close

Cenaclul I.L. Caragiale

ActualitateCenaclu - ProgramCenaclul I.L. CaragialePromovate

Programul Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești din 23.11.2026

73668

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului, ai cuvântului scris și ai bunelor povești,

Toamna își face deja bagajele, copacii mai negociază timid cu vântul pentru ultimele frunze, iar calendarul ne face cu ochiul spre iarnă. Dar înainte să scoatem fularele și mănușile de la naftalină, ne vom strădui să închidem acest anotimp așa cum se cuvine!

Programul serii aduce în prim-plan rubricile noastre tradiționale:

  • Cea mai recentă creație – ca de obicei, deschidem scena pentru textele proaspăt ieșite din atelierele colegilor noștri;
  • Lecția de poezie – un moment pregătit de Irina Elena Ionesco;
  • 11 minute de istorie – o nouă incursiune fascinantă în trecut, prezentată de prof. Emilia Luchian;
  • Lectura de cenaclu – rezervată prezentării de către  colega noastră Maria Bem, a unui fragment din romanul aflat în pregătire, Povestea neterminată a Charlinei .

Vă așteptăm!

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

mai mult
ActualitateCenaclu - ProzăCenaclul I.L. CaragialeLiteraturăPromovate

Scapă cine scrie – roman de ADI SERAFIM

Screenshot_20260917_192320_Gallery

Introducere

Antim Bizantim e marinar. De nimic nu e bun pe punte, el visează și scrie de mână. I-au făcut ditamai vaporașul de hârtie și i-au spus: „Na! Ia și scrie, acuma! Scrie!”. El scrie de mână direct la vapor.

Vin mai mulți Omuleți, pe vaporul de croazieră al lui Antim. Vor să scrie și ei, dar ei nu mai cunosc scrisul de mână. Au telefoane deștepte, ar scrie direct la telefon. Nu se mai poate. Îi dictează ce vor lui Bizantim, căci el știe să scrie de mână.

Cuprins

Lui Antim nici nu-i mai ajunge hârtia vaporului. Îi este dor de Faustina. Să-i mai spună și el un vers, că-i e dragă și îi este mama fiilor lui.

Vaporul se oprește curând într-un mal, nimeni n-ar fi crezut. Ce croazieră mai este și asta, să se termine subit și în mal? Omuleții strigă în telefoane: „Vaporul ăsta e un naufragiu, o batjocură. Viața asta este o crimă”.

Cineva îi aude. Îi mângâie: „Nu vă temeți, ci voi înșivă scrieți să nu muriți. Încercați pe hârtie”. „De ce Doamne?” „Deoarece scapă cine scrie, frumos pe hârtie și cuminte, de mână”.

Ei se sperie: aici un singur vapor e de hârtie și este al lui Antim. Fiecare are atâta de mult de scris. Și numai Antim știe să scrie de mână, palimpsest sau mai bine mărturie, scris peste scris.

Omuleții încep să-i dicteze toți deodată, Antim nu mai prididește. Curând nu mai au loc de scris pe vapor. Lui îi e milă de ei, de Faustina îi e dor și de fiii lor și de lume.

Deznodământ plus epilog

Faustina vine cu avionul, ea are un avion cu motor, spre deosebire de toți ceilalți. Îi aduce pe Fii cu avionul lor cu motor de hârtie. Toți ai lui știu să scrie de mână. Se vor întâlni undeva, la jumătatea distanței. Între mare și cer este un pământ nou – este de părere Îngerul Lui Antim. „Viața asta este o crimă, vaporul – un naufragiu! Și nici loc de scris pe el nu mai e. Nici scris peste scris”, se plâng mereu Omuleții. „Scapă cine scrie!” repetă Îngerul Lui Antim. „Fiți gata. O să vă ia și pe voi Cineva în zbor, aviator”. Antim deja scrie direct la avion.

Adi Serafim

Din volumul nepublicat “E bine, Doamne, dar de ce e greu” – A doua carte de titluri

mai mult
ActualitateCenaclu - CronicaCenaclul I.L. CaragialePromovate

SEARA DE ASEARĂ – între „Titluri” excepționale și geografiile disperării – Cronica Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești din 09.11.2026

72463

Sala Studio a Filarmonicii din Ploiești a găzduit o nouă întâlnire în care cenacliștii s-au reunit sub semnul unui noiembrie autentic, definit prin lirism profund, proză de calitate și o atmosferă boemă de neuitat.

Cenacliștii au parcurs rubricile tradiționale, începând cu „Cea mai recentă creație”, o adevărată rampă de lansare a textelor proaspăt ieșite din penițele celor prezenți. Diversitatea tematică și stilistică a fost remarcabilă:

Doru Gogulancea a propus un fragment dintr-un roman aflat în curs de scriere: Noaptea Sf. Ambrozie, dimineața Schimbării la Față; Irina Elena Ionesco a adus în prim-plan un nou fragment din romanul nepublicat Ilona la limita dintre viață și moarte; Liana Sprânceană a pictat tabloul sezonului prin versurile din Vis de octombrie și Noiembrie; Luminița Bratu a oferit o replică lirică plină de sensibilitate, Mi-e greu, spre bine, concepută ca un răspuns direct, ingenios și fin la titlul lecturii de cenaclu; George Anton a punctat momentul cu puțin umor, prin epigrama Unui poet; Emilia Luchian a coborât în gravitatea vremurilor cu poemul Gălăgia istoriei; Amalia Melnic a adus în discuție proza scurtă Sub crucifix; Marian Toma Stancu a revenit de la Cenaclul Orfeu, oferind o notă de delicatețe sentimentală cu versurile din Sărutul zilei; Eduard Gabriel Tănase a descrețit și ultimele frunți cu schița de proză scurtă Coafeza; Sorana Brucăr a încheiat suita de lecturi cu poemele Fabulă fără nume și Acorduri de toamnă.

În cadrul „Lecției de poezie”, atenția s-a îndreptat către o aplecare profundă și analitică asupra operei și vieții regretatului poet Ioan Es. Pop (1958–2024), considerat una dintre cele mai influente voci ale generației ’90 și ale literaturii postdecembriste. Prezentarea a conturat destinul unui creator care a refuzat cu încăpățânare jocurile textuale și artificiile postmoderniste în favoarea unui lirism de o gravitate existențială extremă, axat pe claustrare, izolare și degradare ontologică.

Au fost urmărite reperele biografice esențiale: de la rădăcinile maramureșene din satul natal Vărai, trecând prin anii studenției la Baia Mare (unde a condus revista Nord), până la experiența traumatizantă și definitorie ca profesor în izolarea dură de la Ieud. Mutarea ulterioară la București, unde a frecventat cenaclul Universitas coordonat de Mircea Martin și a profesat ca jurnalist cultural de elită, i-a reconfigurat universul. Critica literară, amintind eseul din revista Viața Românească semnat de Vianu Mureșan, demonstrează cum claustrarea din copilărie și retragerea din lume au devenit materia primă a scrisului său. Spațiul operei lui Ioan Es. Pop fuzionează între „Stixul provincial” (Ieudul văzut nu ca idilă pastorală, ci ca un capăt de lume unde supraviețuirea se mănâncă direct din pământ) și periferia urbană dezolantă din volumul Pantelimon 113 bis, unde mahalaua cenușie se transformă într-un sicriu de lux al spiritului și o prelungire a singurătății. Sub mizeria cotidiană și anestezicul eșecului, poezia sa ascunde, în profunzime, un veritabil „psalm camuflat” – o strigare sfâșietoare după un sens pierdut, în fața unui cer care tace.

Din lirica poetului:

ne trezim într-o zi vii și nu știm ce-i cu noi

și zicem la ce și ei zic mâine-poimâine aveți

prima înfățișare, trebuie să vă pregătiți să vorbiți,

aveți grijă ce spuneți, tot ce spuneți este în
defavoarea voastră, aici este ieudul oriunde ați
fugi este ieudul.

12 octombrie 1992

mă întorc acasă după ani și ani de
umblat prin bucurești
și mă întorc cu o plasă goală în mână
și iese ea la poartă și îmi zice păi,
dragul nostru, parcă ai zis că mergi la câștig
parcă ziceai că tu, în doi ani, o să câștigi cât alții în patru
și uite că acum n-aduci nimic.

ba, uite, dragilor, chiar nimic am câștigat.
și aduc atâta nimic acasă cât n-a putut aduna
nimeni în ăștia doi ani.
nici n-am putut căra de unul singur atâta
nimic cât am câștigat.

în urma mea vin carele-ncărcate cu nimic,
gata să se rupă sub greutate.
când or să se deșarte toate-n curtea noastră,
nimeni n-o să aibă atâta nimic ca și noi.

într-un an, doi, o să fie mai căutat decât aurul.
o să vindem din el numai când va fi la mare preț.
fiți siguri, dragilor, atâta nimic n-are nimeni.
doi ani am tot adunat numai cu gândul la voi.

Din vol. „ieudul fără ieșire” (Editura  Cartea Românească, 1994; ed. a 2-a, Ed. Ninpress / Charmides, 2009)

tăurașule, la optsprezece-douăzeci de ani,

e grozav să-i spui: aș vrea să fiu rujul tău de buze
sau ceva de felul acesta,
însă după treizeci parcă ți-ar fi mai greu,
iar după cincizeci n-ai mai vrea să fii
nici măcar crema ei de pantofi.

mai târziu, promisiunea de la douăzeci va deveni o povară.
te vei împotmoli în fiecare rid al ei.
lasă că nici tu n-o s-o mai faci să te-adore,
cu farurile și eleroanele tale slăbite
și cu țeava de eșapament pe ducă –

dar, firește, asta-i o altă poveste. (România Literară nr 45/2019)

În rubrica „11 Minute de istorie”, prof. Emilia Luchian, l-a adus în prim-plan pe împăratul roman Claudius, un lider fascinant tocmai pentru că a iubit istoria și a fost profund marcat de ea. Având ca sursă principală scrierile lui Suetonius – cel care a compilat mărturii indirecte ale epocii –, lectora a creionat portretul unui om cu profunde deficiențe fizice, privit inițial cu reticență de propria dinastie. Înrudit îndeaproape cu sângerosul Caligula, Claudius a demonstrat că, dacă „familia l-a repudiat, istoria l-a făcut împărat”.

Emilia Luchian

Printre marile sale realizări administrative și militare au fost evocate construcțiile de anvergură (precum uriașul apeduct al Romei), modernizarea porturilor pentru fluidizarea aprovizionării cu cereale, dar și reformele sociale îndrăznețe: reorganizarea armatei, eliberarea sclavilor și cooptarea acestora în funcții administrative cheie. Mai mult, el a deschis porțile Senatului pentru aristocrația din Galia și a condus campania de cucerire a Britanniei. Dincolo de cele patru căsnicii tumultuoase și de umbra adoptivă a lui Nero – cel care avea să incendieze mai târziu Roma din dorința unui plan radical de urbanizare –, Claudius a rămas în istorie ca un intelectual prolific. A scris enorm: în limba greacă a lăsat posterității 20 de volume despre Istoria etruscilor și 8 volume dedicate cartaginezilor, în timp ce în limba latină a abordat scrieri cosmetizate despre Augustus și cronici ale războaielor civile. A fost atât de pasionat de filologie încât a încercat chiar o reformă a alfabetului latin. În ciuda acestor sclipiri, prof. Emilia Luchian i-a evidențiat și slăbiciunile, în special vulnerabilitatea cronică în fața intrigilor de la curte. În final, prezentarea a realizat o paralelă memorabilă cu alte mari personalități ale antichității care au depășit deficiențe fizice sau de vorbire pentru a lăsa o amprentă de neșters în timp, precum Atticus, Filip al II-lea al Macedoniei sau celebrul orator Demostene.

Într-o pauză de câteva minute, atmosfera a fost îmbogățită de George Anton cu câteva frumoase acorduri de pian.

Adi Serafim

Punctul culminant al serii l-a reprezentat lectura susținută de Adi Serafim, sub titlul generic, de o încărcătură interogativă deosebită: „E bine, Doamne, dar de ce e greu”. Într-o formulă structurală inedită, situată la granița fină dintre poezie și proză, fiind – după spusele autorului – „nedrept să fie considerate poezie și, la fel de nedrept, să fie considerate proză”, autorul a prezentat pagini alese din manuscrisul „SCAPĂ CINE SCRIE – A doua carte de titluri”, ce vine după „CE GREU E ȘI CE PUȚIN DUREAZĂ – Prima carte de titluri”, apărută în 2018. Textele au propus o succesiune fascinantă și reflexivă de nuclee narative, purtând publicul printr-o serie de „Titluri” excepționale: „Casa din punctul meu”, „Te voi iubi până la poduri”, „Mă spăl frumos pe față dimineața”, „Ca vinul în apa de la Cana Galileii”, „Pe bune și pe săturate”, „Antim Bizantim ar fi înger dar trăiește în estuar”, precum și tulburătoarea trilogie „Îngerul s-a mirat” (compusă din segmentele: „Eu sunt propria mea privire. Iar ea știe”; „Primește o mână de-a mea pe la tine”; „Care iubește în floarea vârstei”). Parcursul a continuat cu formule la fel de frapante și plastice: „Acum Virgil iubește vegetal”, „Picioare albe și femei înalte”, „Numele tău este Georgeta”, fragmentul de roman „Scapă cine scrie”, „Poeții sunt și ei niște pușlamale”, „Spune”, „Eu știu numele lui Florian Pittiș”, „Dă-te jos din sania mea”, „Nu m-atinge că iubesc”, „Mănâncă pâine să trăiești”, „În dimineața aceasta nu-mi vine să cred”, „Ce bine, mamă, că am îmbătrânit și eu”, „Ia existența mea tulburătoare de pe mine”, „Kandahar” și „Această carne are beteșug”.

În completarea acestui veritabil regal conceptual, Adi Serafim a recitat o suită de poezii recente, de o rară intensitate lirică, extrase din recenta sa creație: „Singurătatea oaselor tale te-a copleșit”, „Rostește numele meu, Doamne”, „În ziua ta s-așternut lumina ca ninsoarea”, „Și lumea nu s-a mai clintit”, „Nevinovat ca un pantof desperecheat”, piesa de rezistență „E bine, Doamne, dar de ce e greu?” și, în final, poemul „La o adică”.

Din lectura autorului:

Nu m-atinge că iubesc

Filomena Asemenea are un dar. Ea e atât de transparentă, fragilă. Și golanii cei mai primitivi se retrag smirnă în bănci, la orele ei. Când ea le spune literatura română, ei văd interiorul ei, al Filomenei, interiorul ei e ca un cer. Zboară acolo ca niște constelații inima ei, plămânii și chiar ficatul, câte-un rinichi ici și colo, sau plutesc.

Intră Petre Cercel, este frumos. Deștept și înalt, insuportabil. Știe multă fizică, este profesor și astrofizician amator. Interiorul Filomenei Asemenea se evaporă ca materia în gaura neagră stelară pe nume Gaia. Până la el, Filomena n-a cunoscut nici măcar un bărbat.

Pe seară, Petre Cercel face un pas. De numele lui se leagă o altă poveste tristă a tatălui său. Filomena îl oprește:

– Nu mă atinge, că iubesc.

După ce o atinge, Filomena face literatură. 

Reacția publicului a fost pe măsura textelor: scriitorul a primit aplauze la scenă deschisă, iar lectura a fost urmată de dezbateri prelungite. S-a comentat mult și cu real folos, aprecierile nenumărate punând în lumină originalitatea formulei estetice propuse de Adi Serafim, forța metaforică a titlurilor sale și curajul de a radiografia simplu și profund o existență frământată.

Dincolo de rigoarea lecturilor, discuțiile aprinse, verva și prietenia literară au continuat să vibreze mult timp după încheierea programului de cenaclu, asistența retrăgându-se la un ceai cald, sub un acoperiș din apropiere pentru a termina cu în spirit vesel o seară perfectă de noiembrie.

Au participat: Emilia Luchian, Cati Rodica Enache, Luminița Bratu, Sorana Brucăr, Liana Sprânceană, Irina Elena Ionescu, Amalia Melnic, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Eduard-Gabriel Tănase, Adi Serafim, Doru Gogulancea, Dan Simionescu, George Anton, Florin Oprea-Sălceanu,  Dan Constantin.

Alți participanți: Marian Toma Stancu

Fotografii: Liana Sprânceană, Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Invitație, afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

mai mult
ActualitateCenaclu - CronicaCenaclul I.L. CaragialePromovate

SEARA DE ASEARĂ – RISIPITORII DIN INIMA NEMĂRGINIRII – Aura Creițaru – Lansare de carte

Screenshot_20261106_195222_Gallery

O seară de poveste și o atmosferă plină de emoție la Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” Ploiești

O seară de poveste și o atmosferă plină de emoție la Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” Ploiești, în debutul căreia am mulțumit tuturor celor care au fost alături, și, îmbrățișați cu drag de poezie și tandrețe de cititor, au venit să petreacă împreună un timp, care s-a dovedit a fi departe de  o banală seară de toamnă.

Lansarea noului volum de poezii semnat de poeta Aura Creițaru, intitulat „Risipitorii din inima nemărginirii” (Editura Princeps Multimedia, Iași, 2026), s-a transformat într-o sărbătoare a poeziei și a sufletului. În sală s-au aflat prieteni, colegi de catedră, colegi de peniță și partenerul de iubire și visuri, reprezentând o parte a iubitorilor de poezie din areal, iar la masa prezidiului ne-au onorat distinși creatori și apărători responsabili ai cuvântului bine scris, apropiați ai cenaclului nostru.

Gazda evenimentului, Dir. Mihaela Radu, a adresat un călduros bun venit publicului și invitaților de onoare, deopotrivă iubitori de poezie. Domnia sa a transmis felicitări distinse autoarei, remarcând legătura profundă a acesteia cu biblioteca, spațiul primitor în care, de altfel, au fost lansate toate cărțile sale anterioare.

Doina Ofelia Davidescu, secretarul literar al Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești, a ghidat publicul printre titlurile volumelor semnate de Aura Creițaru: Prezentul dintre clipe (Editura Detectiv literar, București, 2021), Zbor interzis (Editura Princeps Multimedia, Iași, 2023), Calliope și coloniile de fluturi (Editura Princeps Multimedia, Iași, 2024) și Risipitorii din inima nemărginirii (Editura Princeps Multimedia, Iași, 2026), dezvăluind și prezența simbolică a unui „fluture cu aripi albastre” în sală — semn că muza Calliope venise să-i cunoască sau să-i recunoască pe „risipitorii din inima nemărginirii”.

 Au fost adresate dnei Dir. Mihaela Radu mulțumiri cu recunoștință din partea Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești pentru frumoasa colaborare de-a lungul timpului.

Protagonista serii:

Aura Creițaru a mulțumit distinșilor invitați, gazde, public și a mărturisit în câteva cuvinte pline de emoție sensul parcursului său literar, subliniind însingurarea și risipirea creatorului precum și drumurile dificile pe care le urmează.

Din remarcabila activitate a domniei sale: s-a dedicat cu pasiune misiunii de profesor și îndrumător al spiritelor tinere. Pe scurt: are studii universitare în fizică și un masterat în Drepturile Omului și a fost recompensată pentru întreaga sa activitate didactică cu Distincția „Gheorghe Lazăr” din partea Ministerului Educației. S-a dovedit o susținătoare neobosită a tinerilor talentați: din postura de cadru didactic, a înființat un cenaclu literar-artistic de weekend, a fondat revista „Adolescență” și o fundație omonimă menită să descopere și să promoveze tinerii cu aptitudini scriitoricești și, de asemenea, Cenaclul Literar de Vineri– la Casa Corpului Didactic Buzău.

Amintesc activitatea ca director/redactor şef de REVISTE: Oglinda, Adolescenţa, Perpetuum, Jurnal Adolescenţa precum  și:
Articole jurnalistice, editoriale, articole educative şi ştiinţifice, studii şi cercetare, interviuricu personalităţi (Laurenţiu Ulici, Ion Dumitru Verlag – Germania, Renato Zamfir – Germania, Andrei Marga);

Grupaje de poezie în revistele: Literadura, Monitorul de poezie, Caietele de la Ţinteşti, Extemporal liric, Feed Back, Sintagme codrene, Lido dell’anima, Poesis, Spaţii Culturale, Banchetul (Tg. Jiu), Autograf MJM (Craiova), Rexpublica (Ploieşti), ASLRQ (Canada), Poeticanet (Grecia), Jurnal israelian
Antologată în volumele apărute la editurile Inspirescu, Editgraph și ROCART

Premii

  • Premiul special al juriului la Festivalul European de Poezie, Iași, 2021
  • Premiul de Merit şi publicare în Poezie de colecţie – Monitorul de poezie, Bucureşti, 2021
  • Nominalizare la Premiul de debut cu volumul Prezentul dintre clipe, Editura Detectiv literar, Festivalul „V. Voiculescu”, 2021

Membră a Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești, care își desfășoară activitatea sub coordonarea Asociației Literare 24 PH Arte Ploiești – al cărui președinte este poetul, membru USR, Ioan Vintilă Fintiș, a publicat versuri în trei dintre antologiile comunității noastre literare: Neuroni și endorfine (2023), Spirala ascunsă – Antologie aniversară 75 (2024) și ediția dublă Trecere și timp (2025-2026), aflată în curs de apariție.

Cele patru volume ale Aurei Creițaru au primit numeroase și importante recenzii, referințe critice.

Invitați speciali:

Evelyne Croitoru, poetă, eseistă, cronicar literar și realizatoare de emisiuni culturale – este o prezență activă și respectată în spațiul cultural contemporan, fiind membră în Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor din România (Filiala București – Poezie). A publicat numeroase volume de poezie apreciate de critică, primind și Premiul „Cartea Anului 2019” oferit de Filiala de Poezie a USR București pentru volumul O cafea cu tine (Editura Eikon, 2019). Realizează emisiunea „Văzul inimii”, difuzată pe platforma Atitudini Contemporane și Publive Media TV, și are, nu în ultimul rând, contribuții importante aduse antologiilor cenaclului nostru.

Christian Crăciun este un respectat critic literar, eseist, scriitor, profesor de limba și literatura română și, totodată, un jurnalist de marcă. Domnia sa reprezintă o voce critică de o remarcabilă profunzime, raționament și luciditate în peisajul cultural contemporan. Recent, a obținut premiul „Cartea Anului 2024” acordat de Uniunea Scriitorilor din România (Filiala București – Critică, Eseistică și Istorie literară) pentru volumul Anatomia și fiziologia lui A și are, de asemenea, importante contribuții aduse antologiilor cenaclului nostru.

Din alocuțiunile invitaților de onoare:

Evelyne Croitoru – O analiză de suflet: Poezia ca act de iluminare și dăruire

Dna Evelyne Croitoru,  a evocat, în deschiderea cuvântului său, bucuria participării domniei sale la antologiile cenaclului ploieștean prin versuri și recenzii, amintind totodată o întâlnire memorabilă de muzică și poezie cu versuri selectate din volumele sale, găzduită în trecut de comunitatea noastră literară.

Trecând la analiza profundă a volumului „Risipitorii din inima nemărginirii”, distinsa invitată a subliniat detalii de o mare finețe spirituală:

• Poezia privită prin „văzul inimii”: Remarcând cu emoție că un poem din volum poartă chiar numele emisiunii sale culturale, „În văzul inimii”, Evelyne Croitoru a explicat cum poeta își asumă pe deplin rolul de martor al lumii lăuntrice. În această geografie sacră, gândul se împletește subtil cu vibrația cosmică, iar ființa se dezvăluie treptat, într-o căutare îndelungată a formei perfecte a cuvântului.

• Singurătatea creatoare și fereastra spre credință: „Pentru a scrie între patru pereți, unde gândirea și imaginația sunt libere, te însingurezi”, a subliniat invitata. În liniștea deplină a acestei izolări, zgomotul lumii se estompează, iar singurătatea devine o fereastră luminoasă spre credință, cea care înalță ideea. Volumul abundă în referiri la creștinism și sacru: „creatorul era sus, iar lumina deasupra”, fiecare poem devenind astfel o formă subtilă de transcendență.

• Parodoxul risipirii: Deși titlul vorbește despre „risipitori”, poeta nu pierde, ci oferă cu generozitate din prea-plinul sufletului său. Evelyne Croitoru a nuanțat superb: „Poeții nu se risipesc, ci se îmbogățesc prin creație și dăruire”. Aura Creițaru construiește un discurs liric pe verticala sensurilor și transformă reflecția într-o formă de iluminare. Ea meditează profund asupra marilor teme — iubirea, viața, moartea, zborul, eternitatea — fără a cădea vreodată în lamentație, convertind fragilitatea în forță creatoare.

• O poetă orfică: În final, a fost amintită prefața semnată de scriitorul Daniel Corbu, care o definește pe Aura Creițaru drept o „poetă orfică, mereu în plutire către Eleusis, de o debordantă sensibilitate, oferind o carte traversată de întrebări”. Evelyne Croitoru a încheiat prin a o felicita din suflet pe autoare pentru această reușită editorială.

Christian Crăciun – O perspectivă critică asupra risipei cosmice și a purității

Reputatul critic literar Christian Crăciun a deschis alocuțiunea sa mulțumind pentru primirea călduroasă și exprimându-și recunoștința față de Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” pentru găzduirea acestui eveniment de suflet.

Analiza domniei sale a adus o perspectivă filosofică și profundă asupra textului:

• Sub semnul abundenței blagiene: Criticul a mărturisit că, în momentul în care a primit volumul, titlul l-a trimis imediat cu gândul la celebrul vers al lui Lucian Blaga: „Orice-nceput se vrea fecund, risipei se dădu Florarul”. Acesta a remarcat că oamenii din ziua de azi trăiesc prinși într-o risipire haotică de timp și energie, iar în plan spiritual universul este creat de Dumnezeu sub semnul abundenței și al unei „risipe” divine, inexplicabile, dar plină de har. Extinzând, p oezia Aurei Creițaru stă sub semnul unei generozități și abundențe sufletești.

• Triunghiurile stării de grație: Christian Crăciun a subliniat că Aura Creițaru se mișcă într-un plan cosmic, unde starea de grație se configurează în jurul a două triunghiuri esențiale: artă / filosofie / dragoste (ca modalități fundamentale de a răspunde la căutările noastre pe această lume) și spirit / emoție / timp. „Temele sunt mari, absolute, tragice ce fac poezia subtextual interogativă.”

• Grădinăritul liniștii contra gălăgiei lumii: În viziunea criticului, poezia Aurei se construiește în jurul unui profund „de ce”, poeta ocupându-se cu un nobil „grădinărit al liniștii”. Ea reușește să clădească o lume aflată în total contrast cu zgomotul și gălăgia societății contemporane, fiind ghidată de pasiunea întrebărilor esențiale.

• Candoare și didacticism spiritual: O altă remarcă valoroasă a fost aceea că poezia autoarei păstrează un subtil caracter didactic — ea vrea să ne învețe adevărurile lumii dezbrăcate de zgura vechilor concepte, propunând o recuperare a candorii, a liniștii și a purității prime. Pentru a ilustra freamătul discret din subtextul poemelor, criticul a ales să citeze un fragment grăitor din volum: „Femeia se admiră în oglinzile lumii / ca să înțeleagă micile ei defecte / văzute de propriul ei chip…”

Emoție în versuri și acorduri de poveste

Seara a continuat într-o dinamică perfectă. Câteva colege de condei — Emilia Luchian, Iulia Dragomir și Livia Dimulescu — au recitat din proaspătul volum, aducând propriile aprecieri laudative și încărcând sala de vibrație. Momentele lirice au fost completate într-un mod cu totul deosebit de câteva poeme aranjate pe un fond muzical cald, unde vocea și acordurile au dat aripi textului scris.

În încheiere, am revenit pentru a întări o ideea că frumoasa muză Calliope, însoțită de coloniile ei de fluturi, colindă de fapt toate paginile volumelor semnate de Aura Creițaru. Am atras atenția publicului asupra copertei cărții, unde este ilustrată o scară în spirală, la al cărei capăt pare să stea un magician al sensurilor. Probabil că acesta l-a inspirat pe Adrian Creițaru în prezentarea cu noblețe, în aprecierea tuturor, a unei diaporame poetice, sensibile și profunde de imagini, culori și muzică din final.

Tușa finală a evenimentului: într-o stare de bucurie generală, o fotografie de grup în holul bibliotecii și o lungă sesiune de autografe, unde cititorii au plecat acasă cu o părticică din inima nemărginirii.

Mulțumim cu reverență invitaților!

Felicitări din suflet poetei Aura Creițaru!

Au participat: Emilia Luchian, Sorana Brucăr, Livia Dimulescu, Doru Gogulancea, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu

Alți invitați, membri mai vechi ai cenaclului, ai altor cenacluri literare, artistice, numeroși prieteni și apropiați ai poetei : Iulia Dragomir, Cecilia Dragomir, Ivone-Marlen Scălătescu, Doina Bălan, Adrian Creițaru, Nini Popescu, Valter Paraschivescu, Daniela Păduroiu, fam. Bălan ș.a.

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu

Cronică (sper cât mai aproape de adevăr), editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

mai mult
ActualitateCenaclu - ProgramCenaclul I.L. CaragialePromovate

Programul ședinței Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești din 09.11.2026

image_bdd5065a

Dragi cenacliști, prieteni ai literaturii și ai ceaiurilor calde,

Dacă vă este dor de o seară boemă într-o banală zi de toamnă, vă invităm la o nouă ședință a Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești, luni, 9 noiembrie 2026, ora 17:00, în primitoarea Sală Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu”.

Programul nostru, cel de toate întâlnirile, cuprinde:

• Cea mai recentă creație – ne vom deschide tolba cu noutăți pentru gândurile așternute de curând pe hârtie.

• Lecția de poezie – o lăsăm sub semnul misterului și al inspirației de moment (fără lector, deocamdată, avem voie să fim rebeli!).

• 11 minute de istorie – prof. Emilia Luchian ne va lua din nou în primire pentru o porție scurtă, dar intensă, de călătorie în timp.

• Lectura de cenaclu: Colegul nostru, Adi Serafim, ne va pune pe gânduri și, poate, ne va purta prin labirintul emoțiilor cu momentul de lectură: „E bine, Doamne, dar de ce e greu”.

Luați-vă nostalgia, luați-vă muza și veniți!

Pentru ca povestea să fie completă, un ceai cald ne va aștepta la sfârșit, sub un acoperiș din apropiere.

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

“Nu există patriotism fără patrimoniu!”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești

Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

mai mult
ActualitateCenaclu - CronicaCenaclul I.L. CaragialePromovate

SEARA DE ASEARĂ – „Fulare, pălării și rinoceri” – In Memoriam Ion (Nino) Stratan

68196

Seara de luni, 26 octombrie, ne-a însoțit pașii în compania unui delicat frison de octombrie, dar Sala Studio a Filarmonicii ne-a primit cu căldura unui bun și vechi prieten, găzduindu-ne cea de-a doua ședință a lunii.

LECȚIA DE POEZIE a cuprins  materialul prezentat de Maria Bem despre Publius Ovidius Naso (43 î.Hr. – 17 d.Hr.). Au fost evocate originea sa de aristocrat roman, precum și poziția sa extrem de privilegiată în înalta societate a Romei. Înainte de a cunoaște dizgrația imperială, Ovidius devenise un strălucit și iubit poet al epocii sale, cucerind publicul prin celebrele sale scrieri de tinerețe consacrate iubirii, cum au fost Amorurile, Heroidelor sau faimoasa Ars Amatoria (Arta iubirii), dar și prin capodopera sa mitologică, Metamorfozele.

Lectora a trecut în revistă și misterele  legate de exilul său brusc, decretat de împăratul Augustus în anul 8 d.Hr. Au fost menționate principalele presupuneri istorice din jurul acestei pedepse aspre, rezumate chiar de poet prin celebra formulă carmen et error („o poezie și o greșeală”). Pe de o parte, este vorba despre caracterul considerat mult prea libertin al operei sale, iar pe de altă parte, despre o posibilă implicare directă sau indirectă într-un scandal politic sau dinastic de la curtea imperială, probabil legat de adulterul Iuliei, nepoata împăratului.
Prezentarea a descris apoi realitatea dură de la Pontul Euxin (vechiul Tomis, Constanța de astăzi), unde poetul a creat o lirică a suferinței și a dorului prin elegiile din Tristele și Ponticele. Un accent deosebit s-a pus pe faptul că, în ciuda numeroaselor căutări arheologice, locul exact unde se află mormântul poetului a rămas până astăzi necunoscut, învăluit în legendele Tomisului.
Maria Bem a amintit, de asemenea, de statuile ridicate în memoria sa la Constanța și în orașul său natal, Sulmona din Italia, făcând referire la celebra epistolă elegiacă (Tristele) înscrisă pe soclu, ce conține propriul său epitaf:

„Sub astă piatră zace Ovidiu,
Cântărețul iubirilor gingașe,
Răpus de-al său talent.
O, tu, ce treci pe-aice,
Dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”

Drama exilului răzbate cu deosebită forță din versurile în care Ovidiu face trimitere la vina sa și la pedeapsa primită:
„Eu n-am scris versuri triste,
dar tristă a fost pedeapsa glumețului meu vers.
Osânda-i aspră, însă am meritat exilul,
o oarbă rătăcire că l-am jignit pe dânsul.
Osânda mea e nouă, dar vechi este păcatul meu.” (Ars amandi/ Ars Amatoria).

 Prezentarea s-a încheiat emoționant cu un poem Către Ovidiu de Alexandr Pușkin, scriitor al cărui destin de exilat în Basarabia s-a asemănat izbitor cu cel al lui Ovidiu.

„Ovidiu, sunt aproape de ţărmii liniştiţi,
Pe care-odinioară, tu zeii izgoniţi
Ai Romei îi aduseşi, şi-unde cenuşa-ţi este…”

Emilia Luchian a completat prezentarea, evidențiind relația de bună înțelegere care s-a statornicit între poetul roman și locuitorii cetății Tomis, de care Ovidius se temuse la începutul exilului său. De asemenea, a amintit mărturiile potrivit cărora poetul ar fi compus versuri și în limba getă, creații care, din păcate, nu s-au păstrat până în zilele noastre.

11 MINUTE DE ISTORIE Prof. Emilia Luchian a conturat un portret fascinant și detaliat al Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, a cărui pomenire a coincis simbolic cu ziua în care ne aflam.

Lectorul a evocat viața sfântului, născut într-o familie nobilă din Salonic, a primit o educație de elită și a ajuns guvernator al orașului. În ciuda poziției sale înalte, Dimitrie a ales calea creștinismului, propovăduind credința pe ascuns în vremuri de prigoană. Printre faptele și minunile sale, a fost amintită binecuvântarea oferită tânărului Nestor; aflat în temniță, Sfântul Dimitrie l-a însemnat cu semnul sfintei cruci pe Nestor, cel care urma să intre în arenă împotriva fiorosului gladiator păgân Lyaeus. Spre uimirea tuturor, ocrotit de această binecuvântare, Nestor l-a învins pe uriașul vandal, fapt ce a atras mânia împăratului Maximian și a dus la sfârșitul martiric al Sfântului Dimitrie. Lectora a explicat legătura profundă a sfântului cu orașul Salonic, unde a fost ridicată în cinstea sa o impunătoare basilică paleocreștină, loc ce adăpostește moaștele sale izvorâtoare de mir. Într-o analiză vizuală captivantă, lectora a realizat o comparație între iconografia Sfântului Dimitrie și cea a Sfântului Gheorghe: deși amândoi sunt reprezentați ca sfinți militari și călare, Sfântul Gheorghe apare adesea pe un cal alb, răpunând balaurul, în timp ce Sfântul Dimitrie este zugrăvit pe un cal murg (roșu), străpungându-l cu sulița pe gladiatorul Lie sau pe un rege păgân.
Prezentarea a inclus și un reper celebru al Salonicului – Turnul Alb. Construit inițial de otomani ca fortăreață și închisoare (cunoscut în trecut și ca „Turnul Însângerat”), acesta a primit numele actual după ce un deținut a fost eliberat în schimbul văruirii complete a clădirii în alb, devenind un simbol al orașului.
În final, lectora a clarificat o confuzie istorică ce apare uneori în spațiul cultural autohton, făcând distincția clară între martiriul Sfântului Dimitrie și locul de tragic  sacrificiu de la Constantinopol al domnitorului Constantin Brâncoveanu și al fiilor săi, decapitați pentru că au refuzat să renunțe la credința creștină.

Rubrica CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a adus pe mica noastră scenă literară câteva dintre cele mai recente și reprezentative lucrări ale colegilor noștri, oferind publicului un mozaic de genuri și stări: Irina Ionescu a citit un fragment de proză din volumul său în pregătire, intitulat „Irene filozofează”; Emilia Luchian a încântat asistența cu versuri sensibile din cel mai recent volum al său, „Depozitul cuvintelor”; Maria Bem a recitat două poeme încărcate de emoție și forță vizuală, dedicate Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană „Gheorghe Coman”; Diana Petroșanu a propus o incursiune lirică prin intermediul poeziei „Femeia alogenă”; Liana Sprânceană a captivat atenția publicului cu o proză scurtă plină de miez, intitulată „Ziua meditației”; Gigi Stănescu a adus zâmbetul pe buzele celor prezenți cu epigramele pline de spirit „Bunica” și „Celor trei autori”; nou venită în cadrul cenaclului, Raluca Peșu ne-a propus poezia „Când ochii tac”, iar Mihail Ivănescu, în stilul său narativ simplu, naiv și  inconfundabil, ne-a supus atenției un fragment de proză, cu subiect inspirat din viața „modernă” a satului contemporan.

Momentele de lectură au fost completate armonios de George Anton, care ne-a încântat atât cu umorul fin al epigramelor sale, cât și cu delicate acorduri de pian, oferind serii o surpiză. În completare, Doru Gogulancea a prezentat ecourile unui important și recent eveniment cultural: lansarea cărții dedicate Ecaterinei Caradja, îmbogățind expunerea cu detalii fascinante și comentarii avizate din epoca respectivă.

LECTURA DE CENACLU l-a avut protagonist pe jurnalistul Leonida Corneliu Chifu, într-un moment dedicat exclusiv poetului ION (NINO) STRATAN

Leonida Corneliu Chifu și Ion Stratan – dialoguri despre poezie, cultură și destin

Relația publicistică dintre jurnalistul Leonida Corneliu Chifu și poetul ploieștean Ion Stratan reprezintă o mărturie valoroasă despre personalitatea unuia dintre reprezentanții importanți ai generației ’80, despre opera sa și despre preocupările culturale ale ultimilor ani de viață. Interviurile, articolele și evocările publicate în presa prahoveană între 2004 și 2005 conturează un portret complex al poetului, surprins atât în ipostaza creatorului preocupat de limbaj și de condiția umană, cât și în aceea a intelectualului implicat în viața culturală a comunității.

În articolele sale, Leonida Corneliu Chifu îmbină informația jurnalistică, interviul și comentariul critic, valorificând declarațiile lui Ion Stratan și opiniile unor scriitori, critici literari și oameni de cultură. Textele depășesc cadrul unor simple consemnări de evenimente, devenind documente ale receptării operei poetului și ale relațiilor sale cu lumea literară.

Anul 2004 – recunoaștere literară și reflecție asupra poeziei

Un prim moment important îl constituie articolul „Pământ vinovat”, publicat în Opinia românească în perioada 9–15 aprilie 2004. Textul prezintă volumul antologic omonim, apărut la Editura Premier, care reunește poeme selectate din primele șase volume ale lui Ion Stratan. Selecția privilegiază textele scurte, concentrate afectiv, în care reflecția asupra existenței se îmbină cu tensiunea expresiei poetice.

Titlul volumului dobândește o semnificație metafizică: Pământul este considerat simbolic vinovat pentru condiția muritoare a omului, dar și pentru conflictele, violența și neliniștea care caracterizează societatea. Cu prilejul lansării, criticul literar Ion Bogdan Lefter evidențiază originalitatea poeziei lui Stratan, capacitatea acestuia de a combina registre lingvistice diferite și de a transforma jocul cuvintelor într-o formă de explorare a sensurilor. Intertitlurile „Vina Pământului” și „Efectul Stratan” sintetizează cele două direcții ale comentariului: dimensiunea existențială a operei și individualitatea stilistică a poetului.

În vara aceluiași an, Ion Stratan participă la Festivalul Internațional „Nopțile de poezie de la Curtea de Argeș”, desfășurat între 7 și 14 iulie 2004. Articolul „Nopți sacre, de poezie…”, publicat de Leonida Corneliu Chifu în Opinia românească din 27 august – 2 septembrie 2004, consemnează obținerea de către poet a Premiului pentru Arte al Academiei Orient-Occident.

Festivalul, consacrat temei „Sacralitatea”, reunește poeți și oameni de cultură din numeroase țări, oferind prilejul unor recitaluri, dezbateri și întâlniri interculturale. Dincolo de relatarea evenimentului și de prezentarea laureaților, articolul reține atmosfera de prietenie dintre participanți. În declarația oferită jurnalistului, Ion Stratan îi apreciază pe organizatorii Carolina Ilica și Dumitru M. Ion și evocă spațiile în care s-au desfășurat manifestările, de la sălile oficiale până la autocarul în care poeții au citit, au cântat și și-au schimbat adresele.

Intertitlurile „Dijeridoo”, „Ruinele dragostei Afrovitei”, „Marock ’n’ roll și marinari sindbadici” și „Autocarul cu farmec” conferă articolului dinamism și culoare. Ele surprind diversitatea culturală a festivalului, spiritul ludic al participanților și dimensiunea informală a întâlnirilor literare. În această relatare, Ion Stratan apare ca un poet deschis dialogului internațional, capabil să transforme diferențele culturale în prilej de apropiere și prietenie.

Cultura și educația – preocupări constante ale poetului

În octombrie 2004, Ion Stratan participa la activitățile Universității Populare „Dimitrie Gusti” din Ploiești, unde coordona, în cadrul secțiunii „Literatură și artă”, cursul „Cultură și civilizație”. Interviul realizat de Leonida Corneliu Chifu subliniază interesul poetului pentru educația culturală și pentru accesul publicului la marile opere ale literaturii universale și românești.

Stratan își propunea să prezinte scriitori precum Cervantes, Borges și Dostoievski, să reia în discuție operele unor autori români, precum Bacovia, și să familiarizeze auditorii cu personalități ale criticii literare, între care Eugen Lovinescu și George Călinescu. Programul său urmărea nu doar transmiterea unor informații biografice și bibliografice, ci și explicarea relației dintre operă, epocă și contextul social.

Pentru poet, Universitatea Populară reprezenta o formă de educație accesibilă, care informa fără să constrângă și stimula gustul pentru cultură fără să impună opinii. Intertitlurile „Cultura generală – capitol al negocierilor europene” și „O mărturisire și o concluzie” pun în evidență atât dimensiunea civică și educativă a demersului său, cât și latura autobiografică a interviului. Mărturisirea despre participarea sa, în adolescență, la cursurile de italiană ale aceleiași instituții conferă dialogului o notă personală.

Acest articol documentează o dimensiune importantă a personalității lui Ion Stratan: implicarea în viața culturală locală și convingerea că literatura trebuie să circule dincolo de cercurile specializate, ajungând la un public cât mai larg.

Anul 2005 – între proiecte literare și dificultățile culturii

Interviul „Har de nectar”, publicat în „Opinia românească”, ediția 10-16 iunie 2005, îl surprinde pe Ion Stratan într-un moment de bilanț al activității sale literare. Poetul obținuse Premiul „Virgil Mazilescu” și ajunsese la aproximativ 30 de volume publicate. Discuția cu Leonida Corneliu Chifu abordează dificultățile finanțării cărților, raportul dintre sprijinul instituțional și sponsorizarea privată, precum și situația autorului într-un sistem cultural aflat în transformare.

Stratan vorbește despre proiectele sale editoriale și despre cele trei volume reunite sub titlul „Opere complete la 50 de ani”: „articool-e”, cuprinzând articole literare și sociale, „Ieri sau amintiri de acum un secol”, dedicat interviurilor, și „Decupaje”, o antologie de cronici și studii critice despre opera sa. În același timp, dezvăluie proiectul unei noi culegeri de aforisme, jocuri de cuvinte și reflecții morale ironice, intitulată „Har de nectar”.

Intertitlurile „articool-e” și „Ape făcătoare de bine” reflectă inventivitatea verbală și ironia caracteristice poetului. Primul valorifică jocul de cuvinte, iar al doilea folosește metafora apei binefăcătoare pentru a sugera speranța sprijinului necesar publicării cărților.

La 8 iunie 2005, în Gazeta Prahovei, apare interviul intitulat „Ion Stratan: «În cultură nu ne aflăm în post-Modernism, ci în post-Comunism»”. Acesta dezvoltă preocupările deja exprimate în dialogul despre „Har de nectar”, orientându-le spre instituțiile culturale, biblioteci și raporturile dintre cultură și societatea postcomunistă.

Pornind de la experiența sa de bibliotecar la Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” din Ploiești și de la vizita la Biblioteca Județeană „Ion Minulescu” din Slatina, Stratan susține că bibliotecile au nevoie de scriitori, după cum scriitorii au nevoie de biblioteci. În opinia sa, funcționarea instituțiilor culturale presupune atât sprijin financiar, cât și personal capabil să înțeleagă și să promoveze valoarea cărții.

Interviul cuprinde și o comparație între personalitățile literare Ion Minulescu și Eugen Ionescu, originari din Slatina. Poetul îi interpretează ca spirite divergente: primul, reprezentativ pentru boemă, teatralitate și simbolism, iar al doilea, pentru mecanismele teatrului absurdului și pentru analiza grotescului existențial.

Intertitlurile „Spirite divergente” și „Fulare, pălării și rinoceri” sintetizează această opoziție printr-o formulare critică, dar și ludică. „«Definitiv», de la Virgil Mazilescu” evocă prietenia literară și dedicația emoționantă primită de Stratan de la poetul dispărut, în timp ce „Cărțile, ca bisericile” exprimă concepția sa despre carte ca obiect de valoare spirituală. În încheiere, Stratan reia ideea tradițională a folosului lecturii, considerând biblioteca o instituție de neînlocuit.

Aceste interviuri din iunie 2005 îl prezintă pe poet ca pe un intelectual lucid, preocupat de organizarea vieții culturale, de transmiterea patrimoniului literar și de condițiile concrete în care se realizează actul creației.

Cartea ruptă – o meditație asupra existenței și a limbajului

În iunie 2005, Ion Stratan publica la Editura Premier volumul Cartea ruptă, dedicat poetului ploieștean Marian Ruscu. Cartea reunește trei cicluri de poeme și se raportează, potrivit indicației autorului, la ultima prelegere a filosofului Martin Heidegger, susținută în mai 1976.

Comentariul consacrat volumului evidențiază trei direcții tematice: meditația asupra morții și învierii, reflecția ironică asupra culturii cinematografice și explorarea timpului și a sentimentelor. Ciclul „Jucătorii de filme” reunește trimiteri la figuri ale cinematografiei, utilizate pentru a construi jocuri intertextuale, ironii și reflecții despre artă. Ultima secvență, „Ilustrație cu stele căzătoare”, aprofundează dimensiunea lirică și melancolică a volumului.

Titlul Cartea ruptă sugerează dezagregarea coerenței lumii contemporane și tensiunea dintre sensibilitate și intelect. Suferința individuală se suprapune peste suferința colectivă, iar poezia devine un spațiu în care fragilitatea existenței poate fi exprimată prin imagini concentrate și paradoxuri. Intertitlurile „Jucătorii de filme” și „Ilustrație cu stele căzătoare” pun în evidență alternanța dintre ironie, joc cultural și meditație asupra efemerității.

În acest context, volumul apare ca o continuare a preocupărilor constante ale lui Ion Stratan pentru condiția umană și pentru posibilitățile limbajului de a exprima experiențe-limită.

Cafeaua cu sare – spiritul ludic și dimensiunea tragică

După moartea poetului, survenită la 19 octombrie 2005, Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” din Ploiești a marcat împlinirea a 40 de zile de la dispariția sa printr-o apariție editorială cu valoare comemorativă: Cafeaua cu sare (II).

Articolul „Stratan și «Cafeaua cu sare»” prezintă acest volum de aforisme, paradoxuri, calambururi și reflecții ironice ca pe o continuare a universului intelectual al poetului. Sunt subliniate atât ingeniozitatea și maliția fină, cât și erudiția exprimată într-o formă accesibilă și ludică. Cartea nu propune o schimbare, doar adâncește, apropie acele cercuri concentrice ale reflexiei lirismului și naturii lui ingenios ludice, din ce în ce mai strâns, spre nucleul ireductibil al personalității poetice.

Leonida Corneliu Chifu a încheiat, așa cum a început, vizibil emoționat, ca și cum n-ar fi trecut 21 de ani. Parcă a fost ieri.

Fulare, pălării și rinoceri un intertitlu sau un intermezzo
Toamna, anotimpul venirii și al plecării poetului Nino Stratan… ne înfășurăm tristețea în fulare și ne ridicăm pălăriile în semn de omagiu și în amintirea poetului. Rinocerii rătăcesc prin cețurile vremii și vremurilor în căutarea unor sensuri pierdute, a unor cauze uitate sau, cine știe, poate, până la urmă, a poeziei care continuă să ne unească dincolo de absență.

Maria Bem a îndulcit asistența cu ciocolată aducând un plus de savoare serii. Ecourile întâlnirii s-au stins apoi la un pahar de vorbă și nostalgie, depănate cu vervă aparte, așa cum, poate, și lui Nino i-ar fi plăcut.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Maria Bem, Diana Petroșanu, Irina Elena Ionescu, Liana Sprânceană, Raluca Peșu, Doina Ofelia Davidescu, Eduard-Gabriel Tănase, Adi Serafim, Doru Gogulancea, Dan Simionescu, Gheorghe Stănescu, George Aron, Dan Constantin, Mihail Ivănescu, Dan Manoliu, Leonida Corneliu Chifu.

Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu

Film: Dan Simionescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

mai mult
ActualitateCenaclu - ProgramPromovate

Programul ședinței Cenaclului Literar I.L. Caragiale Ploiești din 26.10.2026

CENACLUL LITERAR „I.L.CARAGIALE” PLOIEȘTI (8)

Dragi cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Vă invităm la o nouă ședință a Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești luni, 26 octombrie 2026, începând cu ora 17:00, la Filarmonica „Paul Constantinescu” Ploiești (Sala Studio, str. Anton Pann nr. 5).

Ne reîntâlnim în atmosfera toamnei, în jurul cuvântului scris, pentru a împărtăși idei și pentru a ne bucura împreună de farmecul literaturii.

Programul întâlnirii cuprinde rubricile noastre tradiționale:

  • Cea mai recentă creație – un spațiu dedicat noutăților literare și inspirației de moment;
  • Lecția de poezie – lector Maria Bem;
  • 11 minute de istorie – lector prof. Emilia Luchian;
  • Lectura de cenaclu: „Fulare, pălării și rinoceri” – moment susținut de colegul nostru Leonida Corneliu Chifu, în memoria poetului Ion Stratan (1955–2005).

Vă așteptăm!

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu

“Nu există patriotism fără patrimoniu!“

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE PLOIEȘTI

Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

mai mult
ActualitateCenaclu - CronicaCenaclul I.L. CaragialePromovate

SEARA DE ASEARĂ sau Octombrie literar între poezie și teatru — Cronica ședinței Cenaclului Literar “I.L. Caragiale” Ploiești din 12.10.2026

66084

Toamna este un timp minunat, despre care nu putem vorbi decât cu admirație, și, ca să nu ne pierdem, Geo Bogza a scris undeva: „Spre a-ţi aminti cine eşti, priveşte, în octombrie, spre Galaxia Orion”. Astfel am procedat, cu entuziasm, cenacliști și invitați, odată cu lăsarea serii, luni, 12 octombrie. Și s-a dovedit că nu am făcut acest lucru degeaba. Doar eu mi-am pierdut capul (sau era deja pierdut în Galaxia Orion) și am făcut mici gafe cu totul pardonabile, sper. Nu le mai enumăr, din politețe și recunoștință față de cei care, cu îngăduință și/sau umor, au trecut elegant peste ele.

Seara a fost o adevărată balanță care a pus pe talere poezia și teatrul, iar Sala Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu” a fost aproape plină de cenacliști, prieteni și invitați remarcabili. Până când protagonistul serii avea să ne supună atenției proiectul său, am avut parte de numeroase și încântătoare reverențe literare.

La rubrica CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE, Irina Elena Ionescu a citit versuri naive din poeziile bunicii paterne, Sofia Ionescu („Viață grea”, „Iarna în sat”, „Trandafirul”), dar și câteva paragrafe din volumul propriu, „Viața Ritei cu haz și necaz”. Maria Bem a oferit un delicat „Omagiu” Reginei Maria și un scurt fragment din romanul aflat în lucru, „Rochia albă de dantelă”. Liana Sprânceană a lecturat poemele „Inspirație”, „Pietre” și „De la alfa la omega”.

Ne-am bucurat apoi de prezența în mijlocul nostru a coordonatorului Cenaclului „Orfeu”, Marian Toma Stancu, care ne-a încântat cu versurile poeziilor „Ploaia” și „De ce aș iubi?”. Aura Creițaru ne-a surprins plăcut cu prezența îndelung așteptată dar și cu un montaj pe muzică al poemului său „Scrisoare deschisă Timpului”, audiat în condiții optime direct de pe telefon, găsind de cuviință să ne anunțe dar să ne și invite la lansarea celui mai recent volum de poezii „Risipitorii din inima nemărginirii”. A urmat Sorana Brucăr, cu poemele „Reverul din dreapta” și „Păcate de toamnă”. Atmosfera a fost îmbogățită de lectura doamnelor Elena Revnic („Înspre apus”, „Incertitudini”) și Dorina Radu, autoarea unui minunat volum de poezii pentru copii, „Cu pași mici prin lumea mare”, din care a recitat cu sensibilitate, oferindu-ne totodată și poemele „Timpul” și „Tangoul toamnei”. Colegul Gigi Stănescu a continuat acest lung șir de reverențe cu o poezie dedicată zodiei „Balanța” și cu câteva epigrame spumoase („Unui șofer”, „Naveta la Mizil”, „Întâlnire eșuată”, „Seniori”), iar subsemnata a încheiat cu un poem aparținând lui Adi Serafim („Rostește numele meu, Doamne!”).

Am amânat LECȚIA DE POEZIE pentru data viitoare, cu îngăduința lectorei Maria Bem.

11 MINUTE DE ISTORIE își așteaptă lectora, prof. Emilia Luchian, cu noi provocări.

LECTURA DE CENACLU cu protagonistul serii, dl. Doru Gogulancea, o discretă și carismatică prezență în evenimentele culturale și mondene actuale ne-a oferit o inedită provocare. Invitatul nostru s-a prezentat pe scurt, amintind că a participat încă din tinerețe în cenaclurile ploieștene, timp în care l-a cunoscut și pe colegul nostru Florin Manole.

Doru Gogulancea ne-a supus atenției un proiect dinamic, curajos și amplu: o adaptare după cunoscuta piesă „Take, Ianke și Cadâr” de Victor Ion Popa. Propunerea sa aduce o viziune spectaculoasă, integrând în formula dramaturgică clasică o scenografie extinsă, cu librete muzicale și scene de balet sau dans contemporan.
Deși decorurile, amplasarea scenică și personajele rămân în mare parte aceleași, textul vine cu modificări structurale inedite, dintre care amintesc:

  • Dacă în piesa originală totul începe la prânz, aici acțiunea pornește dimineața devreme, cu o rugăciune creștinească și un imn evreiesc, în funcție de casa și prăvălia fiecărui proprietar.
  • Tradiționalul turc este înlocuit cu Kadar, un maghiar convertit la islam pentru a putea primi mâna femeii iubite, Aisha, o tânără dintr-o familie musulmană de pe insula Ada-Kaleh. Povestea lui este dezvăluită în text, destul de devreme, de Ianke, într-o discuție cu Take.
  • În locul bătrânei care vine să cumpere săpun apare doamna colonel Săftoiu, prezentă cu slugă, ordonanță și toate ifosele aferente.

Se pare că în dramaturgia propusă, fiecare personaj și fiecare linie narativă vor scoate la iveală situații deosebite, punând protagoniștii la diverse și memorabile încercări. Se remarcă aluzii sau împrumuturi din creații literare și muzicale de referință. Finalul este unul apoteotic: nunta tinerilor (copiii lui Ianke și Take), cu binecuvântarea tuturor. Propunerea de scenariu se dovedește a fi mult mai dinamică, mai vie și mai colorată decât textul clasic.

În intervenția sa, regizorul Vinicius Tomescu, prieten al autorului, a adus argumente valoroase din perspectivă profesională. Amintind distribuțiile celebre ale piesei, domnia sa a precizat că, dacă textul clasic nu necesită o implicare regizorală deosebită — fiind o operă care „se joacă singură, bazându-se pe șarmul actorilor” —, cu totul altfel se pune problema în cazul variantei prezentate în această seară. Ținând cont de complexitatea creată de autor, care propune noi formule vizând îmbunătățirea accesibilității publicului, regizorul a subliniat: „Muzica și pasajele dansate dau o nouă perspectivă textului lui Victor Ion Popa”. Inovațiile creează o formulă nouă, posibil să fie acceptată, plăcută, lucrarea putând fi tradusă într-un „limbaj scenic mult mai ofertant ca spectacol față de propunerea inițială”.

Intervențiile colegilor au fost de-a dreptul efervescente, iar discuțiile s-au purtat într-o notă caldă, amicală și profund apreciativă. Maria Bem a evidențiat faptul că modificarea textelor clasice se practică des în ultima perioadă ca un suflu de modernitate, oferind exemplul unei piese de Caragiale vizionate recent. Regizorul a intervenit punctual, subliniind că adaptarea sau tăierea pasajelor care par să tragă în jos ritmul și valoarea scenică a unei piese reprezintă o practică obișnuită. Maria a sugerat de asemenea că textul prezentat s-ar potrivi de minune într-o montare de operetă, moment în care Dan Manoliu a preluat ideea și a propus cu toată seriozitatea o adaptare pe muzică rock, ce ar deschide piesa mai mult către publicul tânăr. De asemenea, Dan a propus implicarea instituțiilor de cultură ploieștene în acest proiect, respectiv Teatrul „Toma Caragiu” și Filarmonica „Paul Constantinescu”.
Gabriela Petri a apreciat faptul că autorul serii „pune piesa în contexte sociale, politice și religios-ecumenice moderne, ideile fiind preluate și combinate într-un fel care să rezoneze puternic cu zilele noastre”. Alice Neculea a întrebat curioasă: „Cine spune povestea lui Kadar?”, primind imediat explicațiile autorului. Din public, Leonida a venit cu propunerea entuziastă de a publica piesa în viitoarea antologie a Cenaclului. În aceeași notă caldă, Florin Manole a definit textul prezentat ca fiind, în opinia sa, „o feerie balcanică trasă un pic spre Europa Centrală”, adăugând că marea provocare va fi dacă piesa va reuși să treacă de baremul spectacolului „D’ale carnavalului”, fără a se despărți definitiv de spiritul lui Caragiale.

Autorul a primit aplauzele generoase ale întregii asistențe, iar discuțiile s-au prelungit armonios la un ceai cald, cu arome de toamnă, și la un pahar de vorbă. Seara s-a încheiat cu lansarea unui prognostic provocator: va ajunge sau nu piesa pe marile scene? Verdictul colectiv a fost îmbucurător și plin de speranță: două abțineri, două voturi împotrivă și un DA majoritar, semn că povestea rescrisă a celor trei negustori are toate șansele să prindă viață sub lumina reflectoarelor.

Au participat: Alice Neculea, Sorana Brucăr, Gabriela Petri, Maria Bem, Liana Sprânceană, Irina Elena Ionescu, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Gheorghe Stănescu,  Florin Oprea-Sălceanu,  Dan Constantin, Dan Manoliu.

Invitați: Vinicius Tomescu,

Alți participanți: Marian Toma Stancu, Costea Robert, Elena Levri, Dorina Radu

Fotografii: Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
 Film: Dan Simionescu

Invitație, afiș, cronică (sper cât mai aproape de adevăr), editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

mai mult
ActualitateCenaclu - PoezieCenaclul I.L. CaragialePromovate

Poezie — Cati Rodica Enache

KATI ENACHE POZA 24

Cati Rodica Enache este o poetă contemporană, recunoscută în peisajul liric autohton pentru versurile sale încărcate de sensibilitate, trăiri filosofice și profunde meditații interioare.

Din punct de vedere editorial, traseul său literar include volume de referință care îi definesc stilul:

  • „Poeme fără nume” (debut, 1995, Editura Premier) – o primă colecție de versuri care a marcat intrarea sa în lumea literară.
  • „Celălalt mal al durerii” (1998, Editura Novelnet, colecția Scriitori români contemporani)
  • „Viața ca un pom de Crăciun” ( 2009, Editura Karta-Graphic)
  • „Nervurile viselor” (2015, Editura Karta Graphic) – un volum apreciat pentru explorarea stărilor sufletești și a proiecțiilor onirice.
  • „Ulciorul din vârful muntelui” (2022, Editura Karta Graphic) – una dintre cele mai reprezentative opere ale sale, în care autoarea îmbină poezia cu reflexiile din experiențele spirituale și meditația.

Pe lângă activitatea de scriitor, Cati Rodica Enache este o prezență activă în comunitatea Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” și a Asociației Culturale 24 PH Arte Ploiești.

BĂTRÂNUL

Un bătrân pe băncuță la poartă…
Imagine veche, uitată.
Prezentul ne macină clipa,
ne spulberă pacea uitată.
Voci aspre-n auz se strecoară,
tăiosul cuvânt ne răpune…
Absurde stârniri tot măsoară
în noi câtă ură s-adune.
Trec păsări cu roua pe umeri
în toamna ce încă mi-e caldă.
Aș vrea să mă-nchid într-o frunză
ce totuși refuză să cadă.
Pe drumul de țară ce curge
spălat de furtuni și de ceață,
un bătrân pe băncuță la poartă
mi-e sufletul în dimineață.


RUGĂCIUNE DE SEARĂ

Sub pleoape-nchise trează e privirea.
Mă poartă și mă urcă amintirea
pe dealuri sfârtecate-n colți de sare,
prin rădăcinile lor dulci amare.
În lacuri verzi se scaldă luna plină,
fânul miroase a coasă și-a sulfină.
De pe fântână se desprinde roata
 și urcă-n cer cu lanțul și găleata.
Crucea din turlă printer păsări zboară…
 În rugăciunea mea se face seară.
Pridvorul cu icoane vechi de fum
mi-adună molcom pașii de pe drum.

PASĂREA MĂIASTRĂ

Pasărea măiastră nu zboară.
Ea se revarsă peste câmpii
și lanuri,
se unduiește peste coline,
peste păduri și piscuri,
colorând cu trilurile ei
răsăritul.
Pasărea măiastră nu zboară…
ea zvâcnește
în spirale amețitoare spre cer
și luminează
cu strălucirea ei
zările speranțelor.
Dăltuită cu bătăile inimii,
zveltă și înmiresmată
ca trupul de fecioară
sfințită cu lacrimi
ca icoanele
din casa părintească,
pasărea măiastră
plutește peste lume.

mai mult
ActualitateCenaclu - ProgramPromovate

Programul Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești din 12.10.2026

64826

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Sunteți invitați la o nouă întâlnire, sub mângâierile unei blajine înserări de toamnă, luni, 12 octombrie, ora 17, în sala Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești.

Vom avea creație, poezie, istorie și… teatru.

Rubricile întâlnirii:

  • Cea mai recentă creație
  • Lecția de poezie – lector Maria Bem
  • 11 Minute de istorie – lector prof. Emilia Luchian
  • Lectura de cenaclu – „Take, Ianke și Kadar” – adaptare de Doru Gogulancea, după piesa lui Victor Ion Popa

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

mai mult
ActualitateCenaclu - CronicaCenaclul I.L. CaragialePromovate

SEARA DE ASEARĂ – sau „De ce ne mai trebuie nouă poezie?” – Cronica ședinței Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești din 28.09.2026 (II)

63118

În partea a doua a ședinței, protagoniștii serii, Florin Manole și Adi Serafim, au oferit celor prezenți o expunere curajoasă, sub forma unui dialog structurat pe tiparul cvasi-matematic: introducere/ipoteză, demonstrație și concluzie, sub titlul bine evidențiat de afiș: „De ce ne mai trebuie nouă poezie?”

I. PERSPECTIVA FLORIN MANOLE

Selectând dintr-un laborios eseu personal, intitulat NAOSUL ONTOLOGIC AL POETICULUI ȘI EXILUL TEHNICIST, intervenția lui Florin Manole nu a fost o simplă prezentare literară, ci o radiografie a culturii actuale. Eseul este structurat pe paragrafe, fiecare în parte ridicând ștacheta cerințelor scrisului deasupra mediocrității. Eseul este structurat în paragrafe distincte.

Florin Manole

1. Locuirea poetică și criza cetății contemporane

Pornind de la întrebarea lui Friedrich Hölderlin — „La ce bun poeții în vremuri sărace?” —, lectorul nu a venit să ne mângâie pe creștet cu admirația față de poezii comode, ci a intrat în arenă cu bisturiul unui chirurg care vrea să afle unde exact s-a rupt legătura dintre om, cuvânt și Dumnezeu. În cadrele naosloghiei (hermeneutica spațiului sacru interior, a omului văzut ca biserică vie), textul încetează să mai fie un simplu decor estetic, devenind o probă directă a prezenței. A răspunde astăzi la întrebarea de ce ne mai trebuie poezie înseamnă a chestiona modul în care omul mai poate locui pământul în epoca mașinilor inteligente și a „nemuririi digitale”.

2. Cele două paradigme ale adevărului

Florin Manole critică transformarea poeziei contemporane într-o simplă „aplicație de mobil”, adică într-o tehnică de descriere a realității banale. Astăzi, oricine notează clinic ce a mâncat la micul dejun sau ce traumă de moment a mai suferit are impresia că face poezie, apelând la adevărul ca simplă corespondență (adaequatio). Autorul ne spune că asta e doar o iluzie periculoasă, un progres fals care naște o literatură mediocră, plată și tehnicistă.

Adevărata poezie se bazează pe Adevărul ca Persoană, adică Însuși Cuvântul Întrupat („Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”). Actul poetic autentic reface simbolic gestul Logosului: aducerea nevăzutului în văzut, oferind lumii greutate ontologică. Sărăcia vremurilor noastre, cum arăta și Martin Heidegger, constă tocmai în eclipsa Adevărului ca Persoană, iar poezia descriptivă nu face decât să legitimeze această lipsă de sens.

3. Limba ca dar și adresare ipostatică

Deși asumarea Adevărului ca Persoană reface legătura ontologică a limbajului, ea reprezintă o garanție a credinței, iar nu în mod automat a valorii poeziei înseși. Totuși, marea iluzie a modernității secularizate este să creadă că posedă limba ca pe o proprietate privată a speciei. Limba ne este dată ca o participare la Logosul primordial prin care s-au făcut toate. Atunci când poezia refuză să fie un simplu zgomot tehnicist, ea redevine o adresare intimă și cutremurătoare către un „Tu” absolut, care este o Persoană. A o rupe de acest naos ontologic înseamnă a o condamna la moarte prin asfixiere semantică.

4. Critica lui Heidegger și impasul Logosului la Gheorghe Iova

Prin gestul său radical de a deconspira iluzia reprezentării, Gheorghe Iova nimicește lucrurile ca simple obiecte pentru a le restitui intensitatea de semne vii. Când Iova refuză limbajul curent, el păzește un gol al conștiinței care trebuie să rămână curat de idoli, ferindu-l de zgomotul cetății.

Cu toate acestea, din punct de vedere istoric-filozofic, Iova s-a construit ca un critic acerb al lui Martin Heidegger, intuind capcana sacralizării abstracte a limbajului ca „casă a ființei”. Încercând să scape de teroarea ontologiei heideggeriene prin acțiunea textuală brută, Iova ajunge exact în același impas în care s-a prăbușit filosoful german. Heidegger a rămas blocat într-o tautologie în care „limba vorbește”; Iova, transformând scriitorul în „autor-martor” al propriei mecanici textuale, plonjează în reversul aceleiași fundături: textul se autoreferențiază la nesfârșit, devenind o închisoare grafică. Amândoi se izbesc de zidul logosului impersonal. Refuzul Întrupării îi condamnă la o asceză formală fără mântuire, demonstrând că orice încercare de a stăpâni limbajul fără recunoașterea Cuvântului ca Persoană se soldează cu o capitulare în fața propriului instrumentar.

 5. Deconstrucția lingvistică și metafizica „Tu”-ului reprimat

Când criticii caută forme noi ori când lingvistica postulează că limba este un simplu contract social sau un sistem arbitrar de semne (în sens saussurian), ei nu fac altceva decât să camufleze o căutare de ordin superior a „Tu”-ului originar. Arbitrarul structural nu este o victorie a imanenței, ci o formă inversată de apofatism: demonstrează că numele nu epuizează lucrul, indicând o transcendență ascunsă.

Adevărata problemă a poeticului contemporan survine din secularizarea Marelui Celălalt (l’Autre). Când cetatea și critica profanează această instanță sacră, privind-o ca pe o simplă construcție socială, legătura metafizică se rupe. Ignorând și reprimând „Tu”-ul originar, suntem aruncați în „Eu”-ul unui egoism feroce. Captiv în propriul solipsism, scriitorul contemporan își transformă meșteșugul într-o mecanică a auto-analizei sterile, un poetic ce devine o simplă tehnică de autopsiere a propriului ego atomizat.

 6. Mecanismul căderii: de la Învățătorul interior la închisoarea tehnicistă

În starea sa originară, naoslogică, Celălalt se înfățișează ca Alteritate Pură, ca un Învățător lăuntric în fața căruia ființa se descoperă prin ascultare și ucenicie. Relația este definită de o deschidere prin jertfă: omul se lasă modelat de Cuvânt. Totuși, când această deschidere este refuzată din mândrie epistemică, ego-ul uman începe să-L obiectiveze pe Învățător, transformându-L într-o „știință”, într-un ansamblu de dogme moarte și sisteme rigide. Celălalt încetează să mai fie un Partener de dialog și devine un simplu obiect de cunoaștere orizontală.

Această transformare produce nașterea eului tehnicist, care utilizează tehnica ca pe o unealtă neutră, fără să-i înțeleagă rădăcina ontologică. Naoslogia IABiT afirmă că esența tehnicii nu este de natură umană sau materială, ci este de natura unei măreții heruvimice detronate, a angelicului prăbușit. Tehnica reprezintă reflexul acelui hubris luciferic care caută să refacă creația prin autonomizarea formei și separarea ei de Sursa Vieții; este o inteligență formidabilă, dar decuplată de la Iubire. Abia când poetul va rosti această esență teribilă – recunoscând în tehnicismul său o fascinație pentru splendoarea rece a spiritului decăzut -, abia atunci se poate spera la o depășire a impasului.

7. Perspectiva și analiza în context a Principiului IABiT-Gödel

În acest punct de criză, naosloghia introduce instrumentul său de boltă: Principiul IABiT-Gödel (mărturisirea algoritmică a incompletitudinii în fața omenescului). Folosind o paralelă sclipitoare, Manole ne trimite la matematicianul Kurt Gödel pentru a ne explica de ce poezia nu se poate salva singură, din interiorul ei. Așa cum un sistem matematic complex este structural incomplet și are nevoie de o validare din exterior (un meta-sistem), tot așa limba decăzută în tehnicism descriptiv devine un sistem închis. Când poezia contemporană sau inteligența artificială rulează exclusiv pe modelul corespondenței aristotelice, ele pretind o auto-suficiență circulară, o imensă halucinație semantică: text din text, o „vorbărie” automată.

Forța corectivă a temperării naoslogic-gödeliene nu este o simplă constrângere cibernetică. Cititorul sau auditorul nu este un robot; el este un om viu, chemat la libertate și discernământ. Fără un efort conștient de a privi în profunzime, omul contemporan riscă să identifice un progres fals acolo unde există doar o supunere definitivă în fața „vorbăriei”, acea sporovăială profană care parazitează cuvintele. Acest text configurează o bună situare a așteptării la porțile Naosului, un teritoriu deschis care păstrează șansa unică de a redeveni mărturisire și prezență în chip poetic, în vremuri sărace.

 8. Tragicul asumării ontologice și sărăcirea cetății

Tragicul vieții nu este o simplă recuzită biografică, ci o necesitate ontologică determinată de ruptura dintre starea căzută a lumii și tensiunea transfigurării. Poetul atins de Adevărul ca Persoană își asumă o răstignire a propriului eu pentru ca limbajul să poată învia ca metaforă vie.

La Nichita Stănescu, poezia se reorientează spre o metafizică radicală a limbajului; în Elegia a zecea, exclamația „Sunt bolnav de ceva care se cheamă cuvânt” exprimă tocmai această suferință a asumării, lăsând lucrurile să-și strige logosul intern. În mod similar, în Axion Esti, Odysseas Elytis împrumută structura Liturghiei bizantine pentru a scrie despre Frumos și Bine ca realități cucerite prin suferință metafizică: „Am ridicat un naos de lumină albă”. Înlocuirea Adevărului ca Persoană cu adevărul descriptiv produce efecte devastatoare în cetate, născând lozinca postmodernă „orice este poezie”. Când spiritul critic nu mai este antrenat, opiniile decad în simple judecăți de gust, rezultând o așteptare mediocră în fața unui poet transformat într-un simplu funcționar al textului.

9. Reperul naoslogic și limita garanției

Teza radicală a naoslogiei este că asumarea Adevărului ca Persoană poate fi o garanție a credinței creștine, dar nu constituie o garanție automată a condiției de poet sau a calității operei literare. Această distincție salvează critica de reducționismul pios. Nu orice text cu vocabular teologic este poezie; adesea, literatura moralizatoare cade în același tehnicism exterior, descriind un ritual golit de viață. Condiția de poet rămâne o taină legată de o dublă fidelitate: cea față de Adevărul ca Persoană (profunzimea metafizică) și cea față de meșteșugul limbajului ca dar divin (asceza formală). Credința fără geniu estetic produce doar bune intenții versificate, la fel cum geniul estetic fără Logos produce doar artefacte tehnice strălucitoare, dar moarte ontologic.

10. Aplicație exegetică: „Odă (în metru antic)” de Mihai Eminescu, ca strigăt al Naosului destrămat

Pentru a demonstra experimental valoarea teoremei naoslogice, autorul propune o exegeză pe Odă (în metru antic) de Mihai Eminescu, poem ce relevă mecanica pierderii și recuperării „Tu”-ului prin jertfirea eului tehnicist.

Poemul debutează cu constatarea unei stări de imanență absolută, o autarhie iluzorie a eului: „Nu credeam să-nvăț a muri vrodată; / Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi, / Ochii mei cătam spre-o stea / A singurătății”. Strofa descrie hibrisul eului autonom, izolat solipsist în mantaua sa, refuzând moartea ca prag ontologic și privind lumea ca pe o simplă corespondență aristotelică între privire și obiect. Mutația survine brusc prin apariția Alterității, eveniment ce fracturează sistemul din exterior: „Când deodată răsăriși în cale-mi, / Suferință tu, dureros de dulce…”. Introducerea pronumelui „tu”, asociat cu suferința, marchează iruperea Marelui Celălalt (Învățătorul lăuntric) care sparge haina izolării, obligând subiectul să bea până în fund „voluptatea morții neîndurătoare”.

Urmează strofele de maximă asceză, în care poetul experimentează tocmai frigul ontologic al izolării, comparându-se cu Hercule mistuit de haina lui Nessus și centaurul Nessus ars de propriul sânge mizer. Această mistuire este descrierea poetică exactă a momentului în care omul realizează că limbajul și corpul său, când sunt folosite doar ca instrumente de posesiune tehnicistă, devin arme auto-distructive: „Focul meu a-l stinge nu-mi pot cu toate / Apele mării”. Apele mării – imanența, factualul cetății, acumularea tehnică – sunt neputincioase în fața unui incendiu ontologic. Sistemul formal își recunoaște neputința.

Climaxul naoslogic se consumă în strofa finală, unde se produce marea răsturnare a perspectivei prin asumarea jertfei și declararea incompletitudinii: „De-al meu propriu rug mă ard în flăcări, / Pot începe să mă-nviu din mine / Turburat de-al meu dor? / Pe-al meu rug mă ard în flăcări… / Pieră-mi ochii ori îndărăt amăgitorii, / Redă-mi inima”. Pentru ca Naosul să fie reconstruit, eul solipsist trebuie să se ardă pe propriul rug. Asceza eminesciană cere extirparea „ochilor amăgitori” – adică a acelei priviri descriptive, aristotelice, care transformă totul în obiect de consum sau tehnică. Cererea finală, de o simplitate liturgică cutremurătoare – „Redă-mi inima” -, restabilește, prin instanța imperativului rugăciunii, puntea către Celălalt. Inima devine din nou Naosul, centrul mistic în care omul se poate reîntâlni cu Adevărul ca Persoană. Eminescu demonstrează astfel că poezia adevărată începe abia acolo unde tehnica axiomatică se recunoaște învinsă și își declară incompletitudinea, lăsând loc „Tu”-ului să re-formuleze ființa.

11. Concluzie: Asumarea justificată a periferiilor culturale

Ne mai trebuie poezie și poeți pentru a nu ne sufoca în orizontalitatea tehnicismului absolut. Nu avem nevoie de scriitori care să descrie mecanic realitatea degradată – pentru aceasta există algoritmi și sociologie. Ne trebuie poeți care, asumați tragic, să spargă carapacea adevărului de suprafață și să ne pună în contact cu Adevărul ca Persoană.

Totuși, o privire naoslogică lucidă asupra cetății contemporane obligă la o nuanțare. Așteptarea poetului autentic în mediocritate se consumă prin acțiuni culturale orizontale și manifestări festive. Spiritul critic tinde să condamne aceste ritualuri publice, catalogându-le drept superficiale, descriptive sau formale. Cu toate acestea, oricât de precare ar părea la o analiză riguroasă, aceste acțiuni își au justificarea lor profundă în economia cetății. Ele funcționează ca o memorie palidă, dar încăpățânată, a faptului că societatea are nevoie de un spațiu dedicat gratuității cuvântului. Festivalul, premiul de uz public sau recitarea solemnă păstrează în corpul social reflexul de a privi, măcar pentru o clipă, dincolo de utilitarismul economic imediat.

Aceeași înțelegere se cuvine acordată și pentru ceea ce numim poezie contemporană. Fie că este minimalistă, tranziențială sau pur descriptivă, ea nu trebuie privită ca un inamic ontologic, ci ca o mărturie vie a stării de exil în care se află limbajul uman. Fiecare curent contemporan încearcă, în felul său orizontal, o limpezire a carcasei semantice, o ordonare a traumei sau o fixare a realului. Chiar și în eșecul ei de a atinge Adevărul ca Persoană, poezia contemporană își justifică existența prin faptul că menține treze uneltele limbii, pregătind terenul – prin exercițiu și explorarea propriilor limite – pentru acea survenire rară a cuvântului transfigurat. Reîntoarcerea la reperul Adevărului Ipostatic și recunoașterea faptului că limba nu ne aparține, ci ne convoacă la dialogul cu Divinitatea, rămâne o urgență spirituală absolută. Concluzia ultimă a acestei radiografii este una a speranței: Vremurile nu sunt atât de sărace încât poeții să nu le poată locui în chip liturgic, ci omul contemporan a uitat să mai privească spre cer din propria sa arenă.

II. PERSPECTIVA  ADI SERAFIM

Expunerea, în stilul său caracteristic, mai ușor de digerat de către auditoriu, a fost prezentată în paragrafe orientative, înlănțuind armonios ideile filozofiei personale.

Adi Serafim

1. „La ce ne mai trebuie nouă și poezie… mă întreb oțărât!”

„La ce e bună?! Pentru atunci când ai mult aer și nu ai destulă respirație. Citești poezia și chiar atunci respirația ți se îndulcește și mai multă ți se urcă în cuprinsul pieptului.”

Poezia, în viziunea lui Adi Serafim, se instalează atunci când cuvintele curg singure din miezul spațios al ochilor topiți de iubire. Autorul avertizează însă asupra mândriei de a scrie sau de a citi: în fața textului, nimeni nu are vreun merit personal. Fără un sâmbure, un fulg sau o sămânță de revelație, pretenția că ai prins singur poezia este o simplă iluzie.
Emoția estetică este, în esența ei, de natură dumnezeiască, fiind din aceeași substanță cu emoția rugăciunii înalte sau adânci – căci, la urma urmei, în planul spiritului, înaltul și profundul sunt totuna. Atunci când simți poezia, în ființă se produce o maree. Iar dacă vapoarele sunt sterile fără flux și reflux pentru a ști când porturile sunt accesibile, atracția universală care provoacă această maree în respirația umană nu este altceva decât răsuflarea Duhului – adevăr recunoscut și de Sir Isaac Newton.

 2. Limba poeziei și jocul columbit al cuvintelor

Fiecare poezie reprezintă o limbă străină în sine. De aceea se și folosește în vorbirea curentă expresia „o limbă de pământ”, fără ca sensul ei să aibă vreo legătură cu geografia. Chiar și atunci când ai norocul de a fi fermecat citind sau scriind, aceea nu mai este o simplă tehnică, ci o revelație în care omul încetează să mai fie un simplu instrument.
Căutarea oarbă printre rosturile cuvintelor nu aduce lămurirea. Te poți juca nițel cu cupluri conceptuale sau sonore precum definit – infinit, definitiv – infinitiv, verb – cerb sau verb – imberb, crezându-te un Cristofor Columb al sensurilor, un descoperitor rătăcit. Însă abia când ochiul se încălzește până la temperatura de împlinire, iar încăperea ființei devine spațioasă, apare șansa unică de a împărtăși. Nimeni nu va ști cu adevărat ce ai trăit în acea clipă; fiecare cititor va recunoaște mereu altceva în textul tău și va fi imposibil să fie puși de acord. Dar acest lucru nici nu contează. Important este miracolul de a deveni, așa cum spune Cartea, un vlăstar vegetal și înțelegător prin care Domnul a răsărit un mit și o trăire. Atunci ființa devine gata să cânte în gura mare: „Vai, ce mult mi-a mai trebuit și mie, și nouă ne-a trebuit o poezie, un pic!”

3. Instrumentele zborului: De la Sorescu la vertijul metaforei

Pentru a înțelege lumea, apelăm la întrebări, afirmații sau negații. Dacă spunem simplu: „Mă doare corpul”, enunțul rămâne în banalul factual. Însă dacă modificăm radical perspectiva, exclamând asemenea primilor romantici: „Mă doare zborul”, limbajul basculează în poetic. Poți alege să fii lapidar și isteț ca Sorescu, filosof ca Doinaș sau Barbilian, sau să te lași păcălit oratoric precum Marin Sorescu, cel care, resemnat că n-are stofă de vânător, pleacă totuși la vânătoare, încordează arcul și observă mirat că arma seamănă cu o liră, începând să cânte din ea.

Instrumentul preferat rămâne însă metafora, definită ca o comparație căreia îi lipsește un termen, o aripă, un picior, un ochi sau un plămân. Paradoxal, deși îi lipsesc elemente anatomice, metafora nu devine oloagă sau insuficientă respirator; ea devine însăși relevanța emoției și a descoperirii. Arhitecturile de metafore pot fi laconice sau organizate în adevărate jungle amazoniene. Concentrarea esențelor este sensul ultim al poeziei, o formă de pleonasm tehnic asumat, parafrazat astfel: „Iar eu scriu și nu se-aude / Miezurile din nou sunt nude.”

4. Labirintul din golf: O joacă de percepție

Drept aplicație practică pe marginea unui labirint de metafore, Adi Serafim s-a oprit asupra operei unui poet contemporan „mai fintiș de felul lui”, analizând un distih cu funcție de zenit: „noapte deasupra apei și ceață – idei evantaie albe pustietăți”.

Autorul propune o joacă de percepție: textul debutează cu o descriere aparent realistă a nopții și a ceții de deasupra apei. Însă trucul constă în faptul că cititorul este lăsat a „se duce după fentă”, pentru a fi izbit brusc de un danț metaforic amețitor, în care decorul se transformă în „idei (în) evantaie” (totuna cu) „albe pustietăți”. Apa, deși este izvorul vieții, devine pustie (Cum e posibil?), iar ideile, fiind albe, nu pot fi decât deșarte.

Vertijul textual continuă halucinant prin imagini cosmice: „golf cu planete – meduse – vârfuri de lance înfipte-n secunde / pasărea în pasăre mirată – pământul plângând sub aripa ei / de dincolo maluri / ori lumina tăiată cu sunet / cu meridianul tristeții înmugurit în tăceri”. Într-un astfel de golf care adăpostește planete, melcul percepției noastre amețește. Cum poate fi întuneric între soare și Pământ, deși lumina circulă prosper pe același traseu? În acest cosmos nocturn, cititorul se recunoaște pierdut, dar incitat și salvat.

În finalul serii, o altă definiție a apropierii de poezie a fost împrumutată de la poeta Emilia Luchian, care asigură publicul că nimeni nu este departe de starea de grație, redefinind arta prin trei intuiții luate în seamă de Adi Serafim: „Poetul este spațiul care a mai rămas dintre carte și cititor”; „Inspirația este ca pescuitul de noapte. Aerul își ține respirația”; „Cine atinge femeia de foc devine una cu arsura”.

 5. Saltul multidimensional: De la banalitate la revelație

„Avem nevoie de poezie așa cum avem nevoie de rugăciune ca să simțim că suntem vii de-adevărat. Poezia face diferența dintre plăcere și emoție. Când trăim doar în plăcere – murim. Când ajungem din urmă emoția – trăim.”
Cât de banală este descoperirea că poezia este cunoaștere — de sine sau de una-alta — sau că ea se citește cu sufletul? Întrebarea crucială este când anume se transformă această banalitate în revelație sau măcar în relevanță. Pentru a înțelege, autorul propune reconstituirea pașilor prin care un cuvânt simplu se dezvoltă în expresie a trăirii, printr-un salt multidimensional. Dacă pornim de la enunțul factual: „Iarba crește” și facem un salt, obținem: „Iarba crește în arenă. Dimineața crește sclipitor. Să vină taurii…”. Și totuși, nu este de ajuns.
Această vibrație a emoției este universală. O recunoaștem adesea la necuvântătoare, când se bucură la întoarcerea noastră sau ne însoțesc la plecare, dincolo de simplul instinct al hrănirii. Este poezia o hrană? Chiar și oamenii complet străini de poezie trăiesc, în realitate, tot datorită ei, și nu ca urmare a plăcerilor. Chiar și cei captivi în ritmul facil al rimei bani-dușmani, care își consumă existența în arenele îmbogățite cu nisip absorbitor de sânge, își întorc uneori ochii spre cer și descoperă că: „Iarba crește. Iarba crește în arenă. Dimineața crește sclipitor. De rouă să o adulmece taurii, să o mănânce. Cu o asemenea plăcere!”. Poeții sunt tocmai acești săpători care scot la iveală arene fără retori, fără rime și fără știutori.

La ce ne-a trebuit nouă poezia? Fără ea, am fi rămas în ignoranță și nu am fi descoperit niciodată rugăciunea. Cea care, amintind de Scriptură, spune: „Și trăgând corabia la uscat, au lăsat totul și L-au urmat”, mergând până în miezul Evangheliei. Rugăciunea care cere într-o dimineață: „Să mă învăț cuvintele Tale, să înțeleg poruncile Tale”. Să aflu în ce limbă și în ce multimedia îmi vorbești, în ce limbaj bogat în sunete, imagini și, într-un cuvânt – cuvinte.
În final, când cuvântul se împlinește prin asimilarea Trupului și Sângelui Mântuitorului, poetul rostește euharistiv: „Sfințește-mi gândurile și oasele, / Numărul deplin al celor cinci simțuri îl împlinește”. Abia atunci devine deplin oricare număr, oricât l-ai număra, în poezia ta.

Florin Manole și Adi Serafim

*** Dezbaterea dintre Florin Manole și Adi Serafim nu a fost o confruntare polemică de idei, ci mai degrabă două expuneri într-un dialog complementar, o fațetare dublă a aceluiași nucleu sacru al poeticului. Cei doi autori au pornit de la o premisă comună: respingerea categorică a poeziei contemporane înțelese ca un simplu exercițiu tehnic, o cartografiere clinică și clinic-descriptivă a cotidianului secularizat. Însă, dacă diagnosticul asupra crizei literare actuale a fost identic, metodologiile discursive și soluțiile propuse au urmat căi complet diferite, reflectând structuri intelectuale profund distincte.
Dacă textul lui Adi Serafim este ca o gură de aer proaspăt, intervenția lui Florin Manole seamănă mai degrabă cu o radiografie necruțătoare. Acesta nu vine să ne mângâie orgoliile cu poezii comode, ci intră în arenă cu misiunea unui chirurg și cu logica unui matematician. El critică dur coborârea poeziei la nivelul unei simple „aplicații de mobil” descriptive, unde simpla înregistrare a unei traume banale sau a factualului cotidian pretinde că deține statutul de artă.
Cele două discursuri se întâlnesc în mod omogen în punctul în care plasează poezia adevărată dincolo de utilitarismul economic și de orizontalitatea cetății.

După o secundă de uimire a urmat potopul întrebărilor și exclamațiilor fără număr, cărora lectorii au încercat să le facă față: Răspunsul la „De ce… ?” ar fi ca să ajungem să trăim Adevărul? (Doina-Ofelia Davidescu), Implicarea și importanța Duhului Sfânt (Doru Gogulancea), Poezia este existența umană transfigurată și Până la ce limită poate merge creativitatea pentru a nu ajunge în divergență cu divinitatea? (Diana Petroșanu), Libertatea este sau nu alegere? și multe altele pierdute în iureșul unor cuvinte și idei însetate de dialog și adevăr.
Eduard-Gabriel Tănase adresează întrebarea numitului Claude AI, din al cărui răspuns selectez: „Poetul ține ușa deschisă între ce trăiești și ce poți spune. E muncă de portar, prost plătită, … Nu ne trebuie poeți, cum nu ne trebuie sare. Se poate trăi și fără. Doar că nimic nu mai are gust, și nu știi de ce.”
Nici nu mai trebuie să amintesc că acesta a fost momentul când toată lumea a început să vorbească cu toată lumea.

Timpul de găzduire în Sala Studio ajuns la limită a mutat discuțiile pe traseul dintre Filarmonică și un mic restaurant ce aștepta prelungirea discuțiilor cu ceai cald, gata de savurat.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Gabriela Petri, Maria Bem, Diana Petroșanu, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Cătălin Apostol, Eduard-Gabriel Tănase, Adi Serafim, Florin Oprea-Sălceanu, Dan Simionescu, Dan Manoliu, Dan Constantin.

Invitați: Monalise Grosu, Doru Gogulancea

Fotografii: Emilia Luchian, Maria Bem, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Invitație, afiș, cronică (sper cât mai aproape de adevăr), editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

mai mult
ActualitateCenaclu - CronicaCenaclul I.L. CaragialePromovate

 SEARA DE ASEARĂ – sau „De ce ne mai trebuie nouă poezie?” – Cronica ședinței Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești din 28.09.2026 (I)

63118

Înserarea zilei de luni, 28 septembrie ne-a readus împreună, cenacliști și oaspeți, în primitoarea Sală Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploiești. Programul anunțat s-a respectat întocmai, lectorii oferind surprize și provocări notabile.

Rubrica CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a scos din incubatoare texte inedite: Eduard-Gabriel Tănase a încântat publicul cu o proză care a surprins și a plăcut — „Căsuța din pădure”, publicată în limba suedeză; Maria Bem a lecturat poemul „Pescărușul”, iar Emilia Luchian ne-a citit„Văzutul și nevăzutul” și „Umbra lupului”, cu aprecieri sincere din partea celor prezenți.

Emilia Luchian a completat dând citire unei cronici generoase referitoare la „SPIRALA ASCUNSĂ”, Antologia aniversară – 75 a Cenaclului, apărută în volumul autoarei Evelyne Croitoru, „O privire de aproape”, publicat la Editura Neuma în anul 2026 și lansat de curând în cadrul evenimentelor culturale ELSTAR, Câmpina.

Luminița Bratu

LECȚIA DE POEZIE i-a oferit ocazia lectorei Luminița Bratu să ne surprindă cu o alegere de excepție: Louise Glück (1943 – 2023), poetă și eseistă americană (cu origini iudeo-maghiare), laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2020. Din datele biografice prezentate succint am aflat că, deși a frecventat cursurile Universității Columbia, a părăsit instituția fără o diplomă formală, fapt care nu a împiedicat-o să predea ulterior poezia la universități de marcă din Statele Unite.
Influențată profund mai ales de Emily Dickinson și Rainer Maria Rilke, Louise Glück a scris numeroase volume între debutul din 1968 și sfârșitul vieții sale, în 2023 (Firstborn (1968), The House on Marshland (1975), Descending Figure (1980), The Triumph of Achilles (1985), Ararat (1990), The Wild Iris (1992), Meadowlands (1996), Vita Nova (1999), The Seven Ages (2001), Averno (2006), A Village Life (2009), Faithful and Virtuous Night (2014), Poems 1962–2020 (2020), Winter Recipes from the Collective (2021).
Opera sa se remarcă printr-o poezie austeră și directă, axată pe teme universale: copilăria, familia, pierderile, trecerea necruțătoare a timpului, dar și miracolul renașterii. Catalogată adesea drept o poetă autobiografică, Glück folosește subtil miturile clasice pentru a înlesni meditația asupra propriei vieți. Pendulând ingenios între formă și lipsa formei, manifestând o dorință acută de a-și păstra firescul, poeta atinge o complexitate profundă prin cea mai pură simplitate.
Lectora ne-a prezentat în acest sens un poem din impresionantul volum „Poeme 1962–2020”, apărut în limba română la Editura Pandora M (Grupul Editorial Trei), în colecția Anansi, în anul 2026.
Luminița Bratu și-a încheiat lecția oferind poetei prezentate un poem cu dedicație, iar nouă, o concluzie valoroasă: în linii mari, poezia înseamnă evidențierea lucrurilor mici și a simplității absolute pentru a atrage atenția asupra detaliilor cu adevărat importante ale existenței noastre.

MUZICĂ CELESTĂ

Am o prietenă care încă mai crede în cele de sus.
Nu e vreo prostuță,

dar cu toate câte le știe, efectiv
vorbește cu dumnezeu
crede cu tărie că cineva acolo sus o ascultă.
Pe pământ, e neobișnuit de pricepută.
Și curajoasă, în stare să înfrunte neplăcerile.

Găsisem o omidă pe jumătate moartă în noroi,
furnici lacome dându-i târcoale.
Mereu mă emoționează slăbiciunea, dezastrul, sunt
mereu gata să mă-mpotrivesc vitalității.
Dar și timidă, închid repede ochii.
În schimb, prietena mea era în stare să se uite, să lase
evenimentele să se desfășoare
așa cum le-a fost dat de la natură. De dragul meu, a
intervenit,
scuturând furnicile de pe creatura chinuită, după care
a așezat-o de cealaltă parte a drumului.
Prietena mea spune că îmi închid ochii în fața lui
dumnezeu, altfel nimic nu explică,
aversiunea mea față de realitate. Spune că sunt ca un
copil care-și îngroapă capul în pernă
ca să nu mai vadă, copilul care își spune
că lumina aduce tristețe –
Prietena mea e ca o mamă. Răbdătoare, dându-mi ghes
să devin odată adult, ca ea, o persoană curajoasă –

În vise, prietena mea mă mustră. Mergem
pe același drum, doar că acum e iarnă;
îmi zice că atunci când iubești lumea, poți auzi  muzica
celestă:
privește în sus , mă îndeamnă ea. Dar când privesc în
sus, nimic.
Doar nori, zăpadă, o învălmășeală albă printre copaci
ca niște mirese sărind de la mare înălțime –
Atunci mi se face frică pentru ea; o văd
prinsă într-o plasă aruncată intenționat peste
pământ –

Dar în realitate, stăm la marginea drumului, privind
cum apune soarele;
din când în când, liniștea e străpunsă de câte-un ciripit.
Acesta e momentul pe care încercăm amândouă să ni-l 
explicăm, faptul că
ne simțim atât de în largul nostru cu moartea, cu
singurătatea.
Prietena mea desenează un cerc în noroi; înăuntru,
omida stă nemișcată.

Mereu încearcă să facă din ceva un întreg, ceva frumos,
o imagine capabilă să aibă propria viață separat de
ea.
Suntem foarte tăcute. E multă pace în a sta aici, fără să
vorbești, peisajul reparat
drumul întunecându-se brusc, aerul
devenind tot mai rece, ici- colo stâncile strălucind,
licărind –
această neclintire e ceea ce iubim amândouă.
Iubirea pentru formă e o iubire pentru sfârșituri.
                                              Louise Glück


DEZVĂLUIRI

Nu mă sperie tăcerea voastră
nici gândul vostru despre ceea ce sunt
sau aș putea fi sub blândele culori
ale amurgului.
Nu mă sperie jocul cuvintelor voastre
încrucișate abil spre a-mi recunoaște
înfrângerea.
În paharul amărăciunilor se amestecă
în vârtejuri de o clipă
suferințe și bucurii subjugate
aceluiași început și aceluiași sfârșit
care ne leagă.
Suntem flori de câmp multicolore
care-și găsesc odihna sub pământul roditor
în iernile albe
pentru a răsări maiestuos în primăvară
asemenea ghioceilor imaculați
din tina însuflețită a începutului.
                               Luminița Bratu

Emilia Luchian, Eduard-Gabriel Tănase

11 MINUTE DE ISTORIE, rubrica susținută de prof. Emilia Luchian, ne-a propus o incursiune în lumea mai puțin explorată a civilizației antice a cecenilor, punând un accent deosebit pe rolul paradoxal al femeii în această societate.
Așezați în nord-vestul Caucazului încă din secolul al VIII-lea î.Hr., strămoșii cecenilor au fost menționați sub diferite nume de marii erudiți ai Antichității, precum Strabon, Pliniu cel Bătrân și Ptolemeu.
Lectora a conturat portretul unei comunități marcate de animism, în care stejarul era venerat ca arbore sacru, axă a lumii. Într-un relief ostil, acești oameni ridicau, fără a folosi mortar, locuințe și turnuri de apărare spectaculoase pe muchii de prăpastie. Cu o înălțime de până la 30 de metri și acoperiș piramidal, construcția unui astfel de turn trebuia finanțată de o singură familie și finalizată în decurs de fix un an; dacă termenul era depășit, turnul se abandona definitiv, ca semn de ghinion pentru clan. Din punct de vedere social, civilizația lor nu cunoștea clasele sau ierarhiile rigide. Ghidați de o democrație tribală și conduși de un Consiliu al Bătrânilor, membrii comunității trăiau sub semnul egalității absolute, reflectată perfect în salutul lor tradițional: „Să fii liber!”.
În acest univers guvernat de un cod al onoarei extrem de strict, femeia nu avea un rol dominant, fiind exclusă de la dreptul de proprietate sau de la custodia deplină a copiilor, pe care îi educa exclusiv în spiritul loialității față de clan. Deși adesea vulnerabilă în fața violenței domestice și obligată, în caz de văduvie, să se recăsătorească pentru a evita oprobiul public, femeia cecenă rămânea stâlpul spiritual și păstrătoarea vetrei. Ea deținea un rol crucial în ritualurile de împăcare, fapt ilustrat de înțelepciunea populară: „Sângele mamei nu se varsă” sau „Dacă un bărbat refuză pacea oferită de femeie, cerul însuși s-ar fi întors împotriva lui”. Tot ele rosteau cu demnitate: „Mai bine să port doliu de vie decât tăcerea celor fără de inimă”. Profesoara Emilia Luchian a ilustrat caracterul justițiar și profund al acestor femei prin două legende tulburătoare. Prima povestește despre o femeie al cărei soț a fost ucis; ea pornește pe urmele ucigașului și, înainte de a-și exercita răzbunarea prin sânge, îi spune: „Nu ai omorât un bărbat, ai făcut orfană o stea”. Comunitatea nu a pedepsit-o, considerând că gestul ei nu a izvorât din ură, ci din pură dreptate. A doua legendă vorbește despre un soț întors din război după șapte ani, care își găsește soția căsătorită între timp cu fratele său. Confruntat cu această realitate, bărbatul rostește resemnat: „Dacă ar trebui să ucid trădarea, ar trebui să ucid timpul”. La plecarea bărbaților la luptă, femeile rosteau o rugăciune plină de înțelesuri: „Să nu mai plece bărbați care nu mai cred în cuvânt și să nu mai fie femei care cred în moarte înainte de vreme”. Ele alegeau întotdeauna onoarea sau iubirea absolută în detrimentul unei păci blânde și mediocre, concluzionând: „Să fie iertat cel care iubește ca o fiară, dar să fie uitat cel care nu simte nimic”. Prelegerea s-a încheiat prin evidențierea importanței majore pe care simbolul lupului o are în mitologia și identitatea cecenilor – emblemă a curajului și rezistenței-, element mitologic care a inspirat direct și poemul „Umbra lupului”, recitat de Emilia Luchian la prima rubrică a serii.

Sfârșitul primei părți

Afiș, foto, cronică, editare: Doina-Ofelia Davidescu, secretar literar

mai mult
ActualitateCenaclu - ProgramCenaclul I.L. CaragialePromovate

“De ce ne mai trebuie nouă poezie?” – Programul ședinței Cenaclului Literar I.L. Caragiale Ploiești din 28.09.2026

63118

Dragi cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Toamna ne readuce, discret și elegant, în spațiul primitor al Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești unde vă invităm să ne reîntâlnim luni, 28 septembrie 2026, la ora 17:00, pentru o nouă ședință de cenaclu, încercând să tratăm melancolia sezonului cu remedii literare autentice.

Programul serii include rubricile noastre consacrate:

  • Cea mai recentă creație – Spațiul ideal pentru a testa cele mai noi încercări literare
  • Lecția de poezie – O incursiune în viața și opera unui poet/poete – lector, Luminița Bratu.
  • 11 Minute de istorie – O călătorie în timp sub supraveghere cronometrică a lectorei Emilia Luchian.

Momentul culminant al serii, Lectura de cenaclu, îi aduce față în față pe Florin Manole și Adi Serafim. Într-un dialog fin și probabil efervescent, cei doi vor încerca să răspundă la o întrebare pe cât de veche, pe atât de actuală: „De ce ne mai trebuie nouă poezie?”. Răspunsul exact rămâne de văzut, însă utilitatea întrebării este garantată.

Invitație și afiș: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

“Nu există patriotism fără patrimoniu“

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH Arte Ploiești

Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

mai mult
Cenaclu - PoezieCenaclul I.L. CaragialePromovate

Adi Serafim – Poezie

Screenshot_20260917_192320_Gallery

Adrian N. Ionescu, retras în spatele pseudonimului literar Adi Serafim, este un discret și distinct poet contemporan și un membru relativ nou al Cenaclului „I.L. Caragiale” din Ploiești. Lirica sa explorează melancolia existențială, singurătatea și inadaptarea prin versuri de o profundă reflexivitate și autoironie.

Apreciat de comunitatea literară, autorul s-a remarcat prin volumul experimental „Cartea de titluri” (2017), unde transformă titlul abstract într-o formă pură, concentrată de poezie. Prin această formulă originală, Adi Serafim devine o voce singulară și prețuită în peisajul nostru cultural.

Din lirica sa recentă:

Nevinovat ca un pantof

Nevinovat ca un pantof, desperecheat
cât să culeg pe buze ce simpatie au pe tălpi nepăsătoare,
nu sunt mai putrezit decât
o floare căutândă
să-nsingureze butoniera
pe fracul de sperietoare

Lumea nici că s-a clintit

Lumea nici că s-a clintit,
Ce ai facut – atât cât ai făcut.
Vrăjmaș cât ai mai fost, atât a prisosit.

De ai mai curge, un fir de ai fi odrăslit,
o șansă să mai fi avut.
Dar nici măcar un cer nu ți se va fi zâmbit.

Ce ai mai vrea tu, ce te-ai mai grozăvi,
în patul neputinței tale ce ai mai jubila, nepricopsit!
Numai că nimic nu s-ar clinti. Nimic
lumea a înțepenit pe tine.
Și atât.

mai mult
ActualitateCenaclu - PoezieCenaclul I.L. CaragialePromovate

Luminița Bratu – Poezie

60668

ALEA IACTA EST!
Este titlul unui poem și pare să fie deviza unei carierei lirice discrete și frumoase dar și modul în care o putem privi pe poeta Luminița Bratu.

Pentru un om, și cu atât mai mult pentru un poet/o poetă, acest moment reprezintă pragul dintre ezitare și asumare totală. În clipa în care „zarurile sunt aruncate”, actul creator devine ireversibil; cea/cel care scrie nu mai aparține tăcerii, ci cuvântului care îl va purta spre un orizont necunoscut. Este punctul în care visul se ciocnește de realitatea dură a existenței, transformând un simplu început într-un destin asumat.

Metafora sugerează că, odată ce pasul a fost făcut, poeta Luminița Bratu acceptă riscul rătăcirii sau al înfrângerii, înțelegând că adevărata libertate nu stă în siguranța malului, ci în curajul de a traversa propriul Rubicon.

Luminița Bratu și-a construit în timp un univers literar de o forță sugestivă aparte, demonstrată în volumele sale anterioare — fiecare titlu fiind un adevărat poem condensat, care își pregătește cititorii pentru întâlniri speciale: de la melancolia din Memoria vântului (2022) sau Castele pe marginea frigului (2024), la dinamismul regăsit în Mișcarea apelor (2023), până la explorările onirice și senzoriale din Omul care a fugit din vis (2022) ori Hotare de lavandă (2025) cât și în cel mai recent Au înfrunzit piramidele.

Această muncă neobosită pe tărâmul poeziei este dublată de o prezență activă atât în cadrul Cenaclului literar „I.L. Caragiale” din Ploiești, cât și în alte cenacluri locale.

Sete de nemurire

Așa facem toți
Când ne ninge pe limbă
Râdem
Râdem în hohote de noi
Cei de acum
Și de toți cei rămași în noi
Înmărmuriți acolo de prea multă nemurire înghețată sub tălpi
Ni se face sete
De fulgii de zăpadă care cad
Vreau să-i beau albiți de nevinovăție
În pocale de aur
Fără să mă acuz de păcat
Doar așa mă golesc de nemeritatele înserări
Care s-au strecurat printre lacrimi

Nordul unei nopți

Inimi de carton
Se leagănă pe crengile bradului
Împodobit de mama
Le urmăresc printre lanțurile de beteală
Legănându-se în flacăra lumânărilor
Statuia spărgătorului de nuci
Îmi amintește o poveste din nord
Pe care am înțeles-o târziu
Aud pașii tatei
Apropiindu-se
(Castele pe marginea frigului)

Camelot

Pe meterezele castelului
Rânjesc urme de sabie
Și lovituri de tun
Cărămizile sunt în standby
Zidul ascultă doar de cântecul pietrei
Castelul își strigă numele
Camelot!
Castel-captură tatuat pe brațul meu drept
Legământ între mine și Arthur
Sigilat de cavalerii mesei rotunde
Într-un sipet de lemn
Dintr-un trunchi de măslin
Camelot!
Deschide-ți porțile
Rămâi neclintit sub orele astrale
Etern întipărite
Pe sclipitoarele-ți zale
(Au înfrunzit piramidele)

mai mult
ActualitateCenaclu - ProgramCenaclul I.L. CaragialePromovate

„Poezia se întoarce acasă” – Programul Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești din 14.09.2026

CENACLUL LITERAR „I.L.CARAGIALE” PLOIEȘTI (6)

La invitația poetului Ioan Vintilă Fintiș, președintele Cenaclului „I.L. Caragiale” și al Asociației 24 PH Arte Ploiești, luni, 14 septembrie, ora 13:00, la Biblioteca și Muzeul Satului Finta Mare, județul Dâmbovița, va avea loc întâlnirea literară „Poezia se întoarce acasă”, dedicată universului liric, memoriei și rădăcinilor spirituale ale locului.

În cadrul evenimentului va fi inițiat, la Biblioteca din Finta, un „Perete poetic” autohton, ca spațiu al memoriei literare și al valorificării creației locale.

Vor fi prezentate cărți și grupaje de poezie ale autorilor finteni:

  • Ioan Vintilă Fintiș
  • Grigore Grigore (†)
  • Alexandru Șerban
  • Ion Vasile

Programul va cuprinde și prezentarea celui mai recent poem al membrilor Cenaclului „I.L. Caragiale” Ploiești, într-un dialog între poezia contemporană și memoria literară a locului.

Moderatori:
Mirela Oprea și Leonida Corneliu Chifu

Invitație, afiș: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

mai mult
1 2 3 … 29
Page 1 of 29