Cenaclul I.L. Caragiale

ALEA IACTA EST!
Este titlul unui poem și pare să fie deviza unei carierei lirice discrete și frumoase dar și modul în care o putem privi pe poeta Luminița Bratu.

Pentru un om, și cu atât mai mult pentru un poet/o poetă, acest moment reprezintă pragul dintre ezitare și asumare totală. În clipa în care „zarurile sunt aruncate”, actul creator devine ireversibil; cea/cel care scrie nu mai aparține tăcerii, ci cuvântului care îl va purta spre un orizont necunoscut. Este punctul în care visul se ciocnește de realitatea dură a existenței, transformând un simplu început într-un destin asumat.

Metafora sugerează că, odată ce pasul a fost făcut, poeta Luminița Bratu acceptă riscul rătăcirii sau al înfrângerii, înțelegând că adevărata libertate nu stă în siguranța malului, ci în curajul de a traversa propriul Rubicon.

Luminița Bratu și-a construit în timp un univers literar de o forță sugestivă aparte, demonstrată în volumele sale anterioare — fiecare titlu fiind un adevărat poem condensat, care își pregătește cititorii pentru întâlniri speciale: de la melancolia din Memoria vântului (2022) sau Castele pe marginea frigului (2024), la dinamismul regăsit în Mișcarea apelor (2023), până la explorările onirice și senzoriale din Omul care a fugit din vis (2022) ori Hotare de lavandă (2025) cât și în cel mai recent Au înfrunzit piramidele.

Această muncă neobosită pe tărâmul poeziei este dublată de o prezență activă atât în cadrul Cenaclului literar „I.L. Caragiale” din Ploiești, cât și în alte cenacluri locale.

Sete de nemurire

Așa facem toți
Când ne ninge pe limbă
Râdem
Râdem în hohote de noi
Cei de acum
Și de toți cei rămași în noi
Înmărmuriți acolo de prea multă nemurire înghețată sub tălpi
Ni se face sete
De fulgii de zăpadă care cad
Vreau să-i beau albiți de nevinovăție
În pocale de aur
Fără să mă acuz de păcat
Doar așa mă golesc de nemeritatele înserări
Care s-au strecurat printre lacrimi

Nordul unei nopți

Inimi de carton
Se leagănă pe crengile bradului
Împodobit de mama
Le urmăresc printre lanțurile de beteală
Legănându-se în flacăra lumânărilor
Statuia spărgătorului de nuci
Îmi amintește o poveste din nord
Pe care am înțeles-o târziu
Aud pașii tatei
Apropiindu-se
(Castele pe marginea frigului)

Camelot

Pe meterezele castelului
Rânjesc urme de sabie
Și lovituri de tun
Cărămizile sunt în standby
Zidul ascultă doar de cântecul pietrei
Castelul își strigă numele
Camelot!
Castel-captură tatuat pe brațul meu drept
Legământ între mine și Arthur
Sigilat de cavalerii mesei rotunde
Într-un sipet de lemn
Dintr-un trunchi de măslin
Camelot!
Deschide-ți porțile
Rămâi neclintit sub orele astrale
Etern întipărite
Pe sclipitoarele-ți zale
(Au înfrunzit piramidele)

La invitația poetului Ioan Vintilă Fintiș, președintele Cenaclului „I.L. Caragiale” și al Asociației 24 PH Arte Ploiești, luni, 14 septembrie, ora 13:00, la Biblioteca și Muzeul Satului Finta Mare, județul Dâmbovița, va avea loc întâlnirea literară „Poezia se întoarce acasă”, dedicată universului liric, memoriei și rădăcinilor spirituale ale locului.

În cadrul evenimentului va fi inițiat, la Biblioteca din Finta, un „Perete poetic” autohton, ca spațiu al memoriei literare și al valorificării creației locale.

Vor fi prezentate cărți și grupaje de poezie ale autorilor finteni:

• Ioan Vintilă Fintiș
• Grigore Grigore (†)
• Alexandru Șerban
• Ion Vasile

Programul va cuprinde și prezentarea celui mai recent poem al membrilor Cenaclului „I.L. Caragiale” Ploiești, într-un dialog între poezia contemporană și memoria literară a locului.

Moderatori:
Mirela Oprea și Leonida Corneliu Chifu

Invitație, afiș: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Eduard-Gabriel Tănase este un scriitor și poet român contemporan din Ploiești, remarcat în peisajul cultural actual pentru intensitatea și „nervul” scrierilor sale, care pendulează între realismul psihologic urban și explorarea profundă a traumelor umane. În evoluția sa artistică, poate că un moment cheie l-a reprezentat anul 2025, când a devenit membru activ al Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” din Ploiești, afiliere care, sperăm, i-a consolidat prezența în comunitatea scriitorilor locali și naționali, oferindu-i o platformă dinamică de dialog și creație.

A debutat editorial în poezie cu volumul Câinele din Ithaca (Editura Karta-Graphic, 2024) însă s-a impus cu o forță deosebită în zona prozei scurte prin volumul Despre răni și răniți (povești cu mâna stângă), publicat în anul 2026 la Editura Eikon.

Autorul este de asemenea o prezență apreciată în diverse reviste literare precum Revista Ficțiunea, Literomania și, de curând, Viața Românească, unde textele sale explorează cu finețe tensiunile familiale, căutarea identității și dramele individuale desfășurate în decorul citadin.

Redăm unul dintre cele mai recente texte de proză scurtă.

Cum se spune

Este în fața restaurantului. Privește conturul corpului în vitrină. Un tip comun cu niște flori. Își studiază mai atent chipul. Va ține minte tot? Schimbă prefixul. E ultima lui șansă să închidă deceniul cu o relație.

A venit. Merg împreună spre masa rezervată. Îi potrivește scaunul.

I se pare că amândoi au fost sinceri. O recunoaște după poza din aplicația de dating. Acolo sunt multe filtre și lumini potrivite, dar e ea, nu a avut un șoc vizual. Speră că și el îi transmite aceeași impresie.

— Ești visul meu devenit realitate!

Nu îi răspunde. Doar zâmbește. Pare că a auzit fraza asta la toate întâlnirile.

S-a grăbit. Nu ar fi trebuit să înceapă cu asta. A irosit o frază din repertoriu. A fost fără efect.

Au comandat băuturile. Ceva subțire. Șpriț de vară.

Prima surpriză. Îl lasă pe el să aleagă. Răsfoiește cu febrilitate meniul. O pizza împacă toate gusturile.

Ciocnesc. Cuburile de gheață se răsfiră în pahare.

Se privesc lung. Mâinile înaintează subtil pe masă. Picioarele se destind și caută și ele apropierea.

— Am doar doi ochi care să te vadă!

Nu, minciună! Ar fi un monstru cu mai mulți ochi. Închipuie-ți ochi pe tot corpul. Ea, multiplicată în fiecare. S-ar sufoca.

Nu l-a băgat în seamă. I-a spus simplu:

— Desertul îl aleg eu.

Aha… Deci nu e genul care se lasă ușor.

A venit pizza. Mănâncă pofticios primul triunghi. Ea folosește furculița și cuțitul.

— Dragostea este ca războiul! îi spune cu gura plină.

O surprinde. A ajuns prea repede la momentul acesta. O vede cum își aruncă șervețelul neglijent. Se ridică demnă și pleacă spre ieșire cu pași mărunți. Fuge după ea și o strânge de braț. Se strâmbă de durere. Îi dă drumul.

— Sunt o victimă a zâmbetului tău!

Ea rămâne pe loc. O vede surâzând. Victorie! Se întorc la masă. Îi trage iarăși scaunul și îi arată buchetul.

Primesc încă un pahar de șpriț.

Răspunde monosilabic, dă din cap, aprobă tot. O lasă să glumească, râde cu poftă. Îi atinge mâna ușor, în semn de susținere.

Se laudă cu calitățile ei. Povestește despre fostul. Plânge.

Are un moment de panică. Declamă:

— Sunt un milion de stele și un milion de vise, tu ești singura mea stea și singurul meu vis!

Se șterge cu dosul palmei. Comandă desertul.

Trebuie să preia controlul. Îi povestește și el. A avut pe cineva foarte mult timp. S-a terminat, deși nu a vrut niciunul dintre ei. A așteptat să vină uitarea, dar a venit cu amărăciunea singurătății. Acum e ca o gâză stingheră. Și nu vrea să zboare din floare în floare.

— Viața mea a fost un tunel întunecat înainte de a intra tu în ea.

Declară cu mâna pe inimă, teatral. Nu e deloc adevărat. A avut cea mai frumoasă viață. Au fost doi nebuni fără plasă de siguranță.

A rămas cu lingurița în aer.

— Cum s-a terminat? Ai înșelat-o?

Dă din colț în colț. Acesta este adevărul. Nu a știut s-o păstreze. Acum o caută în fiecare femeie pe care o atinge.

O ia de mână.

— Mă faci să-mi doresc să fiu un bărbat mai bun.

Au terminat și desertul. Al treilea pahar?

— Da, cu multă gheață, îi confirmă ea.

Merg pe rând la baie. Se privesc pe rând în oglindă. Privirile le strălucesc. E ce trebuie, își spune el. E OK, dă din cap ea.

Ciocnesc. Beau încet. Orchestra și-a început programul.

— Pentru tine, aș face orice. Aș merge pe jos o mie de kilometri și aș înota un râu învolburat. Dansezi?

Nu îl refuză. A meritat introducerea. Se învârt pe pași de vals. O ține elegant la distanță, de umeri. La piruete, corpurile se apropie.

Au cam amețit. Se pregătesc să plece.

— O secundă fără tine ar fi o eternitate!

Are buze pline și niște dinți albi superbi. Râde prima dată cu toată gura.

— Mă inviți la tine?

Desigur, sunt doi adulți. S-au tatonat suficient. Merită încercarea.

Se ține strâns de brațul lui. Tocurile se aud în pavaj. Au un ritm al lor pe care nu îl recunoaște.

Ajung în apartament. S-au prăbușit în pat.

— Am două mâini ce vor să te îmbrățișeze, dar am o singură inimă ce bate numai pentru tine!

I-a astupat gura cu un sărut. Toată noaptea nu a mai scos niciun cuvânt.

Dimineața, ea a făcut cafeaua.

A vrut să îi mulțumească, dar i-a făcut semn să tacă.

— Dacă vrei să mai rămân, trebuie să înveți să vorbești cu mine.

La fel ca roadele pământului care ajung la limanul datului lor sub soarele blând de sfârșit de august, limba română reprezintă rodul cel mai de preț al istoriei și culturii noastre.

Pe 31 August 2026, în atmosfera vibrantă a unei noi ședințe de cenaclu dedicate Zilei Limbii Române, seara a debutat sub semnul bucuriei reîntâlnirii cu talentatul poet Ioan Vintilă Fintiș, președintele Asociației „24 PH Arte” și al Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești – un cunoscut spațiu de efervescență culturală.
Întâlnirea a oferit celor prezenți privilegiul de a intra în dialog cu magicul său univers liric, dar și cu creațiile originale ale colegilor, care celebrează forța cuvântului, reafirmând rolul cenaclului de mică citadelă a spiritului românesc.

În acest cadru festiv, cele „11 Minute de Istorie” au fost și de această dată interesante și captivante. Prof. Emilia Luchian a prezentat limba română ca pe un organism viu și o arhivă discretă a experiențelor culturale. Expunerea a subliniat modul în care lexicul conservă istoria, identitatea și nuanțele sufletești ale comunității.

Lectora a arătat, cu argumente pedagogice, cum poate fi privită limba română ca ceva care știe, poate, mai multe despre noi decât știm noi despre ea. Limba construiește o lume în care nu suntem întotdeauna stăpânii a ceea ce ni se întâmplă; faptele vin spre noi, ne ating, ne cuprind și apoi pleacă.

Emilia Luchian a folosit exemple semnificative pe tot parcursul expunerii pentru a-și susține tezele. A explicat că limba română permite rearanjarea cuvintelor pentru a schimba accentul emoțional, oferind vorbitorului o libertate aproape plastică. Nuanțele se ascund adesea în cuvinte care nu pot fi traduse în întregime într-o altă limbă (cum sunt dor, doină, miorița), în timp ce diminutivele modifică încărcătura afectivă a discursului (exprimând tandrețe, ironie sau complicitate) și adaugă o notă personală felului în care privim ceea ce numim. Limba noastră poate fi precisă și analitică, dar are și capacitatea de a exprima stări difuze, greu de prins în noțiuni rigide. De asemenea, ea poate construi subtextul necesar pentru umorul fin sau pentru o ironie pe care o recunoaștem imediat.

