close

Cenaclul I.L. Caragiale

Cenaclul I.L. CaragialeCronicăPromovate

Cronică literară – Cenaclul literar I.L.Caragiale – 6.01.2020

cen1

Începutul de an 2020 reunește membrii Cenaclului literar I.L.Caragiale în cadrul primitor al Filarmonicii Paul Constantinescu din Ploiești

Onoratul și stimabilul președinte al cenaclului, Ioan Vintilă Fintiș, ne prezintă prima rubrică a Revistei Presei, bogată în evenimente și acțiuni literare. Spicuind din revistele ”Cafeneaua literară”, ”Luceafărul de dimineață”, ”România literară”, ”Ramuri”, ”Orizonturi”, ”Argeș” și suplimentul ziarului Adevărul ne sunt aduse la cunoștință temele culturale, precum și ultimele articole de interes literar.

Problemele administrative puse în discuție se referă la administrarea contului asociației și la etapele procesuale ale apariției antologiei cenaclului, care va însuma 240 de pagini. Un rol important în grafica acesteia îi revine doamnei Alice Neculea.

Pe strune de chitară ne încântă Gore Maior și Valentin Irimia.
Ultimul poem de inspirație hibernală deșiră tematica specifică acestui anotimp în versurile membrilor cenaclului Luminița Bratu, Ramona Müller, Livia Dimulescu, Georgeta Popescu, Ema Petrescu, Valentin Irimia, Katy Enache, Viorel Sima, Grațiela Avram, Gore Maior și Ioan Vintilă Fintiș.
Raul Baz ne desfată cu o povestioară scrisă în stilul original ”Cuvântul îngropat”, în care psihologia tipurilor umane din lumea satului prahovean (Puchenii Mari) se îmbină cu principiile sociologice specifice. Sinteza toponimic-istoric alcătuită pe baza criteriului simplității tipic românești, amortizează estetica stilizării. O lume banală devine interesantă într-un spațiu recurent istoriei imediate.

Florin Manole ne prezintă eseul săptămânii ”Dumnezeu transcendent”. În contextul globalizării, paralelismul dintre China și credința europeană impune ”depășirea barierelor religiei și culturii ei tradiționale.”
”În fapt, comportamentul cercetătorilor chinezi este cel al unui doritor să descopere cauze și află că e vorba de taine ale învățăturilor creștin ortodoxe, pe când comportamentul de „imitațio occidentalis” al chinezilor în general se poate substitui preceptelor schismatice ale creștinilor care au ajuns doar imitatori ai duhului creștinătății și, implicit, ai propriei credințe…”
Fără granițe structurale, civilizația chineză pe lângă avântul tehnologic avansat din ultimii ani, dezvoltă un limbaj complex pentru înțelegerea mediului divin și raportarea la Dumnezeu.

Gabriela Petri consideră că atâta timp cât exportul se referă la produs, preocupările de ordin tehnic și tehnologic nu ar avea ce să caute în eseul prezentat. Marian Zmaranda apreciază că uneori decupajele lui Florin Manole nu sunt corespondente și compatibile. China nu poate deveni o țară creștină, având un sistem autocrat feroce și mai mult din populația ei fiind atee. Teodor Ghiondea menționează importanța reevaluării limbajului din punct de vedere tehnic și estetic este necesară ”deoarece actul de interiorizare a percepțiilor face diferența dintre realitatea interioară și realitatea factuală.”
S-a diluat capacitatea civilizației europene de a se mai situa în orizontul sau chemarea credinței într-un mod viu. Ortodoxia este în esență platoniciană. În timp ce Occidentul este setat genetic pe ”cetate”, adică pe oraș, estul este eminamente rural; de aici rezidă și diferențele întâlnite în psihologia socială.

Nicu Drăgulin ne încântă cu un fragment din Marin Sorescu ”Craiova văzută din car e cel mai frumos oraș din lume”.

Se urează ”La mulți ani!” de Sf. Ion…

(Ramona Muller)

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialeFotoPromovate

Cum era aia?! Mese-ntind/ Ulcioarele curg..

cen1

Cenaclul „I. L. Caragiale”, 6 ianuarie 2020, de ziua Botezului Domnului

Eugen Petri, Ramona Muller, Florin Oprea Sălceanu, Gabriela Petri, Grațiela Avram, Gore Maior, Maria Bem, Caty Enache, Blanca Trandafir, Vali Irimia, Robert Aristotel, Avrigeanu, Sarah Jaber, Livia Dimulescu, Raul Baz, Ioana Neculea, Alice Ana Neculea, Nicu Drăgulin, Marian Zmaranda, Teodor Ghiondea, Chifu Leonida Corneliu, Florin Manole, Mihai Benoni, Maria Bem, Luminița Bratu, Mihai Ioachimescu, Cătălin Apostol, Sorin Vânătoru, Ionel Sima, Octavian Onea, Emilia Petrescu, Ioan Vintilă Fintiș…

(Ioan Vintilă Fintiș)

mai mult
Cenaclul I.L. Caragiale

Cenaclul literar I. L. Caragiale – 06.01.2020

Cenaclu6ian

La mulți ani!

Programul cenaclului literar I. L. Caragiale  – 6.01.2020

1.Revista presei culturale.
2.Poemul de iarnă – membrii cenaclului.
3.Eseul săptămânii – FLORIN MANOLE
4.O recitare – NICU DRĂGULIN.


Eseul săptămânii – FLORIN MANOLE
1.

Vă reamintesc aici ce rezultă din exemplul pe care l-am preluat de la H. R. Patapievici, și anume, faptul că „din punctul de vedere al unui chinez de la începutul sec XXI, miezul lucrurilor – și ne referim aici la civilizația europeană – este înțelesul creștin al noțiunii de transcendență.

Dar faptele merg în paralel. În timp ce China se dezvoltă după model european și în timp ce „oameni pragmatici care în rapoarte confidențiale către șefii lor, pe linie de partid, încearcă să meargă la rădăcina lucrurilor” și, deasemenea, în timp ce se știe foarte bine „din tratatele serioase de istorie a religiilor că noțiunea unui Dumnezeu transcendent este foarte greu de explicat unei culturi de tip China, deoarece acolo nu există / nu a fost elaborată o structură mentală pentru ca această noțiune să fie uzuală”, iată și o afirmație făcută în teza de doctorat al unui anume Andrei Dârlău de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, lucrare girată de pr. Emil Jurcan, profesor de istoria și filosofia religiilor: „gigantul chinez abia trezit ar putea deveni țara cu cea mai mare populație creștină din lume, în decursul unei singure generații. În prezent milioane de chinezi devin neo-protestanți din dorința de a imita cultura americană la modă în China capitalistă modernă. Dar chiar și aceste secte pregătesc providențial terenul pentru o Biserică Ortodoxă Chineză autocefală, pe care dimensiunile Chinei ar justifica-o. Există toate condițiile pentru o convertire ortodoxă a Chinei”

Și dacă faptele merg în paralel, această convertire masivă este perfect posibilă, având în vedere predispoziția de a imita a chinezilor, inclusiv și mai ales a culturii europene, iar pe cale de consecință și imitarea însușirii subtilitățăților acesteia și implicit a esenței ei creștine ce constă de asemenea, încă și mai stăruitor și tot într-o imitare, respectiv în imitațiunea Domnului nostru, mântuitorul Iisus Hristos.

