Cenaclul I.L. Caragiale

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Sunteți invitați la o nouă întâlnire, sub mângâierile unei blajine înserări de toamnă, luni, 12 octombrie, ora 17, în sala Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești.

Vom avea creație, poezie, istorie și… teatru.

Rubricile întâlnirii:

• Cea mai recentă creație
• Lecția de poezie – lector Maria Bem
• 11 Minute de istorie – lector prof. Emilia Luchian
• Lectura de cenaclu – „Take, Ianke și Kadar” – adaptare de Doru Gogulancea, după piesa lui Victor Ion Popa

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

În partea a doua a ședinței, protagoniștii serii, Florin Manole și Adi Serafim, au oferit celor prezenți o expunere curajoasă, sub forma unui dialog structurat pe tiparul cvasi-matematic: introducere/ipoteză, demonstrație și concluzie, sub titlul bine evidențiat de afiș: „De ce ne mai trebuie nouă poezie?”

I. PERSPECTIVA FLORIN MANOLE

Selectând dintr-un laborios eseu personal, intitulat NAOSUL ONTOLOGIC AL POETICULUI ȘI EXILUL TEHNICIST, intervenția lui Florin Manole nu a fost o simplă prezentare literară, ci o radiografie a culturii actuale. Eseul este structurat pe paragrafe, fiecare în parte ridicând ștacheta cerințelor scrisului deasupra mediocrității. Eseul este structurat în paragrafe distincte.

1. Locuirea poetică și criza cetății contemporane

Pornind de la întrebarea lui Friedrich Hölderlin — „La ce bun poeții în vremuri sărace?” —, lectorul nu a venit să ne mângâie pe creștet cu admirația față de poezii comode, ci a intrat în arenă cu bisturiul unui chirurg care vrea să afle unde exact s-a rupt legătura dintre om, cuvânt și Dumnezeu. În cadrele naosloghiei (hermeneutica spațiului sacru interior, a omului văzut ca biserică vie), textul încetează să mai fie un simplu decor estetic, devenind o probă directă a prezenței. A răspunde astăzi la întrebarea de ce ne mai trebuie poezie înseamnă a chestiona modul în care omul mai poate locui pământul în epoca mașinilor inteligente și a „nemuririi digitale”.

2. Cele două paradigme ale adevărului

Florin Manole critică transformarea poeziei contemporane într-o simplă „aplicație de mobil”, adică într-o tehnică de descriere a realității banale. Astăzi, oricine notează clinic ce a mâncat la micul dejun sau ce traumă de moment a mai suferit are impresia că face poezie, apelând la adevărul ca simplă corespondență (adaequatio). Autorul ne spune că asta e doar o iluzie periculoasă, un progres fals care naște o literatură mediocră, plată și tehnicistă.

Adevărata poezie se bazează pe Adevărul ca Persoană, adică Însuși Cuvântul Întrupat („Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”). Actul poetic autentic reface simbolic gestul Logosului: aducerea nevăzutului în văzut, oferind lumii greutate ontologică. Sărăcia vremurilor noastre, cum arăta și Martin Heidegger, constă tocmai în eclipsa Adevărului ca Persoană, iar poezia descriptivă nu face decât să legitimeze această lipsă de sens.

3. Limba ca dar și adresare ipostatică

Deși asumarea Adevărului ca Persoană reface legătura ontologică a limbajului, ea reprezintă o garanție a credinței, iar nu în mod automat a valorii poeziei înseși. Totuși, marea iluzie a modernității secularizate este să creadă că posedă limba ca pe o proprietate privată a speciei. Limba ne este dată ca o participare la Logosul primordial prin care s-au făcut toate. Atunci când poezia refuză să fie un simplu zgomot tehnicist, ea redevine o adresare intimă și cutremurătoare către un „Tu” absolut, care este o Persoană. A o rupe de acest naos ontologic înseamnă a o condamna la moarte prin asfixiere semantică.

4. Critica lui Heidegger și impasul Logosului la Gheorghe Iova

Prin gestul său radical de a deconspira iluzia reprezentării, Gheorghe Iova nimicește lucrurile ca simple obiecte pentru a le restitui intensitatea de semne vii. Când Iova refuză limbajul curent, el păzește un gol al conștiinței care trebuie să rămână curat de idoli, ferindu-l de zgomotul cetății.

Cu toate acestea, din punct de vedere istoric-filozofic, Iova s-a construit ca un critic acerb al lui Martin Heidegger, intuind capcana sacralizării abstracte a limbajului ca „casă a ființei”. Încercând să scape de teroarea ontologiei heideggeriene prin acțiunea textuală brută, Iova ajunge exact în același impas în care s-a prăbușit filosoful german. Heidegger a rămas blocat într-o tautologie în care „limba vorbește”; Iova, transformând scriitorul în „autor-martor” al propriei mecanici textuale, plonjează în reversul aceleiași fundături: textul se autoreferențiază la nesfârșit, devenind o închisoare grafică. Amândoi se izbesc de zidul logosului impersonal. Refuzul Întrupării îi condamnă la o asceză formală fără mântuire, demonstrând că orice încercare de a stăpâni limbajul fără recunoașterea Cuvântului ca Persoană se soldează cu o capitulare în fața propriului instrumentar.

 5. Deconstrucția lingvistică și metafizica „Tu”-ului reprimat

Când criticii caută forme noi ori când lingvistica postulează că limba este un simplu contract social sau un sistem arbitrar de semne (în sens saussurian), ei nu fac altceva decât să camufleze o căutare de ordin superior a „Tu”-ului originar. Arbitrarul structural nu este o victorie a imanenței, ci o formă inversată de apofatism: demonstrează că numele nu epuizează lucrul, indicând o transcendență ascunsă.

Adevărata problemă a poeticului contemporan survine din secularizarea Marelui Celălalt (l’Autre). Când cetatea și critica profanează această instanță sacră, privind-o ca pe o simplă construcție socială, legătura metafizică se rupe. Ignorând și reprimând „Tu”-ul originar, suntem aruncați în „Eu”-ul unui egoism feroce. Captiv în propriul solipsism, scriitorul contemporan își transformă meșteșugul într-o mecanică a auto-analizei sterile, un poetic ce devine o simplă tehnică de autopsiere a propriului ego atomizat.

 6. Mecanismul căderii: de la Învățătorul interior la închisoarea tehnicistă

În starea sa originară, naoslogică, Celălalt se înfățișează ca Alteritate Pură, ca un Învățător lăuntric în fața căruia ființa se descoperă prin ascultare și ucenicie. Relația este definită de o deschidere prin jertfă: omul se lasă modelat de Cuvânt. Totuși, când această deschidere este refuzată din mândrie epistemică, ego-ul uman începe să-L obiectiveze pe Învățător, transformându-L într-o „știință”, într-un ansamblu de dogme moarte și sisteme rigide. Celălalt încetează să mai fie un Partener de dialog și devine un simplu obiect de cunoaștere orizontală.

Această transformare produce nașterea eului tehnicist, care utilizează tehnica ca pe o unealtă neutră, fără să-i înțeleagă rădăcina ontologică. Naoslogia IABiT afirmă că esența tehnicii nu este de natură umană sau materială, ci este de natura unei măreții heruvimice detronate, a angelicului prăbușit. Tehnica reprezintă reflexul acelui hubris luciferic care caută să refacă creația prin autonomizarea formei și separarea ei de Sursa Vieții; este o inteligență formidabilă, dar decuplată de la Iubire. Abia când poetul va rosti această esență teribilă – recunoscând în tehnicismul său o fascinație pentru splendoarea rece a spiritului decăzut -, abia atunci se poate spera la o depășire a impasului.

7. Perspectiva și analiza în context a Principiului IABiT-Gödel

În acest punct de criză, naosloghia introduce instrumentul său de boltă: Principiul IABiT-Gödel (mărturisirea algoritmică a incompletitudinii în fața omenescului). Folosind o paralelă sclipitoare, Manole ne trimite la matematicianul Kurt Gödel pentru a ne explica de ce poezia nu se poate salva singură, din interiorul ei. Așa cum un sistem matematic complex este structural incomplet și are nevoie de o validare din exterior (un meta-sistem), tot așa limba decăzută în tehnicism descriptiv devine un sistem închis. Când poezia contemporană sau inteligența artificială rulează exclusiv pe modelul corespondenței aristotelice, ele pretind o auto-suficiență circulară, o imensă halucinație semantică: text din text, o „vorbărie” automată.

Forța corectivă a temperării naoslogic-gödeliene nu este o simplă constrângere cibernetică. Cititorul sau auditorul nu este un robot; el este un om viu, chemat la libertate și discernământ. Fără un efort conștient de a privi în profunzime, omul contemporan riscă să identifice un progres fals acolo unde există doar o supunere definitivă în fața „vorbăriei”, acea sporovăială profană care parazitează cuvintele. Acest text configurează o bună situare a așteptării la porțile Naosului, un teritoriu deschis care păstrează șansa unică de a redeveni mărturisire și prezență în chip poetic, în vremuri sărace.

 8. Tragicul asumării ontologice și sărăcirea cetății

Tragicul vieții nu este o simplă recuzită biografică, ci o necesitate ontologică determinată de ruptura dintre starea căzută a lumii și tensiunea transfigurării. Poetul atins de Adevărul ca Persoană își asumă o răstignire a propriului eu pentru ca limbajul să poată învia ca metaforă vie.

La Nichita Stănescu, poezia se reorientează spre o metafizică radicală a limbajului; în Elegia a zecea, exclamația „Sunt bolnav de ceva care se cheamă cuvânt” exprimă tocmai această suferință a asumării, lăsând lucrurile să-și strige logosul intern. În mod similar, în Axion Esti, Odysseas Elytis împrumută structura Liturghiei bizantine pentru a scrie despre Frumos și Bine ca realități cucerite prin suferință metafizică: „Am ridicat un naos de lumină albă”. Înlocuirea Adevărului ca Persoană cu adevărul descriptiv produce efecte devastatoare în cetate, născând lozinca postmodernă „orice este poezie”. Când spiritul critic nu mai este antrenat, opiniile decad în simple judecăți de gust, rezultând o așteptare mediocră în fața unui poet transformat într-un simplu funcționar al textului.

9. Reperul naoslogic și limita garanției

Teza radicală a naoslogiei este că asumarea Adevărului ca Persoană poate fi o garanție a credinței creștine, dar nu constituie o garanție automată a condiției de poet sau a calității operei literare. Această distincție salvează critica de reducționismul pios. Nu orice text cu vocabular teologic este poezie; adesea, literatura moralizatoare cade în același tehnicism exterior, descriind un ritual golit de viață. Condiția de poet rămâne o taină legată de o dublă fidelitate: cea față de Adevărul ca Persoană (profunzimea metafizică) și cea față de meșteșugul limbajului ca dar divin (asceza formală). Credința fără geniu estetic produce doar bune intenții versificate, la fel cum geniul estetic fără Logos produce doar artefacte tehnice strălucitoare, dar moarte ontologic.

10. Aplicație exegetică: „Odă (în metru antic)” de Mihai Eminescu, ca strigăt al Naosului destrămat

Pentru a demonstra experimental valoarea teoremei naoslogice, autorul propune o exegeză pe Odă (în metru antic) de Mihai Eminescu, poem ce relevă mecanica pierderii și recuperării „Tu”-ului prin jertfirea eului tehnicist.

Poemul debutează cu constatarea unei stări de imanență absolută, o autarhie iluzorie a eului: „Nu credeam să-nvăț a muri vrodată; / Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi, / Ochii mei cătam spre-o stea / A singurătății”. Strofa descrie hibrisul eului autonom, izolat solipsist în mantaua sa, refuzând moartea ca prag ontologic și privind lumea ca pe o simplă corespondență aristotelică între privire și obiect. Mutația survine brusc prin apariția Alterității, eveniment ce fracturează sistemul din exterior: „Când deodată răsăriși în cale-mi, / Suferință tu, dureros de dulce…”. Introducerea pronumelui „tu”, asociat cu suferința, marchează iruperea Marelui Celălalt (Învățătorul lăuntric) care sparge haina izolării, obligând subiectul să bea până în fund „voluptatea morții neîndurătoare”.

Urmează strofele de maximă asceză, în care poetul experimentează tocmai frigul ontologic al izolării, comparându-se cu Hercule mistuit de haina lui Nessus și centaurul Nessus ars de propriul sânge mizer. Această mistuire este descrierea poetică exactă a momentului în care omul realizează că limbajul și corpul său, când sunt folosite doar ca instrumente de posesiune tehnicistă, devin arme auto-distructive: „Focul meu a-l stinge nu-mi pot cu toate / Apele mării”. Apele mării – imanența, factualul cetății, acumularea tehnică – sunt neputincioase în fața unui incendiu ontologic. Sistemul formal își recunoaște neputința.