Cuvintele sunt unelte de comunicare, dar și lentile prin care o comunitate își privește existența, ajutând-o să supraviețuiască prin miracol secole de-a rândul. Prețiozitatea cuvintelor este dată de trăirile închise în ele ca într-un chihlimbar. Pentru un istoric, cuvintele devin adevărate instrumente ale întâlnirii cu alte civilizații. Istoria nu se ascunde doar în manuale și tratate, ci și în cuvântul rostit, uneori chiar la masa de mic dejun. „Cea mai discretă arhivă nu este totdeauna biblioteca, poate fi și bucătăria”, a punctat lectora, enumerând proveniența unora dintre cele mai folosite cuvinte din sfera culinară: pâine, brânză, telemea, cafea. Lectora a subliniat că multe cuvinte își retrag sensul vechi, în locul acestuia apărând unul nou, încărcat de alte experiențe și judecăți (cum s-a întâmplat cu termenii țăran sau boier). Schimbarea vine din nevoia de expresivitate sau din slăbirea forței unui cuvânt (de exemplu: oribil, prost, mândru). Limba română nu seamănă cu o casă în care fiecare fond sau influență își are propria cameră separată; cuvintele se amestecă, se schimbă, intră în uz, rămân sau pleacă. “Utilizarea reflexivului impersonal, diminutivele, ironia și umorul ne-au ajutat ca popor să trecem prin evenimente istorice grele fără a le transforma în tragedii absolute. Omul a învățat astfel să îndulcească sensul lumii și să facă loc speranței.”

Aflat, de asemenea, în programul ședinței și pe afiș cu „O teologhisire” misterioasă despre care nu dezvăluise nimic dinainte, Florin Manole și-a început alocuțiunea pornind de la grecescul „naosologhia”, ce definește „templul cuvântului” (naos = templu, logos = cuvânt). Acesta a amintit că, în perspectivă teologică, cuvântul vine din primul moment în care Dumnezeu i se adresează omului, iar pentru a primi răspuns creează în acesta un loc de întâlnire, un naos care îi dă omului posibilitatea de a fi în legătură directă cu Divinitatea. Prin urmare, naosologia este opusul religiozității, adică a ceea ce a devenit omul după cădere: idolatru, apoi religios, uitând de unde a plecat. Venirea Mântuitorului a determinat depășirea acestei religiozități, aducându-i aminte omului că are în el acel spațiu sacru. Limba este privită, din acest punct de vedere, ca loc al întâlnirii omului cu Dumnezeu.

O bună motivație pentru expunerea lui Florin Manole a constituit-o un articol recent din „Weekend Adevărul”. Ancheta, una extrem de amplă și interesantă, analizează transformările profunde prin care trece limba română în era rețelelor sociale și a inteligenței artificiale. Autorul s-a exprimat în clară opoziție față de opiniile formulate în acel text de șase personalități din sferele istoriei, literaturii, artei și lingvisticii: Adrian Cioroianu, Dan Perjovschi, Doina Ruști, Varujan Vosganian, Emanuela Timotin și Bogdan Harhătă. Aceștia consideră că adoptarea anglicismelor și a limbajului din social media reprezintă o adaptare naturală la tehnologie, sprijinită de elasticitatea istorică a limbii.

În eseul său (Eseu Naoslogic), despre care a mărturisit că se află încă în fază de lucru, Florin Manole a combătut atât teza darwinistă a limbii ca organism viu (popularizată istoric de lingvistul german August Schleicher), cât și răspunsurile celor șase personalități intervievate. El a propus în schimb perspectiva naoslogică a limbii ca fiind „casă a ființei”, în sens heideggerian. Limba devine vie exclusiv prin locuire și prin actul autentic al adresării către un „tu”, nefiind salvată de o autoreglare automată, ci de efortul conștient al vorbitorului. Deconstruind această viziune evoluționistă, Florin Manole a șocat oarecum audiența afirmând că sintagma „limba este un organism viu” este un anacronism și un darwinism care trebuie cât mai curând depășit. Degradarea limbii apare, în viziunea sa, prin părăsirea acestui spațiu comun în favoarea unor împrumuturi neasimilate, nu printr-o evoluție biologică firească.

Fraza sa de încheiere a produs o emoție profundă în sală: „De aceea limba română nu va muri din cauza englezismelor. Va muri în ziua în care niciun român nu va mai avea nevoie să-i spună altui român ‘tu’ în românește.”

Cum era lesne de prevăzut, rumoarea și numeroasele comentarii nu s-au lăsat așteptate, înnodându-se de la un coleg la altul într-un fir ce promitea a nu se sfârși prea ușor (Adrian N. Ionescu, Leonida Corneliu Chifu, Adrian-Ilarie Frone ș.a.)

Spiritele s-au calmat treptat, dând voie să iasă la rampă următoarea rubrică, nu înainte ca Florin Manole să anunțe revenirea, în această toamnă, pe firmamentul cultural al orașului a Taberei de Sculptură Monumentală din Ploiești – copilul de suflet al Asociației 24 PH Arte Ploiești, aflată la cea de-a VII-a ediție, cu participarea sculptorilor: Florin Strejac, Ioan Pop Vereta și Eugen Petri.

 „Cea mai recentă creație” a invitat, cu bucurie și cât mai aproape de tema ședinței, pe: Emilia Luchian (Cuibul de cuvânt), Luminița Bratu (Limba română sunt eu), Adi Serafim (Ca vinul în apa de la Cana Galileii), Liana Sprânceană (cu un Omagiu adus limbii române și două poeme tip Tonka: Roșu și Vara), Maria Bem (Cea mai frumoasă culoare), Adrian-Ilarie Frone (Canon), Ramona Müller (cu un fragment de nostalgie identitară dintr-una din călătoriile Globetrollerului Rozalindion…) și Irina Elena Ionescu (cu scurte fragmente pline de farmec și aparentă naivitate din Viața Ritiei cu haz și necaz).

Lectura de Cenaclu – partea centrală a întâlnirii, a reprezentat reîntâlnirea mult așteptată cu poetul Ioan Vintilă Fintiș și creația acestuia, care a împărtășit poeme din două viitoare volume aflate deja la tipar (Concert pentru sonet și singurătate și Tristețile cocorului).
Momentul a fost prefațat de o prezentare cu adevărat remarcabilă realizată de Leonida Corneliu Chifu, care a trecut în revistă activitatea literară prodigioasă a poetului – o carte de vizită impresionantă marcată de volume publicate, premii importante și numeroase poeme apărute în reviste de profil, pe care majoritatea celor prezenți o cunoșteau și care conferă un respect profund față de autor. Ulterior, în sală s-a auzit distinct vocea masculină, plată, a poetului; o rostire cu puține inflexiuni și accente, dar așezate cu o precizie chirurgicală doar acolo unde era absolută nevoie, pentru a marca mai bine momentul, profunzimea ideii sau intensitatea sentimentului.

Poemele lecturate de Ioan Vintilă Fintiș au dezvăluit asistenței o poetică a profunzimilor, situată la granița fragilă dintre metafizic, oniric și romantismul crepuscular. Purtând amprenta unei originalități inconfundabile, textele sale construiesc punți subtile între sacru și profan, între marea lumină a începuturilor și melancolia asfințitului.

Fie că sunt definite sonete sau nu, atmosfera pendulează între reveria și căutarea unei inocențe arhetipale, versuri de dragoste cu ecouri mitice, uneori Însuși Dumnezeu pare a Se ascunde printre rânduri, alteori par să iasă în evidență vulnerabilitatea asumată și rătăcirea existențială. Poetul rămâne un „înger fără de popas”, un exilat în timp, a cărui formă de rezistență este însăși sensibilitatea sa acută, sau călătorește asumat și cu uimire către o dimensiune spirituală superioară.

Regina de nimeni știută

Iubito diseară vom merge la bal
Cu trăsura trasă de nevăzute stele
Te voi săruta pe gura ta de cristal
Și pe coapsele aproape rebele
Tu vei fi regina de nimeni știută
Te voi încorona cu vaste simfonii
Vom trece apoi de apa nevăzută
Noi cum Eva și Adam iar vom fi
Nu mai păcătui acolo-n grădină
Domnul parcă e ascuns în sonete
Hai să plutim prin marea lumină
Coroană să-ți fiu la tine în plete
Iată acum s-a făcut foarte târziu
Cine sunt și cine ești nu mai știu

***

Eu am fost o plângere
Pe vremea aceia erau niște păsări
Pe care le țineam în brațele mele
Cum pe niște instrumente
Subtile
Și voi vă uitați și mă îmbrățișați
Eu tot o plângere am rămas
Înger fără de popas

 Noaptea care plânge cu ger

A început să ningă fantastic de trist
Te privesc pe fereastra cu fotografii
Se pare că dincolo eu încă mai exist
Că apusurile de soare încă sunt vii
Adu cu tine săniile de melancolie
Aici nu mai este decât alba tăcere
Zăpada mirată imaginează o poezie
Scrisă pe cer de nevăzutele sfere
Iubito gândești figuri de zăpadă
Pe un câmp învelit cu un alt cer
Și nimeni nu poate să-l mai vadă
Este noaptea care plânge cu ger
Să mergem acum tăcuți și mirați
Împreună către îngerii frați

***

În noaptea aceea eram vântul
Care se-mbrățișase cu niște nori
Norii cântau
Eu te mângâiam cu o privire
Care nu știu de unde venea
Parcă era fericirea mea

Cocorii plăngeau

Azi noapte am visat că au înfrunzit niște nori
Și m-am mirat crezând că sunt cocori
                           Trupul meu la pian cânta
                           Cocorii plângeau
                 Și eu parcă nu știu în care infinit

Mi se păream că mult mă muream

                            Și deodată a început să ningă
                            M-am întrebat atunci
                            De ce au început cocorii să plângă

                         Atunci dânșii mi-au dăruit
                              Nișe aripi care păreau
                              De îngeri

Eram călător prin nevăzut

Eram călător prin nevăzut
                            De foarte multă vreme
                            Căutam o fereastră
                            Albastră

                             Și dânsa nu mai era

                             Atunci m-am întrebat
                             Doamne eu ce să fac

                             Așteaptă cocorul

Dincolo de aplauzele colective, finalul ședinței a fost marcat de valul de entuziasm și de aprecierile calde ale colegilor, care au ținut să vorbească despre statura literară și umană a invitatului de onoare. Maria Bem, Gabriela Petri, Ramona Müller, Luminița Bratu, Dan Constantin, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu au subliniat, prin intervențiile lor, rolul esențial pe care poetul l-a avut în dinamica grupului artistic. Ioan Vintilă Fintiș a rememorat cu plăcere momente frumoase din trecut. S-a vorbit cu emoție despre forța discretă a mentoratului său, despre generozitatea cu care a sprijinit condeie și despre capacitatea de a coagula energii artistice diverse în jurul cenaclului și al asociației timp îndelungat. Un moment special al discuțiilor l-a constituit evidențierea colaborării organice dintre arte, fiind salutată prezența sculptorului Eugen Petri, cel care a asigurat cu atâta sensibilitate grafica volumelor aflate la tipar, și nu numai, transformând cartea într-un obiect de colecție unde forma și textul se completează perfect. În mod deosebit, un text plin de miez a fost adus de Adi Serafim, a cărui intervenție a constituit un scurt și memorabil titlu (Băiatul acesta îmi bagă sângele în ecuație) dedicat operei sărbătoritului, o sinteză critică ce a pus în lumină exact unicitatea structurală a omului și versului fintișian.

La finalul acestei cascade de mărturii sincere, ecourile teoretice și lirice s-au topit definitiv în aplauze la scenă deschisă. Membrii și oaspeții prezenți au răsplătit astfel nu doar tehnica impecabilă a versificației, ci și prezența prețioasă a poetului Ioan Vintilă Fintiș – un creator și un mentor care continuă să țină deschise porțile templului cuvântului nostru românesc.
A fost o seară regală, o adevărată sărbătoare a spiritului, care va rămâne mult timp ca un reper în memoria afectivă a comunității noastre literare.

Au participat: Ioan Vintilă Fintiș, Florin Manole, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu, Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Maria Bem, Ramona Müller, Gabriela Petri, Irina Elena Ionescu, Ariadna Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Adrian-Ilarie Frone, Eduard-Gabriel Tănase, Adrian N. Ionescu, Dan Manoliu, Dan Constantin.

Invitați: Tania și Marian Radu

Fotografii: Doina Ofelia Davidescu, Liana Sprânceană

Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Dragi cenacliști și prieteni ai cuvântului scris,

La fel ca roadele pământului care ajung la limanul datului lor sub soarele blând de sfârșit de august, limba română reprezintă rodul cel mai de preț al istoriei și culturii noastre. Ea este un mijloc uimitor de comunicare, dar și un tezaur viu în care s-au cristalizat suferințele, bucuriile, legendele și identitatea unui întreg popor.