Din fericire, imitarea lui Hristos nu se reduce la o simplă analogie pe care, firește, o presupune. Faptul este el însuși legat de noțiunea de Dumnezeu transcendent. Astfel, găsim și explicația atracției cercetătorului sau grupului de cercetători chinezi, afiliați intereselor și implicit realizărilor imitative ale partidului chinez, față de această noțiune.

Așadar, formularea făcută de cercetătorul chinez, cum că esența civilizației europene stă în înțelesul creștin al noțiunii de transcendență, presupune confirmarea lucrativă a acestui înțeles, mai ales în plina dezvoltare de tip occidental a Chinei, prin depășirea barierelor religiei si culturii ei tradiționale.

În fapt, comportamentul cercetătorilor chinezi este cel al unui doritor să descopere cauze și află că e vorba de taine ale învățăturilor creștin ortodoxe, pe când comportamentul de „imitațio occidentalis” al chinezilor în general se poate substitui preceptelor schismatice ale creștinilor care au ajuns doar imitatori ai duhului creștinătății și, implicit, ai propriei credințe. Astfel, orice imitațiune a civilizației europene face din imitatori creștini avant la lettre. Diferența este că în timp ce europenii ignoră până la christofobie propriile rădăcini, chinezii de pildă caută rădăcinile a ceea ce i-a adus într-un asemenea stadiu de dezvoltare superioară. Iar dacă civilizația europeană s-a remarcat prin aceea că a purtat de grijă rădăcinilor celorlalte civilizații, ajungând să le cunoască și conserve mai bine decât au putut-o face ele însele, astăzi o altă civilizație, în speță cea chineză, se preocupă de cultivarea rădăcinilor civilizației europene. De unde și ușurătatea cu care, așa cum schismaticii abordează prin imitație propria credința creștină, un popor cum e cel chinez abordează tot prin imitație efectul acestei credințe, respectiv civilizația străină de ei a Europei. Între timp, chinezii adoptă credințele schismatice ale Occidentului, adică neo-protestantismul, iar Occidentul adoptă efectul riguros al celei mai înalte trepte de imitație a propriei lor civilizații, adică înalta tehnologie chineză.

Ce fel de schimb este acesta, ce fel de substituiri? Pare un joc al complementarităților sau al unor străvezii înlocuiri, un de la sine înțeles al globalizării, o orbire asemănătoare cu cea a europenilor care, influiențați de Epoca Luminilor, erau căzuți pradă prejudecății că lumea întreagă trebuie să aibă parcursul istoric, economic și politic al Europei, ignorând esențialul și anume că civilizația europeană este o excepție. Același lucru se întâmplă și astăzi, numai că orbirea e mai profundă, iar Martin Heidegger, în interviul oferit lui Rudolf Augstein și Georg Wolff în 1966 (publicat în revista „Spiegel pe 31 mai 1976), atrage atenția că există riscul ca această orbire să fie definitivă și asta pentru simplul motiv că „tehnica în esența ei este un lucru pe care omul, pornind doar de la sine însuși, nu îl poate stăpâni”. În ce constă această orbire? Mai întâi în neajunsul de a nu mai fi observabil faptul că, în ce-i privește pe neoprotestanți și de ce nu, pe creștini în general, s-a pierdut din vedere asemănarea ca trăire, chiar dacă imitarea lui Hristos încă mai funcționează, uneori ireproșabil, în plus, este și este exportată cu succes. Și apoi, e vorba despre importul de către noi, europenii, a vârfului civilizației noastre, adică a tehnologiei cu care , desigur și noi ne îndeletnicim, dar ale cărei culmi se străvăd în îndepărtata Asie, tehnologie către a cărei esență, spune tot Heidegger, nu avem încă o cale prin care să o definim ca atare.. Așadar, în drumul nostru spre integrarea și unificarea spațio-temporală a lumii, integrare și unificare inițiate de civilizația europeană, în plină epocă de belșug și prosperitate, am pierdut din vedere un pericol ce ne paște și este încă cel puțin la fel mare ca dezrădăcinarea față de pământ ori înstrăinarea față de noi înșine sau de aproapele și mă refer aici la ceea ce tot Heidegger numește statul tehnic și pe care îl caracterizează ca fiind „ cel mai supus și mai orb servitor în raport cu puterea tehnicii”. Într-un cuvânt, am ajun niște orbi conduși de orbi. Dar cultura și civilizația noastră europeană e grijulie cu noi și ne atenționează din vreme că avem asigurate baierele lucidității aferente dramei ori tragediei sufletești prin care trecem. Astfel, încă de la 1598, Brugel cel Bătrân ne pune oglinda în față. În aceste circumstanțe, care la rândul lor oglindesc supunerea față de un conducător orb, este evident că gândirea sau voința omenească nu mai „poate opera nicio schimbare directă, nemijlocită, a stării actuale a lumii”1.

Înțelegerea unui gând constă în aceea că gândul celui care vrea înțelesul se află în scopul de a înțelege propriul scop, iar ca gând ce de află pe sine în acest scop, devine astfel și cu putință de a fi înțeles.

2.

Așadar, singură, voința omenească este incapabilă de a schimba starea actuală a lumii. O stare determinată de exportul european de creștinătate în lume și, mai ales, în China și importul de tehnologie dinspre Asia, cu preponderență din China. Se ivesc aici două întrebări: prima, dacă există vreo compatibilitate între cele două, să le numim aici, produse; și a doua, dacă cele două produse satisfac pe deplin nevoile și dorințele materiale și spirituale ale celor care primesc, dar și dacă cei care oferă, dar mai ales europenii, rămân să mai fie influențați de esența produselor acestui comerț, adică de esența creștinătății, pe de-o parte și de esența tehnicii, în ce-i privește pe exportatorii asiatici, pe de altă parte?