Climaxul naoslogic se consumă în strofa finală, unde se produce marea răsturnare a perspectivei prin asumarea jertfei și declararea incompletitudinii: „De-al meu propriu rug mă ard în flăcări, / Pot începe să mă-nviu din mine / Turburat de-al meu dor? / Pe-al meu rug mă ard în flăcări… / Pieră-mi ochii ori îndărăt amăgitorii, / Redă-mi inima”. Pentru ca Naosul să fie reconstruit, eul solipsist trebuie să se ardă pe propriul rug. Asceza eminesciană cere extirparea „ochilor amăgitori” – adică a acelei priviri descriptive, aristotelice, care transformă totul în obiect de consum sau tehnică. Cererea finală, de o simplitate liturgică cutremurătoare – „Redă-mi inima” -, restabilește, prin instanța imperativului rugăciunii, puntea către Celălalt. Inima devine din nou Naosul, centrul mistic în care omul se poate reîntâlni cu Adevărul ca Persoană. Eminescu demonstrează astfel că poezia adevărată începe abia acolo unde tehnica axiomatică se recunoaște învinsă și își declară incompletitudinea, lăsând loc „Tu”-ului să re-formuleze ființa.

11. Concluzie: Asumarea justificată a periferiilor culturale

Ne mai trebuie poezie și poeți pentru a nu ne sufoca în orizontalitatea tehnicismului absolut. Nu avem nevoie de scriitori care să descrie mecanic realitatea degradată – pentru aceasta există algoritmi și sociologie. Ne trebuie poeți care, asumați tragic, să spargă carapacea adevărului de suprafață și să ne pună în contact cu Adevărul ca Persoană.

Totuși, o privire naoslogică lucidă asupra cetății contemporane obligă la o nuanțare. Așteptarea poetului autentic în mediocritate se consumă prin acțiuni culturale orizontale și manifestări festive. Spiritul critic tinde să condamne aceste ritualuri publice, catalogându-le drept superficiale, descriptive sau formale. Cu toate acestea, oricât de precare ar părea la o analiză riguroasă, aceste acțiuni își au justificarea lor profundă în economia cetății. Ele funcționează ca o memorie palidă, dar încăpățânată, a faptului că societatea are nevoie de un spațiu dedicat gratuității cuvântului. Festivalul, premiul de uz public sau recitarea solemnă păstrează în corpul social reflexul de a privi, măcar pentru o clipă, dincolo de utilitarismul economic imediat.

Aceeași înțelegere se cuvine acordată și pentru ceea ce numim poezie contemporană. Fie că este minimalistă, tranziențială sau pur descriptivă, ea nu trebuie privită ca un inamic ontologic, ci ca o mărturie vie a stării de exil în care se află limbajul uman. Fiecare curent contemporan încearcă, în felul său orizontal, o limpezire a carcasei semantice, o ordonare a traumei sau o fixare a realului. Chiar și în eșecul ei de a atinge Adevărul ca Persoană, poezia contemporană își justifică existența prin faptul că menține treze uneltele limbii, pregătind terenul – prin exercițiu și explorarea propriilor limite – pentru acea survenire rară a cuvântului transfigurat. Reîntoarcerea la reperul Adevărului Ipostatic și recunoașterea faptului că limba nu ne aparține, ci ne convoacă la dialogul cu Divinitatea, rămâne o urgență spirituală absolută. Concluzia ultimă a acestei radiografii este una a speranței: Vremurile nu sunt atât de sărace încât poeții să nu le poată locui în chip liturgic, ci omul contemporan a uitat să mai privească spre cer din propria sa arenă.

II. PERSPECTIVA  ADI SERAFIM

Expunerea, în stilul său caracteristic, mai ușor de digerat de către auditoriu, a fost prezentată în paragrafe orientative, înlănțuind armonios ideile filozofiei personale.

1. „La ce ne mai trebuie nouă și poezie… mă întreb oțărât!”

„La ce e bună?! Pentru atunci când ai mult aer și nu ai destulă respirație. Citești poezia și chiar atunci respirația ți se îndulcește și mai multă ți se urcă în cuprinsul pieptului.”

Poezia, în viziunea lui Adi Serafim, se instalează atunci când cuvintele curg singure din miezul spațios al ochilor topiți de iubire. Autorul avertizează însă asupra mândriei de a scrie sau de a citi: în fața textului, nimeni nu are vreun merit personal. Fără un sâmbure, un fulg sau o sămânță de revelație, pretenția că ai prins singur poezia este o simplă iluzie.
Emoția estetică este, în esența ei, de natură dumnezeiască, fiind din aceeași substanță cu emoția rugăciunii înalte sau adânci – căci, la urma urmei, în planul spiritului, înaltul și profundul sunt totuna. Atunci când simți poezia, în ființă se produce o maree. Iar dacă vapoarele sunt sterile fără flux și reflux pentru a ști când porturile sunt accesibile, atracția universală care provoacă această maree în respirația umană nu este altceva decât răsuflarea Duhului – adevăr recunoscut și de Sir Isaac Newton.

 2. Limba poeziei și jocul columbit al cuvintelor

Fiecare poezie reprezintă o limbă străină în sine. De aceea se și folosește în vorbirea curentă expresia „o limbă de pământ”, fără ca sensul ei să aibă vreo legătură cu geografia. Chiar și atunci când ai norocul de a fi fermecat citind sau scriind, aceea nu mai este o simplă tehnică, ci o revelație în care omul încetează să mai fie un simplu instrument.
Căutarea oarbă printre rosturile cuvintelor nu aduce lămurirea. Te poți juca nițel cu cupluri conceptuale sau sonore precum definit – infinit, definitiv – infinitiv, verb – cerb sau verb – imberb, crezându-te un Cristofor Columb al sensurilor, un descoperitor rătăcit. Însă abia când ochiul se încălzește până la temperatura de împlinire, iar încăperea ființei devine spațioasă, apare șansa unică de a împărtăși. Nimeni nu va ști cu adevărat ce ai trăit în acea clipă; fiecare cititor va recunoaște mereu altceva în textul tău și va fi imposibil să fie puși de acord. Dar acest lucru nici nu contează. Important este miracolul de a deveni, așa cum spune Cartea, un vlăstar vegetal și înțelegător prin care Domnul a răsărit un mit și o trăire. Atunci ființa devine gata să cânte în gura mare: „Vai, ce mult mi-a mai trebuit și mie, și nouă ne-a trebuit o poezie, un pic!”

3. Instrumentele zborului: De la Sorescu la vertijul metaforei

Pentru a înțelege lumea, apelăm la întrebări, afirmații sau negații. Dacă spunem simplu: „Mă doare corpul”, enunțul rămâne în banalul factual. Însă dacă modificăm radical perspectiva, exclamând asemenea primilor romantici: „Mă doare zborul”, limbajul basculează în poetic. Poți alege să fii lapidar și isteț ca Sorescu, filosof ca Doinaș sau Barbilian, sau să te lași păcălit oratoric precum Marin Sorescu, cel care, resemnat că n-are stofă de vânător, pleacă totuși la vânătoare, încordează arcul și observă mirat că arma seamănă cu o liră, începând să cânte din ea.

Instrumentul preferat rămâne însă metafora, definită ca o comparație căreia îi lipsește un termen, o aripă, un picior, un ochi sau un plămân. Paradoxal, deși îi lipsesc elemente anatomice, metafora nu devine oloagă sau insuficientă respirator; ea devine însăși relevanța emoției și a descoperirii. Arhitecturile de metafore pot fi laconice sau organizate în adevărate jungle amazoniene. Concentrarea esențelor este sensul ultim al poeziei, o formă de pleonasm tehnic asumat, parafrazat astfel: „Iar eu scriu și nu se-aude / Miezurile din nou sunt nude.”

4. Labirintul din golf: O joacă de percepție

Drept aplicație practică pe marginea unui labirint de metafore, Adi Serafim s-a oprit asupra operei unui poet contemporan „mai fintiș de felul lui”, analizând un distih cu funcție de zenit: „noapte deasupra apei și ceață – idei evantaie albe pustietăți”.

Autorul propune o joacă de percepție: textul debutează cu o descriere aparent realistă a nopții și a ceții de deasupra apei. Însă trucul constă în faptul că cititorul este lăsat a „se duce după fentă”, pentru a fi izbit brusc de un danț metaforic amețitor, în care decorul se transformă în „idei (în) evantaie” (totuna cu) „albe pustietăți”. Apa, deși este izvorul vieții, devine pustie (Cum e posibil?), iar ideile, fiind albe, nu pot fi decât deșarte.

Vertijul textual continuă halucinant prin imagini cosmice: „golf cu planete – meduse – vârfuri de lance înfipte-n secunde / pasărea în pasăre mirată – pământul plângând sub aripa ei / de dincolo maluri / ori lumina tăiată cu sunet / cu meridianul tristeții înmugurit în tăceri”. Într-un astfel de golf care adăpostește planete, melcul percepției noastre amețește. Cum poate fi întuneric între soare și Pământ, deși lumina circulă prosper pe același traseu? În acest cosmos nocturn, cititorul se recunoaște pierdut, dar incitat și salvat.

În finalul serii, o altă definiție a apropierii de poezie a fost împrumutată de la poeta Emilia Luchian, care asigură publicul că nimeni nu este departe de starea de grație, redefinind arta prin trei intuiții luate în seamă de Adi Serafim: „Poetul este spațiul care a mai rămas dintre carte și cititor”; „Inspirația este ca pescuitul de noapte. Aerul își ține respirația”; „Cine atinge femeia de foc devine una cu arsura”.

 5. Saltul multidimensional: De la banalitate la revelație

„Avem nevoie de poezie așa cum avem nevoie de rugăciune ca să simțim că suntem vii de-adevărat. Poezia face diferența dintre plăcere și emoție. Când trăim doar în plăcere – murim. Când ajungem din urmă emoția – trăim.”
Cât de banală este descoperirea că poezia este cunoaștere — de sine sau de una-alta — sau că ea se citește cu sufletul? Întrebarea crucială este când anume se transformă această banalitate în revelație sau măcar în relevanță. Pentru a înțelege, autorul propune reconstituirea pașilor prin care un cuvânt simplu se dezvoltă în expresie a trăirii, printr-un salt multidimensional. Dacă pornim de la enunțul factual: „Iarba crește” și facem un salt, obținem: „Iarba crește în arenă. Dimineața crește sclipitor. Să vină taurii…”. Și totuși, nu este de ajuns.
Această vibrație a emoției este universală. O recunoaștem adesea la necuvântătoare, când se bucură la întoarcerea noastră sau ne însoțesc la plecare, dincolo de simplul instinct al hrănirii. Este poezia o hrană? Chiar și oamenii complet străini de poezie trăiesc, în realitate, tot datorită ei, și nu ca urmare a plăcerilor. Chiar și cei captivi în ritmul facil al rimei bani-dușmani, care își consumă existența în arenele îmbogățite cu nisip absorbitor de sânge, își întorc uneori ochii spre cer și descoperă că: „Iarba crește. Iarba crește în arenă. Dimineața crește sclipitor. De rouă să o adulmece taurii, să o mănânce. Cu o asemenea plăcere!”. Poeții sunt tocmai acești săpători care scot la iveală arene fără retori, fără rime și fără știutori.

La ce ne-a trebuit nouă poezia? Fără ea, am fi rămas în ignoranță și nu am fi descoperit niciodată rugăciunea. Cea care, amintind de Scriptură, spune: „Și trăgând corabia la uscat, au lăsat totul și L-au urmat”, mergând până în miezul Evangheliei. Rugăciunea care cere într-o dimineață: „Să mă învăț cuvintele Tale, să înțeleg poruncile Tale”. Să aflu în ce limbă și în ce multimedia îmi vorbești, în ce limbaj bogat în sunete, imagini și, într-un cuvânt – cuvinte.
În final, când cuvântul se împlinește prin asimilarea Trupului și Sângelui Mântuitorului, poetul rostește euharistiv: „Sfințește-mi gândurile și oasele, / Numărul deplin al celor cinci simțuri îl împlinește”. Abia atunci devine deplin oricare număr, oricât l-ai număra, în poezia ta.