Vă invităm cu bucurie la o nouă întâlnire de suflet și creație, cu reverberație aparte, chiar de Ziua Limbii Române, pentru a celebra armonia și frumusețea graiului în care simțim și creăm.

În spiritul acestei sărbători, vom deschide filele trecutului prin rubrica dedicată, 11 minute de istorie a lectorului permanent, prof. Emilia Luchian, dar vom rândui și un răgaz pentru un moment de teologhisire susținut de Florin Manole, cu aplecare asupra gândului că Logosul a fost începutul, baza nestrămutată a adevărului și rămâne izvorul nesecat al vieții noastre pământene.

Seară noastră literară va fi una de colecție, întrucât două dintre momentele noastre tradiționale, „Lecția de poezie” și „Lectura de cenaclu”, vor fi onorate pe deplin de prezența și creațiile poetului Ioan Vintilă Fintiș, președintele Asociației 24 PH ARTE Ploiești și al Cenaclului care poartă cu mândrie în timp un ilustru nume al literaturii române.

Domnia sa ne va ghida prin tainele textului poetic și ne va transpune în universul său liric inconfundabil, oferindu-ne un dar de rafinament estetic deosebit, menit să îmbogățească această seară de sărbătoare.

Vă așteptăm cu drag luni, 31 august, începând cu ora 17:00, la răcoarea Terasei Alive Lounge (Strada Maramureș nr. 9, Ploiești), să transformăm după-amiaza ultimei zile de august într-o frumoasă și memorabilă celebrare a spiritului și a identității noastre culturale!

Invitație, afiș: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

A fost o seară literară în miez de gustar, impregnată de mult lirism și marcată de discuții fructuoase, efervescente ca un vin spumant rece servit în paharul potrivit.

Rubricile tradiționale ale Cenaclului „I.L. Caragiale” au fost onorate cum se cuvine, oferind auditoriului un melanj perfect de noutate editorială, istorie, teorie literară și dezbateri plastice.

Seara a debutat sub auspiciile rubricii „Cea mai recentă creație”. Adrian N. Ionescu, demonstrând o frumoasă statornicie în rolul de discret colportor și mesager al bunului său prieten Adi Serafim, a dat citire textelor acestuia: Îmi place tare bine cu soția mea (titlu) și poemul E sărbătoare, ambele primite cu multă căldură. Irina Ionescu a continuat incursiunea literară, încântând publicul cu trei fragmente ludico-savuroase extrase din volumul său de debut, „Viața Ritei cu haz și necaz”. Într-un registru cu totul diferit, Liana Sprânceană a abordat cu mult curaj genul clasic japonez Tanka: Armaghedon, Tu vreme, nisip și Nostalgie, alternând lirismul extrem cu proza scurtă de atmosferă din textul „Clovnii”. La rândul său, Diana Petroșanu a propus două poeme dense, de o profundă reflexivitate: Capital și Alt nimic, în timp ce Emilia Luchian a completat rubrica în mod fericit, aducând în atenție proza scurtă Culegătorii de minute, o demonstrație fină de decupaj al timpului cotidian.

La rubrica Lecția de poezie, lectora Diana Petroșanu a oferit o reîntâlnire profund emoționantă cu personalitatea remarcabilă a poetei, prozatoarei și traducătoarei Gabriela Melinescu. Evocarea s-a concentrat pe perioada efervescentă a anilor ’60-’70, definită ca „timpul lui Nichita Stănescu”, dar și pe destinul ei literar ulterior, marcat de exilul autoimpus în Suedia, unde a devenit o adevărată „zână bună” și ambasadoare a literaturii române în spațiul scandinav. Găsindu-și resorturile în comentarii de specialitate preluate din publicații de prestigiu prezentarea a analizat aspecte importante din viața și cariera poetei dar și unicitatea vocii sale lirice. Critica literară reținută în aceste pagini o descrie pe Gabriela Melinescu nu doar ca pe o muză sau un personaj de legendă biografică, ci ca pe o scriitoare de o forță expresionistă remarcabilă, capabilă de o „noblețe sufletească și o grație inocentă” rar întâlnite, stăpânind un limbaj poetic eliberat de convenții. Momentul teoretic a fost dublat, pentru ilustrare, de atașarea și lectura câtorva dintre cele mai reprezentative poeme ale sale. Alegerea Dianei Petroșanu a plăcut și a provocat asistența la comentarii și completări relevante.

„Aceasta nu este ultima scrisoare pe care ți-o scriu
Corespondența noastră continuă
deși se spune că ai plecat pentru totdeauna.
Nu ca de obicei în Franța sau Turcia
unde prin hipnoză un vrăjitor
te va învăța repede rusa ori chineza
sau toate limbile dintr-o dată

Toate limbile pe care un poet
are poftă să le guste ca pe vinuri.
Cu toate că nu mai ai nici o adresă
posedă încă, bătrâna ta mamă
cutia noastră poștală minunatul dulap de poezii
care există în camera ta,
dulapul de poezii cu picioare de grifon
și aripi de balaur,
dulapul care poate să meargă și să zboare
înainte și înapoi
din lumea asta către cealaltă.

Dulapul de poezii
care poate străbate ca un fulger
prezentul și trecutul, înapoi
până în acel timp și loc
unde tu te-ai născut.

Acolo te poți întâlni pe tine însuți
un băiat născut beat de șampanie,
citind în cada din baie,
cu poemele lui Baudelaire în sânge,
băiatul scotocind în biblioteca tatălui său
gânditor, pe umăr cu corbul lui Edgar Allan Poe.

Dulapul de poezii, această minune
care știe multe despre noi,
conversând tot timpul cu poeții planetei
în timp ce noi fermecați ascultăm
improvizațiile lui Erik Satines
„Trois gymnopédies” și „Desespoir agréable”.

Dulapul de poezii mereu deschis pentru magie,
pentru amețeli plăcute
și toate dezgusturile posibile.
Dulapul de poezii care singur înțelege
că tu ai încă mulți poeți de descoperit,
cel puțin o nouă limbă de învățat
și încă o femeie de cerut în căsătorie.

Te asigur:
Aceasta nu este ultima scrisoare pentru tine,
corespondența noastră continuă,
cu toate că nu mai ai nici o adresă.

Există încă
dulapul de poezii cu picioarele de grifon
și aripi de balaur,
dulapul de poezii care merge și zboară
înainte și înapoi,
din lumea asta către cealaltă.”

(Gabriela Melinescu – Dulapurile de poezii)

Rubrica 11 minute de istorie a debutat într-o notă de stringentă actualitate culturală, prin câteva relatări la cald despre deschiderea și desfășurarea lucrărilor celebrei Universități de Vară de la Vălenii de Munte, ctitorită de Nicolae Iorga. Lectora serii, prof. Emilia Luchian a evocat atmosfera vibrantă a evenimentului, trecând în revistă profilul participanților și relevând în mod deosebit prelegerea carismatică susținută de distinsa doamnă academician Georgeta Filitti, dedicată Regelui Carol al II-lea și greșelilor familiei regale în educarea acestuia. De asemenea, au fost subliniate analiza geopolitică extrem de tranșantă a profesorului Dan Dungaciu cu privire la starea tensionată a lumii contemporane și la prezența sau absența strategică a României la masa deciziilor internaționale, precum și intervențiile academice de înaltă ținută ale scriitorului și istoricului Valeriu Matei.

Ulterior, lectora a propus o reîntoarcere inspirată în antichitate, mai exact în perioada de consolidare a Imperiului Roman sub dinastia Flaviilor. Atenția a fost îndreptată asupra lui Titus, fiul lui Vespasian, cel care a finalizat și a inaugurat cu jocuri fastuoase eternul Colosseum (Amfiteatrul Flavian). Expunerea a detaliat spectaculoasa schimbare de atitudine a lui Titus pe parcursul vieții sale. Înainte de a ajunge împărat, ca prefect al pretoriului și general, el fusese perceput de romani ca un lider sever, dur și adesea necruțător. Cu toate acestea, odată cu preluarea puterii supreme, el a suferit o transformare profundă, devenind remarcabil de empatic, generos și extrem de apropiat de nevoile poporului. Această sensibilitate profundă i-a marcat scurta domnie, perioadă în care a administrat cu un uriaș simț de responsabilitate trei catastrofe majore care au zguduit imperiul: dramatica erupție a Vezuviului (care a distrus orașul Pompeii), un devastator incendiu al Romei și o mare epidemie de ciumă. Într-o tușă neașteptat de romantică pentru un fost militar, a fost amintită iubirea sa profundă, dar sacrificată din rațiuni de stat, pentru fiica regelui Iudeei, Berenice — o legătură plină de dramatism și neîmplinire. Pentru o tușă de autenticitate istorică, lectora l-a citat pe Suetoniu, amintind că Titus era recunoscut ca un excelent imitator, un om capabil să simuleze perfect stări și fapte, această abilitate deschizănd o reflecție filosofică profundă: uneori, oamenii cu mască devin cu adevărat ceea ce poartă, dar, în cazul de față, masca aspră de general s-a topit în rolul de împărat binefăcător. Până și pe patul de moarte, învăluit în ironia tipică Flaviilor, el a șoptit memorabila replică: „Cred că devin zeu”. Au rămas mărturii despre caracterul și mărinimia sa dar și despre durerea poporului la moartea sa prematură. Scurtele concluzii au subliniat faptul că, dincolo de mituri, istoria se scrie prin oameni complecși, ale căror slăbiciuni intime și mari viziuni politice coexistă în mod fascinant.

Ultima parte a întâlnirii a fost rezervată unei secțiuni substanțiale de lectură de cenaclu, purtând titlul Iluzii regăsite, dedicată în întregime creației poetice a colegului nostru, Adrian-Ilarie Frone. Deși nu are încă un volum publicat — o simplă chestiune de comoditate personală, după cum însuși autorul a mărturisit cu multă candoare —, are poezii de valoare, creația sa fiind girată de-a lungul timpului de aprecieri de excepție venite din partea marelui scriitor Mircea Horia Simionescu și a poetei Constanța Buzea.  Mostrele substanțiale citite în cadrul serii au demonstrat un meșteșug poetic rafinat, o curgere firească a versului și o forță a imaginii care justifică din plin popularitatea de care autorul se bucură în mediul virtual, poeziile sale fiind repere pe platforme precum Poezie.ro (fostul Agonia.ro) și pe alte site-uri de profil. Lectura a fost urmată de un taifas prelungit cu referiri critice entuziaste. Colegii au salutat originalitatea discursului său liric, dar au sugerat și necesitatea unei reluări atente de lectură din partea autorului pentru șlefuiri acolo unde sunt necesare.

„Nu e loc pentru mine sub acest negru Soare… nu e.
Poate sub mal de bolovan, lângă a Liniștii Mare,
Pe Luna eternă, să nu mai visez himere perene,
Să zac fără suflare, încremenit, adormit în visare.
Dar visul să fie veșnic – răgaz să dau inimii
Să rupă blestemul ce leagă ghemul legat,
De cuvântul dat într-un ceas prea avântat…
Și poate-n vis voi găsi tărâmul celor ce sunt vii.
Căci pe aici, în tărâmul de jos, nu mai e nici un os,
Din cei ce demult umblau și ridicau totul de jos,
Căci puneau temelie unei iubiri pentru veșnicie
Între om și Acela ce sufletul mereu ogoiește.
O, Doamne! Dă-mi mie acum sămânța Ta de cuvânt!
Dă-mi mie puterea de nu mai fi fum, duh nu mă ține!
Mă fă om, fie și din glod și suflarea-Ți alcătuit!
Doamne – nu-mi da iubire, nu-mi da dor – ia-mă la Tine!
Când va fi lumea să las, prins de ceasul ce nu e din urmă
Al celor fără urmași și fără iubire – dă-mi iubire,
De vrei… însă dă-mi iubirea de semeni și viața
Celui ce-a înțeles că singur nu te iubești pe sine,
Ci altora le lași iubirea de eu și mândria de-a fi.
Dă-mi sinea din urmă cât încă visul nu s-a sfârșit
Mă du, Doamne, către ținutul ascuns în tării,
Mă du, Doamne, în țara cuvântului Tău neuitat!
Amin!”
(Adrian- Ilarie Frone – Visul)

Întâlnirea membrilor Cenaclului „I.L. Caragiale” s-a încheiat sub semnul acestor punți ideale aruncate între poezia contemporană de atelier, avangarda postbelică, scurta incursiune la Universitatea de Vară de la Văleni și marile destine ale antichității.

Au participat: Emilia Luchian, Diana Petroșanu, Gabriela Petri, Irina Ionescu, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Adrian-Ilarie Frone, Adrian N. Ionescu, Dan Simionescu, Dan Constantin, Leonida Corneliu Chifu.

Invitați: Maria Lețu

Fotografii: Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Membrii și prietenii Cenaclului „I.L. Caragiale” sunt invitați cu bucurie la o nouă ședință de spirit și creație, programată pentru luni, 17 august, începând cu ora 17:00, pe terasa Alive Lounge (str. Maramureș nr.9 Ploiești).

Vă propunem un parcurs complet prin toate rubricile noastre tradiționale:

Cea mai recentă creație – spațiul deschis în care membrii cenaclului își vor împărtăși roadele textelor lucrate în ultima perioadă.

Lecția de poezie – o rubrică ce va fi susținută de Diana Petroșanu, invitată să ne ghideze într-o incursiune fascinantă în creația unui poet de referință.

11 minute de istorie – momentul nostru de cultură generală care ne va purta din nou în timp prin intermediul unei expuneri savuroase a lectorului permanent, prof. Emilia Luchian.

Lectura de cenaclu – îl va avea ca protagonist în această seară pe Adrian-Ilarie Frone, care ne va transpune în universul său liric printr-o lectură specială din propriile creații în versuri, urmată de tradiționalele dezbateri și referiri critice.

Vă așteptăm cu drag să transformăm o după-amiază toridă de august într-o sărbătoare răcoroasă a spiritului și a literaturii de calitate!

Invitație, afiș: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Membrii Cenaclului „I.L. Caragiale” s-au reîntâlnit, căutând în răcoarea terasei Alive Lounge un refugiu inspirator și un mod plăcut de a parcurge rubricile tradiționale ale serii. Întâlnirea a avut ingredientele necesare: creativitate, eleganță, dinamism, dialog fertil.

Seara a debutat sub auspiciile rubricii Cea mai recentă creație, un spațiu dedicat, în general dar nu exclusiv, premierelor literare. Irina Ionescu, revenită în rândurile cenaclului după o pauză de aproximativ un an, a deschis lectura cu trei scurte fragmente din volumul său de debut, Viața Ritei cu haz și necaz, captivând audiența prin candoare și umor. În continuare, Luminița Bratu a propus un moment liric dens, citind Vânzătorul de cărți, un poem impresionant, dedicat lui Gelu Ionescu (poet ploieștean și inițiatorul Seratelor Atitudini), ce explorează cu sensibilitate destinul melancolic al cărților și al anticarului în lumea modernă. Liana Sprânceană a preluat ștafeta lecturii, citind Preambul la august – versuri pline de atmosferă. Rubrica a fost completată de Adrian N. Ionescu care, păstrând o frumoasă tradiție a prieteniei literare, a adus în fața celor prezenți un text de o puternică forță expresivă semnat Adi Serafim, intitulat sugestiv: Ia existența mea tulburătoare de pe mine, Kandahar!

Următorul moment al întâlnirii a fost marcat de rubrica Lecția de poezie, în cadrul căreia Liana Sprânceană a readus în atenție originile și spiritul de revoltă al Dadaismului, prezentând publicului repere esențiale din articolul Dadaismul și Tristan Tzara, publicat de Laurențiu Victor Săcui pe platforma Historia.ro. Prezentarea a funcționat ca un veritabil rezumat al avangardei de la începutul secolului XX. S-a discutat despre cum această mișcare radicală, inițiată la Zürich de un grup de artiști în frunte cu românul Tristan Tzara, a apărut ca o reacție violentă împotriva absurdității Primului Război Mondial și a logicii burgheze care îl permisese. Promovând hazardul, colajul, anti-arta și negația estetică radicală, Dadaismul nu a fost doar o simplă școală literară, ci o stare de spirit universală care a dinamitat convențiile artistice rigide, eliberând definitiv limbajul poetic și deschizând calea tuturor curentelor de avangardă ce i-au urmat. Dar, vorba lui Leonida Coeneliu Chifu: a apărut, a „ars” și s-a consumat, s-a clasicizat, în timp ce Shakespeare există încă.

Partea a doua a serii a adus un moment festiv deosebit. Emilia Luchian a primit felicitări la scenă deschisă din partea colegilor pentru volumul său de debut în versuri, Diagnostic de veghe, recent ieșit de sub tipar la Editura Elstar Câmpina. Autoarea nu ne-a împărtășit din poeziile volumului, lăsând acest lucru pentru ocazia lansării. Dar a impresionat cu poezia Spiritul scării, o piesă de o profundă sensibilitate conceptuală, lectura fiind o trecere subtilă și firească către tema rubricii 11 minute de istorie, al cărei lector permanent este.

Tema din această seară a fost dedicată lui Denis Diderot, una dintre cele mai fascinante și influente minți ale Iluminismului european. Dincolo de faima sa de filosof, eseist și critic, Diderot rămâne în istoria culturii universale ca titanul din spatele Marii Enciclopedii (Encyclopédie), un proiect monumental care a secularizat cunoașterea umană și a pus bazele ideologice ale Revoluției Franceze. Lectora a enumerat din enorma sa creație, prieteniile sale cu oamenii deosebiți ai epocii, cum ar fi D’Alambert, Jean-Jaque Rousseau ș.a. Importanța sa istorică rezidă în curajul de a pune sub semnul întrebării autoritatea dogmatică a Bisericii și a Monarhiei, militând neobosit pentru triumful rațiunii, al științei și al toleranței. Gândirea sa extrem de modernă a anticipat teorii din biologia evoluționistă și din psihologia modernă, transformându-l într-un spirit universal a cărui moștenire continuă să definească valorile democratice și umaniste occidentale. Expunerea savuroasă a Emiliei Luchian a expus complexitatea filosofului prin perspective distincte:

Aforismele celebre – evocând panseurile sale memorabile, populate de un profund spirit analitic, cum ar fi: „Mai bine să te consumi decât să ruginești”, „Omul cel mai fericit este cel care-i face fericiți pe cât mai mulți oameni”, „A spune că omul este un amestec de putere și slăbiciune, de lumină și orbire, de micime și de grandoare nu înseamnă a-i face proces ci a-l defini” sau îndemnul moral „Nu-i de ajuns să faci binele, mai trebuie să-l faci și bine”, reflectând o viață dedicată emancipării prin cunoaștere.

Efectul Diderot – explicând acest celebru concept psihologic și economic, extras din eseul său „Regretele mele la plecarea vechiului meu halat”. Filosoful descrie cu autoironie cum primirea unui halat de mătase roșie de o eleganță desăvârșită – un cadou care a spart modestia căminului său – l-a silit psihologic să își înlocuiască treptat tot mobilierul vechi pentru ca acesta să nu contrasteze cu noua achiziție. Acest fenomen explică și astăzi spirala consumismului modern, în care achiziționarea unui bun de lux atrage după sine o suită de noi cheltuieli compulsive.

Pățania de la Sankt Petersburg a încheiat prezentarea cu nota sa anecdotică, evocând faimoasa întâlnire de la curtea Rusiei dintre filosoful ateu și legendarul matematician Leonhard Euler. Invitat de Țarina Ecaterina a II-a, Diderot purta dezbateri aprinse despre religie cu nobilimea rusă. Pentru a-l pune în dificultate, Euler s-a îndreptat spre el și i-a lansat o ecuație falsă pe un ton solemn, concluzionând: „prin urmare Dumnezeu există; răspundeți!”. Se spune că Diderot, complet străin de algebră și derutat de siguranța matematicianului, a rămas mut în hohotele de râs ale curtenilor, pățanie care l-a determinat, la scurt timp, să ceară permisiunea țarinei de a se întoarce în Franța.

Ultima parte a întâlnirii a fost rezervată secțiunii Lectura de cenaclu, susținută de Doina Ofelia Davidescu și Eduard Gabriel Tănase. Cei doi scriitori au adus în fața publicului textele lor de proză scurtă, publicate recent în cunoscuta revistă Literomania, la rubrica dedicată microficțiunilor.

Doina Ofelia Davidescu a citit povestirile Ultima mână și Doamna Mov, sperând să fi realizat un fin decupaj psihologic, o construcție de destin și tensiuni din doar câteva trăsături de condei. Ca autoare, își dorește să stăpânească arta detaliului semnificativ, încercând să ofere fiecărei partituri narative o distincție și o fluiditate melancolică aparte.

„Apoi a apărut ea. Era toată în mov. Părul tăiat scurt, halatul, până și saboții de cauciuc aveau aceeași nuanță stridentă. Pășea rar, de parcă îi măsura pe fiecare în parte. Nu zâmbea. Trecea de la unul la altul, fixându-i cu niște ochi spălăciți. S-a oprit în dreptul unui tip care purta o șapcă de baseball. Omul a înghețat cu telefonul în mână. Femeia în mov s-a aplecat spre el, atât de aproape încât probabil îi simțea respirația.
– Tu urmezi, a șoptit ea.” (Doamna Mov – Literomania Nr. 410-411/2026)

Eduard-Gabriel Tănase a prezentat textele Funcționali și Partea lui, microficțiunile sale dând dovadă de un realism tăios, economia riguroasă a mijloacelor de expresie și o subtilă tușă de absurd cotidian. Autorul surprinde cu multă precizie vulnerabilitățile condiției umane și interacțiunile mecanice sau înstrăinate din societate, livrând proze dense, cu un impact vizual puternic și finaluri percutante.

„Foarte multă lumină. Insuportabil de multă. Ei au niște măști de protecție, la fel cum au sudorii din fabrică. Mijește ochii, încearcă să își protejeze retina. Știe că nu va orbi dacă îngustează câmpul vizual.
— Poți privi în ecranul de sus.
Își ridică capul. Piciorul lui e pe masă. Se văd venele zvâcnind la gambă. E deja prea bătrân pentru asta. I-a trebuit mișcare. Mușchii n-au spus nimic. S-au revoltat vasele de sânge.
— La vena safenă mare nu mai funcționează corect valvele. Știi ce facem acum?
Dădu din cap. Nu. Oare era normal să observe asemenea detalii?
— Inducem un acid foarte puternic. Îți curăță perfect venele. Valvele sunt ca niște ecluze, acidul le va dizolva și inserăm acolo altele noi. Nu le avem în stoc.
Cum adică?” (Funcționali – Literomania Nr. 410-411/2026 )

Întâlnirea Cenaclului „I.L. Caragiale” s-a încheiat cu discuții și intervenții efervescente susținute de Adrian N. Ionescu, Leonida Corneliu Chifu, Dan Constantin ș.a. sub semnul acestor punți ideale aruncate între poezia contemporană, avangarda secolului trecut, lumina unor fascinante minute de istorie, proza scurtă de revistă și filosofia care schimbă permanent lumea.

Au participat: Emilia Luchian, Luminița Bratu, Maria Bem, Liana Sprânceană, Irina Ionesco, Doina Ofelia Davidescu, Eduard-Gabriel Tănase & co., Adrian N. Ionescu, Dan Constantin, Leonida Corneliu Chifu.

Fotografii: Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu

Invitație, afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Vă invităm luni, 3 august, de la ora 17:00, să deschidem săptămâna împreună, la umbra și răcoarea terasei Alive Lounge din Ploiești (Strada Maramureș), în cunoscuta atmosferă boemă, ideală pentru inspirație și dialog.

După efervescența și dezbaterile intense din luna iulie, sperăm să începem ultima lună de vară sub bune auspicii literare.
Programul serii respectă și dă curs rubricilor  permanente:

• Cea mai recentă creație: Spațiul deschis pentru cele mai proaspete sau inedite texte din laboratoarele de creație.
  
• 11 minute de istorie: O nouă incursiune fascinantă în trecut, menită să ne lărgească orizonturile, prezentată de lectorul permanent al cenaclului, prof. Emilia Luchian.
  
• Lecția de poezie: o incursiune într-un univers liric inedit, oferită de Liana Sprânceană.
  
• Lectură de Cenaclu: „Short Fiction la terasă – autori în dialog”, un moment propus și susținut de Doina Ofelia Davidescu și Eduard-Gabriel Tănase, care vor citi pagini din atelierele proprii de proză scurtă, apărute recent în revista Literomania, deschizând calea către așteptate replici și dezbateri.

Vă așteptăm cu drag, fie că doriți să citiți, să dezbateți sau pur și simplu să vă bucurați de o seară plăcută!

Invitație, afiș: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Sub semnul unei calde atmosfere de vacanță, Cenaclul Literar „I.L. Caragiale” Ploiești s-a reunit pe terasa Alive Lounge în cadrul a două ședințe intense, atractive. Dincolo de relaxarea specifică sezonului, întâlnirile au menținut rubricile tradiționale și dezbaterile de idei, rămânând consecvente/ dedicate zilei de luni (pentru ca săptămâna să înceapă sub cele mai bune auspicii), moment perfect pentru a elibera în lume noile creații ieșite din laboratoarele intime ale autorilor.

