close

Artă

ArtăPromovate

A TE VEDEA TU PE TINE ÎNSUȚI

WhatsApp Image 2022-06-17 at 10.41.41

Autoportretul în POEZIE este conceput de Lucian Blaga: „Lucian Blaga e mut ca o lebădă. / În patria sa / zăpada făpturii ține loc de cuvânt.”//. Mai târziu poetul întră în lacrimile întâiului OM pe pământ: „Când izgonit din cuibul veșniciei / întâiul om / trecea uimit și-ngândurat prin codri ori câmpuri,/ îl chinuiau mustrându-l / lumina, zarea, nori – și din orice floare / îl săgeta c-o amintire paradisul – …”//. Azi, burdihăneala în Tenerife sau oriunde este raiul omului.
În PICTURĂ autoportretul servește artistului pentru a-și crea imagine unică a eului său creator, pentru a se veda pe sine însuși. În marea pictură, marii pictori ai secolelor trecute au excelat în tehnica și arta autoportretului care cere măiestrie și abilități tehnico-picturale. Parcă uitată această opera de artă, autoportretul, este adusă în actualitate de domnul Liviu Prună cu autoportretul său.
(17 iunie, DDan Drăguș
În photographie: „Autoportret” – Liviu Prună.

A te vedea pe tine însuți sau nevrednica uitare a artei picturii sinelui – autoportretul

mai mult
ArtăPromovate

Autoportret în 1945 de Adrian Ghenie

adrian-ghenie-self-portrait-in-1945

 

Adrian Ghenie, “Self-Portrait in 1945/ Autoportret în 1945”, ulei pe pânză semnat şi datat 2015 şi provine din Nicodim Gallery, Los Angeles. Lucrarea a fost cumpărată cu 1,15 milioane de euro.

Adrian Ghenie, “Self-Portrait in 1945/ Autoportret în 1945”, ulei pe pânză semnat şi datat 2015
mai mult
ArtăCreștinătatePromovate

Sf. Mc. Filimon, ocrotitorul artiștilor

WhatsApp Image 2021-12-15 at 09.50.02

Undeva, pe dealurile Vâlcii, o mână de oameni se adună acum discret la un hram mai puțin cunoscut: Sf Mc Filimon, comediantul care a pătimit chinuri și moarte mucenicească pentru Hristos. El este cel care ocrotește tainic breasla actorilor, iar cei care se adună la hramul izolat și neștiut sunt celebrități ale scenei și ecranului românesc.

Pe toți îi are la inimă părintele Valerian Pâslaru, fostul actor devenit călugăr, în cea mai bună variantă umană a sa: fără regret, fără aplauze, fără ifose, fără întoarcere. Doar cu Hristos pus înainte, pregătit pentru marele bis!

 

Povestea Sfântului Filimon spusă de Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul
„Sfântul Mucenic Filimon era în vremea aceea comediantul păgân al cetăţii Tebaida Egiptului.

 


Acesta a fost de acord să îmbrace hainele unui creştin numit Apolonie şi să aducă jertfă idolilor în locul lui, ca să scape de persecuţia păgânilor, dar, îndată ce s-a îmbrăcat, în sufletul său a pătruns dragostea pentru credinţa în Hristos şi a devenit creştin. Pentru aceasta a fost și el supus multor chinuri.

Astfel, când Sfântul Filimon a fost atârnat de un măslin şi săgetat, o săgeată s-a îndreptat spre cel care îl chinuia şi i-a străpuns ochiul. Sfântul Filimon i-a spus că se va vindeca dacă după sfârșitul său mucenicesc va lua ţărână de pe mormântul său și o va pune peste ochi. Apoi au fost tăiate capetele Sfinţilor Filimon şi Apolonie.

„L-a legat cu lanţuri, i-a atârnat o piatră de gât, şi l-a aruncat în mare”
Conducătorul cetății, cel care îl chinuise pe acesta, s-a dus în ziua în care au fost îngropaţi sfinţii la mormântul Sfântului Filimon. A făcut cum îi spusese sfântul şi s-a făcut sănătos.

Pentru aceasta a crezut şi el şi cei dimpreună cu el în Hristos şi s-au botezat. Când împăratul Diocleţian a aflat că cel ce conducea cetatea s-a făcut creştin, a trimis de l-a adus la el. L-a legat cu lanţuri, i-a atârnat o piatră de gât, şi l-a aruncat în mare”, este povestea spusă de Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul, scrie ziarulmetropolis.ro.

 

Răzvan Bucuroiu

mai mult
ArtăPromovate

„Piața mare” – Jean Al. Steriadi

WhatsApp Image 2021-12-13 at 10.34.33

 

Percepția pictorului transformă datele vizibilului, oricât de terne, în spectacole de tușă și culoare. Pentru autorii moderni, adevărul pânzei pictate își impune autonomia, cu autoritate, îmbogățind lumea elementelor existente, grație infinitelor posibilități oferite de interpretarea subiectivă. Pentru Jean Al. Steriadi, o banală piață devine oportunitate de experiment re-constructiv, prin care volume și planuri figurative devin tangente la abstract. Dinamica tușelor atent ordonate poartă gândul spre spontaneitatea tipică schiței surprinzând instantaneul unei metamorfoze non-finite. Totuși, semnătura autorului indică atributul definitiv al operei finalizate. Verva pensulației sugerează întrucâtva forfota unui loc vivace și proteic, stabilizându-se către registrul îndepărtat al imaginii – cel dominat de elemente arhitecturale recognoscibile. Interesul pictorului constă atât în reprezentarea locului, cât și în surprinderea manierei de înregistrare vizuală, privirea focalizându-se asupra liniei îndepărtate a cadrului, în vreme ce planul apropiat își disipează limpezimea într-o neclaritate estetică de mare efect pictural.