*** Dezbaterea dintre Florin Manole și Adi Serafim nu a fost o confruntare polemică de idei, ci mai degrabă două expuneri într-un dialog complementar, o fațetare dublă a aceluiași nucleu sacru al poeticului. Cei doi autori au pornit de la o premisă comună: respingerea categorică a poeziei contemporane înțelese ca un simplu exercițiu tehnic, o cartografiere clinică și clinic-descriptivă a cotidianului secularizat. Însă, dacă diagnosticul asupra crizei literare actuale a fost identic, metodologiile discursive și soluțiile propuse au urmat căi complet diferite, reflectând structuri intelectuale profund distincte.
Dacă textul lui Adi Serafim este ca o gură de aer proaspăt, intervenția lui Florin Manole seamănă mai degrabă cu o radiografie necruțătoare. Acesta nu vine să ne mângâie orgoliile cu poezii comode, ci intră în arenă cu misiunea unui chirurg și cu logica unui matematician. El critică dur coborârea poeziei la nivelul unei simple „aplicații de mobil” descriptive, unde simpla înregistrare a unei traume banale sau a factualului cotidian pretinde că deține statutul de artă.
Cele două discursuri se întâlnesc în mod omogen în punctul în care plasează poezia adevărată dincolo de utilitarismul economic și de orizontalitatea cetății.

După o secundă de uimire a urmat potopul întrebărilor și exclamațiilor fără număr, cărora lectorii au încercat să le facă față: Răspunsul la „De ce… ?” ar fi ca să ajungem să trăim Adevărul? (Doina-Ofelia Davidescu), Implicarea și importanța Duhului Sfânt (Doru Gogulancea), Poezia este existența umană transfigurată și Până la ce limită poate merge creativitatea pentru a nu ajunge în divergență cu divinitatea? (Diana Petroșanu), Libertatea este sau nu alegere? și multe altele pierdute în iureșul unor cuvinte și idei însetate de dialog și adevăr.
Eduard-Gabriel Tănase adresează întrebarea numitului Claude AI, din al cărui răspuns selectez: „Poetul ține ușa deschisă între ce trăiești și ce poți spune. E muncă de portar, prost plătită, … Nu ne trebuie poeți, cum nu ne trebuie sare. Se poate trăi și fără. Doar că nimic nu mai are gust, și nu știi de ce.”
Nici nu mai trebuie să amintesc că acesta a fost momentul când toată lumea a început să vorbească cu toată lumea.

Timpul de găzduire în Sala Studio ajuns la limită a mutat discuțiile pe traseul dintre Filarmonică și un mic restaurant ce aștepta prelungirea discuțiilor cu ceai cald, gata de savurat.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Gabriela Petri, Maria Bem, Diana Petroșanu, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Cătălin Apostol, Eduard-Gabriel Tănase, Adi Serafim, Florin Oprea-Sălceanu, Dan Simionescu, Dan Manoliu, Dan Constantin.

Invitați: Monalise Grosu, Doru Gogulancea

Fotografii: Emilia Luchian, Maria Bem, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Invitație, afiș, cronică (sper cât mai aproape de adevăr), editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Înserarea zilei de luni, 28 septembrie ne-a readus împreună, cenacliști și oaspeți, în primitoarea Sală Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploiești. Programul anunțat s-a respectat întocmai, lectorii oferind surprize și provocări notabile.

Rubrica CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a scos din incubatoare texte inedite: Eduard-Gabriel Tănase a încântat publicul cu o proză care a surprins și a plăcut — „Căsuța din pădure”, publicată în limba suedeză; Maria Bem a lecturat poemul „Pescărușul”, iar Emilia Luchian ne-a citit„Văzutul și nevăzutul” și „Umbra lupului”, cu aprecieri sincere din partea celor prezenți.

Emilia Luchian a completat dând citire unei cronici generoase referitoare la „SPIRALA ASCUNSĂ”, Antologia aniversară – 75 a Cenaclului, apărută în volumul autoarei Evelyne Croitoru, „O privire de aproape”, publicat la Editura Neuma în anul 2026 și lansat de curând în cadrul evenimentelor culturale ELSTAR, Câmpina.

LECȚIA DE POEZIE i-a oferit ocazia lectorei Luminița Bratu să ne surprindă cu o alegere de excepție: Louise Glück (1943 – 2023), poetă și eseistă americană (cu origini iudeo-maghiare), laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2020. Din datele biografice prezentate succint am aflat că, deși a frecventat cursurile Universității Columbia, a părăsit instituția fără o diplomă formală, fapt care nu a împiedicat-o să predea ulterior poezia la universități de marcă din Statele Unite.
Influențată profund mai ales de Emily Dickinson și Rainer Maria Rilke, Louise Glück a scris numeroase volume între debutul din 1968 și sfârșitul vieții sale, în 2023 (Firstborn (1968), The House on Marshland (1975), Descending Figure (1980), The Triumph of Achilles (1985), Ararat (1990), The Wild Iris (1992), Meadowlands (1996), Vita Nova (1999), The Seven Ages (2001), Averno (2006), A Village Life (2009), Faithful and Virtuous Night (2014), Poems 1962–2020 (2020), Winter Recipes from the Collective (2021).
Opera sa se remarcă printr-o poezie austeră și directă, axată pe teme universale: copilăria, familia, pierderile, trecerea necruțătoare a timpului, dar și miracolul renașterii. Catalogată adesea drept o poetă autobiografică, Glück folosește subtil miturile clasice pentru a înlesni meditația asupra propriei vieți. Pendulând ingenios între formă și lipsa formei, manifestând o dorință acută de a-și păstra firescul, poeta atinge o complexitate profundă prin cea mai pură simplitate.
Lectora ne-a prezentat în acest sens un poem din impresionantul volum „Poeme 1962–2020”, apărut în limba română la Editura Pandora M (Grupul Editorial Trei), în colecția Anansi, în anul 2026.
Luminița Bratu și-a încheiat lecția oferind poetei prezentate un poem cu dedicație, iar nouă, o concluzie valoroasă: în linii mari, poezia înseamnă evidențierea lucrurilor mici și a simplității absolute pentru a atrage atenția asupra detaliilor cu adevărat importante ale existenței noastre.

MUZICĂ CELESTĂ

Am o prietenă care încă mai crede în cele de sus.
Nu e vreo prostuță,

dar cu toate câte le știe, efectiv
vorbește cu dumnezeu
crede cu tărie că cineva acolo sus o ascultă.
Pe pământ, e neobișnuit de pricepută.
Și curajoasă, în stare să înfrunte neplăcerile.

Găsisem o omidă pe jumătate moartă în noroi,
furnici lacome dându-i târcoale.
Mereu mă emoționează slăbiciunea, dezastrul, sunt
mereu gata să mă-mpotrivesc vitalității.
Dar și timidă, închid repede ochii.
În schimb, prietena mea era în stare să se uite, să lase
evenimentele să se desfășoare
așa cum le-a fost dat de la natură. De dragul meu, a
intervenit,
scuturând furnicile de pe creatura chinuită, după care
a așezat-o de cealaltă parte a drumului.
Prietena mea spune că îmi închid ochii în fața lui
dumnezeu, altfel nimic nu explică,
aversiunea mea față de realitate. Spune că sunt ca un
copil care-și îngroapă capul în pernă
ca să nu mai vadă, copilul care își spune
că lumina aduce tristețe –
Prietena mea e ca o mamă. Răbdătoare, dându-mi ghes
să devin odată adult, ca ea, o persoană curajoasă –

În vise, prietena mea mă mustră. Mergem
pe același drum, doar că acum e iarnă;
îmi zice că atunci când iubești lumea, poți auzi  muzica
celestă:
privește în sus , mă îndeamnă ea. Dar când privesc în
sus, nimic.
Doar nori, zăpadă, o învălmășeală albă printre copaci
ca niște mirese sărind de la mare înălțime –
Atunci mi se face frică pentru ea; o văd
prinsă într-o plasă aruncată intenționat peste
pământ –

Dar în realitate, stăm la marginea drumului, privind
cum apune soarele;
din când în când, liniștea e străpunsă de câte-un ciripit.
Acesta e momentul pe care încercăm amândouă să ni-l 
explicăm, faptul că
ne simțim atât de în largul nostru cu moartea, cu
singurătatea.
Prietena mea desenează un cerc în noroi; înăuntru,
omida stă nemișcată.

Mereu încearcă să facă din ceva un întreg, ceva frumos,
o imagine capabilă să aibă propria viață separat de
ea.
Suntem foarte tăcute. E multă pace în a sta aici, fără să
vorbești, peisajul reparat
drumul întunecându-se brusc, aerul
devenind tot mai rece, ici- colo stâncile strălucind,
licărind –
această neclintire e ceea ce iubim amândouă.
Iubirea pentru formă e o iubire pentru sfârșituri.
                                              Louise Glück

DEZVĂLUIRI

Nu mă sperie tăcerea voastră
nici gândul vostru despre ceea ce sunt
sau aș putea fi sub blândele culori
ale amurgului.
Nu mă sperie jocul cuvintelor voastre
încrucișate abil spre a-mi recunoaște
înfrângerea.
În paharul amărăciunilor se amestecă
în vârtejuri de o clipă
suferințe și bucurii subjugate
aceluiași început și aceluiași sfârșit
care ne leagă.
Suntem flori de câmp multicolore
care-și găsesc odihna sub pământul roditor
în iernile albe
pentru a răsări maiestuos în primăvară
asemenea ghioceilor imaculați
din tina însuflețită a începutului.
                               Luminița Bratu

11 MINUTE DE ISTORIE, rubrica susținută de prof. Emilia Luchian, ne-a propus o incursiune în lumea mai puțin explorată a civilizației antice a cecenilor, punând un accent deosebit pe rolul paradoxal al femeii în această societate.
Așezați în nord-vestul Caucazului încă din secolul al VIII-lea î.Hr., strămoșii cecenilor au fost menționați sub diferite nume de marii erudiți ai Antichității, precum Strabon, Pliniu cel Bătrân și Ptolemeu.
Lectora a conturat portretul unei comunități marcate de animism, în care stejarul era venerat ca arbore sacru, axă a lumii. Într-un relief ostil, acești oameni ridicau, fără a folosi mortar, locuințe și turnuri de apărare spectaculoase pe muchii de prăpastie. Cu o înălțime de până la 30 de metri și acoperiș piramidal, construcția unui astfel de turn trebuia finanțată de o singură familie și finalizată în decurs de fix un an; dacă termenul era depășit, turnul se abandona definitiv, ca semn de ghinion pentru clan. Din punct de vedere social, civilizația lor nu cunoștea clasele sau ierarhiile rigide. Ghidați de o democrație tribală și conduși de un Consiliu al Bătrânilor, membrii comunității trăiau sub semnul egalității absolute, reflectată perfect în salutul lor tradițional: „Să fii liber!”.
În acest univers guvernat de un cod al onoarei extrem de strict, femeia nu avea un rol dominant, fiind exclusă de la dreptul de proprietate sau de la custodia deplină a copiilor, pe care îi educa exclusiv în spiritul loialității față de clan. Deși adesea vulnerabilă în fața violenței domestice și obligată, în caz de văduvie, să se recăsătorească pentru a evita oprobiul public, femeia cecenă rămânea stâlpul spiritual și păstrătoarea vetrei. Ea deținea un rol crucial în ritualurile de împăcare, fapt ilustrat de înțelepciunea populară: „Sângele mamei nu se varsă” sau „Dacă un bărbat refuză pacea oferită de femeie, cerul însuși s-ar fi întors împotriva lui”. Tot ele rosteau cu demnitate: „Mai bine să port doliu de vie decât tăcerea celor fără de inimă”. Profesoara Emilia Luchian a ilustrat caracterul justițiar și profund al acestor femei prin două legende tulburătoare. Prima povestește despre o femeie al cărei soț a fost ucis; ea pornește pe urmele ucigașului și, înainte de a-și exercita răzbunarea prin sânge, îi spune: „Nu ai omorât un bărbat, ai făcut orfană o stea”. Comunitatea nu a pedepsit-o, considerând că gestul ei nu a izvorât din ură, ci din pură dreptate. A doua legendă vorbește despre un soț întors din război după șapte ani, care își găsește soția căsătorită între timp cu fratele său. Confruntat cu această realitate, bărbatul rostește resemnat: „Dacă ar trebui să ucid trădarea, ar trebui să ucid timpul”. La plecarea bărbaților la luptă, femeile rosteau o rugăciune plină de înțelesuri: „Să nu mai plece bărbați care nu mai cred în cuvânt și să nu mai fie femei care cred în moarte înainte de vreme”. Ele alegeau întotdeauna onoarea sau iubirea absolută în detrimentul unei păci blânde și mediocre, concluzionând: „Să fie iertat cel care iubește ca o fiară, dar să fie uitat cel care nu simte nimic”. Prelegerea s-a încheiat prin evidențierea importanței majore pe care simbolul lupului o are în mitologia și identitatea cecenilor – emblemă a curajului și rezistenței-, element mitologic care a inspirat direct și poemul „Umbra lupului”, recitat de Emilia Luchian la prima rubrică a serii.