Ședința din 6 iulie 2026: Onirism, istorie siberiană și culise teatrale

Prima întâlnire a lunii a stat sub semnul lirismului și al dezbaterilor conceptuale.

Cea mai recentă creație a deschis seara. Au citit din creațiile proprii: Luminița Bratu, cu versuri de o sensibilitate aparte, Liana Sprânceană (cu poemele Darbuka și Uneori), Emilia Luchian (cu tulburătoarele poeme Anima mundi și Copacul care se întoarce), Gigi Stănescu, adăugând tușe personale peisajului poetic al serii. Lecturile au generat o discuție adiacentă captivantă despre influența oniricului asupra actului de creație și asupra creatorilor înșiși.

Seara a continuat cu rubrica tradițională, 11 minute de istorie, în cadrul căreia lectorul permanent, Emilia Luchian, a propus o incursiune fascinantă în înghețata Siberie, dezvăluind repere din viața și cultura populației evenki.

În cea de-a doua parte a întâlnirii, Gabriela Petri a prezentat o cronică exhaustivă și personală a Festivalului Internațional de Teatru – Sibiu 2026, descriind experiența trăită atât în sălile de spectacol, cât și în spațiile stradale. Perspectiva ei a fost completată și nuanțată ușor polemic de Eduard-Gabriel Tănase, un alt participant la festival, ale cărui percepții diferite au dat naștere unui dialog constructiv și avizat.

Ședința din 20 iulie 2026: Încercările ploii și anatomia generațiilor

Cea de-a doua ședință a demonstrat că pasiunea pentru literatură învinge intemperiile. Deși reprizele repetate și înverșunate ale unei ploi torențiale de după-amiază amenințau să strice planurile, cei mai îndrăzneți dintre membrii cenaclului s-au încăpățânat să apară pe terasă.

La rubrica„Cea mai recentă creație”, atmosfera a devenit efervescentă: Adrian N. Ionescu, proaspăt revenit din mirajul Teișanilor, a dat glas celor mai recente poeme scrise de prietenul său, poetul Adi Serafim (Întreabă-mă Doamne  îngrijorat și La o adică); Amalia Melnic a încântat asistența cu o proză scurtă scrisă în stilul ei caracteristic, marcat de accente ironice fine;  Sorana Brucăr a recitat versuri pline de mister, ale căror titluri s-au lăsat subtil căutate de public și de autoare; Liana Sprânceană a navigat între genuri literare, oferind poezie (Crisalida) și proză scurtă (Kintsugi); Ramona Müller a lecturat poemele Atlas cu bărbații care dispar și Ventralia.

Un moment amar-memorabil l-a reprezentat tentativa Doinei Ofelia Davidescu de a citi proza Umbrele așteptării. Din păcate, zgomotul infernal al ropotelor de ploaie căzute pe acoperișul terasei a acoperit vocea autoarei, acțiunea fiind întreruptă brusc. „Aplauze cerești” au salutat textul și au făcut-o pe autoare să tacă. Probabil că așa trebuia să se întâmple.

Lecția de poezie din această a doua parte a lunii a adus un moment interactiv și amuzant. Ploaia se potolise și vocile se puteau auzi. Tema serii a fost lansată de către Doina Ofelia Davidescu sub formă de provocare, fără a menționa inițial numele autorului, cerând asistenței să-i descopere identitatea doar prin intermediul indiciilor și al versurilor citite. La scurt timp, exercițiul de intuiție literară s-a încheiat, cei prezenți recunoscând, în majoritate, universul inconfundabil al poetului Emil Brumaru, din a cărui biografie și operă au fost prezentate ulterior scurte detalii.

Pentru a ne aduce aminte farmecul inegalabil al celui care s-a numit pe sine un „cerșetor de cafea” și a devenit, de fapt, un boier al spiritului și al cuvântului românesc, propun din creația lui Emil Brumaru – alchimistul detaliilor și cartograful „rezervației de îngeri”:

Aveai părul lung până la cer

Aveai părul lung până la cer
Atârnai de dânsul pe pământ
Mă gândeam să-ți mângâi trupul sfânt
Sânii cu sfială să ți-i cer
Coapselor închise să mă-nchin
Să le-ating uimit ce albe sunt
Doar cu floarea grea a unui crin
Să le-mbrățișez îngenunchind
Și apoi ca fluturii să pier
Luat de după-amiază și de vânt
Aveai părul lung până la cer
Spânzurând de dânsul pe pământ…

 Cântec naiv

De ce nu vrei să-nnebunești la ora cinci?
După-amiază când e-atât de bine
Și în sufrageriile adânci,
Să faci, pe preșuri, tumbe dulci cu mine?
M-aș milogi-n dulapuri vechi să-ți pui
Rochia moale și, rămasă goală,
Ne-am bate cu lichioruri amărui
De chimion și mentă glacială.
Iar către amurg, făr-a mai ține minte
Cine suntem, aproape de mătasă,
Îngenunchind pe paturile sfinte,
Am da, cu sufletele noastre, foc la casă.

Lectura de cenaclu a încheiat seara sub semnul eseisticii. Liana Sprânceană a lecturat, supunând dezbaterii un eseu intitulat Timpul trecut conjugat la prezent. Acesta a debutat cu un preambul teoretic axat pe „Teoria generațiilor” în filosofie și sociologie, invocând nume de referință precum William Strauss și Neil Howe, dar și gânditori clasici ca Auguste Comte, Antoine Cournot, François Mentré și Karl Mannheim.

Dincolo de acest cadru conceptual, eseul propriu-zis a constat, mai degrabă, într-un text literar plin de sensibilitate, în care autoarea a aruncat o privire retrospectivă asupra relațiilor umane și asupra modului în care a evoluat comunicarea dintre generațiile secolului trecut și cele din prezent. Textul observă o trecere dureroasă: de la dialogul natural, cald și lipsit de rezerve din trecut, s-a ajuns la comunicarea deficitară și minimalistă de astăzi, în care tehnologia ne izolează pe fiecare în propria „bulă”. Concluzia Lianei Sprânceană a subliniat că dinamica interacțiunilor dintre generații rămâne o provocare fascinantă și extrem de complexă în contextul accelerat al prezentului.

Argumentele de final ale eseului Lianei Sprânceană nu au convins însă pe deplin audiența, stârnind discuții efervescente și o polemică vie în rândul membrilor. La dezbateri au participat activ cei prezenți intervențiile lor accentuând sau atenuând polemica, după caz. Discuțiile au adus în fața autoarei noi unghiuri de abordare și argumente solide de studiu – fiind invocat de către Florin Manole inclusiv spiritul critic al lui Montaigne -, oferind un fundament valoros pentru o mai bună înțelegere a conceptului de eseu și o necesară regândire a temei.

A fost o lună iulie capricioasă, boemă și provocatoare, care ne-a dat certitudinea că laboratorul de creație al Cenaclului nostru funcționează indiferent de caniculă sau furtună.

Au participat: Amalia Melnic, Sorana Brucăr, Diana Petroșanu, Ramona Müller, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Adrian N. Ionescu, Dan Simionescu, Dan Constantin.

Fotografii: Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu

Invitație, afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Dragi cenacliști și prieteni ai cenaclului,

Următoarea ședință a Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești va avea loc luni, 20 iulie 2026, începând cu ora 17:00, în spațiul relaxant al terasei ALIVE LOUNGE (Str. Maramureș nr. 9).

Sub adierea caldă a serii, ne vom lăsa purtați de freamătul verii într-un dialog liber, prietenos și constructiv. Programul acestei întâlniri este conceput ca o călătorie lejeră prin labirinturile creativității, structurată pe patru coordonate pline de miez:

Cea mai recentă creație – o simeză a cuvintelor, un spațiu generos și deschis unde putem citi cele mai proaspete pagini desprinse direct din manuscrisele noastre.

Lecția de poezie – o zonă de libertate și împărtășire creativă, unde emoția se transmite simplu, fără bariere de protocol, fiind deschisă oricărui iubitor de frumos. De acestă dată lector va fi Doina Ofelia Davidescu.

11 Minute de Istorie – o incursiune fascinantă în memoria timpului, ghidată de lectorul nostru permanent, prof. Emilia Luchian.

Lectura de cenaclu – propusă de Liana Sprânceană este un eseu narativ-reflexiv, cu titlul TIMPUL TRECUT CONJUGAT LA PREZENT. O meditație asupra timpului pe care îl credem pierdut, dar care rămâne viu în noi, pe o temă filozofică incitantă ce va fi dezvăluită abia în momentul expunerii.

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Poezia lui Ioan Vintilă Fintiș este o călătorie profundă în universul cuvintelor mari și al trăirilor intense. Vocea sa lirică, de o rară noblețe, transformă tăcerile și căutările spiritului în imagini de o mare forță sugestivă.

Această identitate artistică unică este confirmată și de criticii literari de prestigiu. Astfel, Dan-Silviu Boerescu nota că „poezia lui Ioan Vintilă Fintiș are o puternică componentă orfic-metafizică, o lirică interiorizată, marcată de melancolie, dar și de o discretă, persistentă tensiune a căutării de sine.” În completare, Laurențiu Ulici sublinia că autorul „propune o geometrie lirică specială, în care realul și abstractul se unesc într-o formulă poetică de graniță, extrem de personală.”

Cu prilejul zilei de naștere, îi transmitem distinsului poet cele mai calde gânduri, multă sănătate și o urare delicată de ani binecuvântați, în care inspirația să îi bucure mereu sufletul boem!

Stăpânul abstractului

Curând voi
deveni stăpânul abstractului
Fără să fiu
voi fi cu trup fără de trup
Lumina din
preajma mea va cânta
Visând-o
balerin voi deveni
Dansând pe
cerul gri
Muritor nu
voi
Mai fi
Veșnică
tăcere acolo și mărturisire
În fața celui
care ne-a născut
Doar din
privire și duh
Așa a fost
la început
Necunoscutul
Plutea deasupra mea
Apoi m-am
trezit
Pentru că
devenisem un mit
Ori stăpânul
abstractului
Aliluia

Mă privesc în oglinda visului

Bătrână a
devenit câmpia copilăriei
Pașii mi s-au făcut
de rouă
Iarba cântă
bătrânește
Dimineața
dintr-un
Oboi
Mă privesc în
oglinda visului
Și parcă nu
mai sunt
Doar o poezie
Își aduce
aminte
De mine
Foarte trist
aș fi
Dar acum mă
îmbrățișez
Cu
răstignirea Cocorului

Taina învierii

Ziduri nevăzute trec dincolo ele
 Trupurile toate de la început
Către judecata măreață
 Ce va fi după aceea
 Nimeni nu știe
 Pînă atunci să cântăm să dansăm
 Vino Doamne și Tu la ospăț
 Și ne iartă greșalele
 De a răstigni Cuvinte
Chipurile noastre toate
 Iată cu se oglindesc
 La infinit
Dar nimeni dintre noi nu știe
Taina învierii

Doina Ofelia Davidescu

Sub cerul senin al lunii iulie și în ritmul leneș al după-amiezilor de vacanță, vă propunem un popas de suflet dedicat literaturii și prieteniei.

Următoarea ședință a Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești va avea loc luni, 6 iulie 2026, începând cu ora 17:00, în spațiul relaxant al terasei ALIVE LOUNGE (Str. Maramureș nr. 9).

Lăsăm freamătul verii să ne intre în inimi și ne bucurăm împreună de un program lejer, cu discuții constructive, în cadrul rubricilor:

„Cea mai recentă creație” – un spațiu deschis, dedicat lecturii celor mai noi pagini din manuscrisele noastre literare.
„Lecția de poezie” – un moment de evocare a poeților celebri și împărtășire a poeziei lor, deschis fără protocol pentru oricine.

Vă așteptăm cu drag la un taifas literar sub cerul de vară!

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești

Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Mă gândeam, folosind ca model un clișeu demodat și sentimental: ce s-ar mai putea spune despre cineva – în cazul nostru, omul risipitor, vivant, imprevizibil, și poetul profund, inimitabil, visător, Nicolae Stanciu – la un an de când nu mai este un jongleur al aleselor cuvinte, ci doar călătorește în ceruri, pe un drum de stele?
Că a fost un om bun, un talent remarcabil, un prieten desăvârșit și amuzant, un frate preocupat și inimos, un tată atipic dar prezent, că a avut ocazia să se întâlnească cu Salvatore Quasimodo și câteva dintre poeziile sale au primit aprecierea scriitorului premiat cu Nobel…?