În imagine, vă prezentăm lucrarea „Piața mare” din colecția de pictură a Pinacotecii București. (dr. Liana Ivan-Ghilia, muzeograf)

 

Via Pinacoteca Municipiului București

mai mult
ArtăPromovateTabăra Sculptură

”Cred că avem toate speranțele să continuăm acest proiect, pentru că am găsit înțelegere peste tot”

AliceNeculea

 

Interviu cu Alice Neculea, comisarul Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești

Acțiunea se petrece în Parcul de Sculptură Monumentală Contemporană  (cunoscut de ploieșteni mai mult sub denumirea improprie de ”Parcul Industrial Vest” sau, uneori, ”Parcul Municipal Vest”), în timpul desfășurării ediției a IV-a a Taberei (Inter)Naționale de Sculptură…, a cărei titulatură dă și numele parcului. Reporterul o așteaptă – înfrigurat și îngrijorat – pe doamna comisar al taberei. Își privește antebrațul, cam pe locul unde ar trebui să fie un ceas de mână. Constată că n-are ceas. Își scoate mobilul, se uită iar să vadă cât e ceasul. De data asta are mai mult succes, rostește ora din vârful buzelor (”unșpe și șapte”) și introduce mobilul la loc, în buzunar. Stă ca pe ace. Zice:

 

Reporter: Sunt tare emoționat acum. Sunt în așteptarea unei preaadorate doamne. Eu, unul, o admir din cale-afară, întrucât este omul care s-a implicat masiv în realizarea fiecărei ediții a Taberei Internaționale de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești. Suntem, deja, la a patra ediție, dar… văd că întârzie. Dar ce femeie este aceea…. Se zice că nu este  femeie adevărată aceea care nu întârzie. Așa o fi, da-mi dă emoții foarte, foarte mari! Sper că e bine, că nu s-a-tâmplat vreo… Haaaa! Uite că viiine! (într-adevăr, doamna comisar venea pe o alee dinspre pavilionul parcului) Ah! Of, of, of! Mi-ați pus la grea încercare răbdarea…

Alice Neculea: E cam friguleț! Am întârziat nițel, dar cred că mă-nțelegi. Scuză-mă, dar s-au adunat foarte multe pentru o singură zi!

R.: Zâmbetul dvs. mă răsplătește din cale-afară! Aveți un zâmbet cuceritor. Soția mea  are un zâmbet asemănător… Ce mai faceți, doamnă comisar? Cum vă simțiți?

A.N.: De simțit mă simt bine și… mă rog! Treburile cu organizarea. Încercăm să ducem la bun sfârșit ce am început.

 

O simbioză desăvârșită între natură și artă

 

R.: Ați început bine.

A.N.: Am început bine. Începutul a fost în anul centenar al Marii Uniri, în 2018, la inițiativa Asociației 24 PH ARTE, sub organizarea Casei de Cultură ”I.L. Caragiale” a Municipiului Ploiești, și, bineînțeles, cu susținerea Primăriei și a Consiliului Municipal. Atunci a fost prima ediție. A urmat a doua, o ediție internațională, la care am avut invitați zece artiști, dintre care șapte străini. Când am ajuns aici, atunci, în 2018, și am găsit parcul ăsta atât de vast, atât de generos, întins pe multe hectare, dar care era cam sărăcuț și… mai are de crescut, toată lumea a sesizat că este un spațiu minunat și ar fi foarte potrivit și frumos să fie umplut cu lucrări de artă. Atunci ne-a venit ideea aceasta, a realizării aici, într-un singur spațiu, a acestui parc de sculpturi, ca un muzeu în aer liber de sculptură monumentală contemporană, cu mai multe lucrări adunate în același loc, pentru că astfel au cu totul alt impact, devin mult mai atractive. Când vezi multe lucrări de artă toate la un loc, zăbovești mai mult asupra lor, treci de la una la alta, te oprești la fiecare, contempli, îți atrag atenția. Dacă sunt izolate, puse în mai multe locuri, la mare depărtare unele de altele, ele se pierd. Când va crește și vegetația, va fi o simbioză desăvârșită între natură și artă. Vor conviețui frumos împreună lucrările de sculptură cu copacii, cu vegetația din parc. Am observat în acești trei ani că oamenii sunt atrași de aceste lucrări. Vin după-amiaza în parc, în weekend… De câte ori ne văd ni se adresează, ne pun multe întrebări, ne spun ce idee minunată am avut. Deci lumea este încântată, a început să se obișnuiască cu această idee și să viziteze parcul, ceea ce este un lucru bun și ne bucură mult.

 

Repetabila ”povară”

 

R.: Ce este un comisar de tabără și cu ce se îndeletnicește el?

A.N.: Comisarul se ocupă de aspectele organizatorice specifice unui simpozion de sculptură.