În fapt, cred că, după cum, la Mircea Eliade2, teologiile contemporane ale morții lui Dumnezeu, „după ce au demonstrat (…) inutilitatea tuturor conceptelor, simbolurilor și ritualurilor bisericii creștine, par să spere că o conștientizare a caracterului radical profan al Lumii și al existenței umane este totuși capabilă să fondeze, datorită unei misterioase și paradoxale coincidentia oppositorum, un nou tip de experiență religioasă” și că „profanul nu este decât o nouă manifestare a aceleiași structuri constitutive a omului care, înainte se manifesta prin expresii sacre”, precum și faptul că „opoziția sacru-profan nu este o caracteristică a religiilor, precizând(u-se) totodată că nici creștinismul nu este o religie”, dar și „că omul creștin nu mai trăiește într-un Cosmos, ci în Istorie”, tot astfel creștinătatea și efectul ei cel mai subtil, tehnologia, odată cu acest schimb de produse, între lumi, aparent atât de diferite cum sunt Asia și Europa, par să formeze acelaș tip de coincidentia oppositorum, evocat de Eliade, cu precizarea că, înainte de a fi exportate, respectiv importate și creștinătatea și tehnologia, par să-și fi ascuns sau să înceapă a-și învălui încetul cu încetul, dinaintea omului, esența. Dacă Eliade vorbește despre sacru și profan ca despre doi termeni bine definiți, astăzi, creștinătatea și, cum am mai spus-o, efectul ei cel mai subtil, tehnologia, par a încorpora nedefinit termenii predilecți ai lui Eliade. Dar ceea ce încercăm noi să atragem atenția, odată cu evidențierea acestei difuze coincidentia, este că se institue deja o drastică și inconștientă oppositia între creștinătate, care nu este o religie și tehnologie, a cărei esență, pornind doar de la sine însuși, omul nu o poate stăpâni. Dacă reluăm, iarăși și iarăși, această afirmație a lui Heidegger, conform căreia în esența ei și pornind de la sine însuși, omul nu poate stăpâni tehnica, în contextul celor de mai sus, apare evident că deși, întru Hristos, pornește de la sine către o restaurare de sine (D. Stăniloae), dar rob al acestui stat tehnic, la rândul lui supus și orb în raport cu puterea tehnicii, omul nu-și mai poate stăpâni propria voință și se îndreaptă mai curând către moarte și autodistrugere. Ajungându-se, cum spuneam mai sus, ca gândirea sau voința omenească să nu mai „poată opera nicio schimbare directă, nemijlocită, a stării actuale a lumii”. Cu alte cuvinte, unica posibilitate a controlului omului asupra lumii și asupra lui însuși pentru a fi și a rămâne, chiar în preajma iminentelor pericole de a se pierde pe sine și de a-și ignora viața, reclamă un intermediar, un mijlocitor, un ceva. Fără un orizont, impus de acest intermediar, care este de natura poeziei și a depărtării3 omul rămâne suspendat între cer și pământ, „fără de început și fără sfârșit” (G. Bacovia) sau ca „un animal rațional care vine de nicăieri și merge spre nicăieri” (P. Țuțea). Acest intermediar este limba, respectiv vorbirea omenească, a cărei prezență este percepută a fi din ce în ce mai degradată și imposibil altfel de definit decât ca vorbărie sau flecăreală. Aceasta e, de altfel, traducerea termenului în volumul Ființă și timp4, unde autorul, ocupându-se de acest termen, despre care ține să precizeze că nu este folosit „într-un sens depreciativ”, îl descrie ca pe un discurs comunicat, „în largă măsură înțeles”, dar „fără ca cel care ascultă să se transpună, cu ființa sa, într-o înțelegere originară a lucrului despre care se vorbește în discurs” și, de asemenea, ca pe ceva ce „nu rămâne limitată (flecăreala – n. n.) la vorbirea reiterată cu voce tare, ci se extinde la sfera scrisului, ca maculatură5. Faptul că, în sine, termenul nu este peiorativ, rezidă din aceea că nu conține luciditatea de a face „ca ceva să treacă drept altceva”, după cum, prin chiar natura ei, flecăreala omite (sbln. a.), dar numai pentru că „ce e spus este înțeles în primă instanță ca spunând cu adevărat ceva (sbln. a.)6. Așadar, nu prin maculare ori omisiune, flecăreala ia locul acelui intermediar între noi, adică limba, sau între cer și pământ, adică Cuvântul, ci prin aceea că flecăreala și vorbăria sunt efectul unei sufocări conferită de lipsa de orizont și de depărtarea din care discursul și comunicarea apropiindu-se, să devină împărtășanie și cuminecătură, tocmai pentru că poate reveni permanent „ca la un temei, la lucrul despre care se vorbește”. Iată cum, prin această imposibilitate de irumpere dintr-un orizont al poeticului și depărtării, discursul și comunicarea, chiar atunci când există, devin sufocante și nu sunt altceva decât „o închidere”.7 Oricât de amplă ar fi comunicarea, oricât de sofisticate ar fi produsele pe care le schimbăm sau facem cu ele comerț civilizatoriu între noi, că se numesc ele tehnologie sau creștinătate, până când nu vom încerca măcar să le percem esența dintr-o îndepărtare, adică altfel decât numai pornind de la noi înșine, vom fi stăpâniți și de tehnologie și de Biserică și de lumea în care trăim. Până la sufocare sufocând la rândul nostru tot ce atingem. Așa cum pănă la apariția creștinătății a făcut și face orice religie și orice ideologie, ambele fiind bine asimilate a ceea ce am numit flecăreală. Totuși, într-unnrăzboi al civilizațiilor în care suntem astăzi, pe moment și pentru a evita o confruntare directă, transformarea flecărelii în diplomație este o soluție de moment, o practică preferabilă, dar ea devine o cangrenă socială când se exprimă, inadecvat, desigur, asupra unor subiecte cum, in istoria noastră recentă, este data de 21 Decembrie. Inadecvarea limbii și a limbajului au făcut ca subiectul însuși să rămână neatins și netratat în esență. De unde și imposibilitatea de fi perceput coerent.

_____________________

Note:

1 E necesar, totuși, a se observa cu multă atenție limita dincolo de care, personajele din tabloul flamandului, încep a se prăbuși.

2 Mircea Eliade, Sacrul și profanul, București, ed. Humanitas, 1992, tred. Rodica Chira

3 Într-o conferință ce a avut loc la liceul „N. Stănescu” din Ploiești, Ion Stratan evoca dialogul lui George Bacovia cu cineva care l-a întrebat „ce e poezia?”, la care poetul ar fi răspuns „norii, acolo departe”. De altfel, vom cita aici unul din poemele ce dau autenticitate dialogului amintit, dar se constitue și ca argument în favoarea încercării noastre: Câteodată mă gândesc departe, pe lângă clădiri părăsite şi e spre seară; clădirile
încă mai sunt bune, dar o stăpânire necunoscută le face părăsite; sunt poate pentru cei
care iubesc.
Şi nimeni nu poate înţelege tăcerea lucrurilor…
Când mă întorc în oraş, noaptea, până târziu, lăutarii cântă jalnici prin crâşme şi
bieţii oamenii mănâncă şi beau pentru uitarea necazurilor; un pas şi realitatea nu vrea să
ştie de poezie.
Cât de străin mă simt când aprind lampa, în tăcerea odăii care nu spune decât că
este şi moarte.
Dacă aş putea scrie ceva în noaptea asta ar fi o filosofie, religioasă, cu cântec de
biserică, cu rugăciuni care au fost primite în cer, după atâta întrebare asupra celor fără
de
început şi fără sfârşit…

https://Versuri.ro/w/pe87

4 Martin Heidegger, Ființă și timp, ed. Humanitas, 2003, trad. Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă

5 Op. cit. Cap. 5, g35

6 Idem

7 Idem


mai mult
Cenaclul I.L. CaragialeLiteraturăPromovate

Cronică literară, 2.12.2019, ședința Cenaclului literar I.L. Caragiale

c1

Dacă toamna se numără bobocii, la începutul iernii se numără patrioții. După Ziua Națională a României, membrii Cenaclului literar I.L. Caragiale se readună pentru o „bulgăreală” literară. Președintele cenaclului, Ioan Vintilă Fintiș ne prezintă rubrica Revista Presei,incluzând în analiza sa articole și recomandări din revistele ”Contemporanul”, ”România literară”, ”Week-end”, ”Apostrof”, ”Flamuri” etc. Fintiș prezintă starea în care se găsește starea antologiei, aducând la cunoștința colegilor ultimile retușuri. Din motive obiective, poetul Valentin Iacob, redactor al ziarului ”Formula As” nu s-a prezentat la ședință.

”Cel mai recent poem” ne dezvăluie creațiile doamnelor Luminița Bratu (”Prima barcă la mal” și ”Timp/anotimp”), Ramona Müller (”Silabisim duminici”) și Caty Enache (”Leac”). Ioan Vintilă Fintiș apreciază evoluția doamnei Luminița Bratu și calitatea versului său, mai ales de când frecventează acest cenaclu.

Doi dintre colegii noștri înscriși la rubrica ”Eseu”, în cadrul antologiei prognozate, Sorin Vânătoru și Teodor Ghiondea sunt prezentați cu câte un scurt CV de către președintele cenaclului, Ioan Vintilă Fintiș.

Astfel, Sorin Vânătoru, născut la 9 iulie 1954, atestat în jurnalism în urma unui concurs la ”România literară” este translator engleză-română, membru al Grupului de studii Interdisciplinare afiliat Academiei Române. Alex Ștefănescu scrie despre Sorin Vânătoru: ”Poezia sa este un alcool tare. Te amețește și îți creează un fel de dependență.” Nicolae Stanciu menționează: ”Trebuie să spun că Republica de la Ploiești este o republică culturală. Acest Sorin Vânătoru are o latură specială. Negativist, nu acceptă tiparele, modelele anchilozate, și atunci vine și le dinamitează.”
Sorin Vânătoru ne prezintă eseul ”În ceasul al 12-lea al existenței noastre” . Într-un cotidian vremelnic și câteodată cenzurat de întrebări și neputință, existența obligatorie ne înfățișează un ”Dumnezeu ermetic”, atunci când ”pariul cu dimineața a luat sfârșit”. Cei care sunt capabili să treacă de simțul datoriei, destinați ”extazului mental”, trecând în ”beția lucidă” își pot asigura ordinea interioară doar dacă îl vor lua ”cu asalt pe Dumnezeu”. Contemplația valorilor spirituale are nevoie de concret și realități factuale. Logica propriilor sisteme de valori ne dă dreptul ca fiecare să fie ”definit și liber să fie fericit cu matricola pe frunte”. Credința versus rațiune dezvoltă ideea conform căreia ”continuăm să credem în ceva, pierduți în părinți.” Un registru realist cu germeni puternici de structurare presupune un echilibru între exteriorul și interiorul eu-lui.

Caty Enache menționează că sunt multe variabilele care se pot construi dinamica unei situații, dar nu este de acord cu generalizarea și mai ales cu pluralul ”noi” folosit de Sorin Vânătoru. În contradicție cu colega noastră, Fintiș consideră că el se regăsește în acest eseu. Depănând amintiri referitoare la plimbările de acum 40 de ani, pe Bulevardul cu Castanil, îl evocă pe Sorin Vânătoru ca un autentic filosof și, totodată, un poet eretic. Revolta de care dă dovadă în scrierile sale Sorin Vânătoru, se pare că este o parte constitutivă de spargere a șabloanelor, lucru pe care Livia Dimulescu îl apreciază la scriitorul ploieștean. ”Viața este așa cum scrie Sorin Vânătoru. Întotdeauna m-am regăsit în ceea ce scrie el. Viața nu înseamnă numai petale de trandafiri și romantism.” (Livia Dimulescu)

Domnul Teodor Ghiondea, ”recrutat” din București de către colegii noștri, soții Gabriela și Eugen Petri, participă de un an de zile, regulat la ședințele Cenaclului literar I.L. Caragiale PLOIEȘTI.
Asolvent al Facultății de filosofie-istorie și fost cadru didactic s-a axat pe studiul istoriei religiilor, pe cele ale esoterismului islamic, dovedind în același timp un profund interes pentru opera lui René Guénon. Alături de Florin Mihăescu publică numeroase articole și reviste, fiind membru cofondator al revistei ”Scrieri și studii tradiționale„.

Eseul din această seară ”Cuvântul ca Poiesis” supune atenției importanța poeziei ca mijloc de ființare prin cuvântul creatorului său, al poetului. Identitatea actului poetic comportă, prin cele două segmente ale sale Adevărul și Frumosul, un proces de metamorfoză, pentru ca poezia, rezultând ca produs final, să poată fi legitimată în ascensiunea ei în absolut. Pornind de la aprecierile lui Heiegger, conform cărora complexitatea identității umane are nevoie să se raporteze la ființă, iar pentru aceasta poetul întemeiază cuvântul: ”Principial, Clipa îşi exteriorizează lipsa de dimensiune prin perenitate, iar Punctul prin plenitudine; cele două fiind condiţiile primordiale ale oricărei manifestări, moduri esenţiale ale Fiinţei, iar prin aceasta actul poetic este originar şi generic.”

”Prin cuvântul său, poetul devine un “interval” între lume şi Dumnezeu; separă lumea de Creatorul său prin natura exprimabilului şi prin tenuitatea formei acestuia, dar şi uneşte creatura şi Creatorul prin tăcerea ce constituie esenţa şi taina poiesis-ului; numai aceasta, tăcerea, este “cuprinzătoare de veşnicii” (după expresia lui Mateiu Caragiale). ”

” Actul poetic, poiesis-ul, este o moarte şi o înviere”

Atenția captată în timpul lecturii se soldează cu ropote de aplauze. Caty Enache aprofundează paragraful conform căruia ”poetul reprezintă un interval între Dumnezeu și lume”. Domnul Teodor Ghindea completează ideea cu rădăcini în ezoterismul islamic, care susține că totul este o realitate, inclusiv Dumnezeu reprezintă o realitate între El și Creația sa Absolută. ”Atâta timp cât noi privim lucrurile din postura noastră, ne situăm în acest interval și în această realitate.”, adaugă domnul profesor. Sorin Vânătoru, completează, amplificând semnificațiile eseistice: ”Această critică literară ține mai mult de romantism. Câtă aplicabilitate poate avea ea în cadrul unei picturi de Picasso? Ce fel de critică este actuală?”
Teodor Ghiondea conchide că în momentul în care ești doar consumator de muzică și de pictură, poți percepe mesajul artistic cu totul diferit față de cel al creatorului. Acest lucru, înseamnă, până la urmă, geniul creatorului care, poate transmite prin opera sa ceva diferit față de ceea ce a gândit. ”Eu pot vedea și pot simți mai mult decât a simțit Picasso”. Un pictor de biserici, trebuie să se plieze anumitor canoane, datorită sistemului de aplicație. Asta nu înseamnă că un preot trebuie să fie un bun teolog. Analog cu funcționalitatea hieratismul impersonal, se dezvoltă ideea că modernitatea a început o dată cu Isus (scena plecării de la Cina cea de Taină), iar Biserica nu poate avea superioritate la nivel metafizic sau filosofic. Florin Manole apreciază că experiența gândirii constituie o condiție existențială și că puterea creatoare a cuvintelor este dată de faptul că ” poezia are putere”.

Raul Sebastian Baz, absolvent al Facultății de Matematică, cu numeroase volume apărute ne prezintă ultima carte ”Numere prime” publicată la ed. Brumar, în 2019. Colegul nostru ne citeşte două povestiri, inspirate din viața rurală a Prahovei: ”Răzbunarea” (cu narațiunea despre meleagurile din Blejoi) și ”Călugărul și vinurile”. Amestecul de real și ficțiune, împletirea satirei cu realitatea istorică, precum și originalitatea narativă a scriitorului mențin și captează atenția auditoriului. Domnul Octavian Onea consideră că Raul Sebastian Baz ne poartă printr-un domeniu, prin care nu ne mai poartă nimeni. În același timp îi sugerează câteva adnotări referitoare la personaje și membrii familiei prezentate. Teodor Ghiondea recunoaște autenticitatea din scrierea lui Baz, precum și altitudinea originală a mesajului transmis. Un stil indedit față de un fapt divers. Un alt sens al istoriilor paralele și rigoarea care ține de autenticitate constituie filonul original care duce la o scriitură foarte bine închegată.

La sfârșitul ședinței Nicu Drăgulin ne recită în modul său impresionant ”Un actor destul de fad”, de George Țărnea.

După acești bulgări de literatură, așteptăm avalanșa literară în următoarele săptămâni. Pe curând!

(Ramona Muller)

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialeEseuri

”MUNTELE” de TEODOR GHIONDEA

munte

TEODOR GHIONDEA

M U N T E L E
(Note de lectură la “Craii de Curtea-Veche” de Mateiu Cragiale)

“Fixarea privirii noastre pe stea, ne deschide
accesul inimii noastre prin corpul ei,
cale grea, deoarece cere calificare metafizică,
dar care nu zădăreşte monştrii care
stau de pază, nu deasupra ci în jurul inimii noastre.”
“Muntele este realizarea descendentă a Tăcerii!”
(V. Lovinescu)

 

“Destul de des, Paşadia spunea că pleacă pentru câteva zile la munte, dar care era acel tainic Horeb (1), de unde se întorcea cu puteri proaspete, nu ştia, nici nu se întreba nimeni.” (2)

Muntele, confluenţa celor două ape –una de sus, cealaltă de jos- şi “l’Estoile Internelle” (3) a indicibilei splendori …….

Interiorizarea unui peisaj, într-o lume plină de “razne şi prisosuri” (Mateiu C.), în care nădejdea s-a convertit în cea mai de pe urmă rătăcire a simţurilor avide de certitudini tocmite în cele mai insalubre cotloane ale ambianţei demult căzută în istoria “faptului”, presupune practicarea cu suficient zel şi promptitudine a două discipline complementare: una este cea a mormântului, rafinată şi adaptată unui exerciţiu estetic în cel mai pur stil, destinat depăşirii evidenţei imanentului; cealaltă, a călătoriei spirituale, extrasă noietic din constelaţiile intimităţii cu sine şi neîncetat raportată la o “sensibilitate” laxă, inactivă a realităţii definitive şi suverane; ambele discipline includ, în ordinea trăirilor autentice şi simbolice, stăpânirea unui elegant, discret şi subtil “vehicul” la nivelul supraordonat cotidianului.

Această interiorizare face parte şi ea dintr-o disciplină spirituală autonomă, unică, a recompunerii paradoxale prin “reconstituirea” unităţii simple, armonice şi riguroase prin descifrarea sinergiei sensurilor care reduc multiplicitatea Manifestării universale la secvenţe articulate şi spiritual constituite în actualitatea secundă a simbolului metafizic. Acesta din urmă este “vehiculul” prin care un iniţiat –sau un iniţiabil !- este capabil să asimileze realitatea unui complex simbolic prin depăşirea limitelor conceptuale.

Elementele unui peisaj sunt tot atâtea “noduri”, “confluenţe” ale liniilor de forţă prin care îngerii ţes un cadru adecvat unei completitudini recesive. Aşa se face că dincolo de “aritmetica” elementelor descifrăm şi o “gramatică” a raporturilor care ne structurează altitudinea posibilităţilor autentic intelectuale pe măsură ce ne “adâncim” în
Abisul Naturii.

Aşa cum pădurea nu este o mulţime de copaci şi diferite vieţuitoare, ci o realitate mult mai complexă, de sine stătătoare, astfel încât toate aceste componente se inserează şi se legitimează prin subordonarea existenţială în realitatea aceasta unică şi unitară, de ordin spiritual, aşa şi un peisaj este, dincolo de consistenţa sa geografică, biologică, ş.a.m.d., un nivel de existenţă de sine stătător, evident într-un sens particular, care impune reguli riguroase de sesizare, identificare, asimilare, transformare şi “personalizare”, astfel încât acesta va deveni, nu un “alter ego” al contemplatorului, ci un “extras” subtil şi o realitate dincolo de formă, a acelei “părţi interioare” prin care se legitimează fiinţa noastră.

Comuna măsură prin care se poate stabili o asemenea legătură activă este reprezentată de un “interval”, o “lipsă comună ca prezenţă comună”, adică ceea ce se numeşte în tasawwuf  (4) barzakh (5). Realitatea unui asemenea termen este de o complexitate direct proporţională cu amploarea tuturor registrelor noietice: metalogic, metafizic,etc.

Interiorizând un peisaj, îţi dai seama că orice lucru, indiferent de natura sa, este manifestarea punctului de incidenţă a două “curgeri”, a două “ape” – este un nod calitativ format de acestea: una verticală, principială, de Sus, invizibilă aproape, a cărei vibraţie este o esenţă sonoră ce se insinuează între “secţiunile transversale” ale Firii; cealaltă este orizontală, plastică, matricial-morfică, revărsată continuu în secvenţe tumultuoase, a cărei vibraţie se stinge prin amplificarea substanţei –aceasta este raţiunea pentru care fiecare entitate are “crucea” sa.

Interval” între lume şi cer, Muntele concentrează întreaga realitate principială din lumea formelor individuale prin densitatea simbolului, prin altitudinea aspiraţiei, prin complexitatea simplă a unităţii sale minerale şi vegetale, prin “răcoarea” privirilor interioare pe care le găzduieşte, prin “adâncul” Înaltului său; că se numeşte Muntele Meru sau Muntele Qâf (6), Muntele este întotdeauna Muntele Lumii prin punctul din vârful său cu care atinge Cerul în clipa întregii Manifestări – realităţi care exclud “limita” şi prin urmare “dimensiunea”, determinând trans-materialitatea prezenţei sale: masivă, copleşitoare, completă. Şi punctul şi clipa, lipsite de spaţialitate şi de durată, sunt generatoarele spaţio-temporalităţii.

În punctul în care vârful Muntelui atinge cerul se aprinde “un luceafăr”, un “purtător de lumină”, iar în punctul în care Muntele Qâf (sau Muntele Meru) atinge Cerurile se manifestă tendinţele Vortexului Universal care sunt “comprimate” în Stelele fiecărui Cer.

“Confluenţa apelor” este, totodată, o revărsare şi o iradiere de Har, de Binecuvântare, de influenţă spirituală, de Prezenţă divină, cu condiţia ca acest Istm să trezească în noi Poarta sau Porţile Duhului; cum doar Dumnezeu poate deosebi “apa de apă şi aerul de aer”, ceea ce se întâmplă într-o asemenea stare este supus necondiţionat discernământului, căci se află în noi, într-o curgere neclintită, neîncetat, şi “roua” Apelor de sus şi “valurile înspumate” ale Apei de jos, iar noi, prin cunoaştere adevărată, în care tehnica spirituală este decisivă, trebuie , la rândul nostru, să putem deosebi cele două Ape pe căi operative adecvate, dar care au un numitor comun: rugăciunea.

În acest Non-Loc, Istmul care uneşte şi desparte în acelaşi timp, ca orice poartă, se află MUNTELE – el însuşi o Poartă , o Cale, căci înainte de orice, un munte, oricare ar fi acesta, este în mod esenţial vestigiul rugăciunilor noastre care se alătură rugăciunilor pe care orice creatură le înalţă Domnului ca mod fundamental de existenţă.

MUNTELE este ceas al destinului, dar şi condiţia pogorârii Harului, a Providenţei, a Certitudinii şi a Adevărului. Disciplina mormântului reclamă exerciţiul extincţiilor repetate şi al “trecerilor” succesive de la o stare la alta , impunând disciplina călătoriei în amplitudinea altitudinii Muntelui. Fiecare potecă ce urcă în Înalt se toarce în Abis pe Axa lumii; luând direcţii diferite, se concentrează pe Vârful Muntelui, ţesând un văl de lumină care întovărăşeşte călătorul şi îi hrăneşte taina.

Aşadar, elementele esenţiale ale “neuitării” noastre sunt topite în realitatea tainică a unui peisaj: Muntele, la confluenţa celor două Ape, cu Steaua în văzduhul limpede al serii, aşa cum îl ghicim în destinul Crailor matheini – Muntele în care se retrăgea Paşadia periodic, sistematic, pentru a se putea plia principiilor adânc rajasice care îi
condiţionau fiinţa; Muntele “babilonic” din mijlocul “mării tumultuoase , tenebroase” pe care îşi oficia Pirgu misteriosul dans shivait, tamasic, al misiunii sale “reconstructive”- este un “munte” de “cadavre vii”, de eresuri, tocmeli şi pripeli care nu îngăduie nicidecum un răstimp al pocăinţei; Muntele de la malul Mării, sub cerul “în toată
albastra-i străvezime”, Pantazi aţintindu-şi “privirea asupra albei scânteieri a luceafărului răsărind”, contemplativ, pierdut în aerul diafan şi tare al rostuirii sale satwice. Cei trei Crai sunt mai legaţi de cele două discipline cu conţinut spiritual mai mult decât credem îndeobşte : Paşadia este un “mormânt al timpului”, Pantazi unul al “spaţiului” iar Pirgu cel al consistenţei carnale, parturiente a lumii noastre, “aceasta de jos”; toţi trei oficiază câte un pelerinaj, o călătorie spirituală conform identităţii lor operative în athanorul Creaţiei. Toţi trei stăpânesc cele două discipline pe treapta lor de competenţă şi “maturitate hermetică”.

Dacă Muntele şi Apa sunt prezente în mitul mathein aşa cum s-a arătat, unde oare şi în ce “văzduh” se află Steaua fiecăruia?

Steaua este în “cheia de boltă” a fiecărui Munte şi se oglindeşte “de taină” în Ape; este Polara care orientează operaţiunile specifice celor “trei Crai, mari-egumeni ai tagmei prea-senine, [care] slujeau pentru cea din urmă oară vecernia, vecernia mută, vecernia de apoi.” Dacă Muntele ia trei înfăţişări diferite şi se “localizează” emblematic
în cele trei lumi, dacă Apele sunt prezente în două ipostaze opuse şi recesivcomplementare, Steaua este una singură….. “în trei Feţe”! Sunt cele trei aspecte tainice ale Luceafărului! Aceasta înseamnă că interiorizarea Stelei esenţiale este strâns legată de prezenţa Muntelui – simbol amplu, complet şi complex al Realităţii.

…Şi , dealtfel, cum să poţi vedea Steaua dacă nu ai atins treapta viziunii directe a “eternului feminin”, dacă nu ai văzut-o pe Pena (7) – Doamnă a tainelor, Taină a Cerurilor şi a Pământului, Cer al Înaltului necuprins de minte omenească ?! Împărăteasă a Neuitării, Har al Stăpânului lumilor pogorât asupra noastră!

Sfidând şi spulberând limitele abjecţiunii, dezvăluie şi fixează Sublimul; mâlul gros cu parfum de Abis din care se naşte trecuta şi modesta “divă” de mahala a avut consistenţa Căii Lactee. Curgerea senină a privirii ei se unea cu Apele de sus prin carnea ei dospită şi părăsită înainte de vreme. Apa de jos, groasă, grea, se tânguia de dorul unui
Munte pe care-l vedea fără încetare, pe care-l urmărea cu privirea în cele mai teribile clipe, totdeauna “cele de pe urmă”, dar nu s-a răstignit pe “axa lui polară” decât în momentul amintirii Parusiei; în momentul morţii ei pământene, adevăraţii săi ochi s-au deschis larg, spre văzduhul inimii sale calitative concentrând cel mai înalt suspin al Substanţei şi eliberând-o. Ultima imagine a Penei este o Panaghia –era cu siguranţă o noapte senină, cristalizată de ger, de vineri, cu Steaua strălucitoare, “purtătoare de lumină” deasupra nevăzutului MUNTE al Lumii; piscul acestuia găzduia acum cea mai înaltă, sfântă nuntă : adormirea Penei!

Călătoria “minunată” pe care a făcut-o Pena din Caverna lumii pe Vârful Muntelui, a lăsat un vestigiu cu acelaşi grad de mister ca şi originalul : Divina Ţaţă (8) – “sufletul maichii” sau, mai degrabă, “suflul Maicii” ; prezenţă tainică, tutelară, născută din ceaţa unei dimineţi autumnale dinaintea răsăritului Aurorii, Divina hrăneşte un amurg perpetuu în care se simt vibraţiile Muntelui, susurul Apelor şi “adierea” Luceafărului. Funcţiune încarnată, trece abia simţit prin aburul mercurial al lumilor iscând uimirea şi lecuind tristeţea, legând şi dezlegând “tocmelile şi pripelile” unei lumi care-şi pregăteşte sfârşitul şi care nu poate să asiste decât neputincioasă la naşterea alteia. Distribuind cu graţie roluri şi măsuri, veghind la “cuminţenia smintelii” celor care ştiu ceea ce trebuie ştiut, matroană şi patroană, ea rânduieşte aşteptările noastre şi îngrijeşte neputinţa prost gestionată de nerăbdarea fiecăruia. Cu siguranţă, privirea ei este una ce nu poate fi uitată dar nici recunoscută într-un raport precis spaţio-temporal; vine de pretutindeni şi pentru totdeauna, pentru fiecare şi pentru toţi, căci izvorul ei este lăuntric, adâncit în firmamentul interior.

Vestigii ale Muntelui Qâf formează o constelaţie în jurul Oraşului Sfânt (Mecca); dar trei sunt cei mai importanţi: “Muntele Luminii” (Jabal an-Nûr), în care se află peştera Hira, unde a pogorât Cuvântul lui Dumnezeu asupra Profetului; “Muntele Milosârdiei divine” (Jabal ar-Rahma), unde îşi află Pacea pelerinii; “Muntele regăsirii şi
al ultimei predici” ( ‘Arafat), unde s-au întâlnit Adam şi Eva după izgonirea din Paradis şi unde şi-a încheiat Profetul Muhammad misiunea sa pe pământ, pecetluind-o cu ultima Khutba. (9) Oare pe care din cei trei munţi – trei aspecte ale Muntelui Lumii, s-ar putea întâlni Panaghia –Fecioara Prea-Sfântă?

În călătoria noastră totdeauna sfârşită înainte de a o începe, privirea ei este cel mai de preţ dar la care putem spera….”întunerec din întunerecul cel mai nepătruns al unei nopţi fără de lună, adânc din adâncurile mărilor fără de fund, foc şi lumină din lumina şi focul luceferilor celor mai strălucitori, duioşie şi blândeţă din ochii îngerilor ce stau la dreapta lui Dumnezeu…” . Aşa o descrie Calistrat Hogaş în scurta şi enigmatica sa creaţie “Simplă amintire”. Asemenea privire întâlnise cu douăzeci şi trei de ani în urmă şi eroul său în împrejurări care se leagă strâns de “legenda Panaghiei” – mitul Fecioarei- Munte; o privire pe care , în mod cât se poate de firesc nu o poate uita şi a cărei prezenţă o simte decisiv, suveran întemeietoare de “Viaţă nouă”, căci momentul în care a avut fericirea să o întâlnească este cel mai înalt cu putinţă pentru un “aspirant” : a şasea zi a lunii august – Schimbarea la Faţă a Domnului şi Mântuitorului Christos.

….De aceea şi noi căutăm cu “ochiul inimii” Muntele din altarul fiinţei noastre, rătăcind uimiţi pe istmul dintre Ape şi “asimţind” nestinsa Stea a celei mai arzătoare dorinţe care ne ţine în lumea aceasta şi care ne poate conduce la Cerul cerurilor; sperăm în împlinirea oracularei şi tainicei formulări ce aparţine celui mai misterios scriitor al
literaturii noastre, cel mai puţin cunoscut în adevăratele sale coordonate spirituale – Ion Creangă: “Am fost şi am văzut; era şi nu era. A zis c-a veni dacă n-a veni…Se vede c-a venit de n-a mai venit!” (10)

* * *

Într-un amurg adânc de vară şi de lume, la poalele unui munte care mai păstrează un imperceptibil ecou “celtic”, am întrezărit Clipa pe care îngerul acelui loc o primise de la Arhanghel; nu am îndrăznit să-l privesc şi cu atât mai puţin să îl ating……..dar el mi-a mângâiat singurătatea şi tristeţea, încântându-mi inima cu melancolia sa albastră şi cu surâsul său bine-vestitor; mi-a fost foarte greu să mai plec şi am rămas pentru totdeauna “însemnat” în duhul Muntelui.

18 august 2006 – Moeciu de Sus

 

Note:

(1) Muntele Horeb, din Peninsula Sinai, unde Moise a primit Decalogul.
(2) Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche”, cap. Cele trei hagialâcuri – în Opere, Fundaţia pentru literatură şi artă Carol II, Colecţia “Scriitori români contemporani”, 1936.
(3) Simbol hermetic al Sfântului Graal şi nume al unui Ordinului iniţiatic.
(4) Sufism; “ansamblul căilor contemplative care se bazează pe formele sacre ale Islamului. Prin corespondenţă un arab ar putea vorbi despre “tasawwuf creştin “ sau despre “tasawwuf iudaic” pentru a indica esoterismul respectivelor tradiţii.” (T.Burckhardt : “Introduction aux doctrines esoteriques de l’Islam”)
(5) “Istm”, “interval”.
(6) Muntele Meru şi Muntele Qâf , care sunt menţionaţi de tradiţia hindusă şi, respectiv, de cea islamică, reprezintă Centrul Lumii.
(7) Personaj feminin (misterios) din roman (numele întreg: Pena Corcoduşa)
(8) “Coana”Masinca Drângeanu- un alt personaj feminin din acelaşi roman şi care apare şi în nuvela “Sub pecetea tainei”.
(9) “Predică”- în limba arabă- rostită de imam în timpul rugăciunii comune din ziua de vineri – zi “liturgică” pentru
musulmani.
(10) Însemnare a homericului povestitor, găsită după moartea sa, alături de o altă formulare, de acelaşi “calibru” simbolic: “Toate zilele au sfinţi, numai nopţile sunt ale noastre!”

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialeCronicăPromovate

Cronică literară, ședintă de Cenaclu I.L.Caragiale, 18.11.2019

Cen2

Simfonia toamnei caută versurile ruginii, în ritmurile proprii. Poeții s-au adunat pentru a așeza piesele puzzelului tomnatic în vederea trăirii sensului literar.

”Revista Presei”, binecunoscuta rubrică de început a cenaclului, prezentată de președintele acestuia, Ioan Vintilă-Fintiș, cuprinde secvențe editoriale din revistele ”Cronica Veche”, ”Argeș”, ”Luceafărul de dimineață”, ”Weekend” , ”Apostrof”, ”Cafeneaua Literară” și altele. Fintiș informează colegii despre starea actuală a antologiei cenaclului, încurajându-i să își expună punctl de vedere referitor la copertă și structura volumului.

Rubrica ”Cel mai recent poem” descarcă resursele creațiilor universului literar al celor prezenți. Katy Enache recită ”Mânjii”, Maria Udrea ne încântă cu ”Agățați de efemeritatea vieții”, iar Luminița Bratu își multipică sensibilitatea într/un poem de dragoste. Georgeta Popescu ne hrănește spiritul național declamând ”Treziți-vă, români!”, fiind urmată de poeții Blanca Trandafir, Ramona Müller și Corin Culcea.

”Cronica unui film” ne recomandă de către titularul acesteia, Mihai Ioachimescu, pelicula ”Visătorii” (1987) avându-i ca protagoniști pe inegalabila Cher (în rolul contabilei Lorreta Castorini) și pe Nicolas Gaje (în rolul lui Ronny Cammareri). Filmul a câștigat u
trei premii Oscar, încasând într-o jumătate de lună 91 milioane de dolari.

Rubrica ”Poet în recital” ne dezvăluie două dintre volumele de versuri ale lui Ioan Vintilă Fintiș, membru al Uniunii Scriitorilor din România. ”Fântânile frigului” , cu o grafică aparținând lui George Dumitru, ed. Tracus Arte, cuprinde realități transfigurate într-un context liric cu prozodie clasică, dar și vers liber. Interiorizarea dramatică este o căutare a revelației și un refugiu compensat metaforic. Succesiunea generațiilor precum și redescoperirea cotidianului constituie înaintări spre sine, introspecții complexe oglindite în voluml ”Dealul”, cu o grafică ce îi aparține lui Cristi Anghel. Ioan Vintilă Fintiș ne recită câteva din poemele de forță: ”Baladă pentru Hawaii”, ”E toamnă pe muntele uitat într-un balcon”, „Zăpezile fecioare”, ”Fantezie albastră”, ”Constelațiile frigului” și ” Dealul om”. Absent la ultimele ședințe ale cenaclului, având ca activitate ”campionatul cu cazmaua”, ”boierul de la Finta” readună câteva amintiri ale festivalului ”Potcoava de aur”, câteva momente petrecute alături de soții Gabriela și Eugen Petri, precum și secvențe sentimentale cuprinse în cartea ”Bufonul și KlaRaRegina”.

Gabriela Petri consideră, că deși dimesiunea introspectivă a poemelor este evidentă, totuși ”sentimentul de pustiu, de retragere în sine”, textul creează atmosfera de ”lume pierdută”. Mihai Ioachimescu apreciază tema dragostei prezentă în scrierea lui Fintiș, o temă universală și existențială în același timp.

Eseul săptămânii ”Legea” al lui Florin Manole restituie o pistă interpretativă proprie asupra prejudecăților conceptuale și ale păcatului în sine. Pornind de la afirmația surprinzătoare și controverstă a lui Ion Stratan, în cadrul unei întâlniri cu elevii Liceului Nichita Stănescu, conform căreia ”poezia lui Mihai Eminescu este amorală”, opiniile converg spre întețelegerea termenului ”amoral”.

”Amoral e spiritul legii până când mirajul iubirii devin cerul înstelat ce sălășuiește în inima mea.
Morala ce se instituie ca urmare a scoaterii omului din curgerea vieții naturale și ca urmare a faptului de fi condamnat natura și pe noi înșine, îl însingurează pe om și nu-i oferă nicio soluție. Faptul că distingem între bine și rău, de asemenea, nu ne ajută nici să îndreptăm natura, nici să facem ca binele să triumfe.”
În raportul de transcendență, unitatea variabilă a păcatului face ca omul să devină finit și să sfârțsească cu problema răului. Consistența viului fundamentează anihilarea rădăcinii răului.

Teodoru Ghiondea consideră că în mentalitatea europeană, percepția religioasă și psihologică a ființei umane au la bază originea naturii tragice a existenței. Ceea ce nu are sau nu se află într-o relație nu are o dinamică. Dumnezeu este atotposibilitate, iar pe calea desăvârșirii omul gustă din ”pomul vieții”, alegând calea morală. Sub semnul finitudinii, ”înțelepciunea înseamnă a învăța să mori” (Platon). La nivel ontologic, iubirea există prin credința unui Dumnezeu personal, pentru că viața noastră este o moarte care se prelungește, o moarte în cascadă. În gândirea de tip metafizic nu este vorba de un Dumnezeu personal, deoarece principiul este impersonal. Problema păcatului nu este o problemă de metafizică, ci este una strict religioasă, deoarece imperfecțiunea rămâne mereu duală. Deoarece omul modern simte tragic, acesta simte permanent nevoia de reechilibrare. Zmaranda evocă parabola sămânței: ”Bobul de grâu, dacă nu putrezește nu dă roade.”

În finalul ședinței, Nicu Drăgulin ne citește din ”Moromeții” lui Marin Preda, secvența comerțului cu cereale la munte.

Bucuriile simple despică zidurile cele mai înalte. Noi ne îndepărtăm în ritmurile repetițiilor pentru Jazz Festival…e noiembrie sortit…

(Ramona Müller)

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialePromovate

Cronica cenaclului literar I.L. Caragiale – 4 noiembrie 2019

smart

Cenaclul a inceput cu prezentarea cartii de proza scurta a doamnei psiholog Ema Petrescu ,”Iubiri printre stele”, carte cu accente de nuvela intiatica, ce are ca tema iubirea, universul dar si civilizatiile extraterestre.

smart

Scrisa simplu, dar nu simplist, cartea pune in discutie valoarea iubirii adevarate, a invaziei tehnologiei pe planeta pamant, invazie ce risca sa ne rapeasca orice urma de umanitate.

Autoarea reuseste sa isi aduca experienta ei de psihoterapeut in povestile scurte dar pline de esenta si de simboluri, povesti ce au rol de vindecare undeva la nivel cuantic a fiintei umane, atat de ratacita in acest secol.

Practic, cartea continua procesul terapeutic pe care un psiholog il practica in cabinetul lui, de aceea ea are valoarea unui catharsis.

Eseul domnului Teodoru Ghiondea despre eros ne pune fata in fata cu intrebarea – ce este iubirea – si cum ne poate ajuta ea sa ajungem la divinitate?

smart

De-a lungul vremii, Platon, Socrate si alti filozofi si sofisti au incercat sa raspunda la aceasta intrebare deloc simpla. Raspunsul este clar unul singur: doar prin iubire putem atinge divinul pentru ca divinul este o manifestare a iubirii, caci fara iubire suntem nimic, cum zice Apostolul Pavel:

Şi de-aş avea darul proorociei şi tainele toate de le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de-aş avea atâta credinţă încât să mut munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt!

Pornind de la Platon si terminand cu Divina Comedie a lui Dante, domnul Ghiondea ne duce printr-un carusel al filozofiilor si al religiilor, in felul sau unic si inconfundabil.

smart

Finalul eseului este unul grandios, un final ce pune in valoare femeia si rolul ei de Madona divina, femeia Beatrice, cea fericita —beata-in italiana, cea care il conduce pe Dante afara din padurea deasa si intunecata…. padurea fiind un simbol evident al intunericului in care sta mintea umana.

In final totul poate fi rezolvat, cu conditia sa cauti o iesire din negura propriei paduri, iar iesirea de multe ori se poate produce printr-un spirit feminin.

Inchei intr-o cheie antica, dar nu atat de antica incat sa nu poate fii inteleasa:
Iubirea este intr-adevar, doar ea, motorul care misca sori si stele.
L’amor che move il sole e l’altre stelle.
DANTE ALIGHERI-DIVINA COMEDIE

(Gratiela Avram)

mai mult
1 2 3 4
Page 1 of 4