Alături de toate acestea i se datorează implicarea, cu trup și suflet în viața Cenaclului Literar „I.L. Caragiale”, pe care l-a și condus o perioadă importantă. De aceea, dar nu numai, Asociația Culturală 24 PH ARTE Ploiești a găsit de cuviință că o întâlnire „In Memoriam” e un gest mic de venerație pe deplin meritat de amintirea dragului literat al comunității noastre.

În sala Studio a Filarmonicii, într-un amestec omogen de emoții și amintiri, s-au strâns, la ceas de seară și de taifas sentimental: cenacliști vechi și noi, membri ai familiei, prieteni și apropiați.

După o scurtă introducere în atmosferă, la propunerea amfitrionului – Leonida Corneliu Chifu, s-a ținut un moment de reculegere care a atins cu pană de înger trist asistența. Apoi, rând pe rând, o bună parte din invitați au fost prezentați pe scurt și au luat cuvântul, amintindu-l cu noblețe, sinceritate și cu bucuria de a-l fi cunoscut pe al lor Nae Stanciu.

Ioan Corneliu Dinu consideră relevante conversațiile și dialogurile avute, de regulă, în limba lui Caragiale – pe care, fără falsă modestie, amândoi o stăpâneau cum nu se putea mai bine, în umbra universalității matematicii.

Emilia Luchian a prezentat, cu mare emoție, un dar prețios și cu adânc înțeles din partea poetului: o mică lanternă de culoarea bronzului care a așteptat cuminte într-un sertar, „purtând pe umeri praful secretelor”. A adus și un text emoționant – sub cupola unor metafore perfecte, pentru ziua de azi, când „foaia albă cere lumină”, căci mica lanternă se aprinde singură uneori, „ca un far de buzunar”, pentru „rătăcirile ce aveau să vină”.

Traian D. Lazăr ne prezintă sinuoasa și interesanta rută a biografiei și operei lui Nae Stanciu. Totul începe din vremea tinereții lor, printr-o prietenie ce a debutat prin interpus – mai exact, prin vărul său, viitorul scriitor Nicolae Turtureanu. A urmat reîntâlnirea miraculoasă de la Iași, în cadrul aceleiași universități, și, mai apoi, stabilirea în Ploiești – un oraș considerat atunci și acum lipsit de o perspectivă culturală demnă de luat în seamă, deși prin cenaclurile ploieștene trecuseră, de-a lungul timpului, ca niște vise frumoase, nume celebre.

Distinsul invitat regretă că nu a avut instinct de istoric în perioada școlară, căci „altfel am fi avut ocazia de a citi acum minunatele poezii de început ale poetului, desigur, cu teme adecvate vârstei”. De altfel, în perioada studiilor universitare, Nae Stanciu era considerat „speranța poeziei românești”, aspect confirmat și de amintirile criticului literar Teodor Codreanu.

Vorbitorul a subliniat critic faptul că „Ploieștiul nu este un oraș cultural”, iar cenaclurile existente (atât cele de atunci, cât și cele de acum) nu au o „deschidere către național”. În acest context, scriitorilor le revine datoria personală de a se afirma și de a se face cunoscuți dincolo de granițele provinciei, mai ales că lipsa unei reviste literare autentice este profund descurajantă. Traian D. Lazăr regretă că viața a pus presiune pe debitul poetic al autorului, tocmai din cauza absenței unui mediu favorabil.

Dacă în concepția vorbitorului există două categorii de poeți, cei „născuți” și cei „făcuți”, Nae Stanciu a ocupat cu naturalețe un loc în prima categorie. El a scris o poezie religioasă și de stare sufletească, trăind poezia, iar nu construind-o. După venirea sa în Ploiești, Traian D. Lazăr a făcut eforturi constante pentru promovarea lui Nae Stanciu la nivel național, prin realizarea de prefețe, cronici critice ale volumelor și prin susținerea afirmării sale în reviste literare de prestigiu. În final, acesta apreciază scriitura lui Nae Stanciu care, deși puțină cantitativ, este extrem de valoroasă, fiind redactată cu gingășie și delicatețe, exprimându-și totodată regretul că nu a apărut un moment potrivit pentru republicarea întregii sale opere.

Gheorghe Stanciu, fratele mai mare al poetului, ne-a relatat cu glas blând și molcom secvențe amuzante din copilăria și tinerețea lor, perioadă în care i-a fost adesea confident. Nopțile de vară petrecute pe prispa casei, ascultând poveștile interminabile ale lui Nae despre istoria Romei sau cultura greacă, au rămas memorabile. Atmosfera era cu atât mai deosebită cu cât frații au fost crescuți doar de o mamă singură (tatăl fiind pierdut pe front), o femeie profund religioasă, care considera că cititul cărților vine de la „Satana”.

Cu toate acestea, Nae și-a urmat drumul: a citit enorm și a câștigat numeroase concursuri școlare literare. Fratele său a evocat cu mândrie și nostalgie aceste episoade, culminând cu întâlnirea providențială de la Constanța cu scriitorul Salvatore Quasimodo, laureat al Premiului Nobel, care i-a apreciat poeziile. Vorbitorul a scos în evidență preocuparea neîncetată a fratelui său pentru lectură și poezie, o pasiune cultivată în ciuda faptului că în casa părintească nu existau cărți, radio sau televizor.

Gheorghe Stanciu a amintit cu recunoștință că Nae a fost cel care l-a îndrumat profesional către zootehnie. Totodată, a subliniat că decizia ulterioară a poetului de a veni la Ploiești a fost sinonimă cu o dureroasă „îngropare în provincie”. În final, acesta a evocat cu plăcere o discuție purtată pe seama scriitorului Mario Vargas Llosa între poet și fiul său, recunoscând în amândoi aceeași patimă neobosită pentru citit.

Cunoscutul epigramist Constantin Tudorache, efervescent ca șampania abia turnată în cupă, a captat atenția micuței arene cu spiritul său ales. Discursul său a debutat în forță cu o epigramă cu tâlc:

„În lumea asta infernală,
Cu nebunia în derivă,
Prefer greșeala personală
Decât prostia colectivă!”

Din dialogurile lui cu poetul Nicolae Stanciu au țâșnit flash-uri de memorie superbe, cum ar fi cele ivite pe marginea lecturilor din Gabriel García Márquez: „Forța invincibilă care împinge lumea înainte nu este iubirea fericită, ci aceea neîmplinită”. La acest citat, găsit și prezentat cu uimire de Nae Stanciu, epigramistul i-a adus în contrapartidă două aforisme memorabile aparținând lui Vasile Ghica: „Cele mai tulburătoare iubiri se derulează în contumacie” și „În inimile multor oameni, jilțul iubirii ideale rămâne toată viața neocupat”.

Alocuțiunea a alunecat apoi spre zona sacră, epigramistul amintindu-i prietenului său de pilda Apostolului Pavel: „Trupul este cortul lui Dumnezeu.” Ca o extensie lirică a acestei idei, Nae Stanciu a deschis un volum de poezii de Ștefan Dimitriu, pe care îl avea întâmplător asupra sa, și i-a citit:
„Trup al meu, m-ai luat în primire/ Din chiar clipa nașterii mele,/ Într-o zi de mai cu flori de zăpadă,/ Și iată-mă acum,/ Aproape să mă lepăd de tine/ Ca șopârla de coadă.”

Evocând marii clasici, cei doi mărturiseau că preferă poezia lui Baudelaire și Rilke. Însă firul roșu al serii a rămas meditația asupra finitudinii. În prefața volumului „Moartea este o minciună”, scris de vorbitor, se poate găsi următorul paragraf elocvent: „Moartea a fost o preocupare circadiană obsesivă a omului din cele mai vechi timpuri până la venirea lui Iisus Hristos, cel care a spus: «Eu sunt Calea, Adevărul și Viața»”. În aceeași carte, Nae Stanciu semnează o pagină întreagă impregnată de metafore profunde: „Viețile noastre, pești aurii în râu de întuneric”, „Balerină vicleană, coboară moartea dintr-un surâs” sau „Fără odihnă, pe covoarele vieții, cu pas voievodal coboară moartea”.

O altă lectură preferată de cei doi interlocutori era cea a lui Stanisław Jerzy Lec, din care Nae Stanciu a citat: „Numai atunci anonima este valabilă când cel care a scris-o este un nimic”. Prompt, epigramistul i-a răspuns cu o definiție proprie: „Ce este scrisoarea anonimă? E o răutate pusă pe hârtie, între lașitate și ticăloșie”.

Deși le plăceau și distihurile lui Vadim, discuția s-a întors tot la versurile de o melancolie amară ale lui Ștefan Dimitriu:

„Pomul vieții se usucă,
Ne cad moarte la picioare
Zilele – cireșe negre,
Și pietroase, și amare…
Doar câțiva oameni sfinți care se roagă
Țin în spinarea lor planeta întreagă.
Când te simți mai singur și îți e mai greu,
Pune-ți, Doamne, capul și pe pieptul meu…”

Distinsul invitat Constantin Tudorache a încheiat într-o notă de o profundă solemnitate, amintind de cuvintele prin care Michelangelo își definea propria existență și artă: „Nu este gând în care să nu fie dăltuită moartea”.

Actorul Ilie Gâlea, un prieten apropiat al poetului Nae Stanciu, a preluat ștafeta imaginară a mărturisirilor. Acesta din urmă a fost descris drept o prezență plină de viață și cu un glas puternic. De altfel, pe cei doi îi lega o veche prietenie, din cercul lor făcând parte și regretatul actor Lupu Buznea.
Charismaticul actor a rememorat cu emoție întâlnirile culturale în care drumurile lor s-au intersectat, subliniind felul în care vivantul poet reușea întotdeauna să se facă remarcat datorită unui farmec incontestabil. În cadrul evenimentului, actorul a recitat cu sensibilitate două poezii deosebite (Jocul de-a viața, Întoarcerea în sat) incluse în calendarul cultural de colecție alcătuit de Adrian Zagorodnei.

Adrian Zagorodnei s-a așezat cu aerul său natural boem pe pupitru, pornind șirul amintirilor. Prima evocare a fost legată de momentul în care, într-unul dintre numerele revistei „Atitudini vechi și noi” a lui Gelu Ionescu, a apărut un material de excepție, alcătuit prin grija și preocuparea lui Traian D. Lazăr și a lui Marin Constantin. Acest articol așeza poezia lui Nae Stanciu în oglindă cu cea a celebrei Emily Dickinson.

Ulterior, un montaj realizat în glumă prin alăturarea fotografiilor celor doi poeți a dat naștere ideii unui album inedit, care să reunească imagini din diversele împrejurări ale vieții lui Nae Stanciu, alături de prietenii de-o viață, printre care și Nino Stratan.  Albumul cuprinde instantanee din tinerețe, dar și din ultima parte a vieții, iar ultima fotografie este cea în care poetul Nae Stanciu apare elegant, la costum și cu cravată.

Adrian Zagorodnei a povestit și despre aventura găsirii editorului – devenit de negăsit în ultima vreme –, culminând cu momentele de așteptare tensionată în fața porții acestuia, într-o dimineață foarte devreme. O altă mărturisire emoționantă a serii a fost legată de concepția copertelor albumului pe care, Alexandra, nepoata poetului, a realizat o reproducere remarcabilă după celebra gravură „Lupta lui Iacov cu Îngerul” de Gustave Doré.

A urmat Octavian Onea, care s-a adresat direct poetului, ca și cum acesta ar fi fost prezent: „Salut, Nae! M-am trezit copleșit de un ocean de amintiri, care sunt atât de vii în sufletul meu!”.
Vizibil emoționat, el și-a început alocuțiunea povestind un episod deosebit din tinerețe. Pe atunci, fiind nevoit să accepte un post de propagandist în învățământul politic, nu a putut scăpa de această sarcină ingrată până când Nae Stanciu nu s-a oferit voluntar să îi ia locul. Octavian Onea a presupus că motivul real pentru care poetul a acceptat acel rol ideologic a fost dorința de a-și proteja familia și viitorul, mai ales în condițiile în care fiul său se orienta către o carieră teologică – un parcurs extrem de sensibil în acea epocă.

Preotul Dragoș-Gabriel Stanciu, fiul poetului, s-a adresat publicului cu o profundă emoție, modestie și respect. El a mărturisit că cei prezenți în sală reprezintă adevăratele „mituri ale copilăriei” sale, amintindu-și cum tatăl său l-a învățat de mic să aibă o prețuire deosebită pentru lectură și pentru scriitori.