Sfârșitul primei părți

Afiș, foto, cronică, editare: Doina-Ofelia Davidescu, secretar literar

Dragi cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Toamna ne readuce, discret și elegant, în spațiul primitor al Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești unde vă invităm să ne reîntâlnim luni, 28 septembrie 2026, la ora 17:00, pentru o nouă ședință de cenaclu, încercând să tratăm melancolia sezonului cu remedii literare autentice.

Programul serii include rubricile noastre consacrate:

• Cea mai recentă creație – Spațiul ideal pentru a testa cele mai noi încercări literare
• Lecția de poezie – O incursiune în viața și opera unui poet/poete – lector, Luminița Bratu.
• 11 Minute de istorie – O călătorie în timp sub supraveghere cronometrică a lectorei Emilia Luchian.

Momentul culminant al serii, Lectura de cenaclu, îi aduce față în față pe Florin Manole și Adi Serafim. Într-un dialog fin și probabil efervescent, cei doi vor încerca să răspundă la o întrebare pe cât de veche, pe atât de actuală: „De ce ne mai trebuie nouă poezie?”. Răspunsul exact rămâne de văzut, însă utilitatea întrebării este garantată.

Invitație și afiș: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

“Nu există patriotism fără patrimoniu“

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH Arte Ploiești

Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Adrian N. Ionescu, retras în spatele pseudonimului literar Adi Serafim, este un discret și distinct poet contemporan și un membru relativ nou al Cenaclului „I.L. Caragiale” din Ploiești. Lirica sa explorează melancolia existențială, singurătatea și inadaptarea prin versuri de o profundă reflexivitate și autoironie.

Apreciat de comunitatea literară, autorul s-a remarcat prin volumul experimental „Cartea de titluri” (2017), unde transformă titlul abstract într-o formă pură, concentrată de poezie. Prin această formulă originală, Adi Serafim devine o voce singulară și prețuită în peisajul nostru cultural.

Din lirica sa recentă:

Nevinovat ca un pantof

Nevinovat ca un pantof, desperecheat
cât să culeg pe buze ce simpatie au pe tălpi nepăsătoare,
nu sunt mai putrezit decât
o floare căutândă
să-nsingureze butoniera
pe fracul de sperietoare

Lumea nici că s-a clintit

Lumea nici că s-a clintit,
Ce ai facut – atât cât ai făcut.
Vrăjmaș cât ai mai fost, atât a prisosit.

De ai mai curge, un fir de ai fi odrăslit,
o șansă să mai fi avut.
Dar nici măcar un cer nu ți se va fi zâmbit.

Ce ai mai vrea tu, ce te-ai mai grozăvi,
în patul neputinței tale ce ai mai jubila, nepricopsit!
Numai că nimic nu s-ar clinti. Nimic
lumea a înțepenit pe tine.
Și atât.

ALEA IACTA EST!
Este titlul unui poem și pare să fie deviza unei carierei lirice discrete și frumoase dar și modul în care o putem privi pe poeta Luminița Bratu.

Pentru un om, și cu atât mai mult pentru un poet/o poetă, acest moment reprezintă pragul dintre ezitare și asumare totală. În clipa în care „zarurile sunt aruncate”, actul creator devine ireversibil; cea/cel care scrie nu mai aparține tăcerii, ci cuvântului care îl va purta spre un orizont necunoscut. Este punctul în care visul se ciocnește de realitatea dură a existenței, transformând un simplu început într-un destin asumat.

Metafora sugerează că, odată ce pasul a fost făcut, poeta Luminița Bratu acceptă riscul rătăcirii sau al înfrângerii, înțelegând că adevărata libertate nu stă în siguranța malului, ci în curajul de a traversa propriul Rubicon.

Luminița Bratu și-a construit în timp un univers literar de o forță sugestivă aparte, demonstrată în volumele sale anterioare — fiecare titlu fiind un adevărat poem condensat, care își pregătește cititorii pentru întâlniri speciale: de la melancolia din Memoria vântului (2022) sau Castele pe marginea frigului (2024), la dinamismul regăsit în Mișcarea apelor (2023), până la explorările onirice și senzoriale din Omul care a fugit din vis (2022) ori Hotare de lavandă (2025) cât și în cel mai recent Au înfrunzit piramidele.

Această muncă neobosită pe tărâmul poeziei este dublată de o prezență activă atât în cadrul Cenaclului literar „I.L. Caragiale” din Ploiești, cât și în alte cenacluri locale.

Sete de nemurire

Așa facem toți
Când ne ninge pe limbă
Râdem
Râdem în hohote de noi
Cei de acum
Și de toți cei rămași în noi
Înmărmuriți acolo de prea multă nemurire înghețată sub tălpi
Ni se face sete
De fulgii de zăpadă care cad
Vreau să-i beau albiți de nevinovăție
În pocale de aur
Fără să mă acuz de păcat
Doar așa mă golesc de nemeritatele înserări
Care s-au strecurat printre lacrimi

Nordul unei nopți

Inimi de carton
Se leagănă pe crengile bradului
Împodobit de mama
Le urmăresc printre lanțurile de beteală
Legănându-se în flacăra lumânărilor
Statuia spărgătorului de nuci
Îmi amintește o poveste din nord
Pe care am înțeles-o târziu
Aud pașii tatei
Apropiindu-se
(Castele pe marginea frigului)

Camelot

Pe meterezele castelului
Rânjesc urme de sabie
Și lovituri de tun
Cărămizile sunt în standby
Zidul ascultă doar de cântecul pietrei
Castelul își strigă numele
Camelot!
Castel-captură tatuat pe brațul meu drept
Legământ între mine și Arthur
Sigilat de cavalerii mesei rotunde
Într-un sipet de lemn
Dintr-un trunchi de măslin
Camelot!
Deschide-ți porțile
Rămâi neclintit sub orele astrale
Etern întipărite
Pe sclipitoarele-ți zale
(Au înfrunzit piramidele)

La invitația poetului Ioan Vintilă Fintiș, președintele Cenaclului „I.L. Caragiale” și al Asociației 24 PH Arte Ploiești, luni, 14 septembrie, ora 13:00, la Biblioteca și Muzeul Satului Finta Mare, județul Dâmbovița, va avea loc întâlnirea literară „Poezia se întoarce acasă”, dedicată universului liric, memoriei și rădăcinilor spirituale ale locului.

În cadrul evenimentului va fi inițiat, la Biblioteca din Finta, un „Perete poetic” autohton, ca spațiu al memoriei literare și al valorificării creației locale.

Vor fi prezentate cărți și grupaje de poezie ale autorilor finteni:

• Ioan Vintilă Fintiș
• Grigore Grigore (†)
• Alexandru Șerban
• Ion Vasile

Programul va cuprinde și prezentarea celui mai recent poem al membrilor Cenaclului „I.L. Caragiale” Ploiești, într-un dialog între poezia contemporană și memoria literară a locului.

Moderatori:
Mirela Oprea și Leonida Corneliu Chifu

Invitație, afiș: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Eduard-Gabriel Tănase este un scriitor și poet român contemporan din Ploiești, remarcat în peisajul cultural actual pentru intensitatea și „nervul” scrierilor sale, care pendulează între realismul psihologic urban și explorarea profundă a traumelor umane. În evoluția sa artistică, poate că un moment cheie l-a reprezentat anul 2025, când a devenit membru activ al Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” din Ploiești, afiliere care, sperăm, i-a consolidat prezența în comunitatea scriitorilor locali și naționali, oferindu-i o platformă dinamică de dialog și creație.

A debutat editorial în poezie cu volumul Câinele din Ithaca (Editura Karta-Graphic, 2024) însă s-a impus cu o forță deosebită în zona prozei scurte prin volumul Despre răni și răniți (povești cu mâna stângă), publicat în anul 2026 la Editura Eikon.

Autorul este de asemenea o prezență apreciată în diverse reviste literare precum Revista Ficțiunea, Literomania și, de curând, Viața Românească, unde textele sale explorează cu finețe tensiunile familiale, căutarea identității și dramele individuale desfășurate în decorul citadin.

Redăm unul dintre cele mai recente texte de proză scurtă.

Cum se spune

Este în fața restaurantului. Privește conturul corpului în vitrină. Un tip comun cu niște flori. Își studiază mai atent chipul. Va ține minte tot? Schimbă prefixul. E ultima lui șansă să închidă deceniul cu o relație.

A venit. Merg împreună spre masa rezervată. Îi potrivește scaunul.

I se pare că amândoi au fost sinceri. O recunoaște după poza din aplicația de dating. Acolo sunt multe filtre și lumini potrivite, dar e ea, nu a avut un șoc vizual. Speră că și el îi transmite aceeași impresie.

— Ești visul meu devenit realitate!

Nu îi răspunde. Doar zâmbește. Pare că a auzit fraza asta la toate întâlnirile.

S-a grăbit. Nu ar fi trebuit să înceapă cu asta. A irosit o frază din repertoriu. A fost fără efect.

Au comandat băuturile. Ceva subțire. Șpriț de vară.

Prima surpriză. Îl lasă pe el să aleagă. Răsfoiește cu febrilitate meniul. O pizza împacă toate gusturile.

Ciocnesc. Cuburile de gheață se răsfiră în pahare.

Se privesc lung. Mâinile înaintează subtil pe masă. Picioarele se destind și caută și ele apropierea.

— Am doar doi ochi care să te vadă!

Nu, minciună! Ar fi un monstru cu mai mulți ochi. Închipuie-ți ochi pe tot corpul. Ea, multiplicată în fiecare. S-ar sufoca.

Nu l-a băgat în seamă. I-a spus simplu:

— Desertul îl aleg eu.

Aha… Deci nu e genul care se lasă ușor.

A venit pizza. Mănâncă pofticios primul triunghi. Ea folosește furculița și cuțitul.

— Dragostea este ca războiul! îi spune cu gura plină.

O surprinde. A ajuns prea repede la momentul acesta. O vede cum își aruncă șervețelul neglijent. Se ridică demnă și pleacă spre ieșire cu pași mărunți. Fuge după ea și o strânge de braț. Se strâmbă de durere. Îi dă drumul.

— Sunt o victimă a zâmbetului tău!

Ea rămâne pe loc. O vede surâzând. Victorie! Se întorc la masă. Îi trage iarăși scaunul și îi arată buchetul.

Primesc încă un pahar de șpriț.

Răspunde monosilabic, dă din cap, aprobă tot. O lasă să glumească, râde cu poftă. Îi atinge mâna ușor, în semn de susținere.

Se laudă cu calitățile ei. Povestește despre fostul. Plânge.

Are un moment de panică. Declamă:

— Sunt un milion de stele și un milion de vise, tu ești singura mea stea și singurul meu vis!

Se șterge cu dosul palmei. Comandă desertul.

Trebuie să preia controlul. Îi povestește și el. A avut pe cineva foarte mult timp. S-a terminat, deși nu a vrut niciunul dintre ei. A așteptat să vină uitarea, dar a venit cu amărăciunea singurătății. Acum e ca o gâză stingheră. Și nu vrea să zboare din floare în floare.

— Viața mea a fost un tunel întunecat înainte de a intra tu în ea.

Declară cu mâna pe inimă, teatral. Nu e deloc adevărat. A avut cea mai frumoasă viață. Au fost doi nebuni fără plasă de siguranță.

A rămas cu lingurița în aer.

— Cum s-a terminat? Ai înșelat-o?

Dă din colț în colț. Acesta este adevărul. Nu a știut s-o păstreze. Acum o caută în fiecare femeie pe care o atinge.

O ia de mână.

— Mă faci să-mi doresc să fiu un bărbat mai bun.

Au terminat și desertul. Al treilea pahar?

— Da, cu multă gheață, îi confirmă ea.

Merg pe rând la baie. Se privesc pe rând în oglindă. Privirile le strălucesc. E ce trebuie, își spune el. E OK, dă din cap ea.

Ciocnesc. Beau încet. Orchestra și-a început programul.

— Pentru tine, aș face orice. Aș merge pe jos o mie de kilometri și aș înota un râu învolburat. Dansezi?

