe domenii”…

V.D.: Da, așa este. Cred că pentru a putea transmite cât mai multe lucruri, trebuie să avem în spate o cunoaștere bogată a tuturor aspectelor vieții. Doar în acest fel putem să accedem la o esență plină de însemnătate, de valoare, care să aibă și un mesaj pentru cei care se bucură de ceea ce facem. Și, bineînțeles, cunoașterea cât mai multor domenii sporește cumva complexitatea a ceea ce noi putem crea.

R.: Înțeleg că sculptura este și o poartă către sine, a cunoașterii de sine. Pentru că tot dvs. afirmați că vă aflați într-o continuă căutare de sine, în relație cu Universul și cu Divinitatea.

V.D.: În momentul în care artistul lucrează și se implică fără alte distrageri în procesul creativ, intră într-un soi de dialog cu universul său interior. Această stare este una specială, pe care artiștii și-o doresc foarte mult și care dă naștere celor mai frumoase, celor mai speciale realizări ale lor. Bineînțeles că nu tot timpul reușești să atingi această stare de grație, însă sentimentul pe care-l ai în momentul în care intri în acea transă – putem să-i spunem – este unul extraordinar, ca un combustibil care te alimentează în munca pe care o faci în acele momente.

R.: O întrebare finală, în doi timpi: cum vă simțiți aici și cum vi se pare această inițiativă, a unui parc de sculptură contemporană. Apropo: tatăl dvs., domnul Alfred, spunea că ar trebui să existe cel puțin zece ediții pentru ca parcul să fie ”mobilat” cum trebuie.

V.D.: Da, există o tradiție în organizarea de tabere de această natură pentru minim zece ediții, pentru că în acest fel se asigură un număr de lucrări care să fie reprezentativ și se creează un fel de muzeu în aer liber. Nu poți să faci un muzeu cu 20 de piese. Trebuie să se realizeze 100, poate mai mult. La Măgura – poate greșesc, nu sunt sigur – parcă au fost 16 ediții. Vă dați seama? Așadar, un număr impresionant de sculpturi, este probabil – până acum – cea mai bună tabără de sculptură de la noi din țară. Bineînțeles, mă simt foarte bine în acest parc, sunt onorat să fiu printre doar cei trei participanți din acest an. Așa s-a putut, în condițiile acestea de pandemie. Însă este extraordinar, organizatorii sunt foarte atenți cu noi, ne pun la dispoziție tot ceea ce ne este necesar pentru lucru, pentru toate cele… Este o inițiativă extraordinară împodobirea acestui parc cu sculpturi. Cred că va prinde multă viață cu ajutorul lucrărilor pe care artiștii le fac și le dăruiesc.

R.: Vă mulțumim, și sperăm la cât mai multe ediții ale Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești (măcar 16, ca la Măgura) și – aș zice – cât mai multe ediții ale Ochiului Divin. Este o invitație!

V.D.: Vă mulțumesc! Numai bine!

Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

mai mult
Agenda culturalăArtăPromovateTabăra Sculptură

Cea de a IV-a ediție a Taberei/Simpozionului de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești se află anul acesta sub patronajul Ministerului Culturii.

Tabara2

 

Proiectul ce cuprinde desfășurarea anuală a Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești,
începând cu Anul Centenar, este inițiat de Asociația Culturală 24Pharte și are ca scop înființarea la Ploiești
a Muzeului de Artă Contemporană în Aer Liber.

Mulțumim celor care au ales să ne fie alături și, desigur, gazdei noastre, d-na Mihaela Aldea, director al Teatrului „Toma Caragiu”. De asemenea și d-lui Vlad Mateescu, director al Filarmonicii „Paul Constantinescu”, care ne-a onorat cu prezența domniei sale.

Având în vedere importanța zilei de 25 octombrie 2021, în cadrul oficial al deschiderii au fost evocate personalitatea M.S. Regelui Mihai I, de la a cărui naștere s-au împlinit 100 de ani, precum și faptul că această zi, de mare însemnătate pentru istoria țării și în numele M. S. Regelui Mihai I, a devenit ziua Armatei Române.

Despre ediția a IV-a a Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești și despre Proiect în ansamblu au vorbit Alice Neculea, Comisar de tabără al actualei ediții, Marian Dragomir, director al Casei de Cultură a Municipiului Ploiești și Florin Manole, vicepreședinte al Asociației Culturale 24Pharte.

Au mai fost prezenți prof. Nicolae Stanciu, poetul Ioan Vintilă Fintiș și Raluca Anghelache – Asistent Guvernator, Districtul 2241 România și Republica Moldova – Rotary Club Ploiești.

De asemenea, mulțumim pe această cale Primăriei Municipiului Ploiești, Consiliului Local al Municipiului Ploiești și Comisiei pentru învățământ, sănătate, știință, cultură, culte, tineret și sport din Consiliul Local al Municipiului Ploiești și Ministerului Culturii care au înțeles importața proiectului inițiat de Asociația Culturală 24Pharte, dar și caracteristica de continuitate anuală a acestuia.

Totodată mulțumim și celor care au fost alături de acest proiect,
Dl Andrei Volosevici – Primar Municipiul Ploiești
Dna Simona Uță Popescu – Consilier local Municipiul Ploiești
Dna Magdalena Trofin – Viceprimar Municipiul Ploiești
Dl Daniel Nicodim – Viceprimar Municipiul Ploiești
și
Dl Bogdan Gheorghiu – Ministrul Culturii

Nu în ultimul rând, mulțumim pentru îndrumări și consultanță, Dlui Sever Avram, președinte Eurolink – Casa Europei.

Asociația Culturală 24Pharte

mai mult
ActualitateArtăPromovateTabăra Sculptură

Artiști importanți au admirat lucrările viitorului Muzeu de Artă Contemporană în Aer Liber din Parcul Municipal Ploiești Vest

Crucea -Muzeu in aer liber Ploiesti

 

Artiștii aflați în tabăra de sculptură monumentală de la Voluntari au venit în vizită la Ploiești pentru a admira lucrările viitorului Muzeu de Artă Contemporană în Aer Liber din Parcul Municipal Ploiești Vest.
Aceștia au fost primiți de sculptorul Alice Neculea, comisar de tabără, în două ediții, a Taberei de Sculptură Monumentală Ploiești și Nicolae Popa, sculptor și curator al Taberei de Sculptură Monumentală Voluntari.
Lucrările Taberei din Voluntari se desfășoare în curtea Catedralei Ortodoxe a orașului și se vor încheia de ziua Sfintei Cuvioase Paraschiva hramului acestei biserici.

..de la stanga :- Valentin Vartosu (Rep Moldova ) / Nicolae Popa ( Romania )/ Florin Strejac ( Romania ) /Vladlen Babcinetchi ( Romania ) / Eugen Barzu (Romania )/ Maria Grazia ( Italia ) /Dumitru Ion Serban ( Italia – Romania )
mai mult
ArtăPromovate

Artemisia Gentileschi

Artemisia_Gentileschi_Selfportrait_Martyr

Artemisia Gentileschi (născută Artemisia Gentileschi Lomi; n. 8 iulie 1593, Roma, Statele Papale – d. 1653, Napoli, Regatul Neapolelui) a fost o pictoriță italiană aparținând curentului baroc timpuriu, în zilele noastre fiind considerată una dintre pictorițele cele mai valoroase din generația următoare lui Caravaggio. Într-o epocă în care pictorițele nu erau acceptate ușor de către comunitatea artistică sau de patroni, ea a fost prima femeie care a devenit membră a Accademia di Arte del Disegno din Florența. Considerată astăzi ca fiind printre primii pictori ai stilului baroc, s-a impus prin arta sa într-o epocă când femeile pictor erau o raritate. Este, de asemenea, prima femeie care a pictat teme istorice și religioase într-o epocă când acestea erau socotite ca fiind străine spiritului feminin.

Judith și servitoarea ei (1625), Institutul Artelor din Detroit
Judith și servitoarea ei (1625)
Era cunoscută pentru reprezentarea naturală pe pânză a corpului feminin, cât și priceperea în exprimarea prin culori a dimensiunii și dramei. Prefera scenele cu femei-eroine și personaje mitologice sau biblice feminine. Cele mai faimoase tablouri ale sale sunt Suzanna și bătrânii, Judith ucigându-l pe Holofern (un subiect baroc medieval bine cunoscut în artă, care arată decapitarea lui Holofern, o scenă de luptă înfiorătoare și sângeroasă) și Judith și servitoarea ei.

Faptul că a fost o pictoriță din secolul al XVII-lea, că a fost violată și a participat la urmărirea penală a violatorului, a umbrit mult timp realizările sale ca artist. Timp de mulți ani, ea a fost privită ca o curiozitate. În zilele noastre, ea este considerată ca fiind una dintre cele mai progresiste și expresioniste pictorițe din generația sa.

Perioada romană

Artemisia Gentileschi s-a născut la Roma, la 8 iulie 1593, cu toate că certificatul de naștere din Archivio di Stato arată că s-a născut în anul 1590, fiind primul copil al pictorului toscan Orazio Gentileschi și al Prudenta Montone. Artemisia a învățat să picteze în atelierul tatălui său, fiind mult mai talentată decât frații ei, alături de care a lucrat. A învățat să deseneze, să amestece culorile și să picteze. Deoarece, în acea perioadă, stilul tatălui său era inspirat din Caravaggio, stilul ei a fost la fel de puternic influențat de Caravaggio. Cu toate acestea, a avut o abordare artistică diferită față de cea a tatălui său, picturile ei fiind foarte naturale, comparativ cu cele ale lui Orazio care erau idealiste.

Prima lucrare a tinerei Artemisia, la vârsta de șaptesprezece ani, a fost Suzanna și bătrânii (în italiană Susanna e i Vecchioni; 1610, colecția Schönborn în Pommersfelden). La acel moment unii, influențați de concepțiile greșite predominante din acele vremuri, au suspectat-o că a fost ajutată de tatăl său. Pictura arată modul în care Artemisia a asimilat realismul lui Caravaggio fără a fi indiferentă față de limba școlii de la Bologna, care l-a avut pe Annibale Carracci printre artiștii săi majori. Este una dintre puținele picturi pe tema Suzanna care arată acostarea sexuală de către cei doi bătrâni ca un eveniment traumatic.

Violarea de către Tassi

În 1611, tatăl ei lucra cu Agostino Tassi la decorarea boltei Cazinoului della Rose în interiorul palatului Pallavicini Rospigliosi din Roma, așa că Orazio l-a angajat pe pictor pe postul de tutor privat al fetei sale. În timpul acestei tutele, Tassi a violat-o pe Artemisia. Un alt om, Cosimo Quorlis, a fost, de asemenea, implicat. După viol, inițial, Artemisia a continuat să aibă relații sexuale cu Tassi, în perspectiva că vor urma să se căsătorească și cu speranța de a-și restabili demnitatea și a-și asigura viitorul. Tassi, însă, și-a renegat promisiunea de a se căsători cu Artemisia. La nouă luni după viol, când a aflat că Artemisia și Tassi nu au de gând să se căsătorească, Orazio a depus o plângere penală împotriva lui Tassi. Orazio, de asemenea, l-a acuzat pe Tassi că a furat un tablou de Judith din gospodăria Gentileschi. Acuzația majoră a acestui proces a fost faptul că Tassi a dezvirginat-o pe Artemisa. În cazul în care Artemisia nu ar fi fost virgină înainte de a fi fost violată de Tassi, Gentileschii nu ar fi putut să depună plângere penală. În timpul procesului, care s-a întins pe o perioadă de șapte luni, s-a descoperit că Tassi a plănuit să-și ucidă soția, a întreținut relații adultere cu cumnata sa și a plănuit să fure unele din picturile lui Orazio. În timpul procesului, Artemisia a fost supusă unui examen ginecologic și torturii degetelor pentru a i se verifica mărturia. La sfârșitul procesului, Tassi a fost condamnat la un an de închisoare, însa nu și-a executat niciodată pedeapsa. Procesul a influențat imaginea de feministă a Artemisia Gentileschi de la la sfârșitul secolului al XX-lea.

De la moartea mamei sale, la vârsta de 12 ani, Artemisia a trăit înconjurată, în principal, de bărbați. Când Artemisia avea 17 ani, Orazio a închiriat apartamentul de la etaj din casa lor unei chiriașe, pe nume Tuzia. Artemisia s-a împrietenit cu Tuzia; cu toate acestea, Tuzia le-a permis lui Agostino Tassi și lui Cosimo Quorlis să o însoțească pe Artemisia în casa ei în mai multe rânduri. În ziua în care a avut loc violul, Artemisia i-a cerut lui Tuzia ajutorul, dar Tuzia pur și simplu a ignorat-o pe Artemisia și mai târziu a pretins că nu știa nimic despre ce s-a întâmplat. Artemisia s-a simțit trădată de Tuzia, comportamentul ultimei fiind comparat de contemporani cu cel al unei proxenete. Întrucât Tuzia era singura figură feminină din viața ei, operele Artemisii conțin un simț puternic al importanței solidarității și unității dintre femei.

Pictura Mama și copilul este atribuită acelor ani. Lucrarea reprezintă o femeie puternică dar suferindă. Copilul de pe tablou a fost interpretat ca simbolizându-l pe Tassi.

Perioada florentină (1614-20)

La o lună după proces, Orazio i-a aranjat fiicei lui căsătoria cu Pierantonio Stiattesi, un artist modest din Florența. La scurt timp după aceea, cuplul s-a mutat la Florența, unde Artemisia a primit un comision pentru un tablou la Casa Buonarroti. A devenit o pictoriță de succes la curte, bucurându-se de patronajul familiei Medici și a regelui Carol I al Angliei. Se presupune că în această perioadă Artemisia a pictat și Madonna col Bambino („Fecioara și Pruncul”), tablou care se află în prezent în Galeria Spada de la Roma.

În perioada șederii în Florența, prin 1618, Artemisia și Pierantonio au avut o fiică, Prudentia, care a fost cunoscută și sub numele de Palmira, ce a dus la concluzia eronată a unor cercetători că Artemisia ar fi avut doi copii, nu unul.  Copilul a fost numit după mama Artemisiei, care a murit când Artemisia avea 12 ani. Prudentia a fost o pictoriță ca și mama sa, fiind educată de aceasta, cu toate că nu se știe nimic de opera ei.

La Florența, Artemisia s-a bucurat de un succes enorm. A fost prima femeie care a fost acceptată în Accademia delle Arti del Disegno (Academia de Arte de desen). Ea a avut relații bune cu cei mai respectați artiști contemporani, cum ar fi Cristofano Allori, și a reușit să acumuleze respectul și protecția unor persoane influente, începând cu Cosimo al II-lea de Medici, Mare Duce de Toscana și, mai ales, a Marei Ducese, Cristina de Lorena. Artemisia a avut o relație bună cu Galileo Galilei, cu care a menținut o corespondență scrisă pe o lungă perioadă de timp.

Ea a fost apreciată de Michelangelo Buonarroti cel tânăr (nepotul marelui Michelangelo). Ocupat cu construirea Casei Buonarroti, construită pentru celebrarea rudei sale faimoase, el i-a cerut Artemisiei să producă un tablou pentru decorarea tavanului galeriei de picturi, format din alegorii ale talentelor naturale. Tabloul reprezintă o alegorie a înclinației – Allegoria dell’Inclinazione, prezentată sub forma unei femei tinere nud care ține o busolă. Se crede că subiectul seamănă cu Artemisia. Într-adevăr, în mai multe dintre picturile sale, eroinele energice ale Artemisiei seamănă cu autoportretele sale.

În 2011, Francesco Solinas a descoperit 36 de scrisori din anii 1616-1620, care dezvăluie detalii din viața personală și situația financiară a lui Gentileschi în Florența. S-a descoperit că Artemisia avea un roman de dragoste cu nobilul florentin Francesco Maria Maringhi. În mod curios, soțul său, Stiattesi, era în deplină cunoștință de cauză de această relație și chiar îi scria lui Maringhi pe verso-ul scrisorilor de dragoste ale Artemisiei – și aceasta, probabil, pentru a se bizui pe susținerea financiară a nobilului. Către 1620, prin Florența circulau bârfe despre mariajul lui Gentileschi și Maringhi, ceea ce a dus, laolaltă cu problemele financiare ale lui Maringhi, la separarea coplului și întoarcerea Artemisiei la Roma în anul 1621.

Printre tablourile notabile din această perioadă se numără Convertirea Magdalenei (La conversione della Maddalena), autoportretul Cântăreață la lăută (acum se află în colecția Ateneului Wadsworth, Muzeul de Artă) și Judith și servitoarea ei (Giuditta con la sua ancella; acum se află în Palatul Pitti). Artemisia a pictat o a doua versiune a Judith ucigându-l pe Holoferne (Giuditta che decapita Oloferne), care acum este găzduită în Galeria Uffizi din Florența. Prima, o versiune mai mică a Judith ucigându-l pe Holoferne (1612-1613), este afișată în Muzeul Capodimonte din Napoli. În ciuda succesului, iresponsabilitatea financiară a soțului său a rezultat în probleme cu creditorii, ce au dus la o separare a cuplului.

Întoarcerea la Roma, perioada venețiană (1621-30)
Artemisia a sosit la Roma în același an în care tatăl ei, Orazio, a plecat în Genova. Cu toate că nu există suficiente dovezi, unii sunt de părere că Artemisia și-ar fi urmat tatăl la Genova, afirmând că în acest timp petrecut împreună s-ar fi accentuat similitudinea stilurilor lor, ceea ce face adesea dificilă atribuirea unora dintre tablouri lui Orazio sau Artemisiei. Majoritatea dovezilor indică însă, că, Artemisia a rămas la Roma, încercând să găsească o casă și să-și crească copilul.Cu toate că maestrul murise de peste un deceniu, stilul lui Caravaggio era încă extrem de influent și convertise mulți pictori (așa numiții caravaggiști), cum ar fi tatăl Artemisiei, Carlo Saraceni (care a revenit la Veneția 1620), Bartolomeo Manfredi și Simon Vouet. Gentileschi și Vuuet au avut o relație profesională. Stilurile de pictură din Roma în timpul secolului al XVII-lea au fost diverse, cu toate acestea demonstrând un mod mai clasic al discipolilor bolognezi ai lui Carracci și stilul baroc al lui Pietro da Cortona.

Se pare că Artemisia a fost asociată și cu Academia de Desiosi. Ea a fost apreciată printr-un portret care poartă inscripția „Pincturare MIRACULUM invidendum facilius quam imitandum” („Să pictezi o minune – e mai ușor să indiviezi acest lucru decât să-l faci”). În cursul aceleiași perioade s-a împrietenit cu Cassiano dal Pozzo, umanist, colecționar și iubitor al artelor. Artistul francez Pierre Dumonstier II a făcut un desen în roșu și negru al mâinii drepte a Artemisiei în 1625.

În ciuda reputației artistice bune, personalității sale puternice și numeroaselor relații, Roma nu a fost atât de profitabilă pe cât a sperat Artemisia. Stilul ei sfidător și puternic s-a relaxat. Ea a pictat tablouri mai puțin intense; de exemplu, a doua versiune a lucrării sale Suzanna și bătrânii (1622). Aprecierea artei sale a fost redusă la portrete și la abilitatea ei de a picta eroine biblice. Nu a primit niciunul din comisioanele lucrative pentru catapetesme. Documentația insuficientă îngreunează aflarea mai multor detalii despre viața Artemisiei în această perioadă. Este cert că între 1627 și cel târziu în 1630 s-a mutat la Veneția, probabil în căutarea unor comisioane mai bogate. Dovezi pentru acest lucru apar în diversele versete și scrisori care aduc laude și aprecieri Artemisei și operelor realizate în Veneția.

Cu toate că este uneori dificil de a estima cu exactitate datele la care au fost realizate picturile ei, acestor ani pot fi atribuite anumite picturi de-ale ei, precum: Ritratto di gonfaloniere („Portretul gonfanorierului”), astăzi aflat la Bologna (un exemplu rar al capacității sale de pictoriță portretistă) și Giuditta con la sua ancella („Judith și servitoarea ei”), astăzi găzduit la Institutul Artelor din Detroit. Tabloul din Detroit este remarcabil mai ales pentru măiestria sa în clarobscur și tenebrism (folosirea contrastelor puternice între lumină și întuneric), tehnici pentru care au fost renumiți Gerrit van Honthorst, Trophime Bigot și mulți alții din Roma. Picturile ei, Venere Dormiente („Venus adormit”), astăzi aflat la Muzeul Virginia de Arte Frumoase din Richmond, și Ester ei ed Assuero („Estera și Ahasveros”), aflat la Muzeul Metropolitan de Artă din Manhattan, sunt mărturii a asimilării lecțiilor de luminism venețian în opera sa.

Napoli și perioada engleză (1630-1653)

În anul 1630 Artemisia s-a mutat la Napoli, un oraș bogat, cu ateliere de lucru și iubitorii de artă, în căutarea unor oportunități de muncă noi și mai profitabile. Un biograf al secolului al XVIII-lea, Bernardo de’Dominici, a speculat că Artemisia era deja cunoscută în Napoli înainte ca aceasta să se mute acolo. Se presupune că a fost invitată la Napoli de Ducele de Alcalá, Fernando Enriquez Afan de Ribera, care deținea trei tablouri de-ale sale: Magdalena penitentă, Isus binecuvântând copiii și David cu harpa. Mulți alți artiști, precum Caravaggio, Annibale Carracci și Simon Vouet, au locuit în Napoli pe o perioadă din viața lor. La acea vreme, Jusepe de Ribera, Massimo Stanzione și Domenichino lucrau în Napoli, iar mai târziu Giovanni Lanfranco și mulți alții dau năvală în oraș. Debutul napolitan al Artemisei este reprezentat de Annunciation („Vestea”) în muzeul din Capodimonte. Rămâne în Napoli pe ultima perioadă a carierei sale, excepții facând o scurtă vizită la Londra și alte câteva călătorii.

La 18 martie 1634, călătorul Bullen Reymes notează în jurnalul său întâlnirea unui grup de englezi din care făcea parte cu Artemisia și Palmira. Ea a colaborat cu mai mulți artiști, inclusiv Massimo Stanzione, cu care, conform lui Bernardo de’ Dominici, ea a avut o colaborare artistică bazată pe prietenie și trăsături artistice comune. Stanzione a fost influențat de Artemisia în lucrul său cu culorile.

În Napoli, pentru prima dată Artemisia începe să lucreze la tablouri bisericești dedicate lui San Gennaro nell’anfiteatro di Pozzuoli („Sfântul Gennaro din amfiteatrul de la Pozzuoli”). În prima perioadă napolitană a pictat Nașterea lui Ioan Botezătorul, care se află acum în muzeul Prado din Madrid, și Corsica e il satiro („Corsica și satirul”), care se află acum într-o colecție privată. În aceste tablouri, Artemisia demonstrează din nou abilitatea de a se adapta la moda timpului și de a trata subiecte diferite în loc de obișnuitele Judith, Susanna, Bathsheba și Magdalenele, pentru care era deja cunoscută. Multe dintre aceste tablouri au fost colaborări, spre exemplu, Bathsheba a fost atribuită Artemisiei, lui Codazzi și lui Gargiulio.

În 1638, Artemisia se alătură tatălui său în Londra, la curtea lui Carol I al Angliei, unde Orazio devenise pictor regal și unde primise o lucrare importantă de decorare cu alegoria Triumful Păcii și al Artei a plafonului din Casa Reginei din Greenwitch, construită pentru Regina Henrietta Maria. Tatăl și fiica lucrează din nou împreună, însă, cel mai probabil, scopul vizitei la Londra nu a fost doar acela de a-și ajuta tatăl: la curte o invitase Carol I, o invitație imposibil de refuzat. Carol I era un colecționar entuziast, dispus să suporte critici pentru cheltuielile sale pe artă. Faima Artemisiei cel mai probabil că l-a intrigat. În colecția sa se găsește tabloul Autoritratto in veste di Pittura („Autoportretul ca pictură”).

Orezio moare subit în 1639. Artemisia avea propriile sale lucrări de terminat după moartea tatălui său, cu toate că nu există niciun fel de lucrări care pot fi atribuite cu certitudine aceastei perioade. În anul 1642, când începea războiul Civil Englez, Artemisia părăsise deja Anglia. Nimic altceva nu se mai cunoaște despre viața sa din această perioadă. Conform istoricilor, în 1649 se află iar în Napoli, corespondând cu Antonio Ruffo al Siciliei, care devine mentorul ei în această a doua perioadă napolitană.

Pe masură ce Artemisia îmbătrânește, opera sa devine mai grațioasă și mai „feminină”, și, cu toate că aceasta se datorează, în parte, unei modificări generale a gustului și sensibilității societății, aceasta rezultă și din faptul că pictorița devine din ce în ce mai conștientă de propria feminitate.

O perioadă de timp s-a crezut că Artemisia a murit între anii 1652 și 1653, însă noi dovezi arată că în anul 1654 încă accepta comenzi, devenind totuși din ce în ce mai dependentă de asistentul său Onofrio Palumbo. Unii istorici au speculat că ar fi murit în ciuma devastatoare din anul 1656 din Napoli care a distrus o întreagă generație de artiști napoletani.

Unele lucrări din această perioadă sunt Suzanna și bătrânii, care se află astăzi în Brno, Fecioara și copilul cu un rozariu care se află astăzi în El Escorial, David și Bathsheba, care se află astăzi în Columbus, Ohio și Bathsheba, astăzi în Leipzig. Lucrarea David with the Head of Goliath, redescoperită la Londra în 2020, a fost atribuită și ea acestei perioade de către istoricl de artă Gianni Papi.

Locul în istoria artei

În lucrarea sa intitulată „Gentileschi, padre e figlia” (1916), criticul italian Roberto Longhi o aprecia pe Artemisia ca fiind „singura italiancă din istorie care se pricepe în pictură, culori, desen și alte concepte fundamentale”. Evaluând Judith ucigându-l pe Holoferne, el menționa: „Artemisia Gentileschi are la activ circa 57 de lucrări și 94% din ele (adică 49) reprezintă femeile în rol de protagonist sau egale cu bărbații” – printre acestea Jael și Sisera, Judith și servitoarea ei, Esther. Aceste personaje au fost intenționat lipsite de trăsăturile stereotipice feminine – sensibilitate, sfială și slăbiciune –, ele, dimpotrivă, erau personalități curajoase, rebele și puternice. Un critic din secolul al XIX-lea, opinând asupra Magdalenei, a constatat: „nimeni nu și-ar fi imaginat că aceasta este opera unei femei. Lucrul cu pensula este al unui om sigur pe sine, nu are niciun semn de sfială”. Din punctul de vedere al lui Ward Bissell, Artemisia știa prea bine cum erau văzute femeile și femeile-artiste de către bărbați, de aceea lucrările executate la începutul carierei sale sunt atât de îndrăznețe și sfidătoare.

„Cine ar fi putut să creadă că pe o pânză atât de gingașă se poate dezlănțui un masacru brutal și teribil? […] ar fi natural să exclami – e vorba de o femeie teribilă! O femeie a pictat asta? … nu e nimic sadistic aici, dar ceea ce șochează este nepăsarea pictorului, care a găsit potrivit să decoreze centrul tabloului cu două picături din jetul violent de sânge! Vă spun eu, e incredibil! Totodată, vă rog să-i dați voie doamnei Schiattesi – acesta fiind numele de mariaj al Artemisiei – să aleagă mânerul sabiei! În sfârșit, nu credeți că unicul scop al Giudittei este să se ferească de sângele care ar putea să-i murdărească rochia? Nouă ni se pare că aceasta este una din rochiile de la Casa Gentileschi, cea mai nobilă garderobă a Europei anilor 1600, cedând doar lui Van Dyck.”
—Roberto Longhi

Esther în fața lui Ahasuerus
Studiile feministe au crescut interesul în creația lui Gentileschi, evidențiind experiența violului și a maltratării ulterioare, cât și puterea de expresie a lucrărilor sale în care eroine biblice se răzvrătesc împotriva condiției lor sociale. Evaluând punctul de vedere feminist asupra Artemisiei, Judith W. Mann a opinat că vechile stereotipuri care o găseau imorală au fost înlocuite de noi stereotipuri, create de interpretarea feministă a operei ei:

„Fără a contesta faptul că sexul poate oferi strategii valide de interpretare în analiza creației Artemisiei, ar trebui să ne întrebăm dacă acest cadru nu cumva îngustează așteptările. Câteva prezumții sunt evidențiate de monografia lui Garrard și catalogue raisonné-ul lui R. Ward Bissell: că creația Artemisiei s-a manifestat plenar doar prin reprezentarea femeilor puternice, că ea nu ar fi apelat la reprezentări convenționale precum Madonna și copilul sau o Fecioară care primește smerită Buna Vestire și că ea nu ar fi dorit să cedeze interpretarea personală în favoarea gusturilor presupusei sale clientele masculine. Acest stereotip are un efect restrictiv, întrucât îi face pe cercetători să pună la îndoială atribuirea la opera sa a unor lucrări care nu corespund șablonului sau să le aprecieze mai slab.”
—Judith W. Mann
Întrucât Artemisia se întorcea constant la motivele violente precum Judith și Holoferne, este populară ipoteza unei dorințe de răzbunare. Unii istorici de artă, pe de altă parte, afirmă că ea nu făcea decât să profite de faima pe care o avea pe seama violului din adolescență, pătrunzând într-o nișă cu încărcătură sexuală a artei dominării feminine, care urma să fie consumată de bărbați bogați.

Perspectiva feministă

Lucretia (1620–21)
Printre lucrările pioniere referitoare la opera lui Gentilischi se numără „Gentileschi padre e figlia” („Gentileschi, tatăl și fiica”) de Roberto Longhi în 1906 și „Artemisia Gentileschi—A New Documented Chronology” („Artemisia Gentileschi – o nouă cronologie documentată”) de R. Ward Bissell. Anna Banti, soția lui Longhi, a publicat în 1947 o poveste fictivă a vieții artistei, care a fost primită cu căldură de către criticii literari dar a fost criticată de feminiști, aceștia acuzând-o pe autoare de sacrificarea adevărului istoric în favoarea paralelelor dintre viața lui Banti și Gentileschi.

Interesul feminist asupra operei Artemisiei Gentilischi s-a conturat în anii 1970, odată cu publicarea articolului „Why Have There Been No Great Women Artists?” (din engleză „De ce nu au existat mari artiste?”) de către istoricul de artă feminist Linda Nochlin. Explorând semnificația sintagmei „mare artist”, ea a postulat că nu lipsa talentului ci instituțiile opresive le-au împiedicat pe femei să beneficieze de aceeași recunoaștere pe care o aveau bărbații în artă și alte domenii. Nochlin scria că studiile asupra Artemisiei și altor artiste „au meritat”, datorită lor „fiind acumulate dovezi ale realizărilor femeilor și informații inedite în istoria artei”. Articolul lui Nochlin a determinat mai mulți cercetători să-și concentreze eforturile asupra integrării femeilor artiste în istoria artei și culturii.

Astfel, au început să apară tot mai multe lucrări bibliografice despre ea, atât biografii cât și ficțiuni. Prima lucrare care documentează cu acuratețe întreaga viață a Artemisiei este intitulată The Image of the Female Hero in Italian Baroque Art („Imaginea femeii-eroine în arta barocă italiană”) și a fost publicată în 1989 de către istoricul de artă feminist Mary Garrard. Aceasta din urmă a publicat în 2001 o a doua carte, mai succintă, intitulată Artemisia Gentileschi around 1622: The Shaping and Reshaping of an Artistic Identity („Artemisia Gentileschi în jurul anului 1622: configurarea și reconfigurarea unei identități artistice”), în care a explorat opera și identitatea pictoriței. Garrard a remarcat că analiza operei Artemisiei prea des se concentrează pe faptul ca aceasta a fost o femeie; istoricul de artă se întreba dacă apartenența la un anumit sex poate fi în genere considerată un criteriu de evaluare a artei.

Cercetătoarea Griselda Pollock, analizând experiența de viol a Artemisiei, a remarcat că aceasta a devenit „axa principală de interpretare a operei artistei”, că meritul pentru care este admirată de istoricii de artă nu vine atât de la talentul său cât de la senzaționalizmul acelui caz, care a mai inclus și tortură. Pollock contrazice această opinie, încercând să demonstreze că imaginile șocante din, de exemplu, Judith ucigându-l pe Holoferne nu sunt o răzbunare pentru viol, ci mai degrabă o poveste de curaj politic, că ea nu a fost o senzaționalistă, ci o artistă care abordează subiecte profunde precum moartea și pierderea. Profesorul american Camille Paglia este mai categorică, opinând că preocuparea feminismului modern cu Artemisia este greșită, iar meritele ei sunt supraestimate: „Artemisia Gentileschi nu a fost decât un pictor profesionist al vremii sale, vreme care era impregnată de stilul baroc creat de bărbați”.

Literatura feministă tinde să se concentreze doar pe violul Artemisiei, prezentând-o ca pe o supraviețuitoare traumatizată dar cu demnitatea neștirbită, opera căreia ar fi evoluat, ca consecință, în sex și violență. Pollock, în 2006, a văzut în filmul lui Agnès Merlet un exemplu tipic de neputință de recunoaștere a carierei remarcabile de zeci de ani a artistei dincolo de întâmplarea cu violul. Laura Benedetti constata că opera Artemisiei este adeseori interpretată din perspectiva problemelor lumii contemporane și a celor personale ale autorilor. Elena Ciletti, autoarea Gran Macchina a Bellezza, scria că „rolul Artemisiei în feminism nu mai poate fi schimbat; noi am investit prea mult în ea în lupta noastră pentru femei, în trecut și în prezent, intelectual și politic.”

Alte artiste
Fiind o femeie la începutul secolului al XVII-lea, meseria pe care și-a ales-o Artemisia era una neobișnuită, dar nu excepțională. Istoricii consideră că ea era conștientă de „rolul său ca artistă și etalonul relației femeii cu arta”, acest lucru fiind probat prin alegoria reprezentată în autoportretul său La Pittura, în care Artemisia se identifică cu o muză, „întruchiparea simbolică a artei”, dar și artistă profesionistă. Înaintea Artemisiei, între sfârșitul secolului al 15-lea și începutul secolului următor, au activat mai multe celebre pictorițe, precum Sofonisba Anguissola (născută la Cremona în aprox. 1530) sau Fede Galizia (născută la Milano sau Trento în 1578), cea din urmă pictând natură moartă și o versiune proprie a Judith și Holoferne.

Contemporaneitate

Alegoria faimei (circa 1630-1635)
Primul roman inspirat de Artemisia a fost Romola (1862–63) de George Eliot, care relatează momente din viața lui Gentileschi la Florența, cu foarte multe ajustări fictive. O relatare mai fidelă realității apare în cartea Annei Banti Artemisia, scrisă ca un dialog al autoarei cu artista.

Gentileschi este una din femeile reprezentate în instalația artistică The Dinner Party a lui Judy Chicago, expusă pentru prima oară în 1979. Pictorița, sau mai exact lucrarea ei Judith ucigându-l pe Holoferne, este invocată în piesa lui Wendy Wasserstein Cronicile lui Heidi (1988), în care personajul principal Heidi recită detalii din biografia pictoriței în cadrul lecțiilor sale de istorie a artei. Dramaturgul canadian Sally Clark a scris câteva piese bazate pe întâmplările desfășurate înainte și după violul Artemisiei. Una din ele, Life Without Instruction („Viața fără instrucțiuni”), și-a avut premiera la Theatre Plus Toronto la 2 august 1991. Biografia lui Gentileschi și tabloul Judith ucigându-l pe Holoferne au fost un subiect de bază al miniserialului britanic Painted Lady (1997), cu Helen Mirren în rolul principal.

Filmul Artemisia (1997), regizat de Agnès Merlet, relatează accederea Artemisiei în industria artei, relația sa cu Tassi și procesul. În mod controversat, pelicula lui Merlet prezintă evenimentele invers decât ele au avut loc în realitate: actul sexual era marcat de iubire și consens, fiind torturată Artemisia nu recunoaște violul, în timp ce Tassi minte că îl recunoaște pentru a o salva de suferință.

Susan Vreeland a publicat romanul biografic Pasiunea Artemisiei în 2002. În romanul Maestra (2016) de L.S. Hilton, Artemisia și opera sa sunt un subiect central de discuție al protagonistului. În romanul Cifrul lui Salem (2016) de Jess Lourey, Judith ucigându-l pe Holoferne păstrează un indiciu pentru jocul misterios. Piesa de teatru Blood Water Paint de Joy McCullough a fost rescrisă în 2017 de el însuși în romanul omonim. Piesa a fost montată la Seattle în 2015 și 2019.

Într-un episod din serialul britanic Endeavour (2018), o femeie-maniac își ucide victimele într-o manieră inspirată din tablourile lui Gentileschi.

Piesa It’s True, It’s True, It’s True (2018), montată la Teatrul Breach, este derivată din înregistrarea scrisă a procesului de viol, tradusă din latină și italiană în engleză. A luat premiile „The Stage Edinburgh” și „Fringe First” la Edinburgh Festival Fringe. Piesa a fost montată în mai multe orașe din Regatul Unit, iar în 2020 a fost difuzată pe BBC Four și BBC iPlayer. Opera Artemisia de Laura Schwendinger a fost interpretată la San Francisco în 2019.

(Wikipedia)

mai mult
ArtăPromovate

Poneii, într-o bună zi…

Mihaela Popescu Taulet

Poneii, intr-o buna zi…

Deunazi, stateam de vorba cu un foarte, foarte bun prietin, asa cum ar spune un moldovean neaos, intr-o noapte cu ger si vifor si cu un pahar de vin bun in fata, la caldura casei…

Dupa rasete si cimilituri, el ma intreba printre altele de o maniera serioasa cum mai merge viata pe sus.
Oooo !!! Viata pe sus pluteste si este calare. Calare in permanenta.
Intrebarea : Cum adica???
Pai, tu nu stii??? Inaltul este populat de ponei, de multi ponei.
Contrariat, tovarasul meu intr-o noapte de iarna : Ce ponei, despre ce vorbesti ???
Poneii… Fiinte fabuloase care umplu Susul cu tropotele lor micute, precum inorogii, padurile si raurile…
Ei circula Sus pe strazi si acum incep chiar sa isi faca si autostrazi speciale pentru piciorusele lor vanjoase si scurte. Au instalat chiar semne de circulatie. Unii vor chiar sa fie politisti la circulatie. Iar altii, jandarmi. Insa nici unul, politician sau presedinte.
Pretinul meu din seara viforoasa ma intreaba daca ei au case, proprietati, mosteniri, samd…
Nuuuu !!! Nicidecum ! Sus, nici nu se pune vorba ! Ei nu au nevoie. Nu au nevoie decat de strazi si autostrazi pavate cu flori si insoleite. Atat vor.
Pai si in rest ce fac ?!
Pai se ocupa de minunatele lor culori.
Pai cum adica ?! pai uite asa, foarte simplu : aerul sus este mult mai colorat, iar ei cu ochii lor mari si blanzi privesc cu lacrimi dulci care curg si ele deasemenea in culori. Atunci coamele, care dealtfel sunt foarte bine pieptanate si cat mai lungi scutura si ele culori. Ei nasc curcubeele pe ceruri. De fapt ocupatia lor de baza este aceasta. Aranjeaza culorile si se ingrijesc de curcubee.
Ei au blanite sidefii, iar din coamele lor pornesc asa usor catre lumi curcubeele cu toate culorile ceresti.

Unii cand sunt mai suparati pentru ca nu au reusit sa fie politisti sau ce voiau ei in jandarmerie, isi mai pun in coame niste flori aduse d-aiurea de vanturi si vifore.
Dar sa vezi ce copitute au… aurete si cochete. Cu acelea bat in poarta cerului pentru aprovizionerea cu culori. Si daca nu se intampla nimic, nu, nu ei nu fac greva, ci dau o raita pe la sfinti si fac… Ce ? Comunicare, Domnule ! Sunt maiastri in treaba asta.
Dupa ce rezolva cu toate aceste chestiuni, incep sa verifice daca este ordine in acareturile micilor zane. Ca astea e cam deocheate. Lasa totul vraiste, zicand ca ele zboara cu bagheta sa adoarme copiii seara. Dar de fapt ele umbla creanga, pana le ia durerea de cap.
La un momendat, unul care s-a vrut leader al poneilor venise si el cu idei dintr-astea pamantesti : improprietarire, legislatie, strategie, pacea mondiala, etc. .
Si atunci s-a vazut un mare lucru : ceilalti i-au spus raspicat ca ii vor ridica asa, simplu culorile, caci intre noi fie vorba, fiecare este responsabil cu anumite nuante. Ala, leaderul s-a sucit, s-a rasucit, s-a burzuluit si pana la urma a lasat coama balta.
Dom’le, noroc ca e iarna afara si e vifor, caci altfel i-am vedea si noi cu ochiul liber, daca am fi atenti. Asa nu ii auzim decat tropotind.
Tropotit linistit cu muzica aleasa.

(Mihaela Popescu Taulet)

mai mult
ArtăPromovate

Jean-Paul Belmondo

J.P. Belmondo

Jean-Paul Belmondo (n. 9 aprilie 1933, Neuilly-sur-Seine, Île-de-France, Franța – d. 6 septembrie 2021, Paris, Franța), cunoscut și ca Bébel, a fost un actor de film și de teatru, cascador și producător francez. De la sfârșitul anilor 1950, Belmondo a fost un actor aparținând noului val, în care se afirmă răsunător cu partitura din filmul Cu sufletul la gură. De la mijlocul anilor 1960, a fost timp de două decenii, ca actor de comedie și erou de filme de acțiune, unul dintre starurile de succes ale cinematografiei europene.

Alternând în primii ani ai carierei sale filmele populare cu cele ale cinematografiei de artă, înainte de a înclina clar pentru prima categorie, bătăile sale în stil parizian și cascadoriile sale fără dublură îl ajută să devină rapid una dintre cele mai mari vedete ale cinematografiei franceze. Campion necontestat la box-office alături de Louis de Funès și Alain Delon, Jean-Paul Belmondo a atras în cinematografe, în cariera sa de cincizeci de ani, aproape 160 de milioane de spectatori; între 1969 și 1982, a jucat de patru ori în cele mai vizionate filme ale anului în Franța: Creierul (1969), Panică în oraș (1975), Animalul (1977), Asul așilor (1982), egalând recordul lui Fernandel și fiind depășit doar de Louis de Funès.

A filmat sub îndrumarea unor mari regizori francezi, precum Alain Resnais, Louis Malle, Philippe de Broca, Henri Verneuil, Jean-Luc Godard, Claude Chabrol, François Truffaut, Claude Sautet, Jean-Pierre Melville, Claude Lelouch, Jean-Paul Rappeneau, Georges Lautner, Gérard Oury sau chiar Alexandre Arcady, dar și cu unii regizori străini precum Vittorio De Sica, Mauro Bolognini sau Peter Brook. Multe dintre filmele sale au devenit clasice ale cinematografiei franceze, precum Cu sufletul la gură (1960), Léon Morin, prêtre (1961), O maimuță iarna (1962), Omul din Rio (1964), 100.000 de dolari la soare ( 1964), Borsalino (1970), Spărgătorii (1971), Magnificul (1973), Profesionistul (1981) sau Un jaf de pomină (1985).

De la mijlocul anilor 1980, filmele sale au atras mai puțini spectatori, nefiind cruțat nici de critici. Este mai puțin prezent în cinematografie și apare mai ales în teatru. Cu toate acestea, în 1989 a câștigat premiul César pentru cel mai bun actor pentru rolul din Itinerariul unui copil răsfățat, distincție pe care a refuzat-o. La începutul anilor 2000, problemele de sănătate l-au obligat să se retragă din cinematografie și de pe scenele de teataru, cu excepția unui film lansat în 2009. Pentru întreaga sa carieră, a primit Palme d’honneur la Festivalul de Film de la Cannes din 2011, apoi, în timpul Premiilor César 2017, i-a fost adus un omagiu în prezența sa, în timpul căruia publicul l-a aplaudat minute în șir în picioare.

Filmografie
1960 Cu sufletul la gură (À bout de souffle), regia Jean-Luc Godard
1960 Ciociara (La ciociara), regia Vittorio De Sica
1960 Sfidând toate riscurile (Classe Tous Risques), regia Claude Sautet
1962 Cartouche, regia Philippe de Broca
1962 Denunțătorul (Le doulos), regia Jean-Pierre Melville
1962 O maimuță în iarnă (Un singe en hiver), regia Henri Verneuil
1964 Omul din Rio (L’Homme de Rio), regia Philippe de Broca
1964 Week-end la Zuydcoote (Week-end à Zuydcoote), regia Henri Verneuil
1966 Arde Parisul? (Paris brûle-t-il?), regia René Clément
1969 Creierul (Le cerveau), regia Gérard Oury
1970 Borsalino, de Jacques Deray
1971 Mirii anului II (Les Mariés de l’an II), regia Jean-Paul Rappeneau
1971 Spărgătorii (Le Casse), regia Henri Verneuil
1975 Un surâs, o palmă, un sărut (Un sorriso, uno schiaffo, un bacio in bocca), regia Mario Morra
1977 Animalul (L’animal), regia Claude Zidi
1979 Polițist sau delincvent (Flic ou voyou), regia Georges Lautner
1980 Măscăriciul (Le guignolo), regia Georges Lautner
1982 Asul așilor (L’as des as), regia Gérard Oury

mai mult
ArtăPromovate

Tendinte in arta contemporana

arta4

 

Colajul este semnul unei tendinţe a artei de a deveni o creaţie colectivă. Anumite curente din arta contemporană stau mărturie faptului că absolutizarea. Arta contemporană este influențată direct de dezvoltările tehnologice radicale ce au deschis.

TENDINTE ACTUALE IN PICTURA SECOLULUI 21. TVR MOLDOVA Despre arta plastică contemporană, la Adevărul Live adevarul. Live despre expoziţia „The Blind Spot“, deschisă la Mobius Gallery, în perioada 5-31 mai, dar şi despre noile tendinţe din arta contemporană. Dacă se pot sesiza cât de cât trăsăturile caracteristice artei contemporane. Arta trebuie să fie ancorată în actualitate.

Dan Hatmanu si noile tendinte ale artei contemporane. Posts about Sculptura si tendinte in arta contemporana.

(lume.bassin.ru)

mai mult
1 2 3 10
Page 1 of 10