În cadrul evocării, el și-a descris tatăl ca pe un părinte autoritar în anumite privințe, dar care i-a acordat totuși o deplină libertate socială și intelectuală. Din punct de vedere financiar, l-a creionat ca pe un antreprenor păgubos, care a ajuns de câteva ori la limita falimentului total. Una dintre aceste ocazii memorabile a fost aceea când a cumpărat o întreagă ediție a „Istoriei românilor” scrisă în limba maghiară, din care nu a reușit ulterior să vândă niciun exemplar.

Deși inițial a acceptat cu mare greutate decizia fiului de a urma o carieră teologică – conștient de consecințele politice aspre pe care regimul le-ar fi impus asupra familiei –, temerile sale s-au adeverit.

 În ciuda firii sale nonconformiste și a vieții boeme pe care o ducea, Nae Stanciu nu și-a ignorant familia. Atunci când soția sa s-a îmbolnăvit, i-a fost alături necondiționat, îngrijind-o cu devotament până la sfârșit.

Dragoș-Gabriel Stanciu a subliniat că tatăl său și-a contaminat toți apropiații cu „virusul culturii”, adăugând că cel mai fericit loc de muncă din viața poetului a fost cel de la bibliotecă. Cu o eleganță deosebită, fiul a refuzat să emită judecăți despre talentul literar sau despre cărțile părintelui său, preferând să vorbească despre omul din spatele versurilor. În final, el a subliniat că gestul prietenilor de a-i realiza acel album de fotografii i-a prelungit vizibil viața, devenind o bucurie constantă în ultimele sale zile.

Minel-Ghiță Mateucă a evocat întâmplările care l-au legat de Nae Stanciu și de fiul acestuia, recomandându-se, înainte de toate, prin perioada în care a activat în calitate de cronicar literar la Revista Altphel – o etapă marcată de o totală libertate de exprimare, lipsită de cenzură. Vorbitorul a nuanțat conceptul de oraș cultural, argumentând convingător că și centrele urbane de provincie (Târgoviște, Ploiești) își pot asuma cu mândrie o astfel de identitate. Apoi a prezentat cele trei volume semnate de Nicolae Stanciu: două cărți de versuri și un album de fotografii (realizat cu ajutorul prietenilor, o parte dintre aceștia fiind prezenți la comemorare), subliniind totodată personalitatea vulcanică a autorului, un om care „a ars” în permanență pentru artă.
Scriitorul a citit fragmente din cronica pe care a realizat-o la zece ani de la apariția volumului „Însângerarea zăpezilor” (publicat în 1996). În acest text, Minel-Ghiță Mateucă îl numește pe Nae Stanciu „poet de plăcere și de timp liber”, un creator care nu a făcut din poezie o carieră afirmată zgomotos. A vorbit, de asemenea, despre funcțiile modeste pe care acesta le-a ocupat în interiorul fenomenului cultural și despre celebrul său „birou de sub scară” – supranumit „biroul proscrișilor” –, evocând vremurile în care poezia devenise un refugiu și o consolare. Nae Stanciu a stat mereu în banca lui, evitând lumina reflectoarelor.

Despre minunatul volum „Însângerarea zăpezilor”, apărut în anul 1996 la Editura Fundației Culturale Aromâne „Dimândarea Părintească” (cu o prefață semnată de însuși Minel-Ghiță Mateucă și o postfață de Hristu Cândroveanu), cronicarul a subliniat că aduce o „poezie a obsesiilor existențiale” și o „stare perpetuu tensionată”. Dintre toate poemele, piesa capitală a volumului a fost indicată ca fiind „Jocul de-a viața”.

În încheiere, vorbitorul a oferit o concluzie memorabilă: „Fără să fie un poet consacrat, Nicolae Stanciu scrie o poezie mare. Nu-i de ici, de colea să fii autorul unei capodopere”.

Venerabilul Serghie Bucur a adus un omagiu profund prin lectura unei poezii-dedicație, lăsată ca mărturie în cadrul cenaclului: „În memoria poetului Nicolae Stanciu și a soției lui, romanciera Nina, în ziua comemorării lor. Luni, 22 Cireșar, 2026”:

„Ca o vocală-ntre consoane
 această viață între tampoane
flămândă de-o iubire-n pace
pe când nimic nu mai se-ntoarce.

Ca o vocală în ghilimele
scrisă cu degete rebele
respiră gata să dispară
în cea mai limbă de ocară.

Doar o singură vocală
în limba ei pur muzicală
această viață-ntre tampoane
când numai ea e-ntre consoane.”

Leonida Corneliu Chifu și-a îndeplinit rolul de amfitrion, intervenind cu comentarii aplicate sau simpatice la adresa invitaților ori cu amintiri proprii, pline de culoare.

Doar două ore. Seara nu a fost una obișnuită. Nu a întors nicio clepsidră și nu a fost nevoie ca cei prezenți să refacă prezența unui îndrăgit personaj. A fost ca și cum timpul nu a trecut, iar memoria nu a ajuns un mozaic de cioburi, încă.
Nicolae Stanciu – talentatul poet și boemul prieten nu are cum să dispară cu adevărat niciodată; el continuă să trăiască în propriile metafore scrise în pagini de carte, pe colțuri de șervețel în cafenele literare sau pe colț de suflet. Și cred că, de fapt, a fost de față, printre scaune și invitați, încercând să ne aducă aminte că poezia este singura formă de a locui, fără teamă, în curcubeu.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Amalia Melnic, Ramona Müller, Gabriela Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu, Valentin Irimia, Adrian N. Ionescu, Florin Oprea Sălceanu, Dan Simionescu, Eugen Petri, Nicolae Drăgulin, Dan Constantin, Dan Manoliu.

Invitați: Dragoș-Gabriel Stanciu, Gheorghe Stanciu, Traian D. Lazăr, Constantin Tudorache, Adrian Zagorodnei, Ilie Gâlea, Corneliu Dinu, Minel-Ghiță Mateucă, Serghie Bucur, Octavian Onea

Alți invitați: Tania Radu & Traian Radu ș.a.

Fotografii: Liana Sprânceană, Doina-Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Cenaclul Literar „I.L. Caragiale” Ploiești vă invită la o nouă ședință de suflet.

 Evenimentul va avea loc luni, 22 iunie 2026, de la ora 17:00, în sala Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești.

„Să locuiești în curcubeu / Și în metaforă mereu.”

Moment comemorativ – Nicolae Stanciu (1940 – 2025)

Seara va fi dedicată în întregime unui om special. S-a  împlinit un an de când distinsul literat Nicolae Stanciu – poet boem al cenaclurilor locale și un prieten drag și apropiat al cenacliștilor noștri – a plecat în ceruri. Ne vom strânge în jurul versurilor și amintirilor sale pentru a-i onora memoria și lumina pe care a lăsat-o în inimile noastre.

Invitați speciali
Prezența unor personalități culturale dragi, vor îmbogăți atmosfera acestui eveniment: Dragoș-Gabriel Stanciu, Gheorghe Stanciu, Constantin Tudorache, Traian D. Lazăr, Marin Constantin, Nic Dumitrescu, Ioan Vintilă Fintiș, Adrian Zagorodnei, Minel-Ghiță Mateucă, Serghie Bucur, Ilie Gâlea, Ioan Corneliu Dinu, Ion C. Petrescu, Octavian Onea.

Amfitrion: Leonida Corneliu Chifu

Invitație, afiș și editare: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Membrii cenaclului s-au întâlnit, din păcate, într-un număr mai restrâns ca de obicei – și nici nu a început bine vara! – pentru a onora programul anunțat.

În deschiderea ședinței, am făcut referire la bucuria cenacliștilor față de interesul și aplecarea redacției revistei „Euphorion” din Sibiu (sub egida USR), care, în primul număr din acest an, a alocat cu generozitate un amplu spațiu poetului Ion (Nino) Stratan, atât de îndrăgit de către comunitatea literară ploieșteană și de prietenii acestuia din cadrul cenaclului nostru; totodată am adresat mulțumiri pentru invitația adresată grupării noastre de a participa la proiect și la lansarea publicației.

De asemenea, i-am felicitat pe colegii noștri pentru volumele lansate recent la Editura Eikon în cadrul Salonului Internațional de Carte „Bookfest” 2026: Ramona Müller, cu volumul „Globetrollerul Rozalindion – Aventuri la cald, la rece și la capăt de lume”, și Eduard Gabriel Tănase, cu volumul „Despre răni și răniți”, dar și pe Amalia Melnic (pentru numeroase diplome obținute la concursuri online) și pe Sorana Brucăr pentru Mențiunea obținută la Concursul de poezie „Radu Cârneci” al Arenei Literare.

Pentru a nu întrerupe valul inspirației și euforia literară a serii, am schimbat ordinea rubricilor, dând voie istoriei să iasă prima la rampă.

Cele 11 minute de istorie ne-au purtat, prin intermediul lectorei permanente, prof. Emilia Luchian, în mozaicul populațiilor antice siberiene indigene. Pentru acestea, lumea se împărțea „între cer, pământ și adâncuri subterane”. Deși societatea era patriarhală, iar poligamia făcea parte din existență și supraviețuire, autoritatea femeilor era pe deplin recunoscută, acestea – în special cele vârstnice – având un statut sacru în cosmogonie (simbolul strămamei imortalizat în păpuși și statuete feminine). Totuși, statutul acesteia oscila între umilința cotidiană și puterea șamanismului (spiritele protejau clanurile).

Lectora și-a continuat expunerea vorbind despre istoria și spiritualitatea populației ciukci („poporul gheață al vânturilor de nord”). Această comunitate din Peninsula Ciukotka reprezintă una dintre cele mai rezistente și fascinante culturi arctice din Siberia. Viața lor s-a desfășurat mereu într-un mediu extrem. Membrii ei erau împărțiți între crescătorii nomazi de reni din tundră și vânătorii de mamifere marine de pe coastă.

În această societate, copiii erau antrenați de mici să facă față condițiilor vitrege prin metode dure, ce astăzi ar părea barbare, iar femeile au deținut mereu un rol fundamental. Ele nu doar că asigurau supraviețuirea materială prin construirea locuințelor (yaranga) și prelucrarea blănurilor, dar aveau și o autoritate decizională majoră în interiorul familiei. Totodată, ele dădeau dovadă de o tărie de caracter legendară: tradiția interzicea cu desăvârșire manifestarea durerii, astfel că, atunci când nășteau, femeile nu scoteau niciun sunet, considerând plânsul sau vaierul o dovadă de slăbiciune.

În comunitățile lor erau complet inacceptabile lașitatea, risipa de hrană, refuzul ospitalității față de călători și jignirea ritualurilor șamanice, dar și alianța cu membrii triburilor dușmane.

Spiritualitatea lor animistă se baza pe credința că întreaga natură este guvernată de spirite. Șamanii, apelând la transă, tobe și plante sacre, acționau ca mediatori pentru a vindeca bolile și a asigura succesul la vânătoare. În acest univers mistic, populația ciukci manifesta o fluiditate unică a genului prin fenomenul „oamenilor moi”. La porunca spiritelor, unii șamani bărbați își asumau complet identitatea socială, hainele și sarcinile casnice ale femeilor, adesea căsătorindu-se cu alți bărbați. Acest travesti ritualic era privit cu un respect profund, fiind considerat o sursă de uriașă putere spirituală.

Spre deosebire de alte triburi siberiene, populația ciukci s-a remarcat printr-o rezistență militară feroce (susținută de arme rudimentare: arcuri, sulițe cu vârf de os sau piatră, armuri din fâșii de os de balenă sau piele de morsă) în fața expansiunii țariste din secolul al XVIII-lea. Pentru că nu au putut fi cuceriți prin forță, Imperiul Rus (Ecaterina cea Mare) a fost nevoit să le recunoască independența printr-un decret special. Acest statut unic le-a permis să își păstreze pământurile, legile și tradițiile șamanice aproape intacte pentru mult timp.

Totuși, adevărata lovitură aplicată modului lor de viață a venit în secolul XX, odată cu instalarea perioadei sovietice. Regimul comunist a implementat politici dure de „modernizare” și colectivizare forțată. Renii au fost confiscați și trecuți în proprietatea statului, iar nomazii au fost obligați să se stabilească în sate permanente, în case din cărămidă.

Copiii ciukci au fost trimiși în școli-internat obligatorii, unde li s-a interzis să își vorbească limba maternă. Cel mai grav lovit a fost șamanismul, inclusiv fenomenul „oamenilor moi”. Considerate superstiții primitive și periculoase, practicile ritualice au fost interzise prin lege. Mulți șamani au fost arestați, trimiși în lagăre sau executați.

În ciuda acestor traume culturale uriașe, care au degradat structura lor socială, micile comunități din Ciukotka încearcă astăzi să își recupereze și să își protejeze identitatea spirituală, refăcând legătura cu trecutul.

Rubrica Cea mai recentă creație a transferat emoția serii în spațiul liric, trecând de la rigorile istoriei la sensibilitatea poeziei. Imaginația și forța cuvântului scris au fost onorate de lecturile colegelor noastre, care au adus în fața celor prezenți universuri interioare unice: Luminița Bratu (Undeva la capătul lumii), Emilia Luchian (Salcâmul naiadei, Spărtura clepsidrei), Ramona Müller (Ventralia, Doamna cu puncte de suspensie – apărute în Revista Euphorion nr.1/2026), Amalia Melnic (Fără titlu).

În contul Lecției de poezie, Gabriela Petri a avut ocazia să ne împărtășească frumoasa experiență a colaborării cu revista „Euphorion” și cu colectivul redacțional al acesteia. Nu ne-a fost foarte clar când și cum intenția de a participa la proiect în nume propriu s-a transformat în participarea Cenaclului. Cu toate acestea Cenaclul nostru a găsit de cuviință să mulțumească pentru invitație colectivului redacțional în timp util, printr-o scrisoare de politețe, publicată în revista online „24 PH ARTE” a asociației literare din care facem parte. Gabriela Petri ne-a făcut cunoscute impresiile deosebite datorate lansării publice a celui mai recent număr al revistei, lăsându-ne pentru mai târziu bucuria lecturării individuale a articolelor cuprinse între coperți.

Revista poartă, de această dată, titlul ION STRATAN așa cum l-am cunoscut. Deschizând drumul unei noi rubrici „Așa cum l-am cunoscut” care să releve prietenia literară și solidaritatea de generație, publicația a încercat să-l definească pe genialul poet optzecist, adunând mărturiile autorilor: Ioan Radu Văcărescu, Adrian Alui Gheorghe, Ion Bogdan Lefter, Romulus Brâncoveanu, Romulus Bucur, Ligia Csiki, Elena-Corina Barbu, Gabriela Călin, Liana Dupont, Ioan Vintilă Fintiș, Ariadna Petri, Eugen Petri, Costel Nedelcu, Radu Sergiu Ruba, Bogdan Lucian Stoicescu dar și câteva poeme traduse în limba engleză ale redutabilului Nino. Fotografiile sculpturilor realizate de Eugen Petri se încadrează armonios și sugestiv între paginile revistei alături de alte merituoase articole consacrate criticii literare, muzicii, artelor plastice, teatrului, volumelor de autor- ale căror apariții sunt demne de semnalat ș.a. în capitole distincte și atractive, nemaivorbind de consistența exemplară a conținutului fiecăruia.

Felicitări pentru activitatea deosebită și mulțumiri cu reverență colectivului redacțional pentru colaborare și revistele trimise! Am cumpărat cu interes câteva exemplare precum și volumul miniatural de Haiku, semnat de Emil Cătălin Neghină.

Amalia Melnic a susținut o frumoasă Lectură de cenaclu (proză scurtă și micro ficțiuni) cu texte inedite sau publicate în reviste literare importante, în format fizic și online. Absurdul, straniul, melancolia, ironia și amuzamentul, dar și imaginile dure și expresiile tăioase și-au dat întâlnire în proza tinerei noastre colege, oferind astfel fiecărui ascultător din sală libertatea deplină de a-și imagina propriul înțeles și de a trăi textul în acord cu propria sensibilitate. Povestirile reprezintă un amestec dintre realitate și imaginar/vis, în care autoarea trece rapid de la viața de zi cu zi la situații absurde, stranii sau amuzante. Explorarea durerii, a despărțirii și imaginile poate neașteptat de dure se împletesc cu ironia, umorul negru și un ton surprinzător de copilăresc uneori. Are capacitatea de a scrie scurte scenarii aproape cinematografice și surprinde doar în câteva rânduri povești întregi de viață, lovind cititorul cu un final neașteptat.

Lecturile Amaliei, 29 de proze scurte și ultra scurte: Taxiul de noapte, Hipnoza, La psiholog, La secretariat, Un pahar în plus, Un fleac de singurătate, Exil, Masă-mbelșugată, Sunt pe lista lui Moș Crăciun, Prea departe, Pe umeraș, Lucrurile de care nu mă despart, Amurg, Safari, Am ajuns în vârf, Cereale cu lapte, Cum să crești un dinozaur în sufragerie fără să știe mama, A doua planetă albastră, Supraviețuitori în natură, Florăria de la colț, Hoinar, Îmi donez corpul științei, Trăiesc din scris, Ora de știri, Iarna unui moș bărbos, Ziua în care am îmbătrânit, Școala de șoferi, O fotografie uitată în fundul unui sertar, Manuscris.

Urmărid titlurile ai impresia că ingeniozitatea Amaliei le-a luat pe toate.

Am ales din paletele evantaiului de texte:

Liternet

Jur că am fost fată cuminte, Dragă Moș Crăciun. Te văd că ești în formă în ciuda vârstei înaintate, totuși, locul tău de muncă presupune să faci efort o singură dată pe an, de aceea te-ai menținut. Haide, nu-mi mai aminti de lista de borfași pe care i-am măcelărit, știi doar că în adâncul sufletului sunt un om bun. Nu mă mișc de aici până nu mă treci și pe mine pe listă. Nu mă provoca să mă rog de tine, am zis hotărâtă ținându-i pistolul la tâmplă și a cedat. Până la urmă și Moș Crăciun e un simplu bărbat.
(Sunt pe lista lui Moș Crăciun)

Toate lucrurile erau pereche în casă noastră. Ceștile de cafea, periuțele de dinți, pernele, toate. Până în ziua în care au venit să mă anunțe că ai murit. Sunt niște proști, ei nu știu cât ai visat să zbori. Am vrut să strig, dar doar am mimat ca un mut. Am vrut să plâng, dar ochii mi-au secat. Și nu mi-a mai rămas nimic. M-am prezentat la înmormântare tot în negru cu o lumânare beteagă. Când am strâns pumnul, am simțit pământul din el. Noi doi am fost, acum nu știu, mă uit în van cum se decojesc pereții.
 (Un fleac de singurătate)

Eram un pui de două luni când m-au adoptat. Le-am fost companion în toți cei 16 ani de viață. Fetița familiei se lăuda la școală că îi sunt cea mai bună prietenă. Acum îmi sprijin mustățile pe o masă rece. Ei nu sunt aici. Simt mirosuri străine și îmi e frică. Mă dor șoldurile și abia respir. Un străin în halat alb îmi dă târcoale. Îl aud vorbind despre eutanasiere. Nu știu ce înseamnă asta. Mă injectează. Alunec într-o direcție, pe o cale necunoscută. Aș vrea să fiu lângă familia mea.
(Ziua în care am îmbătrânit)

Stăteam liniștiți cu burta la soare. Ne‐a prins ploaia. Au fugit țânțarii, au fugit pelicanii, au fugit vulpile. Am fugit noi. Ne-am urcat pe o barcă stricată, s-a răsturnat barca, au venit crocodilii. A fost care pe care. Am băgat degetele în ochiul unuia, a mai țipat unul. Totul e bine când se termină prost. Am scăpat toți în viață. Ne-am adăpostit pe o insulă. Rafala nu se oprea. Au venit șerpii, am fript unul, pe altul l-am făcut supă. A fost o masă copioasă, apoi ne-am pus pe pescuit. Am prins un papuc.
(Supraviețuind în natură)

Literomania

Taxiul din noapte

Era o seară târzie, un singur taxi în stație, o ploaie ce părea nesfârșită mă udase până la piele, ca o pisică zgribulită în căutare de adăpost, m-am urcat cu o oarecare teamă. Mi s-a părut bizar să-l văd aproape abandonat la ora respectivă.

– Până la Gara de Nord, am șoptit. Aveam în plan să mă întorc acasă cu ultimul tren disponibil, aproape de miezul nopții. Dacă ajungeam în timp util, aș mai fi avut câteva minute la dispoziție să-mi iau bilet și să aprind o țigară.

– Domnișoară, nu cunoașteți serviciile noastre? Noi lucrăm la pompe funebre, vă duc unde trebuie, nu unde doriți. Și dacă supraviețuiți, vă las în zori la gară, mi-a răspuns șoferul pe un ton serios, un tip solid care părea epuizat.

În mod normal, aș fi luat în glumă ce mi-a spus, dar luând în considerare tonul serios, mi-a înghețat strigătul de spaimă. Un val de aer rece mi-a cuprins corpul și parcă am paralizat. M-am gândit să deschid ușa și să mă arunc din mașină, însă portiera era blocată, imposibil să fie deschisă.

Ploaia a continuat nestingherită, geamurile s-au aburit de la frig, drumul părea nesfârșit și nu aveam nicio presimțire bună. M-a condus până în Cimitirul Bellu. Mormintele erau perturbate de un zgomot infernal, liniștea nopții era spartă dramatic. Când am coborât, uimirea mi-a încleștat maxilarul și am privit într-o tăcere apropiată morții. Vreo zece muncitori tranșau cadavre și le aruncau peste alte morminte. Sunetul de fierăstrău îmi amintea de abatoarele de porci.

 La colț, o ambulanță neagră era parcată, într-un flux continuu și monoton, scoteau din ea, din când în când, câte unul.

Am văzut trecând pe șosea o altă ambulanță, umbre ce păreau să strige ,,Ajutor!” stăteau cu membrele superioare. ,,Sunt sufletele celor stinși”, mi-am zis, ,,Le duc către lumea de dincolo.” Șoferul ambulanței a crăpat geamul, am întrezărit că era îmbrăcat prea elegant pentru un șofer, un zâmbet sardonic încremenit pe fața lui m-a răscolit până l-am simțit în organe. O senzație amară mi s-a plimbat printre plămâni și rinichi, atunci am realizat că îmi pare cunoscut. Îl știam dintr-un coșmar cu demoni. Era unul din cetele cele mai adânci ale iadului, era unul sofisticat care depășea mintea umană, nu era unul clasic cu părți de animale pe corp, ci arăta ca un om nefiresc, politicos aranjat, dar mai ales rău.

Doi indivizi din ambulanța neagră au sărit să mă apuce de mâini, m-au târât cu forța, în altercația noastră mi-au acoperit membrele și toracele cu vânătăi. M-au tras cu o forță inumană ca pe o vită condusă la tăiere. Ajunși în interior, m-au legat de mâini și de picioare cu chingi metalice. M-am zbătut și am urlat, cu toate că știam că e în zadar. Un tip în halat alb citea dintr-un dosar, vag mi-am observat numele și poza pe el. De unde să fi avut dosarul meu medical? m-am întrebat uluită.

– Domnișoara X39. Sănătate perfectă și tânără, ocupație nestabilită. Contacte inconstante cu familia. Într-adevăr, este candidata optimă pentru transplantul de organe. Familia ei va observa abia în câteva luni dispariția, a spus, pregătind o injecție cu o substanță necunoscută. În timp ce mi-o administra, am început să mă rog, simțeam că acelea vor fi ultimele mele clipe și am adormit.

M-am trezit simțind că nu mă pot mișca, corpul mi-era complet paralizat. Am putut mișca doar ochii și i-am învârtit ușor în jur, în interiorul ambulanței. Mâinile îmi erau umflate dureros și înnegrite, m-am gândit că se vor necroza în curând. Mi-am amintit de o vorbă a mamei, spusă într-o ceartă, ,,Să ți se usuce mâinile și să pice!”, acum blestemul ei se materializa. Am auzit un sfârâit și în aer s-a împrăștiat un miros de carne arsă. Era bisturiul electric care mă despica.  Simțeam fiecare durere din timpul operației și nu mă puteam opune. Eram captivă în propriul corp. Am început să mă gândesc la viața mea scurtă, oare cu ce greșisem în 25 de ani de existență ca să merit o asemenea soartă.

Presupusul medic a început să vorbească cu ai săi coechipieri:

– Pensă, vă rog. Mai repede, măi băieți, că mai avem multe operații de făcut în seara asta. Vreau să terminăm mai repede cu internele și vreau să-i recoltăm și creierul, mă va ajuta în studiul pentru teza de doctorat.

Lumea din proza Amaliei este o lume a contrastelor prin care ea își face drum cu curaj și talent. Lecturile Amaliei Melnic au plăcut, comentariile au fost încurajatoare, am felicitat-o. Leonida Corneliu Chifu a făcut recomandări de lecturi similare din literatura universală și autohtonă.

Mult succes, Amalia!

Au participat: Emilia Luchian, Amalia Melnic, Luminița Bratu, Ramona Müller, Gabriela Petri, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Florin Sălceanu, Dan Simionescu, Mihail Ivănescu, Dan Constantin.

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu

Invitație, afiș, cronică și editare: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș