close

Cenaclul I.L. Caragiale

Cenaclul I.L. CaragialeEseuri

”MUNTELE” de TEODOR GHIONDEA

munte

TEODOR GHIONDEA

M U N T E L E
(Note de lectură la “Craii de Curtea-Veche” de Mateiu Cragiale)

“Fixarea privirii noastre pe stea, ne deschide
accesul inimii noastre prin corpul ei,
cale grea, deoarece cere calificare metafizică,
dar care nu zădăreşte monştrii care
stau de pază, nu deasupra ci în jurul inimii noastre.”
“Muntele este realizarea descendentă a Tăcerii!”
(V. Lovinescu)

 

“Destul de des, Paşadia spunea că pleacă pentru câteva zile la munte, dar care era acel tainic Horeb (1), de unde se întorcea cu puteri proaspete, nu ştia, nici nu se întreba nimeni.” (2)

Muntele, confluenţa celor două ape –una de sus, cealaltă de jos- şi “l’Estoile Internelle” (3) a indicibilei splendori …….

Interiorizarea unui peisaj, într-o lume plină de “razne şi prisosuri” (Mateiu C.), în care nădejdea s-a convertit în cea mai de pe urmă rătăcire a simţurilor avide de certitudini tocmite în cele mai insalubre cotloane ale ambianţei demult căzută în istoria “faptului”, presupune practicarea cu suficient zel şi promptitudine a două discipline complementare: una este cea a mormântului, rafinată şi adaptată unui exerciţiu estetic în cel mai pur stil, destinat depăşirii evidenţei imanentului; cealaltă, a călătoriei spirituale, extrasă noietic din constelaţiile intimităţii cu sine şi neîncetat raportată la o “sensibilitate” laxă, inactivă a realităţii definitive şi suverane; ambele discipline includ, în ordinea trăirilor autentice şi simbolice, stăpânirea unui elegant, discret şi subtil “vehicul” la nivelul supraordonat cotidianului.

Această interiorizare face parte şi ea dintr-o disciplină spirituală autonomă, unică, a recompunerii paradoxale prin “reconstituirea” unităţii simple, armonice şi riguroase prin descifrarea sinergiei sensurilor care reduc multiplicitatea Manifestării universale la secvenţe articulate şi spiritual constituite în actualitatea secundă a simbolului metafizic. Acesta din urmă este “vehiculul” prin care un iniţiat –sau un iniţiabil !- este capabil să asimileze realitatea unui complex simbolic prin depăşirea limitelor conceptuale.

Elementele unui peisaj sunt tot atâtea “noduri”, “confluenţe” ale liniilor de forţă prin care îngerii ţes un cadru adecvat unei completitudini recesive. Aşa se face că dincolo de “aritmetica” elementelor descifrăm şi o “gramatică” a raporturilor care ne structurează altitudinea posibilităţilor autentic intelectuale pe măsură ce ne “adâncim” în
Abisul Naturii.

Aşa cum pădurea nu este o mulţime de copaci şi diferite vieţuitoare, ci o realitate mult mai complexă, de sine stătătoare, astfel încât toate aceste componente se inserează şi se legitimează prin subordonarea existenţială în realitatea aceasta unică şi unitară, de ordin spiritual, aşa şi un peisaj este, dincolo de consistenţa sa geografică, biologică, ş.a.m.d., un nivel de existenţă de sine stătător, evident într-un sens particular, care impune reguli riguroase de sesizare, identificare, asimilare, transformare şi “personalizare”, astfel încât acesta va deveni, nu un “alter ego” al contemplatorului, ci un “extras” subtil şi o realitate dincolo de formă, a acelei “părţi interioare” prin care se legitimează fiinţa noastră.

Comuna măsură prin care se poate stabili o asemenea legătură activă este reprezentată de un “interval”, o “lipsă comună ca prezenţă comună”, adică ceea ce se numeşte în tasawwuf  (4) barzakh (5). Realitatea unui asemenea termen este de o complexitate direct proporţională cu amploarea tuturor registrelor noietice: metalogic, metafizic,etc.

Interiorizând un peisaj, îţi dai seama că orice lucru, indiferent de natura sa, este manifestarea punctului de incidenţă a două “curgeri”, a două “ape” – este un nod calitativ format de acestea: una verticală, principială, de Sus, invizibilă aproape, a cărei vibraţie este o esenţă sonoră ce se insinuează între “secţiunile transversale” ale Firii; cealaltă este orizontală, plastică, matricial-morfică, revărsată continuu în secvenţe tumultuoase, a cărei vibraţie se stinge prin amplificarea substanţei –aceasta este raţiunea pentru care fiecare entitate are “crucea” sa.

Interval” între lume şi cer, Muntele concentrează întreaga realitate principială din lumea formelor individuale prin densitatea simbolului, prin altitudinea aspiraţiei, prin complexitatea simplă a unităţii sale minerale şi vegetale, prin “răcoarea” privirilor interioare pe care le găzduieşte, prin “adâncul” Înaltului său; că se numeşte Muntele Meru sau Muntele Qâf (6), Muntele este întotdeauna Muntele Lumii prin punctul din vârful său cu care atinge Cerul în clipa întregii Manifestări – realităţi care exclud “limita” şi prin urmare “dimensiunea”, determinând trans-materialitatea prezenţei sale: masivă, copleşitoare, completă. Şi punctul şi clipa, lipsite de spaţialitate şi de durată, sunt generatoarele spaţio-temporalităţii.

În punctul în care vârful Muntelui atinge cerul se aprinde “un luceafăr”, un “purtător de lumină”, iar în punctul în care Muntele Qâf (sau Muntele Meru) atinge Cerurile se manifestă tendinţele Vortexului Universal care sunt “comprimate” în Stelele fiecărui Cer.

“Confluenţa apelor” este, totodată, o revărsare şi o iradiere de Har, de Binecuvântare, de influenţă spirituală, de Prezenţă divină, cu condiţia ca acest Istm să trezească în noi Poarta sau Porţile Duhului; cum doar Dumnezeu poate deosebi “apa de apă şi aerul de aer”, ceea ce se întâmplă într-o asemenea stare este supus necondiţionat discernământului, căci se află în noi, într-o curgere neclintită, neîncetat, şi “roua” Apelor de sus şi “valurile înspumate” ale Apei de jos, iar noi, prin cunoaştere adevărată, în care tehnica spirituală este decisivă, trebuie , la rândul nostru, să putem deosebi cele două Ape pe căi operative adecvate, dar care au un numitor comun: rugăciunea.

În acest Non-Loc, Istmul care uneşte şi desparte în acelaşi timp, ca orice poartă, se află MUNTELE – el însuşi o Poartă , o Cale, căci înainte de orice, un munte, oricare ar fi acesta, este în mod esenţial vestigiul rugăciunilor noastre care se alătură rugăciunilor pe care orice creatură le înalţă Domnului ca mod fundamental de existenţă.

MUNTELE este ceas al destinului, dar şi condiţia pogorârii Harului, a Providenţei, a Certitudinii şi a Adevărului. Disciplina mormântului reclamă exerciţiul extincţiilor repetate şi al “trecerilor” succesive de la o stare la alta , impunând disciplina călătoriei în amplitudinea altitudinii Muntelui. Fiecare potecă ce urcă în Înalt se toarce în Abis pe Axa lumii; luând direcţii diferite, se concentrează pe Vârful Muntelui, ţesând un văl de lumină care întovărăşeşte călătorul şi îi hrăneşte taina.

Aşadar, elementele esenţiale ale “neuitării” noastre sunt topite în realitatea tainică a unui peisaj: Muntele, la confluenţa celor două Ape, cu Steaua în văzduhul limpede al serii, aşa cum îl ghicim în destinul Crailor matheini – Muntele în care se retrăgea Paşadia periodic, sistematic, pentru a se putea plia principiilor adânc rajasice care îi
condiţionau fiinţa; Muntele “babilonic” din mijlocul “mării tumultuoase , tenebroase” pe care îşi oficia Pirgu misteriosul dans shivait, tamasic, al misiunii sale “reconstructive”- este un “munte” de “cadavre vii”, de eresuri, tocmeli şi pripeli care nu îngăduie nicidecum un răstimp al pocăinţei; Muntele de la malul Mării, sub cerul “în toată
albastra-i străvezime”, Pantazi aţintindu-şi “privirea asupra albei scânteieri a luceafărului răsărind”, contemplativ, pierdut în aerul diafan şi tare al rostuirii sale satwice. Cei trei Crai sunt mai legaţi de cele două discipline cu conţinut spiritual mai mult decât credem îndeobşte : Paşadia este un “mormânt al timpului”, Pantazi unul al “spaţiului” iar Pirgu cel al consistenţei carnale, parturiente a lumii noastre, “aceasta de jos”; toţi trei oficiază câte un pelerinaj, o călătorie spirituală conform identităţii lor operative în athanorul Creaţiei. Toţi trei stăpânesc cele două discipline pe treapta lor de competenţă şi “maturitate hermetică”.

Dacă Muntele şi Apa sunt prezente în mitul mathein aşa cum s-a arătat, unde oare şi în ce “văzduh” se află Steaua fiecăruia?

Steaua este în “cheia de boltă” a fiecărui Munte şi se oglindeşte “de taină” în Ape; este Polara care orientează operaţiunile specifice celor “trei Crai, mari-egumeni ai tagmei prea-senine, [care] slujeau pentru cea din urmă oară vecernia, vecernia mută, vecernia de apoi.” Dacă Muntele ia trei înfăţişări diferite şi se “localizează” emblematic
în cele trei lumi, dacă Apele sunt prezente în două ipostaze opuse şi recesivcomplementare, Steaua este una singură….. “în trei Feţe”! Sunt cele trei aspecte tainice ale Luceafărului! Aceasta înseamnă că interiorizarea Stelei esenţiale este strâns legată de prezenţa Muntelui – simbol amplu, complet şi complex al Realităţii.

…Şi , dealtfel, cum să poţi vedea Steaua dacă nu ai atins treapta viziunii directe a “eternului feminin”, dacă nu ai văzut-o pe Pena (7) – Doamnă a tainelor, Taină a Cerurilor şi a Pământului, Cer al Înaltului necuprins de minte omenească ?! Împărăteasă a Neuitării, Har al Stăpânului lumilor pogorât asupra noastră!

Sfidând şi spulberând limitele abjecţiunii, dezvăluie şi fixează Sublimul; mâlul gros cu parfum de Abis din care se naşte trecuta şi modesta “divă” de mahala a avut consistenţa Căii Lactee. Curgerea senină a privirii ei se unea cu Apele de sus prin carnea ei dospită şi părăsită înainte de vreme. Apa de jos, groasă, grea, se tânguia de dorul unui
Munte pe care-l vedea fără încetare, pe care-l urmărea cu privirea în cele mai teribile clipe, totdeauna “cele de pe urmă”, dar nu s-a răstignit pe “axa lui polară” decât în momentul amintirii Parusiei; în momentul morţii ei pământene, adevăraţii săi ochi s-au deschis larg, spre văzduhul inimii sale calitative concentrând cel mai înalt suspin al Substanţei şi eliberând-o. Ultima imagine a Penei este o Panaghia –era cu siguranţă o noapte senină, cristalizată de ger, de vineri, cu Steaua strălucitoare, “purtătoare de lumină” deasupra nevăzutului MUNTE al Lumii; piscul acestuia găzduia acum cea mai înaltă, sfântă nuntă : adormirea Penei!

Călătoria “minunată” pe care a făcut-o Pena din Caverna lumii pe Vârful Muntelui, a lăsat un vestigiu cu acelaşi grad de mister ca şi originalul : Divina Ţaţă (8) – “sufletul maichii” sau, mai degrabă, “suflul Maicii” ; prezenţă tainică, tutelară, născută din ceaţa unei dimineţi autumnale dinaintea răsăritului Aurorii, Divina hrăneşte un amurg perpetuu în care se simt vibraţiile Muntelui, susurul Apelor şi “adierea” Luceafărului. Funcţiune încarnată, trece abia simţit prin aburul mercurial al lumilor iscând uimirea şi lecuind tristeţea, legând şi dezlegând “tocmelile şi pripelile” unei lumi care-şi pregăteşte sfârşitul şi care nu poate să asiste decât neputincioasă la naşterea alteia. Distribuind cu graţie roluri şi măsuri, veghind la “cuminţenia smintelii” celor care ştiu ceea ce trebuie ştiut, matroană şi patroană, ea rânduieşte aşteptările noastre şi îngrijeşte neputinţa prost gestionată de nerăbdarea fiecăruia. Cu siguranţă, privirea ei este una ce nu poate fi uitată dar nici recunoscută într-un raport precis spaţio-temporal; vine de pretutindeni şi pentru totdeauna, pentru fiecare şi pentru toţi, căci izvorul ei este lăuntric, adâncit în firmamentul interior.