R.: Ca de pildă…

A.N.: Pornind de la selecția artiștilor – alături de comisia de selecție -, până la evaluarea lucrărilor (pentru că, printre altele, sunt și expert și evaluator de artă), în cadrul comisiei de evaluare, și predarea lor către Primăria orașului. Între timp, supervizează selecția materiei prime, amenajarea spațiului de lucru (împreună cu personalul de la Parcul Municipal Vest), întocmește lista cu necesarul tehnic pentru pregătirea zonei de lucru, pentru lucrul propriu-zis. Supraveghează operațiunile tehnice necesare în perioada desfășurării taberei, coordonează întreaga activitate a artiștilor pe tot parcursul acesteia, se asigură că activitatea sculptorilor se desfășoară în parametri optimi, intermediază comunicarea între artiști și organizatori și semnalează acestora orice problemă apărută în legătură cu buna desfășurare a taberei; confirmă finalizarea lucrărilor și realizarea lor conform contractelor încheiate. Și încă alte multe și mărunte în vederea soluționării tuturor problemelor mai mici sau mai mari care pot să apară pe parcursul simpozionului, totul cum trebuie și când trebuie.

R.: Și mai dă câte un interviu reporterilor uimiți. La grea povară v-ați înhămat, doamnă comisar!

AN.: Când faci cu mult drag un lucru, nu-i atât de mare povara. N-aș vrea – în niciun caz – să se creadă că sunt singura care trudește la acest proiect. Organizatorii au, desigur, rolul lor important. Toți! Comisarul fiind, însă, cel care mediază între cei implicați.

R.: Și asta an după an…

A.N.:  Cam așa…

 

3 sau împreunarea cerului cu pământul

 

R.: Am înțeles: sunteți mulțumită de ceea ce s-a realizat și ați realizat până în prezent.

A.N.: Suntem mulțumiți, sigur că suntem mulțumiți, pentru că sunt lucrări încântătoare, de mare valoare. S-au strâns deja 24. Cu cele de anul acesta, vor fi 27. Dar în timp, când se vor aduna și mai multe, o să fie și mai frumos totul.

R.: Doar că anul acesta au fost mai puține lucrări…

A.N.: Mai puține lucrări și mai puțini artiști pentru că este un an dificil pentru toată lumea. Pandemia asta ne-a dat puțin peste cap pe toți. Am reușit, anul trecut, să organizăm a treia ediție, iar anul acesta pe-a patra, o ediție mai ”de avarie”, dar vom duce lucrurile la bun sfârșit și va fi totul în regulă.

R.: Mă consolez cu gândul – din câte am citit – că 3 este numărul cerului, doi este numărul pământului… Asistăm la o împreunare a cerului cu pământul în această tabără. Cifra 3 este o cifră a totalității, a desăvârșirii, la care nu mai este nimic de adăugat. Deși… recunosc că, anul trecut, cu șapte sculptori, am avut aceeași senzație: a desăvârșirii.

A.N.: Sigur că numerele au magia lor. Și numărul 7, și numărul 10, și numărul 3. Important este ca lucrurile să continue, indiferent de numărul artiștilor care vor participa. 3 este un număr poate cam mic pentru un simpozion de sculptură, dar este foarte bine și așa, pentru că ți-am zis: e un an dificil, cu condiții deosebite.

R.: Înțeleg că artiștii vor primi și un bonus la tabăra asta.

A.N.: Da. La fiecare ediție, într-una dintre duminici, – pentru că le trebuie și lor un pic de pauză, de recreere -, mai spre finalul simpozionului, îi ducem într-o excursie. De obicei mergeam la Sinaia, la Bușteni, dar ei cunosc acum zona. Anul acesta vom merge la Casa Domnească de la Brebu, care este o bijuterie, iar după aceea la Câmpina, la Muzeul ”Nicolae Grigorescu”. Muzeul ”Iulia Hașdeu” este, din păcate, în renovare, dar o să-i plimbăm așa nițel ca să vadă casa lui Nicolae Grigorescu și alte locuri frumoase și atractive în zona asta din apropierea Ploieștiului.

Cu sculptorul Valentin Vârtosu

 

Sub patronajul Ministerului Culturii

 

R.: Avem speranțe că lanțul edițiilor Taberei când naționale, când internaționale de sculptură contemporană nu va fi înterupt? Că vor fi 10, că vor fi trei, că vor fi șapte artiști?

A.N.: Da. Cred că avem toate speranțele să continuăm acest proiect, pentru că am găsit, până la urmă, înțelegere peste tot. Colaborările de anul acesta cu cei care organizează și cu cei care finanțează acest proiect au fost încurajatoare. Oamenii au înțeles, cred, importanța acestei tabere și sunt convinsă că ea va continua și la anul, și în anii care vor urma, pentru a duce la bun sfârșit acest proiect, mai ales că anul acesta am reușit să-l punem sub umbrela Ministerului Culturii, în sensul că Ministerul Culturii ne-a acordat patronajul pentru proiectul în întregime. Așa că el va continua. Sunt convinsă.

R.: Doamnă comisar, suntem încântați de ceea ce auzim și vă declar Regina Taberei Internaționale de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești. Sunt convins că vă veți implica și la edițiile următoare cu toate energiile dvs.

A.N.: Sigur. Vă mulțumesc pentru gândurile bune, mai ales că suntem ”cu mâinile curate” (asta ca să mai și glumim!), apropo de ”comisar” și de filmele de succes ale lui Nicolaescu din anii 70. În ceea ce privește această titulatură de ”comisar de tabără” (că tot mă întrebași, la început), poate ar trebui schimbată cu cea de ”curator”. Și numele de ”tabără” ar trebui înlocuit cu cel de ”simpozion”.

R.: (zâmbind) Și noi vă mulțumim din suflet. Pentru că, să știți: suntem curați și la suflet!

A.N.: Altfel nu se pot face lucruri bune, decât și cu această curățenie a sufletului.