Nu îl refuză. A meritat introducerea. Se învârt pe pași de vals. O ține elegant la distanță, de umeri. La piruete, corpurile se apropie.

Au cam amețit. Se pregătesc să plece.

— O secundă fără tine ar fi o eternitate!

Are buze pline și niște dinți albi superbi. Râde prima dată cu toată gura.

— Mă inviți la tine?

Desigur, sunt doi adulți. S-au tatonat suficient. Merită încercarea.

Se ține strâns de brațul lui. Tocurile se aud în pavaj. Au un ritm al lor pe care nu îl recunoaște.

Ajung în apartament. S-au prăbușit în pat.

— Am două mâini ce vor să te îmbrățișeze, dar am o singură inimă ce bate numai pentru tine!

I-a astupat gura cu un sărut. Toată noaptea nu a mai scos niciun cuvânt.

Dimineața, ea a făcut cafeaua.

A vrut să îi mulțumească, dar i-a făcut semn să tacă.

— Dacă vrei să mai rămân, trebuie să înveți să vorbești cu mine.

La fel ca roadele pământului care ajung la limanul datului lor sub soarele blând de sfârșit de august, limba română reprezintă rodul cel mai de preț al istoriei și culturii noastre.

Pe 31 August 2026, în atmosfera vibrantă a unei noi ședințe de cenaclu dedicate Zilei Limbii Române, seara a debutat sub semnul bucuriei reîntâlnirii cu talentatul poet Ioan Vintilă Fintiș, președintele Asociației „24 PH Arte” și al Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești – un cunoscut spațiu de efervescență culturală.
Întâlnirea a oferit celor prezenți privilegiul de a intra în dialog cu magicul său univers liric, dar și cu creațiile originale ale colegilor, care celebrează forța cuvântului, reafirmând rolul cenaclului de mică citadelă a spiritului românesc.

În acest cadru festiv, cele „11 Minute de Istorie” au fost și de această dată interesante și captivante. Prof. Emilia Luchian a prezentat limba română ca pe un organism viu și o arhivă discretă a experiențelor culturale. Expunerea a subliniat modul în care lexicul conservă istoria, identitatea și nuanțele sufletești ale comunității.

Lectora a arătat, cu argumente pedagogice, cum poate fi privită limba română ca ceva care știe, poate, mai multe despre noi decât știm noi despre ea. Limba construiește o lume în care nu suntem întotdeauna stăpânii a ceea ce ni se întâmplă; faptele vin spre noi, ne ating, ne cuprind și apoi pleacă.

Emilia Luchian a folosit exemple semnificative pe tot parcursul expunerii pentru a-și susține tezele. A explicat că limba română permite rearanjarea cuvintelor pentru a schimba accentul emoțional, oferind vorbitorului o libertate aproape plastică. Nuanțele se ascund adesea în cuvinte care nu pot fi traduse în întregime într-o altă limbă (cum sunt dor, doină, miorița), în timp ce diminutivele modifică încărcătura afectivă a discursului (exprimând tandrețe, ironie sau complicitate) și adaugă o notă personală felului în care privim ceea ce numim. Limba noastră poate fi precisă și analitică, dar are și capacitatea de a exprima stări difuze, greu de prins în noțiuni rigide. De asemenea, ea poate construi subtextul necesar pentru umorul fin sau pentru o ironie pe care o recunoaștem imediat.

Cuvintele sunt unelte de comunicare, dar și lentile prin care o comunitate își privește existența, ajutând-o să supraviețuiască prin miracol secole de-a rândul. Prețiozitatea cuvintelor este dată de trăirile închise în ele ca într-un chihlimbar. Pentru un istoric, cuvintele devin adevărate instrumente ale întâlnirii cu alte civilizații. Istoria nu se ascunde doar în manuale și tratate, ci și în cuvântul rostit, uneori chiar la masa de mic dejun. „Cea mai discretă arhivă nu este totdeauna biblioteca, poate fi și bucătăria”, a punctat lectora, enumerând proveniența unora dintre cele mai folosite cuvinte din sfera culinară: pâine, brânză, telemea, cafea. Lectora a subliniat că multe cuvinte își retrag sensul vechi, în locul acestuia apărând unul nou, încărcat de alte experiențe și judecăți (cum s-a întâmplat cu termenii țăran sau boier). Schimbarea vine din nevoia de expresivitate sau din slăbirea forței unui cuvânt (de exemplu: oribil, prost, mândru). Limba română nu seamănă cu o casă în care fiecare fond sau influență își are propria cameră separată; cuvintele se amestecă, se schimbă, intră în uz, rămân sau pleacă. “Utilizarea reflexivului impersonal, diminutivele, ironia și umorul ne-au ajutat ca popor să trecem prin evenimente istorice grele fără a le transforma în tragedii absolute. Omul a învățat astfel să îndulcească sensul lumii și să facă loc speranței.”

Aflat, de asemenea, în programul ședinței și pe afiș cu „O teologhisire” misterioasă despre care nu dezvăluise nimic dinainte, Florin Manole și-a început alocuțiunea pornind de la grecescul „naosologhia”, ce definește „templul cuvântului” (naos = templu, logos = cuvânt). Acesta a amintit că, în perspectivă teologică, cuvântul vine din primul moment în care Dumnezeu i se adresează omului, iar pentru a primi răspuns creează în acesta un loc de întâlnire, un naos care îi dă omului posibilitatea de a fi în legătură directă cu Divinitatea. Prin urmare, naosologia este opusul religiozității, adică a ceea ce a devenit omul după cădere: idolatru, apoi religios, uitând de unde a plecat. Venirea Mântuitorului a determinat depășirea acestei religiozități, aducându-i aminte omului că are în el acel spațiu sacru. Limba este privită, din acest punct de vedere, ca loc al întâlnirii omului cu Dumnezeu.

O bună motivație pentru expunerea lui Florin Manole a constituit-o un articol recent din „Weekend Adevărul”. Ancheta, una extrem de amplă și interesantă, analizează transformările profunde prin care trece limba română în era rețelelor sociale și a inteligenței artificiale. Autorul s-a exprimat în clară opoziție față de opiniile formulate în acel text de șase personalități din sferele istoriei, literaturii, artei și lingvisticii: Adrian Cioroianu, Dan Perjovschi, Doina Ruști, Varujan Vosganian, Emanuela Timotin și Bogdan Harhătă. Aceștia consideră că adoptarea anglicismelor și a limbajului din social media reprezintă o adaptare naturală la tehnologie, sprijinită de elasticitatea istorică a limbii.

În eseul său (Eseu Naoslogic), despre care a mărturisit că se află încă în fază de lucru, Florin Manole a combătut atât teza darwinistă a limbii ca organism viu (popularizată istoric de lingvistul german August Schleicher), cât și răspunsurile celor șase personalități intervievate. El a propus în schimb perspectiva naoslogică a limbii ca fiind „casă a ființei”, în sens heideggerian. Limba devine vie exclusiv prin locuire și prin actul autentic al adresării către un „tu”, nefiind salvată de o autoreglare automată, ci de efortul conștient al vorbitorului. Deconstruind această viziune evoluționistă, Florin Manole a șocat oarecum audiența afirmând că sintagma „limba este un organism viu” este un anacronism și un darwinism care trebuie cât mai curând depășit. Degradarea limbii apare, în viziunea sa, prin părăsirea acestui spațiu comun în favoarea unor împrumuturi neasimilate, nu printr-o evoluție biologică firească.

Fraza sa de încheiere a produs o emoție profundă în sală: „De aceea limba română nu va muri din cauza englezismelor. Va muri în ziua în care niciun român nu va mai avea nevoie să-i spună altui român ‘tu’ în românește.”

Cum era lesne de prevăzut, rumoarea și numeroasele comentarii nu s-au lăsat așteptate, înnodându-se de la un coleg la altul într-un fir ce promitea a nu se sfârși prea ușor (Adrian N. Ionescu, Leonida Corneliu Chifu, Adrian-Ilarie Frone ș.a.)

Spiritele s-au calmat treptat, dând voie să iasă la rampă următoarea rubrică, nu înainte ca Florin Manole să anunțe revenirea, în această toamnă, pe firmamentul cultural al orașului a Taberei de Sculptură Monumentală din Ploiești – copilul de suflet al Asociației 24 PH Arte Ploiești, aflată la cea de-a VII-a ediție, cu participarea sculptorilor: Florin Strejac, Ioan Pop Vereta și Eugen Petri.

 „Cea mai recentă creație” a invitat, cu bucurie și cât mai aproape de tema ședinței, pe: Emilia Luchian (Cuibul de cuvânt), Luminița Bratu (Limba română sunt eu), Adi Serafim (Ca vinul în apa de la Cana Galileii), Liana Sprânceană (cu un Omagiu adus limbii române și două poeme tip Tonka: Roșu și Vara), Maria Bem (Cea mai frumoasă culoare), Adrian-Ilarie Frone (Canon), Ramona Müller (cu un fragment de nostalgie identitară dintr-una din călătoriile Globetrollerului Rozalindion…) și Irina Elena Ionescu (cu scurte fragmente pline de farmec și aparentă naivitate din Viața Ritiei cu haz și necaz).

Lectura de Cenaclu – partea centrală a întâlnirii, a reprezentat reîntâlnirea mult așteptată cu poetul Ioan Vintilă Fintiș și creația acestuia, care a împărtășit poeme din două viitoare volume aflate deja la tipar (Concert pentru sonet și singurătate și Tristețile cocorului).
Momentul a fost prefațat de o prezentare cu adevărat remarcabilă realizată de Leonida Corneliu Chifu, care a trecut în revistă activitatea literară prodigioasă a poetului – o carte de vizită impresionantă marcată de volume publicate, premii importante și numeroase poeme apărute în reviste de profil, pe care majoritatea celor prezenți o cunoșteau și care conferă un respect profund față de autor. Ulterior, în sală s-a auzit distinct vocea masculină, plată, a poetului; o rostire cu puține inflexiuni și accente, dar așezate cu o precizie chirurgicală doar acolo unde era absolută nevoie, pentru a marca mai bine momentul, profunzimea ideii sau intensitatea sentimentului.

Poemele lecturate de Ioan Vintilă Fintiș au dezvăluit asistenței o poetică a profunzimilor, situată la granița fragilă dintre metafizic, oniric și romantismul crepuscular. Purtând amprenta unei originalități inconfundabile, textele sale construiesc punți subtile între sacru și profan, între marea lumină a începuturilor și melancolia asfințitului.

Fie că sunt definite sonete sau nu, atmosfera pendulează între reveria și căutarea unei inocențe arhetipale, versuri de dragoste cu ecouri mitice, uneori Însuși Dumnezeu pare a Se ascunde printre rânduri, alteori par să iasă în evidență vulnerabilitatea asumată și rătăcirea existențială. Poetul rămâne un „înger fără de popas”, un exilat în timp, a cărui formă de rezistență este însăși sensibilitatea sa acută, sau călătorește asumat și cu uimire către o dimensiune spirituală superioară.