Vestigii ale Muntelui Qâf formează o constelaţie în jurul Oraşului Sfânt (Mecca); dar trei sunt cei mai importanţi: “Muntele Luminii” (Jabal an-Nûr), în care se află peştera Hira, unde a pogorât Cuvântul lui Dumnezeu asupra Profetului; “Muntele Milosârdiei divine” (Jabal ar-Rahma), unde îşi află Pacea pelerinii; “Muntele regăsirii şi
al ultimei predici” ( ‘Arafat), unde s-au întâlnit Adam şi Eva după izgonirea din Paradis şi unde şi-a încheiat Profetul Muhammad misiunea sa pe pământ, pecetluind-o cu ultima Khutba. (9) Oare pe care din cei trei munţi – trei aspecte ale Muntelui Lumii, s-ar putea întâlni Panaghia –Fecioara Prea-Sfântă?

În călătoria noastră totdeauna sfârşită înainte de a o începe, privirea ei este cel mai de preţ dar la care putem spera….”întunerec din întunerecul cel mai nepătruns al unei nopţi fără de lună, adânc din adâncurile mărilor fără de fund, foc şi lumină din lumina şi focul luceferilor celor mai strălucitori, duioşie şi blândeţă din ochii îngerilor ce stau la dreapta lui Dumnezeu…” . Aşa o descrie Calistrat Hogaş în scurta şi enigmatica sa creaţie “Simplă amintire”. Asemenea privire întâlnise cu douăzeci şi trei de ani în urmă şi eroul său în împrejurări care se leagă strâns de “legenda Panaghiei” – mitul Fecioarei- Munte; o privire pe care , în mod cât se poate de firesc nu o poate uita şi a cărei prezenţă o simte decisiv, suveran întemeietoare de “Viaţă nouă”, căci momentul în care a avut fericirea să o întâlnească este cel mai înalt cu putinţă pentru un “aspirant” : a şasea zi a lunii august – Schimbarea la Faţă a Domnului şi Mântuitorului Christos.

….De aceea şi noi căutăm cu “ochiul inimii” Muntele din altarul fiinţei noastre, rătăcind uimiţi pe istmul dintre Ape şi “asimţind” nestinsa Stea a celei mai arzătoare dorinţe care ne ţine în lumea aceasta şi care ne poate conduce la Cerul cerurilor; sperăm în împlinirea oracularei şi tainicei formulări ce aparţine celui mai misterios scriitor al
literaturii noastre, cel mai puţin cunoscut în adevăratele sale coordonate spirituale – Ion Creangă: “Am fost şi am văzut; era şi nu era. A zis c-a veni dacă n-a veni…Se vede c-a venit de n-a mai venit!” (10)

* * *

Într-un amurg adânc de vară şi de lume, la poalele unui munte care mai păstrează un imperceptibil ecou “celtic”, am întrezărit Clipa pe care îngerul acelui loc o primise de la Arhanghel; nu am îndrăznit să-l privesc şi cu atât mai puţin să îl ating……..dar el mi-a mângâiat singurătatea şi tristeţea, încântându-mi inima cu melancolia sa albastră şi cu surâsul său bine-vestitor; mi-a fost foarte greu să mai plec şi am rămas pentru totdeauna “însemnat” în duhul Muntelui.

18 august 2006 – Moeciu de Sus

 

Note:

(1) Muntele Horeb, din Peninsula Sinai, unde Moise a primit Decalogul.
(2) Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche”, cap. Cele trei hagialâcuri – în Opere, Fundaţia pentru literatură şi artă Carol II, Colecţia “Scriitori români contemporani”, 1936.
(3) Simbol hermetic al Sfântului Graal şi nume al unui Ordinului iniţiatic.
(4) Sufism; “ansamblul căilor contemplative care se bazează pe formele sacre ale Islamului. Prin corespondenţă un arab ar putea vorbi despre “tasawwuf creştin “ sau despre “tasawwuf iudaic” pentru a indica esoterismul respectivelor tradiţii.” (T.Burckhardt : “Introduction aux doctrines esoteriques de l’Islam”)
(5) “Istm”, “interval”.
(6) Muntele Meru şi Muntele Qâf , care sunt menţionaţi de tradiţia hindusă şi, respectiv, de cea islamică, reprezintă Centrul Lumii.
(7) Personaj feminin (misterios) din roman (numele întreg: Pena Corcoduşa)
(8) “Coana”Masinca Drângeanu- un alt personaj feminin din acelaşi roman şi care apare şi în nuvela “Sub pecetea tainei”.
(9) “Predică”- în limba arabă- rostită de imam în timpul rugăciunii comune din ziua de vineri – zi “liturgică” pentru
musulmani.
(10) Însemnare a homericului povestitor, găsită după moartea sa, alături de o altă formulare, de acelaşi “calibru” simbolic: “Toate zilele au sfinţi, numai nopţile sunt ale noastre!”

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialeCronicăPromovate

Cronică literară, ședintă de Cenaclu I.L.Caragiale, 18.11.2019

Cen2

Simfonia toamnei caută versurile ruginii, în ritmurile proprii. Poeții s-au adunat pentru a așeza piesele puzzelului tomnatic în vederea trăirii sensului literar.

”Revista Presei”, binecunoscuta rubrică de început a cenaclului, prezentată de președintele acestuia, Ioan Vintilă-Fintiș, cuprinde secvențe editoriale din revistele ”Cronica Veche”, ”Argeș”, ”Luceafărul de dimineață”, ”Weekend” , ”Apostrof”, ”Cafeneaua Literară” și altele. Fintiș informează colegii despre starea actuală a antologiei cenaclului, încurajându-i să își expună punctl de vedere referitor la copertă și structura volumului.

Rubrica ”Cel mai recent poem” descarcă resursele creațiilor universului literar al celor prezenți. Katy Enache recită ”Mânjii”, Maria Udrea ne încântă cu ”Agățați de efemeritatea vieții”, iar Luminița Bratu își multipică sensibilitatea într/un poem de dragoste. Georgeta Popescu ne hrănește spiritul național declamând ”Treziți-vă, români!”, fiind urmată de poeții Blanca Trandafir, Ramona Müller și Corin Culcea.

”Cronica unui film” ne recomandă de către titularul acesteia, Mihai Ioachimescu, pelicula ”Visătorii” (1987) avându-i ca protagoniști pe inegalabila Cher (în rolul contabilei Lorreta Castorini) și pe Nicolas Gaje (în rolul lui Ronny Cammareri). Filmul a câștigat u
trei premii Oscar, încasând într-o jumătate de lună 91 milioane de dolari.

Rubrica ”Poet în recital” ne dezvăluie două dintre volumele de versuri ale lui Ioan Vintilă Fintiș, membru al Uniunii Scriitorilor din România. ”Fântânile frigului” , cu o grafică aparținând lui George Dumitru, ed. Tracus Arte, cuprinde realități transfigurate într-un context liric cu prozodie clasică, dar și vers liber. Interiorizarea dramatică este o căutare a revelației și un refugiu compensat metaforic. Succesiunea generațiilor precum și redescoperirea cotidianului constituie înaintări spre sine, introspecții complexe oglindite în voluml ”Dealul”, cu o grafică ce îi aparține lui Cristi Anghel. Ioan Vintilă Fintiș ne recită câteva din poemele de forță: ”Baladă pentru Hawaii”, ”E toamnă pe muntele uitat într-un balcon”, „Zăpezile fecioare”, ”Fantezie albastră”, ”Constelațiile frigului” și ” Dealul om”. Absent la ultimele ședințe ale cenaclului, având ca activitate ”campionatul cu cazmaua”, ”boierul de la Finta” readună câteva amintiri ale festivalului ”Potcoava de aur”, câteva momente petrecute alături de soții Gabriela și Eugen Petri, precum și secvențe sentimentale cuprinse în cartea ”Bufonul și KlaRaRegina”.

Gabriela Petri consideră, că deși dimesiunea introspectivă a poemelor este evidentă, totuși ”sentimentul de pustiu, de retragere în sine”, textul creează atmosfera de ”lume pierdută”. Mihai Ioachimescu apreciază tema dragostei prezentă în scrierea lui Fintiș, o temă universală și existențială în același timp.

Eseul săptămânii ”Legea” al lui Florin Manole restituie o pistă interpretativă proprie asupra prejudecăților conceptuale și ale păcatului în sine. Pornind de la afirmația surprinzătoare și controverstă a lui Ion Stratan, în cadrul unei întâlniri cu elevii Liceului Nichita Stănescu, conform căreia ”poezia lui Mihai Eminescu este amorală”, opiniile converg spre întețelegerea termenului ”amoral”.

”Amoral e spiritul legii până când mirajul iubirii devin cerul înstelat ce sălășuiește în inima mea.
Morala ce se instituie ca urmare a scoaterii omului din curgerea vieții naturale și ca urmare a faptului de fi condamnat natura și pe noi înșine, îl însingurează pe om și nu-i oferă nicio soluție. Faptul că distingem între bine și rău, de asemenea, nu ne ajută nici să îndreptăm natura, nici să facem ca binele să triumfe.”
În raportul de transcendență, unitatea variabilă a păcatului face ca omul să devină finit și să sfârțsească cu problema răului. Consistența viului fundamentează anihilarea rădăcinii răului.

Teodoru Ghiondea consideră că în mentalitatea europeană, percepția religioasă și psihologică a ființei umane au la bază originea naturii tragice a existenței. Ceea ce nu are sau nu se află într-o relație nu are o dinamică. Dumnezeu este atotposibilitate, iar pe calea desăvârșirii omul gustă din ”pomul vieții”, alegând calea morală. Sub semnul finitudinii, ”înțelepciunea înseamnă a învăța să mori” (Platon). La nivel ontologic, iubirea există prin credința unui Dumnezeu personal, pentru că viața noastră este o moarte care se prelungește, o moarte în cascadă. În gândirea de tip metafizic nu este vorba de un Dumnezeu personal, deoarece principiul este impersonal. Problema păcatului nu este o problemă de metafizică, ci este una strict religioasă, deoarece imperfecțiunea rămâne mereu duală. Deoarece omul modern simte tragic, acesta simte permanent nevoia de reechilibrare. Zmaranda evocă parabola sămânței: ”Bobul de grâu, dacă nu putrezește nu dă roade.”

În finalul ședinței, Nicu Drăgulin ne citește din ”Moromeții” lui Marin Preda, secvența comerțului cu cereale la munte.

Bucuriile simple despică zidurile cele mai înalte. Noi ne îndepărtăm în ritmurile repetițiilor pentru Jazz Festival…e noiembrie sortit…

(Ramona Müller)

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialePromovate

Cronica cenaclului literar I.L. Caragiale – 4 noiembrie 2019

smart

Cenaclul a inceput cu prezentarea cartii de proza scurta a doamnei psiholog Ema Petrescu ,”Iubiri printre stele”, carte cu accente de nuvela intiatica, ce are ca tema iubirea, universul dar si civilizatiile extraterestre.

smart

Scrisa simplu, dar nu simplist, cartea pune in discutie valoarea iubirii adevarate, a invaziei tehnologiei pe planeta pamant, invazie ce risca sa ne rapeasca orice urma de umanitate.

Autoarea reuseste sa isi aduca experienta ei de psihoterapeut in povestile scurte dar pline de esenta si de simboluri, povesti ce au rol de vindecare undeva la nivel cuantic a fiintei umane, atat de ratacita in acest secol.

Practic, cartea continua procesul terapeutic pe care un psiholog il practica in cabinetul lui, de aceea ea are valoarea unui catharsis.

Eseul domnului Teodoru Ghiondea despre eros ne pune fata in fata cu intrebarea – ce este iubirea – si cum ne poate ajuta ea sa ajungem la divinitate?

smart

De-a lungul vremii, Platon, Socrate si alti filozofi si sofisti au incercat sa raspunda la aceasta intrebare deloc simpla. Raspunsul este clar unul singur: doar prin iubire putem atinge divinul pentru ca divinul este o manifestare a iubirii, caci fara iubire suntem nimic, cum zice Apostolul Pavel:

Şi de-aş avea darul proorociei şi tainele toate de le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de-aş avea atâta credinţă încât să mut munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt!

Pornind de la Platon si terminand cu Divina Comedie a lui Dante, domnul Ghiondea ne duce printr-un carusel al filozofiilor si al religiilor, in felul sau unic si inconfundabil.

smart

Finalul eseului este unul grandios, un final ce pune in valoare femeia si rolul ei de Madona divina, femeia Beatrice, cea fericita —beata-in italiana, cea care il conduce pe Dante afara din padurea deasa si intunecata…. padurea fiind un simbol evident al intunericului in care sta mintea umana.

In final totul poate fi rezolvat, cu conditia sa cauti o iesire din negura propriei paduri, iar iesirea de multe ori se poate produce printr-un spirit feminin.

Inchei intr-o cheie antica, dar nu atat de antica incat sa nu poate fii inteleasa:
Iubirea este intr-adevar, doar ea, motorul care misca sori si stele.
L’amor che move il sole e l’altre stelle.
DANTE ALIGHERI-DIVINA COMEDIE

(Gratiela Avram)

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialePromovate

Cronică literară, 21.10.2019, ședința Cenaclului literar I.L.Caragiale

AfisCenaclu21oct

Sedinta cenaclului literar din 21 octombrie a inceput cu recitarea unor poeme recente scrise de poetele: Maria Bem, Luminita Bratu, Georgeta Popescu.

Georgeta Popescu, pictor si poet, aflata deja la a doua carte de poezii publicata, ne-a recitat in stilul propriu poemele sale: Terra / Padurea / Cascada / Copacul, poeme ce au ca tema centrala natura si miracolul ei, universul si iubirea.

A urmat eseul domnului Florin Manole, eseu ce face o analiza profunda a erei tech in care noi traim, era ce ne poate aliena si instraina unii de altii. Citandu-l pe Martin Heidegger care in 1966 atragea atentia asupra riscului ca aceasta orbire sa fie definitiva pentru ca tehnica nu poate fi stapanita, Florin Manole ne vorbeste despre nevoia civilizatiilor tehnologice – vezi China – de a gasi un sens vietii dincolo de tehnologie, se face referire la faptul ca in anumite zone chinezii au trecut la ortodoxie intr-o incercare disperata de a gasi un sens vietii lor robotice.

Desigur e mult de discutat pe tema civilizatiei tech si a modului in care aceasta incet incet ne rupe de natura, de pamant si de noi insine, ca o concluzie generala ar fi ideea ca omul, fara mediul in care a fost creat, adica natura, nu poate spune ca traieste in armonie cu el insusi.

Finalul serii a fost, bineinteles, o recitare din celebra carte Morometii, episodul cu taierea salcamului, episod ce se leaga cumva de tema anterioara, caci fara natura si fara copaci cum am putea noi oamenii sa ne desfasuram viata pe pamant chiar daca am fi invadati de tehnologie, fara paduri nu am putea respira.

In final, seara se incheie rotund ca o apologie a naturii si o pledoarie de a ne intoarce la simplitate si de a ne trai viata departe de ororile unei lumi din ce in ce mai tehnologizate si din ce in ce mai lipsite de substanta, mister si esenta.

(Gratiela Avram)

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialeCronicăPromovate

Cronică literară, 7.10.2019, ședința Cenaclului literar I.L.Caragiale, Ploiești

c1

La fix trecute, ora 5 p.m în Sala Mare a Filarmonicii Paul Constantinescu, membrii Cenaclului Literar I.L.Caragiale s-a reîntâlnit pentru a savura aroma celor două ceasuri de literatură en gros și en details.

Ca de obicei, președintele cenaclului Ioan Vintilă Fintiș ne aduce în evidență noutățile literare sintetizate în rubrica ”Revista Presei” care include editorialele: ”România liberă”, ”Luceafărul de dimineață”, ”Cafeneaua literară” etc.

Rubrica ”Cel mai recent poem” ne dezvăluie sensibilitatea unui destin prins în regulile și compromisurile sistemului comunist prin ”Odă de la Cernavodă” a Mariei Bem, siceritatea și lipsa de griji a minunatei vârste a copilăriei prin poemul interpretat de Georgeta Popescu, analiza sistemului dual al inexorabilului redat de Ramona Müller. De asemenea, ne convingem de vinovăția iubirii, verdict dat de poeta Ema Petrescu, iar suava Luminița Bratu ne mărturisește că lecțiile devin suport de autoanaliză și că uneori poezia trebuie dezbrăcată de mantia veche și îmbunătățită prin concentrarea versului.

”Poet în recital”, Mihai Ivănescu ne prezintă un caleidoscop, un itinerariu de viață, bazat pe secvențe de iubire și episoade consumabile, direct proporționale cu realitatea redate într-un stil umoristic și ardent. În opinia lui Fintiș, textul care este colorat și abinedispus este necesar să mai fie prelucrat. Katy Enache apreciază textul ca fiind plurivalent și cu un mesaj direct asupra realității.

Mihai Ioachimescu, 7.10.2019

Publicată de Ramona Muller pe Marţi, 8 octombrie 2019

Cronica de film prezentată de colegul nostru Mihai Ioachimmescu, pune în antiteză Moromeții 1 și Moromeții 2, fiecare film raportat la epoca ”nucleu” dar cu individualitățile specifice perioadei în care s-a turnat.

Teodoru Ghiondea continuă eseul critic la textul lui Mateiu Caragiale subliniind valențele textului, subtilitatea și caracterul enigmatic al textului. Caracterul crepuscular al textului rezidă în multiplicarea ideilor, dar coeziunea sensului.

Discuția derivată pe marginea textului prezentat pune în evidență caracterul sacru al vechilor texte. Marian Zmaranda recomandă cartea ”Surâsul jaguarului”. Dorin Boroianu consideră că textele sacre fascinează și înfricoșează în același timp. Legăturile strânse dintre Biblie și Coran, precum și importanța emițătorului mesajului sacru sunt componente esențiale ale unui univers fizic și mintal, racordat la divinitate. Completând acest puzzle frontal de dialog, Mihai Ioachimescu conchide ca însuși Iisus a venit pe pământ pentru a împlini o lege, nu pentru a o schimba. Caty Matei consideră că opera este una, iar interpretările diferă.

Nicu Drăgulin încheie seara recitând poezia ”Toamna” de Rainer Maria Rilke și lecturând fragmentul tăierii salcâmului din ”Moromeții” de Marin Preda.

de Ramona Müller și Mihai Ioachimescu

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialeEditorial

Nino: poezia, poetul și noi

NinoStratan

Cum poate cineva să-și asume condiția de poet?

Cum ne putem asuma locuirea noastră poetică pe pământ?

Cum ne putem asuma poezia?

Numai conștiința limitării exclusiv la lumea aceasta, numai conștiința că prin negații succesive (apofatice) ajungem muți în pragul unei afirmații niciodată gândită rațional, te poate face să intri în această cumplit de îngerească stare a poeziei, în timp ce lumea văzută manifestă o definitivă putere de constrângere. Deodată, astfel, viața poetului se reînnoiește. Atunci, pentru toți ceilalți, poetul apare un iresponsabil și atroce învesmântat în umilință, dar seducător prin aceea că poate mijloci nu alegerea între contrarii ci între lumi, asemenea Cuvântului. Căci poetul, asemenea Cuvântului, are o moarte foarte personală. Doar luciditatea constrângerii este calea lui către poezie, orice altă cale nu ni-l poate înfățișa decât instructiv și beletristic.

Însă constrângerea mundană – cu toții suntem constrânși – oamenii au anulat-o legal, și imediat au ignorat-o, când au pus la punct un set de principii ajutătoare ce te pot face să ai mintea deschisă, la modă in tendințele imediate și să trăiești liber.

Chiar și așa, când sugerăm că nimic nu e doar social sau cultural sau economic nu facem decât să invocăm razant înclinațiile noastre poetice din născare, căci poezia se rostește din chiar temeiul ființării, vizibilă, anacronică, după moravuri și oricât de la suprafața lumii ne-am duce crucea limbii vorbite, încât s-a ajuns la instituționalizarea, prin rectificare și adăugiri ambientale, a poeticului și poeziei sub forma sentimentalismului ori a căldicelii vulgare impusă cu blândețe și profunzime istorică…ceea ce ne face să vrem și să credem că suntem poeți. Până la a fraterniza între noi sau a-i ignora cu desăvârșire pe ei.

Numai că a ști că suntem muritori, la care se adaugă și infinitul lumii materiale, este o constrângere ce înseamnă vulnerabilitate absolută, și pentru că poetul vrea să aibă suplețea acestei asumări eroice, poetul trebuie să apară ca un iresponsabil, ca un sinucigaș, pentru oricine l-ar privi dinspre lume și moarte, cu siguranță și inconștiență adică, tocmai pentru ca atemporalitatea și locuirea poetică să dezvăluie adevărul că numai constrângerea mundană poate da perspectiva care, tocmai pentru că exprimă suferința conștientă și tenace, poate vedea bucuria și sacrificarea altruistă a poetului.

Orice egoism, in acest caz, chiar și cel al sinuciderii, nu e decât o formă banală de instabilitate materială a naturii, atunci când se confruntă cu toate formele de transcendență, mai cu seamă poetice, de la creație până la folositoarea zăbavă a cititului.

Noi, care ne știm toate limitele, suntem dezinteresați de suferința poetului, iar ignoranților, oricâtă inteligență ar avea, nu le e de folos. Poezia se va impune totuși, pe măsura inteligenței celui care o respinge, dar intr-un mod atât de cumplit, și va fi atât de chinuitoare, încât va fi negată foarte inteligent; iar dacă această negare ne va da tîrcoale, în încăpățânarea ei sofistă, exact în măsura în care nu se va putea împrieteni cu chinul îndărătniciei, va transforma inteligența noastră de rezistență animalică în înțelepciunea de a ajunge, înfruntându-ne limitele, la Poezie. Asumându-ne-o.

 

ION STRATAN (1955-2005) A absolvit cursurile Facultăţii de Filologie din Bucureşti (1981) şi a debutat în acelaşi an cu volumul Ieşirea din apă (debut publicistic în 1972, în revistaAmfiteatru). Membru al cenaclului „Amfiteatru“, al „Cenaclului de Luni“ condus de Nicolae Manolescu și al cenaclului „I.L.Caragiale” din Ploiești, membru al conducerii revistei Contrapunct și bibliotecar la Biblioteca „Nicolae Iorga” din Ploiești. A colaborat cu poezie, critică literară, eseuri, traduceri la numeroase reviste literare din ţară. Semnatar, alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei şi Florin Iaru, al volumului Aer cu diamante (1982), care a marcat consacrarea „generaţiei optzeciste”. Distins cu numeroase premii literare, între care Premiul Fundației „Nichita Stănescu“ (1990), Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1993), Premiul „Mihai Eminescu“ al Academiei Române (1995), Premiul Asociaţie Scriitorilor din Bucureşti (2001).

Cărţi publicate: Ieșirea din apă (1981), Aer cu diamante (împreună cu Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Florin Iaru, 1982), Cinci cântece pentru eroii civilizatori (1983), Lumina de la foc (1990), Lux (1992), Ruleta rusească (1993), Desfacerea (1994), O zi bună pentru a muri (1995), Cântă, zeiță, mânia (1996), Mai mult ca moartea (1997), De partea morților (1998), Cafeaua cu sare (1998), Apa moale(1998), Crucea verbului (2000), Zăpadă noaptea (2000), O lume de cuvinte (2001), Spălarea apei (2001), Biserica ploii (2001), Jocurile tăcute (2001), Biblioteca de dinamită (2001), Pământ vinovat (2003), Ţara dispărută (2003), Cartea ruptă (2005), Cimitirul de maşini(2005).

(Foto: De la stinga la dreapta: Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Mircea Cǎrtǎrescu și Florin Iaru)

(F. Manole)

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialePersonalitățiPromovate

Ion Stratan

ion_stratan

Ion Stratan (n. 1 octombrie 1955, Izbiceni, Olt, România – d. 19 octombrie 2005, Ploiești, România) a fost un poet român 80ist.

Biografie 

S-a născut la 1 octombrie 1955 în comuna Izbiceni, din județul Olt și a murit în mod tragic, sinucigându-se în apartamentul său din Ploiești, la 19 octombrie 2005. De aceea, nu mai pot fi citite decât într-o anumită cheie premonitorie titlurile cărților sale sau versuri precum:

„Viața asta, moarte înceată
Și viața cealaltă, o moarte iute
Nu mai pot, nu mai vor pe-ncercate
Primat să-și dispute
Nu mai vrea lumea cealaltă să se opună aici
Și nici existența nu vrea sa mai pară
Un gol de furnici/ S-au săturat existențele
De-atâta vid
Haide și tu, prag între dânsele
Să aluneci avid.”

(„Moarte înceată”, din volumul „Spălarea apei”, Editura Eminescu).

De altfel, în ultimii ani, Ion Stratan a publicat cu o febrilitate luată de unii drept inexigență, de alții ca o revărsare a adâncului său poetic, împiedicat să publice timp de un deceniu de către autoritățiile comuniste.

A absolvit în 1981 Facultatea de Limbă și Literatura Română a Universității din București. În timpul studenției a fost membru al cenaclului „Amfiteatru”, apoi al „Cenaclului de Luni” condus de criticul literar Nicolae Manolescu și al „Cenaclului I.L.Caragiale” din Ploiești. A fost cel mai distins poet al Cenaclului de Luni la o vreme când ceilalți optzecisti încă își pregăteau ucenicia. A fost redactor șef al revistei Contrapunct și bibliotecar la Biblioteca „Nicolae Iorga” din Ploiești.

Este unul dintre optzeciștii care a luat poezia în serios, consacrându-i viața. Prieten cu Nichita Stănescu, considerat drept cel mai important continuator al acestuia, Stratan a recurs și la izvorul celuilalt mare ploieștean al Râsu-plânsului, Ion Luca Caragiale, dar în tonul sumbru al berlinezului sensibil la dezastrul din 1907.

Ion Stratan a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București în ziua de 22 octombrie 2005, în vecinătatea nu foarte îndepărtată a bătrânului Nichita, fiind condus pe ultimul drum de către rude, prieteni, co-generi optzeciști și scriitorii importanți contemporani. Avea, la fel ca Nichita, numai 50 de ani. A fost membru al Cenaclului de Luni.

Volume publicate 

Debutează în 1981 cu volumul de versuri Ieșirea din apă.

A mai publicat: Aer cu diamante (în colaborare cu Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Florin Iaru, 1982);

  • Cinci cântece pentru eroii civilizatori (1983)
  • Lumina de la foc (1990)
  • Lux (1992)
  • Ruleta Rusească (1993)
  • Desfacerea (1994)
  • O zi bună pentru a muri (1995)
  • Cântă zeiță mânia (1996)
  • Mai mult ca moartea (1997)
  • De partea morților (Editura LiberART, Ploiești, 1998)
  • Cafeaua cu sare (1998)
  • Apa moale (1998)
  • Crucea verbului (Editura Paralela 45, [2000)
  • Zăpadă noaptea (2000)
  • O lume de cuvinte (2001)

Prezențe în antologii 

  • Este prezent cu un grupaj de poeme în „Antologia poeziei generației 80” (Editura Vlasie, 1993) și în antologii din Franța, Anglia, SUA, Serbia, Macedonia, Canada, Germania, Mexic. 
  • Este tradus în limba franceză cu volumul antologic „La roulette russe” (Éditions Royaumont, 1995).
  • Este tradus în limba spaniola cu volumul „Antología de poesía rumana” (Universidad Autónoma Metropolitana, 2000) în traducerea lui German A. de la Reza, ISBN 970-654-516-6.
  • 1994 Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), – „Lumina piezișă”, antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în traducerea lui Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1994, ISBN 3980387119

Premii și distincții 

  • Premiul Fundației „Nichita Stănescu” (1990) 
  • Premiul Uniunii Scriitorilor (1993)
  • Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1995) 

Afilieri 

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, al ASPRO (Asociația Scriitorilor Profesioniști din România) și al Asociației ADELF France.

(Wikipedia)

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialePromovate

Video: Cenaclul IL Caragiale – 23 septembrie 2019

C10

Cenaclul IL Caragiale – 23 septembrie 2019

Eseul săptămânii 23.09.2019, Teodoru Ghiondea

Teodoru Ghiondea

Eseul săptămânii 23.09.2019, Teodoru Ghiondea

Publicată de Ramona Muller pe Luni, 30 septembrie 2019


 

Poet în recital, 23.09, 2019, Valentin Irimia

Valentin Irimia

Poet în recital, 23.09, 2019, Valentin Irimia

Publicată de Ramona Muller pe Luni, 30 septembrie 2019


 

Despre Suflet , 23.09.2019, Florin Manole

Florin Manole

Despre Suflet , 23.09.2019, Florin Manole

Publicată de Ramona Muller pe Luni, 30 septembrie 2019

 

(Ramona Muller)

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialePromovate

Cronică literară, ședința Cenaclului literar I.L. Caragiale, 23.09.2019

C7

Cuvintele ruginii săgetate de echinocțiul de toamnă prind sensul convingător și filosofico-teologic în spațiul primitor al Filarmonicii Paul Constantinescu din Ploiești. Rubrica ”Revista presei” este înlocuită de către președintele cenaclului Ioan Vintilă Fintiș cu rezolvarea unor probleme administrative legate de acivitatea literară a grupului.

Dacă ”toamna se numără bobocii” și în cadrul cenaclului se numără persoanele noi care s-au adăugat minunatului nostru colectiv. Ne bucură prezența unor membri ai cenaclului literar ”Atitudini” și sperăm într-o bună colaborare reciproc avantajoasă.

Rubrica ”Cel mai recent poem” ni-i aduce în prim plan pe : Adrian Iliescu (epigrama ”Unei fete visătoare”), Ema Petrescu (”Așteptare”), Ionel Sima ( ”Dumerire”, ”Joc poetic”), Mihai Ivănescu (poezii din vol. ”Fecioarele de la Parepa), Luminița Bratu (”Gânduri la pândă”, „Toamnă”), Maria Bem (”Balerina”), Georgeta Popescu (”Taina vieții), Anda Miroiu (”Cronică abstractă”) și Dorin Boroianu (”Stare civilă”).

Rubrica ”Despre suflet” ne redescoperă prin Florin Manole interiorul uman insistând asupra unor analize aplicate ce pornesc de la cartea lui Platon ”Phaidon”, considerată una dintre cele mai importante cărți ale lumii. Socrate, condamnat la moarte, încearcă să își convingă prietenii săi că sufletul este nemuritor. Pornind de la experiența religioasă și revoluția filosofică legată de Platon, sufletul este indestructibil. Civilizația este doar un instrument mental , pe când singur adevăr al libertății și singura libertate a adevărului constă în ”soarta sufletului”. Teodoru Ghiondea referindu-se, în acest context la criza majoră a umanității, consideră că ”mitul este o realitate spirituală în sine și că Aristotel ne dă începutul tuturor științelor.” ”M-am născut de unde nu știam, de ce să îmi fie frică de moarte?” Avem nevoie de sacru, de autenticitatea și autentificarea mitului în care transcendența are un rol major pentru redescoperirea sensului și a sufletului.

Ioan Vintilă Fintiș ne prezintă ”Poetul în recital”, pe Valentin Irimia, vechi membru al cenaclului și cu o vastă experiență literară. În anul 2014, colegul nostru a obținut Premiul Uniunii Scriitorilor din România la secțiunea debut, filiala Brașov pentru volumul ”Chemarea nedeslușitului”. Au urmat alte volume și prezența sa în numeroase antologii literare.

”Valentin Irimia este un autor cu o bogată conștiință estetică, experimentat. Poezie discursivă, bine scrisă, potrivită pentru a fi recitată pe scenă. Creațiile lui sunt străbătute de un lirism autentic unde imaginativul se degrevează de orice încorsetare. Sonoritatea unor neologisme paote aduce aminte de retorica poeziei păunesciene” afirmă Alex Ștefănescu.

”Valentin Irimia nu este, deci, un autor monocord.

Lectura poeziilor sale cere, sau invită la implicare. Sentimentul tristeții, cel care tutelează poeziile ce aparțin acestei secțiuni, este generat nu atât de frustrările individului cât de categoria general-umanului.” îl prezintă Florin Costinescu în prefața volumului de debut pe colegul nostru.

Remarcând importanța sonetului în literatura universală (Francesco Petrarca, Rimbaud) și în literatura română (Mihai Eminescu, Vasile Voiculescu, Adrian Munteanu, Grigore Grigore) Ioan Vintilă Fintiș apreciază noua carte a lui Valentin Irimia, ce va include cele 100 de sonete se va bucura de un real succes. Poetul ne încântă cu 10 sonete din care exemplificăm:

Noduri și semne

Tăcerea mea dormind pe-un pat de pușcă
Visează semne-n fiecare nord,
O altă zi e alt atac de cord
Ce cu zminteală din cuvinte mușcă.
Ca niște aripi ce învață mersul,
Peste credințe, peste gingășii,
Se-așterne bruma resemnării și-i
Un fel de boală ce-mi subjugă versul.
Cu-anestezii ce mă-nfășoară încă,
Coboară-n trup târâșuri de năluci,
Spre-o zare mai umbroasă, mai adâncă.
Sonetul acesta cară-n spate cruci
Până când tâmpla mea devine stâncă
Să o ciocnească îngerii uituci.

În viziunea lui Ioan Vintilă Fintiș, Valentin Irimia este un poet viguros, în care starea poetică este foarte profundă , vie și supremă. Poezia lui ”este împănată cu metafore, dar el construiește o stare poematică necesară.”

Livia Dimulescu apreciază că subiectul liric al poemelor prezentate are sevă, acumulează sensul și concentrează unitatea într-o manieră net superioară etapelor anterioare. Teodoru Ghiondea apreciază că partea puternică a sonetelor prezentate o reprezintă proximitatea simbolului, iar poezia vie este exprimată de legitimitatea sincerității cu care a fost creată. Domnul profesor remarcă structura coerentă a textelor lui Valentin Irimia. Aprecierile doamnelor Ana Hâncu și Maria Bem completează portretul scriitorului Valentin Irimia, ca model de rafinament artistic și plurivalență. Florin Manole consideră că acest stil i se potrivește cel mai bine autorului, deoarece se integrează funcțional în toate cerințele și regulile sonetului.

”Eseul săptămânii” ne este prezentat de domnul profesor universitar, Teodoru Ghiondea în maniera sa deja obișnuită, dezvăluind semnificații surprinzătoare și fețe ale unui alt înțeles de situații și contextual. ”Eternul feminin” ne-o descoperă pe Pena Corcodușa în diferite ipostaze, inaccesibile la prima citire sau simțire, dar reintrepretate major de domnul Ghiondea în studiul său analitic.

“Pena Corcoduşa e cheia de boltă, martorul mut, masca superlativă a dramei. Apare numai la începutul şi la sfârşitul ei, cum se cuvine într-o adevărată fabulă sacră, în marginea omenirii obişnuite”

Numele Penei este unul cu multiple sensuri: V. Lovinescu o numeşte “Doamna Pena”, adică “Doamna înaripată” , urmând o etimologie preponderent de tip nirukta; dar nu credem că trebuie ignorată nici etimologia latină: poena, ae = suferinţă, durere,

chin, pedeapsă (aşa cum apare la Seneca şi Ovidiu), sau chiar răzbunare (Horaţiu). Se pare că provine din limba greacă: poine = (personificarea) răzbunării şi a pedepsei, identificată în anumite împrejurări, cu Eriniile 11 , ceea ce ar explica, împreună cu etimologia sa latină, aspectul “sacrificial”, de încarnare a suferinţei, a durerii, poate chiar acela de obiect al “răzbunării” zeilor pentru clipa de Lumină pe care a întâlnit-o pe parcursul unei vieţi mai mult decât anonime:

“Era o fată de mahala, nu prea tânără, puţin căruntă la tâmple; o ştiam dela balurile mascate şi dela grădinile de vară.” (Mateiu Caragiale – Craii de Curtea –Veche).

Inimitabilul nostru actor, Nicu Drăgulin încheie o seară minunată lecturându-ne un fragment din ”Moromeții” lui Marin Preda.

(Ramona Muller)

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialePromovate

STAGIUNEA DE TOAMNĂ A CENACLULUI I.L. CARAGIALE – PLOIEȘTI

afis_cenaclu_23_septembrie_2019

Începând cu data de 23 septembrie 2019, se reiau ședințele Cenaclului I.L.Caragiale la Filarmonica ”Paul Constantinescu” din Ploiești, între orele 17.00-19.00.

Programul este următorul:

  1. Revista presei culturale
  2. Cel mai recent poem.
  3. POET ÎN RECITAL – VALENTIN IRIMIA   ”10 SONETE”
  4. Teodor Ghiondea -Eseul săptămânii
  5. O recitare – Nicu Drăgulin

Vă așteptăm la orele 17.00.

(Ioan Vintilă Fintiș)

mai mult
1 2 3 4
Page 1 of 4