 

    Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

mai mult
ArtăPromovateTabăra Sculptură

”Am reușit să ajung în micro-Macro Cosmos, adică să descopăr mult mai mult decât credeam vreodată”

Daniel

 

Interviu cu sculptorul Dan Daniel

Reporter: Bine ați revenit la Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești!

Dan Daniel: Mă bucur că sunt din nou alături de voi și că am fost invitat la a patra ediție… Poate știți de mine de la prima ediție a taberei.

R.: Știm, cum să nu știm! Cine v-ar putea uita? V-am admirat mult lucrarea de-atunci, ”Panta Rhei”. Mai știm și că – pe lângă faptul că aveți un talent uriaș – sunteți și un tip studios. Ați studiat mult.

D.D.: Mă flatați. Ca sculptor, am studiat licența, masteratul și doctoratul. Am terminat Arte Vizuale. Tema pentru doctorat este ”Sculptura în Marmură – istorie, tehnica și practică”. Marmura pentru mine a devenit o mare dragoste. Chiar dacă acum, la ediția a patra, folosim granitul ca rocă pentru sculptură, tot sunt apropiat de piatră, care e vie, chiar dacă pentru mulți e doar o piatră. Dar ea, în sinea ei, e dătătoare de viață, ne ajută, ne sprijină. Încă din antichitate e folosită – la construcții, în arhitectură, în diverse decorațiuni. Pe mine m-a cucerit. De mic copil încercam să construiesc diverse lucruri. Cum sunt copiii… Se joacă cu noroi, cu pământ, cu frunze, cu tot felul de pietre. Când am înaintat spre adolescență, mi-am dorit foarte mult să continui joaca asta din copilărie. Spre norocul meu, m-a descoperit un profesor, profesor doctor, Dumitru Șerban, care mi-a dat un impuls să merg mai departe. Doctoratul, clar, m-a ajutat enorm, mi-a oferit posibilitatea să studiez mai mult, să merg pe acest drum.

Galaxia Suveică

R.: Am citit că prima dvs. expoziție personală se intitula tot micro-Macro Cosmos. Este o temă permanentă la dvs.?

D.D.: Ca sculptor, am gândit mai multe concepte, două cu predilecție. Primul a reprezentat o parte din viața mea. Adică mi-am dorit să călătoresc. Am pornit de la tema călătoriei. Conceptul chiar așa se numește: Călătoria. Prin călătorie am descoperit alte universuri. Și-așa am ajuns să lucrez la un alt concept, care ne leagă pe noi, ca ființe umane, la anumite fenomene care se petrec în Cosmos: galaxii, nebuloase, lumi extraterestre. Am reușit să ajung în micro-Macro Cosmos, adică să descopăr mult mai mult decât credeam vreodată.

R.: Lucrarea de la această ediție ce temă abordează?

D.D.: Conceptul pe care-l studiez acum e legat, într-adevăr, tot de micro-Macro Cosmos, de anumite fenomene care se petrec dincolo de spațiul nostru terestru, unde ne e mult mai greu să privim și să ajungem. Acum, poate da, ar fi bine să vă povestesc despre proiectul pe care l-am propus pentru această ediție. Este vorba despre o sculptură care depășește spațiul terestru. Am revenit la Ploiești cu o lucrare – zic eu – deosebită, în ce mă privește: o galaxie-suveică. Așa se numește.

Copiii lui Dan Daniel

R.: Cum ați ajuns la această temă?

D.D.: Suveică pentru că… În urmă cu șase ani, m-am mutat la țară, ca să fiu mai aproape de natură, mai aproape de oameni, de animale. Acolo am descoperit lucruri minunate, făcute de mâna omului, printre care o suveică. Întâmplător, se aseamănă cu o galaxie eliptică, dar duce cumva și la formele arhaice și obiectele de trai ale poporului român, pornind de la războiul de țesut, care, de-a lungul timpului, ne-a îmbrăcat sau ne-a oferit un acoperământ, ceea ce m-a făcut să studiez problema asta și să realizez această machetă pe care o vedeți aici. Pentru mine, e copilul meu. Sculpturile mele sunt copiii mei, pentru că le creez, le dau o formă, pe unele le duc la un luciu, la o textură anume, și… le trimit în lume. Cum și noi ne naștem, învățăm la școală până la o anumită vârstă, după care încercăm să mergem în lume și să ne facem un rost, să bucurăm oamenii din jurul nostru, la fel, și lucrările mele sunt copii. Vreau să le creez un drum, ca la urmă oamenii să se bucure de ele, să aibă sentimente plăcute. Această lucrare vreau să fie un copil la o dimensiune mai mare, să fie mult mai spectaculoasă pentru privitori.

Antropochene

R.: Ce proiecte aveți?

D.D.: Acum am un început de temă sau de concept care de numește ”Antropochene” sau Omul din Viitor, omul dintr-un viitor postapocaliptic. Cred că nu suntem singuri în Univers. Cred că la un moment dat o să descoperim noi ființe, noi forme de viață. Poate o să reușim să călătorim spre alte galaxii. Încerc să văd în viitor.

R.: Sculptați în vremuri pandemice. Cum reușiți?

D.D.: Știu că este o perioadă mult mai grea pentru România, și nu numai pentru România, peste tot în lume, din cauza pandemiei, dar trebuie cumva să sprijinim cultura. Nu ne putem opri din lucru. Am o vorbă eu, care nu-mi aparține, dar în care cred și pe care am spus-o și la prima ediție: o țară fără cultură este o țară fără identitate. Avem nevoie de identitatea asta culturală.

Reporter: Trăiți prin și din sculptură?

D.D.: Absolut. Chiar dacă am renunțat la viața de la oraș și oarecum m-am izolat în comuna Roșia, județul Bihor. Am căutat să-mi construiesc acolo un atelier. Mai am mult de lucru. Nu am apă acuma, mi-aduce Primăria apă, cu mașina de pompieri. Dar nu mă las bătut. Merg mai departe. Chiar înainte să vin în tabără, am săpat o fântână. N-am reușit s-o termin, dar o să reușesc. Nu cred că există ceva care să mă oprească. Sculptura reprezintă viața în sine. Dar nu doar sculptez, ci inițiez și tabere de sculptură. Mi-a plăcut foarte mult treaba asta. În primii ani de facultate, am organizat tabere la un nivel mic, alături de colegii mei, cu artiști de vârsta mea. Acum îmi doresc nu neapărat să copiez proiectul de la Ploiești, dar doresc să duc ideea asta la mine, acolo, în Bihor. Vreau să organizez un simpozion de felul acesta acolo.

Straița plină sau Simpozionul Porcului Roșu

R.: Organizați și workshopuri. Să spunem mai pe românește: ateliere de creație, seminarii…

D.D.: Lucrez cu copiii și nu neapărat doar cu copiii. Și cu oameni mai în vârstă. (zâmbind) Cu oameni între 3 și 99 de ani. La mine, la țară, fiind zonă turistică, vin foarte mulți turiști, și-atunci îi invit acasă, stăm la o vorbă, le arăt cum se lucrează în marmură sau în alte materiale. Îi chem și la anumite festivaluri, cum ar fi ”Straița plină” sau ”Simpozionul Porcului Roșu” de la Roșia, unde am inițiat mai multe acțiuni de genul ăsta.

R.: Nu v-ați gândit să organizați un workshop și aici? E o idee?

D.D.: Ar fi o idee foarte bună. Chiar mi-ar face mare plăcere.

R.: Ar trebui să propuneți și ideea aceasta.

D.D. Dacă Primăria și Casa de Cultură a Municipiului sau alte instituții pot să ofere cadrul, cu mare drag aș veni. M-am îndrăgostit de Ploiești.

R.: Ce este un land art?

D.D.: Bănuiesc de ce mă-ntrebați. Este un alt tip de activitate care mă preocupă cam de cinci ani. Land art-ul este un gen al sculpturii care îți oferă posibilitatea de a lucra cu natura, cu tot ce ne-nconjoară. Este – aș spune – arta pământului, pentru că se bazează pe materiale din natură. Domeniul exercită o mare atracție îndeosebi asupra copiilor, pentru că le dezvoltă creativitatea.

R.: Sunteți un spirit renascentist, domnule Daniel, întrucât – observ – vă preocupă și arhitectura experimentală.

D.D.: Da, m-am îndrăgostit și de arhitectură. Am organizat și tabere de arhitectură experimentală. Chiar și atelierul și căsuța pe care încerc să le construiesc, vreau să le duc în zona asta a arhitecturii vechi, a caselor tradiționale, care sunt un fel de arhitectură experimentală, pentru că nu merg pe un tipar anume.

R.: Au trecut trei ani de la prima dvs. apariție în parcul de la Ploiești. Cum vedeți parcul și cum vi se par lucrările realizate de colegii dvs. în acest interval de timp?

D.D.: Îl văd într-un mod foarte constructiv. Adică îmbogățit cultural, cu lucrări minunate realizate de artiști din toată lumea. Avem șansa de a cunoaște alte forme de artă, alte civilizații. Numai așa putem evolua. Ceea ce ne va ajuta în viitor.

Este foarte bine că ați reușit să continuați șirul simpozioanelor, în pofida împrejurărilor vitrege. Înțeleg că s-a depus un efort substanțial pentru a se organiza această ediție, dar ați reușit. Felicitări! Important este că există continuitate.

R.: Vă mulțumim din suflet și sperăm să vă vedem și la edițiile următoare, pentru a explora galaxiile lui Dan Daniel, alături de copiii săi.

D.D.: Vă mulțumesc și eu foarte mult. Dacă se poate, cu cel mai mare drag, v-aștept la mine, la țară, la Roșia.

R.: Venim neapărat.

 

Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

mai mult
ArtăPromovateTabăra Sculptură

”Intenționez să continui această serie de lucrări inspirate de acel dor veșnic de țara mamă”

Vartosu

 

Interviu cu sculptorul Valentin Vârtosu

Reporter: Mă bucur să vă cunosc și aș dori să aflu mai multe despre dvs. chiar de la sursă.

Valentin Vârtosu: Sunt Valentin Vârtosu. Cu multă bucurie am ajuns în Ploiești. Am o stare specială acum, după deschiderea simpozionului, care – din câte am înțeles – s-a realizat cu multe sacrificii. Dar e tare bine că ați reușit să continuați, chiar dacă la ediția aceasta suntem doar trei autori. Sunt venit nu demult de la o tabără de la Voluntari, la care am participat în septembrie și octombrie. Într-una dintre duminici, am făcut o excursie în Parcul din Ploiești. Multe dintre lucrările de-aici îmi sunt cunoscute, îmi sunt cunoscuți autorii. Chiar mă gândeam când am venit: tare mi-ar plăcea să fiu și eu aici, să lucrez și eu o piesă. Mai ales că aș avea alături mulți dintre prietenii mei, din lumea pe care o cunosc. Și iată că s-a-ntâmplat această poveste frumoasă! Avem parte de zile excepționale. Până acum a mers treaba foarte bine. Știu exact cum va arăta lucrarea. Dea Domnul să fim sănătoși și să ajungem la capăt cu bine!

Omul din Soroca sau despre o revoluție în sculptură

R: Am aflat că locuiți în Chișinău. Sunteți reprezentantul Moldovei transprutene la Tabără… Cum vă simțiți în această postură?

V.V.: Arta, ori de la Chișinău, ori de la București, atunci când e suflet în ea, bucură și impresionează la fel de mult. La mine, e bucuria facerii sculpturii. Da, sunt din Chișinău. De fapt, de la Soroca, mai precis din Slobozia-Cremene a Sorocii, dar locuiesc de o bună perioadă de timp, cu familia, în Chișinău. Acolo am atelierul, acolo am viața mea de artist. Mă simt bine, într-o lume plină de prieteni, de colegi.

R.: Afirmați odată că o sculptură nu se face ca o revoluție. Ați fi amabil să detaliați?

V.V.: Da, s-au tot întâmplat revoluții prin Chișinău, că doream și noi să scăpăm de tutela imperiului. Odată, într-o publicație, a apărut o zisă de-a mea, cum că ”sculptura nu se face ca o revoluție”, adică nu ”repejor”, nu așa ca prin ”strechini”, cu agitație, cu violență, ci pe îndelete, cu multă chibzuință, cu multă bucurie și cu multă inimă.

R.: Am înțeles. Dar dvs. intenționați să înfăptuiți o revoluție în sculptură?

V.V.: Cred că fiecare dintre artiști declanșează și construiește o mică revoluție în evoluția sa. Dar, cum spuneam, cu răbdare, cu migală, cu stăruință, cu dăruire.

Sculptorul din flori”

R.: V-ați autodefinit ca ”sculptor din flori” și autodidact…

V.V.: Da, exact. E o poveste mai veche… ”Sculptor din flori” sunt pentru că n-am parcurs un drum așa cum l-au avut mulți dintre prietenii mei. Este adevărat că am tot mers să dau la facultate, de vreo șapte ori. Nu s-a-ntâmplat să pătrund acolo și, după o vreme, am notat eu undeva, într-un CV al meu… (după un timp de reflecție) Îmi aduc aminte că eram cu un prieten, Ion Zderciuc – care are și el o lucrare aici, realizată la prima ediție, dacă nu mă-nșel – la o expoziție comună în Iași, unde am notat pe un afiș: ”sculptor din flori”. ”Din flori”, pentru că nu sunt construit într-o formulă anume și n-am avut o evoluție asemănătoare majorității colegilor mei, într-un fel de crescendo, ci sunt un autodidact. Este adevărat, pe urmă am urmat și o facultate, și masterul, am și ore de sculptură la școală, cu copii, și anume la Liceul ”Ion și Doina Aldea-Teodorovici”, cu Profil Arte, din Chișinău. Le sunt profund recunoscător domnului director al liceului, Iurie Donțu, și doamnei director adjunct, Lilia Prisăcaru, care s-au străduit mult să mă aducă acolo. E o lume frumoasă, în care mă simt foarte bine. Așa am construit eu lucrurile, ca un sculptor din flori.

R.: Cineva vă mai definea și ca pe un naiv al sculpturii…

V.V.: Da, îmi place să mă desfășor în ”câmpul” ăsta de activitate și creație pe muchie de cuțit, între profesionism și naivitate, de sinceritate, până la urmă, în tot ce faci. De-asta ziceam tot timpul că prima idee care vine e de la Doamne-Doamne și noi, ca oameni, cumva începem prin a o construi, a o așeza așa cum simțim că este mai bine. Prima idee e de la Bunuțu. Și este bine s-o urmezi. S-or întâmpla lucruri frumoase.

Un anumit instrument de măsură

R.: V-am auzit rostind: dorumetru. Maestre, ce este un dorumetru? Sunt convins că operatorul nostru, Doru Iacovescu, va fi numai ochi și urechi…

V.V.: Dorumetru, da… E o poveste de suflet a mea. Se întâmpla în 2005, la Tescani. În urma unei expoziții ”Saloanele Moldovei”, mi-au acordat un premiu și am fost într-o tabără de creație acolo. Pictură și sculptură. Eu am lucrat o piesă numită ”Dorumetru”. De-acolo vine povestea dorumetrului. Zic eu, e un mecanism care măsoară dorul. Și nu unul simplu, ci dorul de țară. Așa cum îl simțim noi, în inimile noastre, cei care suntem în afara hotarelor țării, din păcate… Și tot am lucrat pe acești dorumetri, în diferite construiri, în diferite așezări, care mi-au tot pricinuit alte și alte stări. Intenționez să continui această serie de lucrări inspirate de acel dor veșnic de țara mamă.

R.: Vorbiți-ne și despre lucrarea din parcul ploieștean…

V.V.: Aici lucrez tot un dorumetru. M-am lăsat dus de blocurile de granit. Chiar vorbeam cu un coleg de-al meu, când i-am arătat fotografia celor trei blocuri. Mi-a zis: ”Valentine, ce crezi? Ce vei face? Asta-i piatră de Cosăuți. Te încumeți?”. Cosăuți e un loc acolo, lângă Nistru. Zic ”Da”. Să dea Domnul să fie totul bine. E o stare specială pe care ți-o creează granitul. Marmura e molcuță, e ca o femeie. Granitul e muntele. Însuși muntele. Se construiește o relație specială între autor și granit. Vă voi spune mai multe despre lucrare mai spre final, când va prinde contur și… viață. Mie-mi place. Îmi place cum mă simt eu aici, în Ploiești, cu lucrarea care pe care o fac.

Imago mundi

R.: Vreau lumea într-o imagine. Într-o singură imagine.

V.V.: Da. Ziceați că ați citit undeva, în lume, despre un cactus…

R.: Da, spuneați că ”lumea e un cactus mare”.

V.V.: A fost o perioadă, mai la început, în care am lucrat cactuși, pe care i-am personificat. Am zis că sunt artiști, că sunt bețivii satului, că sunt scribi, că sunt actori. Mi-ar fi plăcut să vedeți aceste lucrări. Sunt lucrări care parcă, după trecerea timpului, nu-ți mai plac la fel de mult ca atunci când le-ai realizat. Astea-s dintre cele care îmi plac mereu.

R.: V-aș ruga să vă referiți și la această ediție a taberei.

V.V.: Cu drag. În primul rând, vreau să zic, încă o dată, că mă bucur foarte mult că sunt aici. Mă bucur că am construit o relație cu piatra. Mă bucură lumea care mă-nconjoară. Și, sigur, echipa. Da, consider că eu și colegii mei alcătuim o echipă. Sunt doi artiști excepționali, un pic mai tineri ca mine, dar – spunea cineva – poate le vei fi de ajutor, să învețe. Învățăm tot timpul unul de la altul, dar starea pe care o transmiți prin opera ta, prin piesa pe care o lucrezi e aceeași, și la o vârstă mai înaintată și la una mai puțin înaintată. E o stare de spirit pe care o poartă orice artist în suflet.

R.: Vă mulțumim din suflet și promitem să ne revedem până la final..

V.V.: Doamne-ajută!

Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

mai mult
ArtăPromovateTabăra Sculptură

… ca și cum de undeva, de sus, suntem priviți și ne este trimisă o lumină, un mesaj

Vlad

Interviu cu sculptorul Vlad Dumitriu

Reporter: Artistul se prezintă…

Vlad Dumitriu: Bună ziua! Numele meu este Vlad Dumitriu. Sunt sculptor. Provin dintr-o familie de artiști, tatăl meu fiind și el sculptor, de asemenea unchiul meu. Poate că cei doi au fost, la rândul lor, influențați de tatăl lor, pictor amator. Am avut un parcurs – zic eu – interesant, în sensul că nu am urmat un liceu de artă, ci unul teoretic, cu profil de matematică-fizică. Am avut chiar succes la olimpiade naționale, la discipline realiste. Însă – cred că și sub influența meseriei tatălui meu -, la un moment dat, cam pe la sfârșitul clasei a X-a (dacă mi-aduc bine aminte), am decis să frecventez atelierul său și am prins drag de această profesie. În cele din urmă, am decis că acesta va fi drumul meu în viață. Am urmat cursurile Universității de Artă din București, am făcut și un master acolo. Acum sunt student doctorand. Am avut o pauză lungă între finalizarea masterului și începutul doctoratului, însă am decis să fac și acest pas. După ce am terminat Facultatea, am revenit la Câmpina, unde, împreună cu părinții mei, am deschis o galerie de artă, al cărei director am fost. Am organizat foarte multe expoziții, în cadrul cărora am promovat artiști din județul Prahova, în special, dar și din alte zone. Din păcate, la un moment dat, a trebuit să reducem activitatea galeriei și, după câțiva ani în care am lucrat ca liber profesionist, m-am angajat ca muzeograf la Muzeul ”Nicolae Grigorescu” din Câmpina, orașul meu natal, unde lucrez în continuare. Am avut, în toamna acestui an, oportunitatea de a participa la această tabără de sculptură monumentală și m-am simțit onorat să pot veni aici, să lucrez alături de alți doi sculptori.

Reporter: Așadar, vă situați într-o descendență ilustră. Pe tatăl dvs. am avut fericitul prilej să-l cunoaștem aici, la două dintre edițiile precedente. Ați amintit că și bunicul era pictor amator. Staturile predecesorilor dvs. nu vă copleșesc?

V.D.: Cred că mai degrabă mă inspiră. Bineînțeles că există o greutate, o presiune care vine dintr-o asemenea descendență, însă cred că sunt mai mari avantajele, dacă știi cum să le gestionezi, cum să înveți din experiența pe care a acumulat-o deja familia ta. Cred că poți să arzi mai repede niște etape. Bineînțeles, beneficiezi și de un cadru care este organizat deja mult mai bine pentru desfășurarea activității. Prin urmare, consider că este, în mod categoric, un avantaj. De altfel, există numeroase exemple, peste tot în lumea aceasta, unde meseriile se transmit din tată în fiu și lucrurile evoluează frumos.

Ochiul – Poarta Sufletului sau piatra stăpîn

R.: Presupun totuși că, la un anumit punct, temele abordate de dvs. și de tatăl dvs. nu sunt comune, se disociază. Tatăl dvs. vorbea despre răsărituri de soare, despre a ști cum să lucrezi cu lumina, despre Marea Armonie. Vlad Dumitriu, din prezentările pe care le-am citit eu despre dvs., are două teme predilecte: Ochiul – Poarta Sufletului și Natura Universală. Lucrarea pe care o veți prezenta aici, în Parcul de Sculptură Monumentală Contemporană, abordează una dintre aceste teme?

V.D.: Da, cu siguranță. Lucrarea pe care am început-o și pe care o voi finaliza în această tabără face parte din ciclul Ochiul – Poarta Sufletului. În momentul în care m-am înscris pentru a participa la tabără, mi s-a cerut să realizez câteva schițe de intenție. Am realizat schițele pornind de la o lucrare – zic eu – interesantă. Se numește Ochi Divin. Este un relief, de fapt, pentru care am primit inspirația într-o frumoasă seară de vară, pe Dealul Muscel, din orașul meu natal. Eram împreună cu iubita mea pe deal și am remarcat un fenomen natural special, pe care nu-l mai văzusem până atunci și nici după aceea nu l-am mai întâlnit. Poate știți că, uneori, la crepuscul, soarele trimite raze printre nori, și pare că parcă sunt desenate pe cer, parcă sunt pictate pe bolta cerească. Însă în acea noapte, luna a reușit să trimită astfel de raze, un fenomen mai rar, și m-a inspirat să fac această lucrare, Ochi Divin, ca și cum de undeva, de sus, suntem priviți și ne este trimisă o lumină, un mesaj. Pornind de la această idee, am realizat și schița pentru această tabără. Dar venind aici și luând cunoștință de piatra care mi-a fost pusă la dispoziție, am schimbat puțin abordarea. De la o abordare verticală, am trecut la una orizontală, pentru că, așa cum spunea Brâncuși (fac o mică paranteză), ”lutul îți este sclav, lemnul îți este prieten și piatra îți este stăpân”. Aici aveam o piatră și a trebuit să o iau de stăpân. Așa că, păstrând tema, mi-am adaptat compoziția la o lucrare cu o dominantă orizontală, pentru că asta mi-a spus piatra că este mai bine să fac din ea. Și asta fac, în acest moment.

R.: Este un ciclu ad infinitum, adică intenționați să realizați Ochi Divini, Ochiul – Poarta Sufletului până la sfârșitul activității dvs.?

V.D.: Cred că da. Este o temă care-mi este foarte dragă. Lucrez la acest ciclu de aproape 20 de ani, încă din 2003 sau 2004, n-aș putea spune exact, dar oricum se apropie de 20 de ani. Într-adevăr, am abordat această temă în tehnici foarte diverse. Cel mai mult modelez în lut sau în ipsos și torn în bronz. Asta este tehnica pe care am abordat-o în cea mai mare măsură în creația mea. Însă, în ultimii ani, am început să explorez și alte materiale. Am lucrat foarte mult cu plasma, în fier și în inox. Am lucrat și în lemn, și în piatră de diverse tipuri, marmură, piatră de Bașchioi, granit. Aproape orice tehnici. Chiar și în pictură.

Despre un anumit sentiment

R.: Afirmați odată că – citez: ”E bine pentru un sculptor să aibă cunoștințe din cât mai multe domenii”…

V.D.: Da, așa este. Cred că pentru a putea transmite cât mai multe lucruri, trebuie să avem în spate o cunoaștere bogată a tuturor aspectelor vieții. Doar în acest fel putem să accedem la o esență plină de însemnătate, de valoare, care să aibă și un mesaj pentru cei care se bucură de ceea ce facem. Și, bineînțeles, cunoașterea cât mai multor domenii sporește cumva complexitatea a ceea ce noi putem crea.

R.: Înțeleg că sculptura este și o poartă către sine, a cunoașterii de sine. Pentru că tot dvs. afirmați că vă aflați într-o continuă căutare de sine, în relație cu Universul și cu Divinitatea.

V.D.: În momentul în care artistul lucrează și se implică fără alte distrageri în procesul creativ, intră într-un soi de dialog cu universul său interior. Această stare este una specială, pe care artiștii și-o doresc foarte mult și care dă naștere celor mai frumoase, celor mai speciale realizări ale lor. Bineînțeles că nu tot timpul reușești să atingi această stare de grație, însă sentimentul pe care-l ai în momentul în care intri în acea transă – putem să-i spunem – este unul extraordinar, ca un combustibil care te alimentează în munca pe care o faci în acele momente.

R.: O întrebare finală, în doi timpi: cum vă simțiți aici și cum vi se pare această inițiativă, a unui parc de sculptură contemporană. Apropo: tatăl dvs., domnul Alfred, spunea că ar trebui să existe cel puțin zece ediții pentru ca parcul să fie ”mobilat” cum trebuie.

V.D.: Da, există o tradiție în organizarea de tabere de această natură pentru minim zece ediții, pentru că în acest fel se asigură un număr de lucrări care să fie reprezentativ și se creează un fel de muzeu în aer liber. Nu poți să faci un muzeu cu 20 de piese. Trebuie să se realizeze 100, poate mai mult. La Măgura – poate greșesc, nu sunt sigur – parcă au fost 16 ediții. Vă dați seama? Așadar, un număr impresionant de sculpturi, este probabil – până acum – cea mai bună tabără de sculptură de la noi din țară. Bineînțeles, mă simt foarte bine în acest parc, sunt onorat să fiu printre doar cei trei participanți din acest an. Așa s-a putut, în condițiile acestea de pandemie. Însă este extraordinar, organizatorii sunt foarte atenți cu noi, ne pun la dispoziție tot ceea ce ne este necesar pentru lucru, pentru toate cele… Este o inițiativă extraordinară împodobirea acestui parc cu sculpturi. Cred că va prinde multă viață cu ajutorul lucrărilor pe care artiștii le fac și le dăruiesc.

R.: Vă mulțumim, și sperăm la cât mai multe ediții ale Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești (măcar 16, ca la Măgura) și – aș zice – cât mai multe ediții ale Ochiului Divin. Este o invitație!

V.D.: Vă mulțumesc! Numai bine!

Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

mai mult
1 2 3 11
Page 1 of 11