Regina de nimeni știută

Iubito diseară vom merge la bal
Cu trăsura trasă de nevăzute stele
Te voi săruta pe gura ta de cristal
Și pe coapsele aproape rebele
Tu vei fi regina de nimeni știută
Te voi încorona cu vaste simfonii
Vom trece apoi de apa nevăzută
Noi cum Eva și Adam iar vom fi
Nu mai păcătui acolo-n grădină
Domnul parcă e ascuns în sonete
Hai să plutim prin marea lumină
Coroană să-ți fiu la tine în plete
Iată acum s-a făcut foarte târziu
Cine sunt și cine ești nu mai știu

***

Eu am fost o plângere
Pe vremea aceia erau niște păsări
Pe care le țineam în brațele mele
Cum pe niște instrumente
Subtile
Și voi vă uitați și mă îmbrățișați
Eu tot o plângere am rămas
Înger fără de popas

 Noaptea care plânge cu ger

A început să ningă fantastic de trist
Te privesc pe fereastra cu fotografii
Se pare că dincolo eu încă mai exist
Că apusurile de soare încă sunt vii
Adu cu tine săniile de melancolie
Aici nu mai este decât alba tăcere
Zăpada mirată imaginează o poezie
Scrisă pe cer de nevăzutele sfere
Iubito gândești figuri de zăpadă
Pe un câmp învelit cu un alt cer
Și nimeni nu poate să-l mai vadă
Este noaptea care plânge cu ger
Să mergem acum tăcuți și mirați
Împreună către îngerii frați

***

În noaptea aceea eram vântul
Care se-mbrățișase cu niște nori
Norii cântau
Eu te mângâiam cu o privire
Care nu știu de unde venea
Parcă era fericirea mea

Cocorii plăngeau

Azi noapte am visat că au înfrunzit niște nori
Și m-am mirat crezând că sunt cocori
                           Trupul meu la pian cânta
                           Cocorii plângeau
                 Și eu parcă nu știu în care infinit

Mi se păream că mult mă muream

                            Și deodată a început să ningă
                            M-am întrebat atunci
                            De ce au început cocorii să plângă

                         Atunci dânșii mi-au dăruit
                              Nișe aripi care păreau
                              De îngeri

Eram călător prin nevăzut

Eram călător prin nevăzut
                            De foarte multă vreme
                            Căutam o fereastră
                            Albastră

                             Și dânsa nu mai era

                             Atunci m-am întrebat
                             Doamne eu ce să fac

                             Așteaptă cocorul

Dincolo de aplauzele colective, finalul ședinței a fost marcat de valul de entuziasm și de aprecierile calde ale colegilor, care au ținut să vorbească despre statura literară și umană a invitatului de onoare. Maria Bem, Gabriela Petri, Ramona Müller, Luminița Bratu, Dan Constantin, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu au subliniat, prin intervențiile lor, rolul esențial pe care poetul l-a avut în dinamica grupului artistic. Ioan Vintilă Fintiș a rememorat cu plăcere momente frumoase din trecut. S-a vorbit cu emoție despre forța discretă a mentoratului său, despre generozitatea cu care a sprijinit condeie și despre capacitatea de a coagula energii artistice diverse în jurul cenaclului și al asociației timp îndelungat. Un moment special al discuțiilor l-a constituit evidențierea colaborării organice dintre arte, fiind salutată prezența sculptorului Eugen Petri, cel care a asigurat cu atâta sensibilitate grafica volumelor aflate la tipar, și nu numai, transformând cartea într-un obiect de colecție unde forma și textul se completează perfect. În mod deosebit, un text plin de miez a fost adus de Adi Serafim, a cărui intervenție a constituit un scurt și memorabil titlu (Băiatul acesta îmi bagă sângele în ecuație) dedicat operei sărbătoritului, o sinteză critică ce a pus în lumină exact unicitatea structurală a omului și versului fintișian.

La finalul acestei cascade de mărturii sincere, ecourile teoretice și lirice s-au topit definitiv în aplauze la scenă deschisă. Membrii și oaspeții prezenți au răsplătit astfel nu doar tehnica impecabilă a versificației, ci și prezența prețioasă a poetului Ioan Vintilă Fintiș – un creator și un mentor care continuă să țină deschise porțile templului cuvântului nostru românesc.
A fost o seară regală, o adevărată sărbătoare a spiritului, care va rămâne mult timp ca un reper în memoria afectivă a comunității noastre literare.

Au participat: Ioan Vintilă Fintiș, Florin Manole, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu, Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Maria Bem, Ramona Müller, Gabriela Petri, Irina Elena Ionescu, Ariadna Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Adrian-Ilarie Frone, Eduard-Gabriel Tănase, Adrian N. Ionescu, Dan Manoliu, Dan Constantin.

Invitați: Tania și Marian Radu

Fotografii: Doina Ofelia Davidescu, Liana Sprânceană

Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Dragi cenacliști și prieteni ai cuvântului scris,

La fel ca roadele pământului care ajung la limanul datului lor sub soarele blând de sfârșit de august, limba română reprezintă rodul cel mai de preț al istoriei și culturii noastre. Ea este un mijloc uimitor de comunicare, dar și un tezaur viu în care s-au cristalizat suferințele, bucuriile, legendele și identitatea unui întreg popor.

Vă invităm cu bucurie la o nouă întâlnire de suflet și creație, cu reverberație aparte, chiar de Ziua Limbii Române, pentru a celebra armonia și frumusețea graiului în care simțim și creăm.

În spiritul acestei sărbători, vom deschide filele trecutului prin rubrica dedicată, 11 minute de istorie a lectorului permanent, prof. Emilia Luchian, dar vom rândui și un răgaz pentru un moment de teologhisire susținut de Florin Manole, cu aplecare asupra gândului că Logosul a fost începutul, baza nestrămutată a adevărului și rămâne izvorul nesecat al vieții noastre pământene.

Seară noastră literară va fi una de colecție, întrucât două dintre momentele noastre tradiționale, „Lecția de poezie” și „Lectura de cenaclu”, vor fi onorate pe deplin de prezența și creațiile poetului Ioan Vintilă Fintiș, președintele Asociației 24 PH ARTE Ploiești și al Cenaclului care poartă cu mândrie în timp un ilustru nume al literaturii române.

Domnia sa ne va ghida prin tainele textului poetic și ne va transpune în universul său liric inconfundabil, oferindu-ne un dar de rafinament estetic deosebit, menit să îmbogățească această seară de sărbătoare.

Vă așteptăm cu drag luni, 31 august, începând cu ora 17:00, la răcoarea Terasei Alive Lounge (Strada Maramureș nr. 9, Ploiești), să transformăm după-amiaza ultimei zile de august într-o frumoasă și memorabilă celebrare a spiritului și a identității noastre culturale!

Invitație, afiș: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

A fost o seară literară în miez de gustar, impregnată de mult lirism și marcată de discuții fructuoase, efervescente ca un vin spumant rece servit în paharul potrivit.

Rubricile tradiționale ale Cenaclului „I.L. Caragiale” au fost onorate cum se cuvine, oferind auditoriului un melanj perfect de noutate editorială, istorie, teorie literară și dezbateri plastice.

Seara a debutat sub auspiciile rubricii „Cea mai recentă creație”. Adrian N. Ionescu, demonstrând o frumoasă statornicie în rolul de discret colportor și mesager al bunului său prieten Adi Serafim, a dat citire textelor acestuia: Îmi place tare bine cu soția mea (titlu) și poemul E sărbătoare, ambele primite cu multă căldură. Irina Ionescu a continuat incursiunea literară, încântând publicul cu trei fragmente ludico-savuroase extrase din volumul său de debut, „Viața Ritei cu haz și necaz”. Într-un registru cu totul diferit, Liana Sprânceană a abordat cu mult curaj genul clasic japonez Tanka: Armaghedon, Tu vreme, nisip și Nostalgie, alternând lirismul extrem cu proza scurtă de atmosferă din textul „Clovnii”. La rândul său, Diana Petroșanu a propus două poeme dense, de o profundă reflexivitate: Capital și Alt nimic, în timp ce Emilia Luchian a completat rubrica în mod fericit, aducând în atenție proza scurtă Culegătorii de minute, o demonstrație fină de decupaj al timpului cotidian.

La rubrica Lecția de poezie, lectora Diana Petroșanu a oferit o reîntâlnire profund emoționantă cu personalitatea remarcabilă a poetei, prozatoarei și traducătoarei Gabriela Melinescu. Evocarea s-a concentrat pe perioada efervescentă a anilor ’60-’70, definită ca „timpul lui Nichita Stănescu”, dar și pe destinul ei literar ulterior, marcat de exilul autoimpus în Suedia, unde a devenit o adevărată „zână bună” și ambasadoare a literaturii române în spațiul scandinav. Găsindu-și resorturile în comentarii de specialitate preluate din publicații de prestigiu prezentarea a analizat aspecte importante din viața și cariera poetei dar și unicitatea vocii sale lirice. Critica literară reținută în aceste pagini o descrie pe Gabriela Melinescu nu doar ca pe o muză sau un personaj de legendă biografică, ci ca pe o scriitoare de o forță expresionistă remarcabilă, capabilă de o „noblețe sufletească și o grație inocentă” rar întâlnite, stăpânind un limbaj poetic eliberat de convenții. Momentul teoretic a fost dublat, pentru ilustrare, de atașarea și lectura câtorva dintre cele mai reprezentative poeme ale sale. Alegerea Dianei Petroșanu a plăcut și a provocat asistența la comentarii și completări relevante.

„Aceasta nu este ultima scrisoare pe care ți-o scriu
Corespondența noastră continuă
deși se spune că ai plecat pentru totdeauna.
Nu ca de obicei în Franța sau Turcia
unde prin hipnoză un vrăjitor
te va învăța repede rusa ori chineza
sau toate limbile dintr-o dată

Toate limbile pe care un poet
are poftă să le guste ca pe vinuri.
Cu toate că nu mai ai nici o adresă
posedă încă, bătrâna ta mamă
cutia noastră poștală minunatul dulap de poezii
care există în camera ta,
dulapul de poezii cu picioare de grifon
și aripi de balaur,
dulapul care poate să meargă și să zboare
înainte și înapoi
din lumea asta către cealaltă.

Dulapul de poezii
care poate străbate ca un fulger
prezentul și trecutul, înapoi
până în acel timp și loc
unde tu te-ai născut.

Acolo te poți întâlni pe tine însuți
un băiat născut beat de șampanie,
citind în cada din baie,
cu poemele lui Baudelaire în sânge,
băiatul scotocind în biblioteca tatălui său
gânditor, pe umăr cu corbul lui Edgar Allan Poe.

Dulapul de poezii, această minune
care știe multe despre noi,
conversând tot timpul cu poeții planetei
în timp ce noi fermecați ascultăm
improvizațiile lui Erik Satines
„Trois gymnopédies” și „Desespoir agréable”.

Dulapul de poezii mereu deschis pentru magie,
pentru amețeli plăcute
și toate dezgusturile posibile.
Dulapul de poezii care singur înțelege
că tu ai încă mulți poeți de descoperit,
cel puțin o nouă limbă de învățat
și încă o femeie de cerut în căsătorie.

Te asigur:
Aceasta nu este ultima scrisoare pentru tine,
corespondența noastră continuă,
cu toate că nu mai ai nici o adresă.

Există încă
dulapul de poezii cu picioarele de grifon
și aripi de balaur,
dulapul de poezii care merge și zboară
înainte și înapoi,
din lumea asta către cealaltă.”

(Gabriela Melinescu – Dulapurile de poezii)

Rubrica 11 minute de istorie a debutat într-o notă de stringentă actualitate culturală, prin câteva relatări la cald despre deschiderea și desfășurarea lucrărilor celebrei Universități de Vară de la Vălenii de Munte, ctitorită de Nicolae Iorga. Lectora serii, prof. Emilia Luchian a evocat atmosfera vibrantă a evenimentului, trecând în revistă profilul participanților și relevând în mod deosebit prelegerea carismatică susținută de distinsa doamnă academician Georgeta Filitti, dedicată Regelui Carol al II-lea și greșelilor familiei regale în educarea acestuia. De asemenea, au fost subliniate analiza geopolitică extrem de tranșantă a profesorului Dan Dungaciu cu privire la starea tensionată a lumii contemporane și la prezența sau absența strategică a României la masa deciziilor internaționale, precum și intervențiile academice de înaltă ținută ale scriitorului și istoricului Valeriu Matei.

Ulterior, lectora a propus o reîntoarcere inspirată în antichitate, mai exact în perioada de consolidare a Imperiului Roman sub dinastia Flaviilor. Atenția a fost îndreptată asupra lui Titus, fiul lui Vespasian, cel care a finalizat și a inaugurat cu jocuri fastuoase eternul Colosseum (Amfiteatrul Flavian). Expunerea a detaliat spectaculoasa schimbare de atitudine a lui Titus pe parcursul vieții sale. Înainte de a ajunge împărat, ca prefect al pretoriului și general, el fusese perceput de romani ca un lider sever, dur și adesea necruțător. Cu toate acestea, odată cu preluarea puterii supreme, el a suferit o transformare profundă, devenind remarcabil de empatic, generos și extrem de apropiat de nevoile poporului. Această sensibilitate profundă i-a marcat scurta domnie, perioadă în care a administrat cu un uriaș simț de responsabilitate trei catastrofe majore care au zguduit imperiul: dramatica erupție a Vezuviului (care a distrus orașul Pompeii), un devastator incendiu al Romei și o mare epidemie de ciumă. Într-o tușă neașteptat de romantică pentru un fost militar, a fost amintită iubirea sa profundă, dar sacrificată din rațiuni de stat, pentru fiica regelui Iudeei, Berenice — o legătură plină de dramatism și neîmplinire. Pentru o tușă de autenticitate istorică, lectora l-a citat pe Suetoniu, amintind că Titus era recunoscut ca un excelent imitator, un om capabil să simuleze perfect stări și fapte, această abilitate deschizănd o reflecție filosofică profundă: uneori, oamenii cu mască devin cu adevărat ceea ce poartă, dar, în cazul de față, masca aspră de general s-a topit în rolul de împărat binefăcător. Până și pe patul de moarte, învăluit în ironia tipică Flaviilor, el a șoptit memorabila replică: „Cred că devin zeu”. Au rămas mărturii despre caracterul și mărinimia sa dar și despre durerea poporului la moartea sa prematură. Scurtele concluzii au subliniat faptul că, dincolo de mituri, istoria se scrie prin oameni complecși, ale căror slăbiciuni intime și mari viziuni politice coexistă în mod fascinant.

Ultima parte a întâlnirii a fost rezervată unei secțiuni substanțiale de lectură de cenaclu, purtând titlul Iluzii regăsite, dedicată în întregime creației poetice a colegului nostru, Adrian-Ilarie Frone. Deși nu are încă un volum publicat — o simplă chestiune de comoditate personală, după cum însuși autorul a mărturisit cu multă candoare —, are poezii de valoare, creația sa fiind girată de-a lungul timpului de aprecieri de excepție venite din partea marelui scriitor Mircea Horia Simionescu și a poetei Constanța Buzea.  Mostrele substanțiale citite în cadrul serii au demonstrat un meșteșug poetic rafinat, o curgere firească a versului și o forță a imaginii care justifică din plin popularitatea de care autorul se bucură în mediul virtual, poeziile sale fiind repere pe platforme precum Poezie.ro (fostul Agonia.ro) și pe alte site-uri de profil. Lectura a fost urmată de un taifas prelungit cu referiri critice entuziaste. Colegii au salutat originalitatea discursului său liric, dar au sugerat și necesitatea unei reluări atente de lectură din partea autorului pentru șlefuiri acolo unde sunt necesare.

„Nu e loc pentru mine sub acest negru Soare… nu e.
Poate sub mal de bolovan, lângă a Liniștii Mare,
Pe Luna eternă, să nu mai visez himere perene,
Să zac fără suflare, încremenit, adormit în visare.
Dar visul să fie veșnic – răgaz să dau inimii
Să rupă blestemul ce leagă ghemul legat,
De cuvântul dat într-un ceas prea avântat…
Și poate-n vis voi găsi tărâmul celor ce sunt vii.
Căci pe aici, în tărâmul de jos, nu mai e nici un os,
Din cei ce demult umblau și ridicau totul de jos,
Căci puneau temelie unei iubiri pentru veșnicie
Între om și Acela ce sufletul mereu ogoiește.
O, Doamne! Dă-mi mie acum sămânța Ta de cuvânt!
Dă-mi mie puterea de nu mai fi fum, duh nu mă ține!
Mă fă om, fie și din glod și suflarea-Ți alcătuit!
Doamne – nu-mi da iubire, nu-mi da dor – ia-mă la Tine!
Când va fi lumea să las, prins de ceasul ce nu e din urmă
Al celor fără urmași și fără iubire – dă-mi iubire,
De vrei… însă dă-mi iubirea de semeni și viața
Celui ce-a înțeles că singur nu te iubești pe sine,
Ci altora le lași iubirea de eu și mândria de-a fi.
Dă-mi sinea din urmă cât încă visul nu s-a sfârșit
Mă du, Doamne, către ținutul ascuns în tării,
Mă du, Doamne, în țara cuvântului Tău neuitat!
Amin!”
(Adrian- Ilarie Frone – Visul)

Întâlnirea membrilor Cenaclului „I.L. Caragiale” s-a încheiat sub semnul acestor punți ideale aruncate între poezia contemporană de atelier, avangarda postbelică, scurta incursiune la Universitatea de Vară de la Văleni și marile destine ale antichității.

Au participat: Emilia Luchian, Diana Petroșanu, Gabriela Petri, Irina Ionescu, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Adrian-Ilarie Frone, Adrian N. Ionescu, Dan Simionescu, Dan Constantin, Leonida Corneliu Chifu.

Invitați: Maria Lețu

Fotografii: Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Membrii și prietenii Cenaclului „I.L. Caragiale” sunt invitați cu bucurie la o nouă ședință de spirit și creație, programată pentru luni, 17 august, începând cu ora 17:00, pe terasa Alive Lounge (str. Maramureș nr.9 Ploiești).

Vă propunem un parcurs complet prin toate rubricile noastre tradiționale:

Cea mai recentă creație – spațiul deschis în care membrii cenaclului își vor împărtăși roadele textelor lucrate în ultima perioadă.

Lecția de poezie – o rubrică ce va fi susținută de Diana Petroșanu, invitată să ne ghideze într-o incursiune fascinantă în creația unui poet de referință.

11 minute de istorie – momentul nostru de cultură generală care ne va purta din nou în timp prin intermediul unei expuneri savuroase a lectorului permanent, prof. Emilia Luchian.

Lectura de cenaclu – îl va avea ca protagonist în această seară pe Adrian-Ilarie Frone, care ne va transpune în universul său liric printr-o lectură specială din propriile creații în versuri, urmată de tradiționalele dezbateri și referiri critice.

Vă așteptăm cu drag să transformăm o după-amiază toridă de august într-o sărbătoare răcoroasă a spiritului și a literaturii de calitate!

Invitație, afiș: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Membrii Cenaclului „I.L. Caragiale” s-au reîntâlnit, căutând în răcoarea terasei Alive Lounge un refugiu inspirator și un mod plăcut de a parcurge rubricile tradiționale ale serii. Întâlnirea a avut ingredientele necesare: creativitate, eleganță, dinamism, dialog fertil.

Seara a debutat sub auspiciile rubricii Cea mai recentă creație, un spațiu dedicat, în general dar nu exclusiv, premierelor literare. Irina Ionescu, revenită în rândurile cenaclului după o pauză de aproximativ un an, a deschis lectura cu trei scurte fragmente din volumul său de debut, Viața Ritei cu haz și necaz, captivând audiența prin candoare și umor. În continuare, Luminița Bratu a propus un moment liric dens, citind Vânzătorul de cărți, un poem impresionant, dedicat lui Gelu Ionescu (poet ploieștean și inițiatorul Seratelor Atitudini), ce explorează cu sensibilitate destinul melancolic al cărților și al anticarului în lumea modernă. Liana Sprânceană a preluat ștafeta lecturii, citind Preambul la august – versuri pline de atmosferă. Rubrica a fost completată de Adrian N. Ionescu care, păstrând o frumoasă tradiție a prieteniei literare, a adus în fața celor prezenți un text de o puternică forță expresivă semnat Adi Serafim, intitulat sugestiv: Ia existența mea tulburătoare de pe mine, Kandahar!

Următorul moment al întâlnirii a fost marcat de rubrica Lecția de poezie, în cadrul căreia Liana Sprânceană a readus în atenție originile și spiritul de revoltă al Dadaismului, prezentând publicului repere esențiale din articolul Dadaismul și Tristan Tzara, publicat de Laurențiu Victor Săcui pe platforma Historia.ro. Prezentarea a funcționat ca un veritabil rezumat al avangardei de la începutul secolului XX. S-a discutat despre cum această mișcare radicală, inițiată la Zürich de un grup de artiști în frunte cu românul Tristan Tzara, a apărut ca o reacție violentă împotriva absurdității Primului Război Mondial și a logicii burgheze care îl permisese. Promovând hazardul, colajul, anti-arta și negația estetică radicală, Dadaismul nu a fost doar o simplă școală literară, ci o stare de spirit universală care a dinamitat convențiile artistice rigide, eliberând definitiv limbajul poetic și deschizând calea tuturor curentelor de avangardă ce i-au urmat. Dar, vorba lui Leonida Coeneliu Chifu: a apărut, a „ars” și s-a consumat, s-a clasicizat, în timp ce Shakespeare există încă.

Partea a doua a serii a adus un moment festiv deosebit. Emilia Luchian a primit felicitări la scenă deschisă din partea colegilor pentru volumul său de debut în versuri, Diagnostic de veghe, recent ieșit de sub tipar la Editura Elstar Câmpina. Autoarea nu ne-a împărtășit din poeziile volumului, lăsând acest lucru pentru ocazia lansării. Dar a impresionat cu poezia Spiritul scării, o piesă de o profundă sensibilitate conceptuală, lectura fiind o trecere subtilă și firească către tema rubricii 11 minute de istorie, al cărei lector permanent este.

Tema din această seară a fost dedicată lui Denis Diderot, una dintre cele mai fascinante și influente minți ale Iluminismului european. Dincolo de faima sa de filosof, eseist și critic, Diderot rămâne în istoria culturii universale ca titanul din spatele Marii Enciclopedii (Encyclopédie), un proiect monumental care a secularizat cunoașterea umană și a pus bazele ideologice ale Revoluției Franceze. Lectora a enumerat din enorma sa creație, prieteniile sale cu oamenii deosebiți ai epocii, cum ar fi D’Alambert, Jean-Jaque Rousseau ș.a. Importanța sa istorică rezidă în curajul de a pune sub semnul întrebării autoritatea dogmatică a Bisericii și a Monarhiei, militând neobosit pentru triumful rațiunii, al științei și al toleranței. Gândirea sa extrem de modernă a anticipat teorii din biologia evoluționistă și din psihologia modernă, transformându-l într-un spirit universal a cărui moștenire continuă să definească valorile democratice și umaniste occidentale. Expunerea savuroasă a Emiliei Luchian a expus complexitatea filosofului prin perspective distincte:

Aforismele celebre – evocând panseurile sale memorabile, populate de un profund spirit analitic, cum ar fi: „Mai bine să te consumi decât să ruginești”, „Omul cel mai fericit este cel care-i face fericiți pe cât mai mulți oameni”, „A spune că omul este un amestec de putere și slăbiciune, de lumină și orbire, de micime și de grandoare nu înseamnă a-i face proces ci a-l defini” sau îndemnul moral „Nu-i de ajuns să faci binele, mai trebuie să-l faci și bine”, reflectând o viață dedicată emancipării prin cunoaștere.

Efectul Diderot – explicând acest celebru concept psihologic și economic, extras din eseul său „Regretele mele la plecarea vechiului meu halat”. Filosoful descrie cu autoironie cum primirea unui halat de mătase roșie de o eleganță desăvârșită – un cadou care a spart modestia căminului său – l-a silit psihologic să își înlocuiască treptat tot mobilierul vechi pentru ca acesta să nu contrasteze cu noua achiziție. Acest fenomen explică și astăzi spirala consumismului modern, în care achiziționarea unui bun de lux atrage după sine o suită de noi cheltuieli compulsive.

Pățania de la Sankt Petersburg a încheiat prezentarea cu nota sa anecdotică, evocând faimoasa întâlnire de la curtea Rusiei dintre filosoful ateu și legendarul matematician Leonhard Euler. Invitat de Țarina Ecaterina a II-a, Diderot purta dezbateri aprinse despre religie cu nobilimea rusă. Pentru a-l pune în dificultate, Euler s-a îndreptat spre el și i-a lansat o ecuație falsă pe un ton solemn, concluzionând: „prin urmare Dumnezeu există; răspundeți!”. Se spune că Diderot, complet străin de algebră și derutat de siguranța matematicianului, a rămas mut în hohotele de râs ale curtenilor, pățanie care l-a determinat, la scurt timp, să ceară permisiunea țarinei de a se întoarce în Franța.

Ultima parte a întâlnirii a fost rezervată secțiunii Lectura de cenaclu, susținută de Doina Ofelia Davidescu și Eduard Gabriel Tănase. Cei doi scriitori au adus în fața publicului textele lor de proză scurtă, publicate recent în cunoscuta revistă Literomania, la rubrica dedicată microficțiunilor.

Doina Ofelia Davidescu a citit povestirile Ultima mână și Doamna Mov, sperând să fi realizat un fin decupaj psihologic, o construcție de destin și tensiuni din doar câteva trăsături de condei. Ca autoare, își dorește să stăpânească arta detaliului semnificativ, încercând să ofere fiecărei partituri narative o distincție și o fluiditate melancolică aparte.

„Apoi a apărut ea. Era toată în mov. Părul tăiat scurt, halatul, până și saboții de cauciuc aveau aceeași nuanță stridentă. Pășea rar, de parcă îi măsura pe fiecare în parte. Nu zâmbea. Trecea de la unul la altul, fixându-i cu niște ochi spălăciți. S-a oprit în dreptul unui tip care purta o șapcă de baseball. Omul a înghețat cu telefonul în mână. Femeia în mov s-a aplecat spre el, atât de aproape încât probabil îi simțea respirația.
– Tu urmezi, a șoptit ea.” (Doamna Mov – Literomania Nr. 410-411/2026)

Eduard-Gabriel Tănase a prezentat textele Funcționali și Partea lui, microficțiunile sale dând dovadă de un realism tăios, economia riguroasă a mijloacelor de expresie și o subtilă tușă de absurd cotidian. Autorul surprinde cu multă precizie vulnerabilitățile condiției umane și interacțiunile mecanice sau înstrăinate din societate, livrând proze dense, cu un impact vizual puternic și finaluri percutante.

„Foarte multă lumină. Insuportabil de multă. Ei au niște măști de protecție, la fel cum au sudorii din fabrică. Mijește ochii, încearcă să își protejeze retina. Știe că nu va orbi dacă îngustează câmpul vizual.
— Poți privi în ecranul de sus.
Își ridică capul. Piciorul lui e pe masă. Se văd venele zvâcnind la gambă. E deja prea bătrân pentru asta. I-a trebuit mișcare. Mușchii n-au spus nimic. S-au revoltat vasele de sânge.
— La vena safenă mare nu mai funcționează corect valvele. Știi ce facem acum?
Dădu din cap. Nu. Oare era normal să observe asemenea detalii?
— Inducem un acid foarte puternic. Îți curăță perfect venele. Valvele sunt ca niște ecluze, acidul le va dizolva și inserăm acolo altele noi. Nu le avem în stoc.
Cum adică?” (Funcționali – Literomania Nr. 410-411/2026 )

Întâlnirea Cenaclului „I.L. Caragiale” s-a încheiat cu discuții și intervenții efervescente susținute de Adrian N. Ionescu, Leonida Corneliu Chifu, Dan Constantin ș.a. sub semnul acestor punți ideale aruncate între poezia contemporană, avangarda secolului trecut, lumina unor fascinante minute de istorie, proza scurtă de revistă și filosofia care schimbă permanent lumea.

Au participat: Emilia Luchian, Luminița Bratu, Maria Bem, Liana Sprânceană, Irina Ionesco, Doina Ofelia Davidescu, Eduard-Gabriel Tănase & co., Adrian N. Ionescu, Dan Constantin, Leonida Corneliu Chifu.

Fotografii: Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu

Invitație, afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Vă invităm luni, 3 august, de la ora 17:00, să deschidem săptămâna împreună, la umbra și răcoarea terasei Alive Lounge din Ploiești (Strada Maramureș), în cunoscuta atmosferă boemă, ideală pentru inspirație și dialog.

După efervescența și dezbaterile intense din luna iulie, sperăm să începem ultima lună de vară sub bune auspicii literare.
Programul serii respectă și dă curs rubricilor  permanente:

• Cea mai recentă creație: Spațiul deschis pentru cele mai proaspete sau inedite texte din laboratoarele de creație.
  
• 11 minute de istorie: O nouă incursiune fascinantă în trecut, menită să ne lărgească orizonturile, prezentată de lectorul permanent al cenaclului, prof. Emilia Luchian.
  
• Lecția de poezie: o incursiune într-un univers liric inedit, oferită de Liana Sprânceană.
  
• Lectură de Cenaclu: „Short Fiction la terasă – autori în dialog”, un moment propus și susținut de Doina Ofelia Davidescu și Eduard-Gabriel Tănase, care vor citi pagini din atelierele proprii de proză scurtă, apărute recent în revista Literomania, deschizând calea către așteptate replici și dezbateri.

Vă așteptăm cu drag, fie că doriți să citiți, să dezbateți sau pur și simplu să vă bucurați de o seară plăcută!

Invitație, afiș: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Sub semnul unei calde atmosfere de vacanță, Cenaclul Literar „I.L. Caragiale” Ploiești s-a reunit pe terasa Alive Lounge în cadrul a două ședințe intense, atractive. Dincolo de relaxarea specifică sezonului, întâlnirile au menținut rubricile tradiționale și dezbaterile de idei, rămânând consecvente/ dedicate zilei de luni (pentru ca săptămâna să înceapă sub cele mai bune auspicii), moment perfect pentru a elibera în lume noile creații ieșite din laboratoarele intime ale autorilor.

Ședința din 6 iulie 2026: Onirism, istorie siberiană și culise teatrale

Prima întâlnire a lunii a stat sub semnul lirismului și al dezbaterilor conceptuale.

Cea mai recentă creație a deschis seara. Au citit din creațiile proprii: Luminița Bratu, cu versuri de o sensibilitate aparte, Liana Sprânceană (cu poemele Darbuka și Uneori), Emilia Luchian (cu tulburătoarele poeme Anima mundi și Copacul care se întoarce), Gigi Stănescu, adăugând tușe personale peisajului poetic al serii. Lecturile au generat o discuție adiacentă captivantă despre influența oniricului asupra actului de creație și asupra creatorilor înșiși.

Seara a continuat cu rubrica tradițională, 11 minute de istorie, în cadrul căreia lectorul permanent, Emilia Luchian, a propus o incursiune fascinantă în înghețata Siberie, dezvăluind repere din viața și cultura populației evenki.

În cea de-a doua parte a întâlnirii, Gabriela Petri a prezentat o cronică exhaustivă și personală a Festivalului Internațional de Teatru – Sibiu 2026, descriind experiența trăită atât în sălile de spectacol, cât și în spațiile stradale. Perspectiva ei a fost completată și nuanțată ușor polemic de Eduard-Gabriel Tănase, un alt participant la festival, ale cărui percepții diferite au dat naștere unui dialog constructiv și avizat.

Ședința din 20 iulie 2026: Încercările ploii și anatomia generațiilor

Cea de-a doua ședință a demonstrat că pasiunea pentru literatură învinge intemperiile. Deși reprizele repetate și înverșunate ale unei ploi torențiale de după-amiază amenințau să strice planurile, cei mai îndrăzneți dintre membrii cenaclului s-au încăpățânat să apară pe terasă.

La rubrica„Cea mai recentă creație”, atmosfera a devenit efervescentă: Adrian N. Ionescu, proaspăt revenit din mirajul Teișanilor, a dat glas celor mai recente poeme scrise de prietenul său, poetul Adi Serafim (Întreabă-mă Doamne  îngrijorat și La o adică); Amalia Melnic a încântat asistența cu o proză scurtă scrisă în stilul ei caracteristic, marcat de accente ironice fine;  Sorana Brucăr a recitat versuri pline de mister, ale căror titluri s-au lăsat subtil căutate de public și de autoare; Liana Sprânceană a navigat între genuri literare, oferind poezie (Crisalida) și proză scurtă (Kintsugi); Ramona Müller a lecturat poemele Atlas cu bărbații care dispar și Ventralia.

Un moment amar-memorabil l-a reprezentat tentativa Doinei Ofelia Davidescu de a citi proza Umbrele așteptării. Din păcate, zgomotul infernal al ropotelor de ploaie căzute pe acoperișul terasei a acoperit vocea autoarei, acțiunea fiind întreruptă brusc. „Aplauze cerești” au salutat textul și au făcut-o pe autoare să tacă. Probabil că așa trebuia să se întâmple.

Lecția de poezie din această a doua parte a lunii a adus un moment interactiv și amuzant. Ploaia se potolise și vocile se puteau auzi. Tema serii a fost lansată de către Doina Ofelia Davidescu sub formă de provocare, fără a menționa inițial numele autorului, cerând asistenței să-i descopere identitatea doar prin intermediul indiciilor și al versurilor citite. La scurt timp, exercițiul de intuiție literară s-a încheiat, cei prezenți recunoscând, în majoritate, universul inconfundabil al poetului Emil Brumaru, din a cărui biografie și operă au fost prezentate ulterior scurte detalii.

Pentru a ne aduce aminte farmecul inegalabil al celui care s-a numit pe sine un „cerșetor de cafea” și a devenit, de fapt, un boier al spiritului și al cuvântului românesc, propun din creația lui Emil Brumaru – alchimistul detaliilor și cartograful „rezervației de îngeri”:

Aveai părul lung până la cer

Aveai părul lung până la cer
Atârnai de dânsul pe pământ
Mă gândeam să-ți mângâi trupul sfânt
Sânii cu sfială să ți-i cer
Coapselor închise să mă-nchin
Să le-ating uimit ce albe sunt
Doar cu floarea grea a unui crin
Să le-mbrățișez îngenunchind
Și apoi ca fluturii să pier
Luat de după-amiază și de vânt
Aveai părul lung până la cer
Spânzurând de dânsul pe pământ…

 Cântec naiv

De ce nu vrei să-nnebunești la ora cinci?
După-amiază când e-atât de bine
Și în sufrageriile adânci,
Să faci, pe preșuri, tumbe dulci cu mine?
M-aș milogi-n dulapuri vechi să-ți pui
Rochia moale și, rămasă goală,
Ne-am bate cu lichioruri amărui
De chimion și mentă glacială.
Iar către amurg, făr-a mai ține minte
Cine suntem, aproape de mătasă,
Îngenunchind pe paturile sfinte,
Am da, cu sufletele noastre, foc la casă.

Lectura de cenaclu a încheiat seara sub semnul eseisticii. Liana Sprânceană a lecturat, supunând dezbaterii un eseu intitulat Timpul trecut conjugat la prezent. Acesta a debutat cu un preambul teoretic axat pe „Teoria generațiilor” în filosofie și sociologie, invocând nume de referință precum William Strauss și Neil Howe, dar și gânditori clasici ca Auguste Comte, Antoine Cournot, François Mentré și Karl Mannheim.

Dincolo de acest cadru conceptual, eseul propriu-zis a constat, mai degrabă, într-un text literar plin de sensibilitate, în care autoarea a aruncat o privire retrospectivă asupra relațiilor umane și asupra modului în care a evoluat comunicarea dintre generațiile secolului trecut și cele din prezent. Textul observă o trecere dureroasă: de la dialogul natural, cald și lipsit de rezerve din trecut, s-a ajuns la comunicarea deficitară și minimalistă de astăzi, în care tehnologia ne izolează pe fiecare în propria „bulă”. Concluzia Lianei Sprânceană a subliniat că dinamica interacțiunilor dintre generații rămâne o provocare fascinantă și extrem de complexă în contextul accelerat al prezentului.

Argumentele de final ale eseului Lianei Sprânceană nu au convins însă pe deplin audiența, stârnind discuții efervescente și o polemică vie în rândul membrilor. La dezbateri au participat activ cei prezenți intervențiile lor accentuând sau atenuând polemica, după caz. Discuțiile au adus în fața autoarei noi unghiuri de abordare și argumente solide de studiu – fiind invocat de către Florin Manole inclusiv spiritul critic al lui Montaigne -, oferind un fundament valoros pentru o mai bună înțelegere a conceptului de eseu și o necesară regândire a temei.

A fost o lună iulie capricioasă, boemă și provocatoare, care ne-a dat certitudinea că laboratorul de creație al Cenaclului nostru funcționează indiferent de caniculă sau furtună.

Au participat: Amalia Melnic, Sorana Brucăr, Diana Petroșanu, Ramona Müller, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Adrian N. Ionescu, Dan Simionescu, Dan Constantin.

Fotografii: Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu

Invitație, afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Dragi cenacliști și prieteni ai cenaclului,

Următoarea ședință a Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești va avea loc luni, 20 iulie 2026, începând cu ora 17:00, în spațiul relaxant al terasei ALIVE LOUNGE (Str. Maramureș nr. 9).

Sub adierea caldă a serii, ne vom lăsa purtați de freamătul verii într-un dialog liber, prietenos și constructiv. Programul acestei întâlniri este conceput ca o călătorie lejeră prin labirinturile creativității, structurată pe patru coordonate pline de miez:

Cea mai recentă creație – o simeză a cuvintelor, un spațiu generos și deschis unde putem citi cele mai proaspete pagini desprinse direct din manuscrisele noastre.

Lecția de poezie – o zonă de libertate și împărtășire creativă, unde emoția se transmite simplu, fără bariere de protocol, fiind deschisă oricărui iubitor de frumos. De acestă dată lector va fi Doina Ofelia Davidescu.

11 Minute de Istorie – o incursiune fascinantă în memoria timpului, ghidată de lectorul nostru permanent, prof. Emilia Luchian.

Lectura de cenaclu – propusă de Liana Sprânceană este un eseu narativ-reflexiv, cu titlul TIMPUL TRECUT CONJUGAT LA PREZENT. O meditație asupra timpului pe care îl credem pierdut, dar care rămâne viu în noi, pe o temă filozofică incitantă ce va fi dezvăluită abia în momentul expunerii.

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș