Cenaclu - Cronica

Sub semnul unei calde atmosfere de vacanță, Cenaclul Literar „I.L. Caragiale” Ploiești s-a reunit pe terasa Alive Lounge în cadrul a două ședințe intense, atractive. Dincolo de relaxarea specifică sezonului, întâlnirile au menținut rubricile tradiționale și dezbaterile de idei, rămânând consecvente/ dedicate zilei de luni (pentru ca săptămâna să înceapă sub cele mai bune auspicii), moment perfect pentru a elibera în lume noile creații ieșite din laboratoarele intime ale autorilor.

Ședința din 6 iulie 2026: Onirism, istorie siberiană și culise teatrale

Prima întâlnire a lunii a stat sub semnul lirismului și al dezbaterilor conceptuale.

Cea mai recentă creație a deschis seara. Au citit din creațiile proprii: Luminița Bratu, cu versuri de o sensibilitate aparte, Liana Sprânceană (cu poemele Darbuka și Uneori), Emilia Luchian (cu tulburătoarele poeme Anima mundi și Copacul care se întoarce), Gigi Stănescu, adăugând tușe personale peisajului poetic al serii. Lecturile au generat o discuție adiacentă captivantă despre influența oniricului asupra actului de creație și asupra creatorilor înșiși.

Seara a continuat cu rubrica tradițională, 11 minute de istorie, în cadrul căreia lectorul permanent, Emilia Luchian, a propus o incursiune fascinantă în înghețata Siberie, dezvăluind repere din viața și cultura populației evenki.

În cea de-a doua parte a întâlnirii, Gabriela Petri a prezentat o cronică exhaustivă și personală a Festivalului Internațional de Teatru – Sibiu 2026, descriind experiența trăită atât în sălile de spectacol, cât și în spațiile stradale. Perspectiva ei a fost completată și nuanțată ușor polemic de Eduard-Gabriel Tănase, un alt participant la festival, ale cărui percepții diferite au dat naștere unui dialog constructiv și avizat.

Ședința din 20 iulie 2026: Încercările ploii și anatomia generațiilor

Cea de-a doua ședință a demonstrat că pasiunea pentru literatură învinge intemperiile. Deși reprizele repetate și înverșunate ale unei ploi torențiale de după-amiază amenințau să strice planurile, cei mai îndrăzneți dintre membrii cenaclului s-au încăpățânat să apară pe terasă.

La rubrica„Cea mai recentă creație”, atmosfera a devenit efervescentă: Adrian N. Ionescu, proaspăt revenit din mirajul Teișanilor, a dat glas celor mai recente poeme scrise de prietenul său, poetul Adi Serafim (Întreabă-mă Doamne  îngrijorat și La o adică); Amalia Melnic a încântat asistența cu o proză scurtă scrisă în stilul ei caracteristic, marcat de accente ironice fine;  Sorana Brucăr a recitat versuri pline de mister, ale căror titluri s-au lăsat subtil căutate de public și de autoare; Liana Sprânceană a navigat între genuri literare, oferind poezie (Crisalida) și proză scurtă (Kintsugi); Ramona Müller a lecturat poemele Atlas cu bărbații care dispar și Ventralia.

Un moment amar-memorabil l-a reprezentat tentativa Doinei Ofelia Davidescu de a citi proza Umbrele așteptării. Din păcate, zgomotul infernal al ropotelor de ploaie căzute pe acoperișul terasei a acoperit vocea autoarei, întrerupând acțiunea fiind întreruptă brusc. „Aplauze cerești” au salutat textul și au făcut-o pe autoare să tacă. Probabil că așa trebuia să se întâmple.

Lecția de poezie din această a doua parte a lunii a adus un moment interactiv și amuzant. Ploaia se potolise și vocile se puteau auzi. Tema serii a fost lansată de către Doina Ofelia Davidescu sub formă de provocare, fără a menționa inițial numele autorului, cerând asistenței să-i descopere identitatea doar prin intermediul indiciilor și al versurilor citite. La scurt timp, exercițiul de intuiție literară s-a încheiat, cei prezenți recunoscând, în majoritate, universul inconfundabil al poetului Emil Brumaru, din a cărui biografie și operă au fost prezentate ulterior scurte detalii.

Pentru a ne aduce aminte farmecul inegalabil al celui care s-a numit pe sine un „cerșetor de cafea” și a devenit, de fapt, un boier al spiritului și al cuvântului românesc, propun din creația lui Emil Brumaru- alchimistul detaliilor și cartograful „rezervației de îngeri”:

Aveai părul lung până la cer

Aveai părul lung până la cer
Atârnai de dânsul pe pământ
Mă gândeam să-ți mângâi trupul sfânt
Sânii cu sfială să ți-i cer
Coapselor închise să mă-nchin
Să le-ating uimit ce albe sunt
Doar cu floarea grea a unui crin
Să le-mbrățișez îngenunchind
Și apoi ca fluturii să pier
Luat de după-amiază și de vânt
Aveai părul lung până la cer
Spânzurând de dânsul pe pământ…

 Cântec naiv

De ce nu vrei să-nnebunești la ora cinci?
După-amiază când e-atât de bine
Și în sufrageriile adânci,
Să faci, pe preșuri, tumbe dulci cu mine?
M-aș milogi-n dulapuri vechi să-ți pui
Rochia moale și, rămasă goală,
Ne-am bate cu lichioruri amărui
De chimion și mentă glacială.
Iar către amurg, făr-a mai ține minte
Cine suntem, aproape de mătasă,
Îngenunchind pe paturile sfinte,
Am da, cu sufletele noastre, foc la casă.

Lectura de cenaclu a încheiat seara sub semnul eseisticii. Liana Sprânceană a lecturat, supunând dezbaterii un eseu intitulat Timpul trecut conjugat la prezent. Acesta a debutat cu un preambul teoretic axat pe „Teoria generațiilor” în filosofie și sociologie, invocând nume de referință precum William Strauss și Neil Howe, dar și gânditori clasici ca Auguste Comte, Antoine Cournot, François Mentré și Karl Mannheim.

Dincolo de acest cadru conceptual, eseul propriu-zis a constat, mai degrabă, într-un text literar plin de sensibilitate, în care autoarea a aruncat o privire retrospectivă asupra relațiilor umane și asupra modului în care a evoluat comunicarea dintre generațiile secolului trecut și cele din prezent. Textul observă o trecere dureroasă: de la dialogul natural, cald și lipsit de rezerve din trecut, s-a ajuns la comunicarea deficitară și minimalistă de astăzi, în care tehnologia ne izolează pe fiecare în propria „bulă”. Concluzia Lianei Sprânceană a subliniat că dinamica interacțiunilor dintre generații rămâne o provocare fascinantă și extrem de complexă în contextul accelerat al prezentului.

Argumentele de final ale eseului Lianei Sprânceană nu au convins însă pe deplin audiența, stârnind discuții efervescente și o polemică vie în rândul membrilor. La dezbateri au participat activ cei prezenți intervențiile lor accentuând sau atenuând polemica, după caz. Discuțiile au adus în fața autoarei noi unghiuri de abordare și argumente solide de studiu — fiind invocat de către Florin Manole inclusiv spiritul critic al lui Montaigne —, oferind un fundament valoros pentru o mai bună înțelegere a conceptului de eseu și o necesară regândire a temei.

A fost o lună iulie capricioasă, boemă și provocatoare, care ne-a dat certitudinea că laboratorul de creație al Cenaclului nostru funcționează indiferent de caniculă sau furtună.

Au participat: Amalia Melnic, Sorana Brucăr, Diana Petroșanu, Ramona Müller, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Adrian N. Ionescu, Dan Simionescu, Dan Constantin.

Fotografii: Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu

Invitație, afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Mă gândeam, folosind ca model un clișeu demodat și sentimental: ce s-ar mai putea spune despre cineva – în cazul nostru, omul risipitor, vivant, imprevizibil, și poetul profund, inimitabil, visător, Nicolae Stanciu – la un an de când nu mai este un jongleur al aleselor cuvinte, ci doar călătorește în ceruri, pe un drum de stele?
Că a fost un om bun, un talent remarcabil, un prieten desăvârșit și amuzant, un frate preocupat și inimos, un tată atipic dar prezent, că a avut ocazia să se întâlnească cu Salvatore Quasimodo și câteva dintre poeziile sale au primit aprecierea scriitorului premiat cu Nobel…?

Alături de toate acestea i se datorează implicarea, cu trup și suflet în viața Cenaclului Literar „I.L. Caragiale”, pe care l-a și condus o perioadă importantă. De aceea, dar nu numai, Asociația Culturală 24 PH ARTE Ploiești a găsit de cuviință că o întâlnire „In Memoriam” e un gest mic de venerație pe deplin meritat de amintirea dragului literat al comunității noastre.

În sala Studio a Filarmonicii, într-un amestec omogen de emoții și amintiri, s-au strâns, la ceas de seară și de taifas sentimental: cenacliști vechi și noi, membri ai familiei, prieteni și apropiați.

După o scurtă introducere în atmosferă, la propunerea amfitrionului – Leonida Corneliu Chifu, s-a ținut un moment de reculegere care a atins cu pană de înger trist asistența. Apoi, rând pe rând, o bună parte din invitați au fost prezentați pe scurt și au luat cuvântul, amintindu-l cu noblețe, sinceritate și cu bucuria de a-l fi cunoscut pe al lor Nae Stanciu.

Ioan Corneliu Dinu consideră relevante conversațiile și dialogurile avute, de regulă, în limba lui Caragiale – pe care, fără falsă modestie, amândoi o stăpâneau cum nu se putea mai bine, în umbra universalității matematicii.

Emilia Luchian a prezentat, cu mare emoție, un dar prețios și cu adânc înțeles din partea poetului: o mică lanternă de culoarea bronzului care a așteptat cuminte într-un sertar, „purtând pe umeri praful secretelor”. A adus și un text emoționant – sub cupola unor metafore perfecte, pentru ziua de azi, când „foaia albă cere lumină”, căci mica lanternă se aprinde singură uneori, „ca un far de buzunar”, pentru „rătăcirile ce aveau să vină”.

Traian D. Lazăr ne prezintă sinuoasa și interesanta rută a biografiei și operei lui Nae Stanciu. Totul începe din vremea tinereții lor, printr-o prietenie ce a debutat prin interpus – mai exact, prin vărul său, viitorul scriitor Nicolae Turtureanu. A urmat reîntâlnirea miraculoasă de la Iași, în cadrul aceleiași universități, și, mai apoi, stabilirea în Ploiești – un oraș considerat atunci și acum lipsit de o perspectivă culturală demnă de luat în seamă, deși prin cenaclurile ploieștene trecuseră, de-a lungul timpului, ca niște vise frumoase, nume celebre.

Distinsul invitat regretă că nu a avut instinct de istoric în perioada școlară, căci „altfel am fi avut ocazia de a citi acum minunatele poezii de început ale poetului, desigur, cu teme adecvate vârstei”. De altfel, în perioada studiilor universitare, Nae Stanciu era considerat „speranța poeziei românești”, aspect confirmat și de amintirile criticului literar Teodor Codreanu.

Vorbitorul a subliniat critic faptul că „Ploieștiul nu este un oraș cultural”, iar cenaclurile existente (atât cele de atunci, cât și cele de acum) nu au o „deschidere către național”. În acest context, scriitorilor le revine datoria personală de a se afirma și de a se face cunoscuți dincolo de granițele provinciei, mai ales că lipsa unei reviste literare autentice este profund descurajantă. Traian D. Lazăr regretă că viața a pus presiune pe debitul poetic al autorului, tocmai din cauza absenței unui mediu favorabil.

Dacă în concepția vorbitorului există două categorii de poeți, cei „născuți” și cei „făcuți”, Nae Stanciu a ocupat cu naturalețe un loc în prima categorie. El a scris o poezie religioasă și de stare sufletească, trăind poezia, iar nu construind-o. După venirea sa în Ploiești, Traian D. Lazăr a făcut eforturi constante pentru promovarea lui Nae Stanciu la nivel național, prin realizarea de prefețe, cronici critice ale volumelor și prin susținerea afirmării sale în reviste literare de prestigiu. În final, acesta apreciază scriitura lui Nae Stanciu care, deși puțină cantitativ, este extrem de valoroasă, fiind redactată cu gingășie și delicatețe, exprimându-și totodată regretul că nu a apărut un moment potrivit pentru republicarea întregii sale opere.

Gheorghe Stanciu, fratele mai mare al poetului, ne-a relatat cu glas blând și molcom secvențe amuzante din copilăria și tinerețea lor, perioadă în care i-a fost adesea confident. Nopțile de vară petrecute pe prispa casei, ascultând poveștile interminabile ale lui Nae despre istoria Romei sau cultura greacă, au rămas memorabile. Atmosfera era cu atât mai deosebită cu cât frații au fost crescuți doar de o mamă singură (tatăl fiind pierdut pe front), o femeie profund religioasă, care considera că cititul cărților vine de la „Satana”.

Cu toate acestea, Nae și-a urmat drumul: a citit enorm și a câștigat numeroase concursuri școlare literare. Fratele său a evocat cu mândrie și nostalgie aceste episoade, culminând cu întâlnirea providențială de la Constanța cu scriitorul Salvatore Quasimodo, laureat al Premiului Nobel, care i-a apreciat poeziile. Vorbitorul a scos în evidență preocuparea neîncetată a fratelui său pentru lectură și poezie, o pasiune cultivată în ciuda faptului că în casa părintească nu existau cărți, radio sau televizor.

Gheorghe Stanciu a amintit cu recunoștință că Nae a fost cel care l-a îndrumat profesional către zootehnie. Totodată, a subliniat că decizia ulterioară a poetului de a veni la Ploiești a fost sinonimă cu o dureroasă „îngropare în provincie”. În final, acesta a evocat cu plăcere o discuție purtată pe seama scriitorului Mario Vargas Llosa între poet și fiul său, recunoscând în amândoi aceeași patimă neobosită pentru citit.

Cunoscutul epigramist Constantin Tudorache, efervescent ca șampania abia turnată în cupă, a captat atenția micuței arene cu spiritul său ales. Discursul său a debutat în forță cu o epigramă cu tâlc:

„În lumea asta infernală,
Cu nebunia în derivă,
Prefer greșeala personală
Decât prostia colectivă!”

Din dialogurile lui cu poetul Nicolae Stanciu au țâșnit flash-uri de memorie superbe, cum ar fi cele ivite pe marginea lecturilor din Gabriel García Márquez: „Forța invincibilă care împinge lumea înainte nu este iubirea fericită, ci aceea neîmplinită”. La acest citat, găsit și prezentat cu uimire de Nae Stanciu, epigramistul i-a adus în contrapartidă două aforisme memorabile aparținând lui Vasile Ghica: „Cele mai tulburătoare iubiri se derulează în contumacie” și „În inimile multor oameni, jilțul iubirii ideale rămâne toată viața neocupat”.

Alocuțiunea a alunecat apoi spre zona sacră, epigramistul amintindu-i prietenului său de pilda Apostolului Pavel: „Trupul este cortul lui Dumnezeu.” Ca o extensie lirică a acestei idei, Nae Stanciu a deschis un volum de poezii de Ștefan Dimitriu, pe care îl avea întâmplător asupra sa, și i-a citit:
„Trup al meu, m-ai luat în primire/ Din chiar clipa nașterii mele,/ Într-o zi de mai cu flori de zăpadă,/ Și iată-mă acum,/ Aproape să mă lepăd de tine/ Ca șopârla de coadă.”

Evocând marii clasici, cei doi mărturiseau că preferă poezia lui Baudelaire și Rilke. Însă firul roșu al serii a rămas meditația asupra finitudinii. În prefața volumului „Moartea este o minciună”, scris de vorbitor, se poate găsi următorul paragraf elocvent: „Moartea a fost o preocupare circadiană obsesivă a omului din cele mai vechi timpuri până la venirea lui Iisus Hristos, cel care a spus: «Eu sunt Calea, Adevărul și Viața»”. În aceeași carte, Nae Stanciu semnează o pagină întreagă impregnată de metafore profunde: „Viețile noastre, pești aurii în râu de întuneric”, „Balerină vicleană, coboară moartea dintr-un surâs” sau „Fără odihnă, pe covoarele vieții, cu pas voievodal coboară moartea”.

O altă lectură preferată de cei doi interlocutori era cea a lui Stanisław Jerzy Lec, din care Nae Stanciu a citat: „Numai atunci anonima este valabilă când cel care a scris-o este un nimic”. Prompt, epigramistul i-a răspuns cu o definiție proprie: „Ce este scrisoarea anonimă? E o răutate pusă pe hârtie, între lașitate și ticăloșie”.

Deși le plăceau și distihurile lui Vadim, discuția s-a întors tot la versurile de o melancolie amară ale lui Ștefan Dimitriu:

„Pomul vieții se usucă,
Ne cad moarte la picioare
Zilele – cireșe negre,
Și pietroase, și amare…
Doar câțiva oameni sfinți care se roagă
Țin în spinarea lor planeta întreagă.
Când te simți mai singur și îți e mai greu,
Pune-ți, Doamne, capul și pe pieptul meu…”

Distinsul invitat Constantin Tudorache a încheiat într-o notă de o profundă solemnitate, amintind de cuvintele prin care Michelangelo își definea propria existență și artă: „Nu este gând în care să nu fie dăltuită moartea”.

Actorul Ilie Gâlea, un prieten apropiat al poetului Nae Stanciu, a preluat ștafeta imaginară a mărturisirilor. Acesta din urmă a fost descris drept o prezență plină de viață și cu un glas puternic. De altfel, pe cei doi îi lega o veche prietenie, din cercul lor făcând parte și regretatul actor Lupu Buznea.
Charismaticul actor a rememorat cu emoție întâlnirile culturale în care drumurile lor s-au intersectat, subliniind felul în care vivantul poet reușea întotdeauna să se facă remarcat datorită unui farmec incontestabil. În cadrul evenimentului, actorul a recitat cu sensibilitate două poezii deosebite (Jocul de-a viața, Întoarcerea în sat) incluse în calendarul cultural de colecție alcătuit de Adrian Zagorodnei.

Adrian Zagorodnei s-a așezat cu aerul său natural boem pe pupitru, pornind șirul amintirilor. Prima evocare a fost legată de momentul în care, într-unul dintre numerele revistei „Atitudini vechi și noi” a lui Gelu Ionescu, a apărut un material de excepție, alcătuit prin grija și preocuparea lui Traian D. Lazăr și a lui Marin Constantin. Acest articol așeza poezia lui Nae Stanciu în oglindă cu cea a celebrei Emily Dickinson.

Ulterior, un montaj realizat în glumă prin alăturarea fotografiilor celor doi poeți a dat naștere ideii unui album inedit, care să reunească imagini din diversele împrejurări ale vieții lui Nae Stanciu, alături de prietenii de-o viață, printre care și Nino Stratan.  Albumul cuprinde instantanee din tinerețe, dar și din ultima parte a vieții, iar ultima fotografie este cea în care poetul Nae Stanciu apare elegant, la costum și cu cravată.

Adrian Zagorodnei a povestit și despre aventura găsirii editorului – devenit de negăsit în ultima vreme –, culminând cu momentele de așteptare tensionată în fața porții acestuia, într-o dimineață foarte devreme. O altă mărturisire emoționantă a serii a fost legată de concepția copertelor albumului pe care, Alexandra, nepoata poetului, a realizat o reproducere remarcabilă după celebra gravură „Lupta lui Iacov cu Îngerul” de Gustave Doré.

A urmat Octavian Onea, care s-a adresat direct poetului, ca și cum acesta ar fi fost prezent: „Salut, Nae! M-am trezit copleșit de un ocean de amintiri, care sunt atât de vii în sufletul meu!”.
Vizibil emoționat, el și-a început alocuțiunea povestind un episod deosebit din tinerețe. Pe atunci, fiind nevoit să accepte un post de propagandist în învățământul politic, nu a putut scăpa de această sarcină ingrată până când Nae Stanciu nu s-a oferit voluntar să îi ia locul. Octavian Onea a presupus că motivul real pentru care poetul a acceptat acel rol ideologic a fost dorința de a-și proteja familia și viitorul, mai ales în condițiile în care fiul său se orienta către o carieră teologică – un parcurs extrem de sensibil în acea epocă.

Preotul Dragoș-Gabriel Stanciu, fiul poetului, s-a adresat publicului cu o profundă emoție, modestie și respect. El a mărturisit că cei prezenți în sală reprezintă adevăratele „mituri ale copilăriei” sale, amintindu-și cum tatăl său l-a învățat de mic să aibă o prețuire deosebită pentru lectură și pentru scriitori.

În cadrul evocării, el și-a descris tatăl ca pe un părinte autoritar în anumite privințe, dar care i-a acordat totuși o deplină libertate socială și intelectuală. Din punct de vedere financiar, l-a creionat ca pe un antreprenor păgubos, care a ajuns de câteva ori la limita falimentului total. Una dintre aceste ocazii memorabile a fost aceea când a cumpărat o întreagă ediție a „Istoriei românilor” scrisă în limba maghiară, din care nu a reușit ulterior să vândă niciun exemplar.

Deși inițial a acceptat cu mare greutate decizia fiului de a urma o carieră teologică – conștient de consecințele politice aspre pe care regimul le-ar fi impus asupra familiei –, temerile sale s-au adeverit.

 În ciuda firii sale nonconformiste și a vieții boeme pe care o ducea, Nae Stanciu nu și-a ignorant familia. Atunci când soția sa s-a îmbolnăvit, i-a fost alături necondiționat, îngrijind-o cu devotament până la sfârșit.

Dragoș-Gabriel Stanciu a subliniat că tatăl său și-a contaminat toți apropiații cu „virusul culturii”, adăugând că cel mai fericit loc de muncă din viața poetului a fost cel de la bibliotecă. Cu o eleganță deosebită, fiul a refuzat să emită judecăți despre talentul literar sau despre cărțile părintelui său, preferând să vorbească despre omul din spatele versurilor. În final, el a subliniat că gestul prietenilor de a-i realiza acel album de fotografii i-a prelungit vizibil viața, devenind o bucurie constantă în ultimele sale zile.

Minel-Ghiță Mateucă a evocat întâmplările care l-au legat de Nae Stanciu și de fiul acestuia, recomandându-se, înainte de toate, prin perioada în care a activat în calitate de cronicar literar la Revista Altphel – o etapă marcată de o totală libertate de exprimare, lipsită de cenzură. Vorbitorul a nuanțat conceptul de oraș cultural, argumentând convingător că și centrele urbane de provincie (Târgoviște, Ploiești) își pot asuma cu mândrie o astfel de identitate. Apoi a prezentat cele trei volume semnate de Nicolae Stanciu: două cărți de versuri și un album de fotografii (realizat cu ajutorul prietenilor, o parte dintre aceștia fiind prezenți la comemorare), subliniind totodată personalitatea vulcanică a autorului, un om care „a ars” în permanență pentru artă.
Scriitorul a citit fragmente din cronica pe care a realizat-o la zece ani de la apariția volumului „Însângerarea zăpezilor” (publicat în 1996). În acest text, Minel-Ghiță Mateucă îl numește pe Nae Stanciu „poet de plăcere și de timp liber”, un creator care nu a făcut din poezie o carieră afirmată zgomotos. A vorbit, de asemenea, despre funcțiile modeste pe care acesta le-a ocupat în interiorul fenomenului cultural și despre celebrul său „birou de sub scară” – supranumit „biroul proscrișilor” –, evocând vremurile în care poezia devenise un refugiu și o consolare. Nae Stanciu a stat mereu în banca lui, evitând lumina reflectoarelor.

Despre minunatul volum „Însângerarea zăpezilor”, apărut în anul 1996 la Editura Fundației Culturale Aromâne „Dimândarea Părintească” (cu o prefață semnată de însuși Minel-Ghiță Mateucă și o postfață de Hristu Cândroveanu), cronicarul a subliniat că aduce o „poezie a obsesiilor existențiale” și o „stare perpetuu tensionată”. Dintre toate poemele, piesa capitală a volumului a fost indicată ca fiind „Jocul de-a viața”.

În încheiere, vorbitorul a oferit o concluzie memorabilă: „Fără să fie un poet consacrat, Nicolae Stanciu scrie o poezie mare. Nu-i de ici, de colea să fii autorul unei capodopere”.

Venerabilul Serghie Bucur a adus un omagiu profund prin lectura unei poezii-dedicație, lăsată ca mărturie în cadrul cenaclului: „În memoria poetului Nicolae Stanciu și a soției lui, romanciera Nina, în ziua comemorării lor. Luni, 22 Cireșar, 2026”:

„Ca o vocală-ntre consoane
 această viață între tampoane
flămândă de-o iubire-n pace
pe când nimic nu mai se-ntoarce.

Ca o vocală în ghilimele
scrisă cu degete rebele
respiră gata să dispară
în cea mai limbă de ocară.

Doar o singură vocală
în limba ei pur muzicală
această viață-ntre tampoane
când numai ea e-ntre consoane.”

Leonida Corneliu Chifu și-a îndeplinit rolul de amfitrion, intervenind cu comentarii aplicate sau simpatice la adresa invitaților ori cu amintiri proprii, pline de culoare.

Doar două ore. Seara nu a fost una obișnuită. Nu a întors nicio clepsidră și nu a fost nevoie ca cei prezenți să refacă prezența unui îndrăgit personaj. A fost ca și cum timpul nu a trecut, iar memoria nu a ajuns un mozaic de cioburi, încă.
Nicolae Stanciu – talentatul poet și boemul prieten nu are cum să dispară cu adevărat niciodată; el continuă să trăiască în propriile metafore scrise în pagini de carte, pe colțuri de șervețel în cafenele literare sau pe colț de suflet. Și cred că, de fapt, a fost de față, printre scaune și invitați, încercând să ne aducă aminte că poezia este singura formă de a locui, fără teamă, în curcubeu.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Amalia Melnic, Ramona Müller, Gabriela Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu, Valentin Irimia, Adrian N. Ionescu, Florin Oprea Sălceanu, Dan Simionescu, Eugen Petri, Nicolae Drăgulin, Dan Constantin, Dan Manoliu.

Invitați: Dragoș-Gabriel Stanciu, Gheorghe Stanciu, Traian D. Lazăr, Constantin Tudorache, Adrian Zagorodnei, Ilie Gâlea, Corneliu Dinu, Minel-Ghiță Mateucă, Serghie Bucur, Octavian Onea

Alți invitați: Tania Radu & Traian Radu ș.a.

Fotografii: Liana Sprânceană, Doina-Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Membrii cenaclului s-au întâlnit, din păcate, într-un număr mai restrâns ca de obicei – și nici nu a început bine vara! – pentru a onora programul anunțat.

În deschiderea ședinței, am făcut referire la bucuria cenacliștilor față de interesul și aplecarea redacției revistei „Euphorion” din Sibiu (sub egida USR), care, în primul număr din acest an, a alocat cu generozitate un amplu spațiu poetului Ion (Nino) Stratan, atât de îndrăgit de către comunitatea literară ploieșteană și de prietenii acestuia din cadrul cenaclului nostru; totodată am adresat mulțumiri pentru invitația adresată grupării noastre de a participa la proiect și la lansarea publicației.

De asemenea, i-am felicitat pe colegii noștri pentru volumele lansate recent la Editura Eikon în cadrul Salonului Internațional de Carte „Bookfest” 2026: Ramona Müller, cu volumul „Globetrollerul Rozalindion – Aventuri la cald, la rece și la capăt de lume”, și Eduard Gabriel Tănase, cu volumul „Despre răni și răniți”, dar și pe Amalia Melnic (pentru numeroase diplome obținute la concursuri online) și pe Sorana Brucăr pentru Mențiunea obținută la Concursul de poezie „Radu Cârneci” al Arenei Literare.

Pentru a nu întrerupe valul inspirației și euforia literară a serii, am schimbat ordinea rubricilor, dând voie istoriei să iasă prima la rampă.

Cele 11 minute de istorie ne-au purtat, prin intermediul lectorei permanente, prof. Emilia Luchian, în mozaicul populațiilor antice siberiene indigene. Pentru acestea, lumea se împărțea „între cer, pământ și adâncuri subterane”. Deși societatea era patriarhală, iar poligamia făcea parte din existență și supraviețuire, autoritatea femeilor era pe deplin recunoscută, acestea – în special cele vârstnice – având un statut sacru în cosmogonie (simbolul strămamei imortalizat în păpuși și statuete feminine). Totuși, statutul acesteia oscila între umilința cotidiană și puterea șamanismului (spiritele protejau clanurile).

Lectora și-a continuat expunerea vorbind despre istoria și spiritualitatea populației ciukci („poporul gheață al vânturilor de nord”). Această comunitate din Peninsula Ciukotka reprezintă una dintre cele mai rezistente și fascinante culturi arctice din Siberia. Viața lor s-a desfășurat mereu într-un mediu extrem. Membrii ei erau împărțiți între crescătorii nomazi de reni din tundră și vânătorii de mamifere marine de pe coastă.

În această societate, copiii erau antrenați de mici să facă față condițiilor vitrege prin metode dure, ce astăzi ar părea barbare, iar femeile au deținut mereu un rol fundamental. Ele nu doar că asigurau supraviețuirea materială prin construirea locuințelor (yaranga) și prelucrarea blănurilor, dar aveau și o autoritate decizională majoră în interiorul familiei. Totodată, ele dădeau dovadă de o tărie de caracter legendară: tradiția interzicea cu desăvârșire manifestarea durerii, astfel că, atunci când nășteau, femeile nu scoteau niciun sunet, considerând plânsul sau vaierul o dovadă de slăbiciune.

În comunitățile lor erau complet inacceptabile lașitatea, risipa de hrană, refuzul ospitalității față de călători și jignirea ritualurilor șamanice, dar și alianța cu membrii triburilor dușmane.

Spiritualitatea lor animistă se baza pe credința că întreaga natură este guvernată de spirite. Șamanii, apelând la transă, tobe și plante sacre, acționau ca mediatori pentru a vindeca bolile și a asigura succesul la vânătoare. În acest univers mistic, populația ciukci manifesta o fluiditate unică a genului prin fenomenul „oamenilor moi”. La porunca spiritelor, unii șamani bărbați își asumau complet identitatea socială, hainele și sarcinile casnice ale femeilor, adesea căsătorindu-se cu alți bărbați. Acest travesti ritualic era privit cu un respect profund, fiind considerat o sursă de uriașă putere spirituală.

Spre deosebire de alte triburi siberiene, populația ciukci s-a remarcat printr-o rezistență militară feroce (susținută de arme rudimentare: arcuri, sulițe cu vârf de os sau piatră, armuri din fâșii de os de balenă sau piele de morsă) în fața expansiunii țariste din secolul al XVIII-lea. Pentru că nu au putut fi cuceriți prin forță, Imperiul Rus (Ecaterina cea Mare) a fost nevoit să le recunoască independența printr-un decret special. Acest statut unic le-a permis să își păstreze pământurile, legile și tradițiile șamanice aproape intacte pentru mult timp.

Totuși, adevărata lovitură aplicată modului lor de viață a venit în secolul XX, odată cu instalarea perioadei sovietice. Regimul comunist a implementat politici dure de „modernizare” și colectivizare forțată. Renii au fost confiscați și trecuți în proprietatea statului, iar nomazii au fost obligați să se stabilească în sate permanente, în case din cărămidă.

Copiii ciukci au fost trimiși în școli-internat obligatorii, unde li s-a interzis să își vorbească limba maternă. Cel mai grav lovit a fost șamanismul, inclusiv fenomenul „oamenilor moi”. Considerate superstiții primitive și periculoase, practicile ritualice au fost interzise prin lege. Mulți șamani au fost arestați, trimiși în lagăre sau executați.

În ciuda acestor traume culturale uriașe, care au degradat structura lor socială, micile comunități din Ciukotka încearcă astăzi să își recupereze și să își protejeze identitatea spirituală, refăcând legătura cu trecutul.

Rubrica Cea mai recentă creație a transferat emoția serii în spațiul liric, trecând de la rigorile istoriei la sensibilitatea poeziei. Imaginația și forța cuvântului scris au fost onorate de lecturile colegelor noastre, care au adus în fața celor prezenți universuri interioare unice: Luminița Bratu (Undeva la capătul lumii), Emilia Luchian (Salcâmul naiadei, Spărtura clepsidrei), Ramona Müller (Ventralia, Doamna cu puncte de suspensie – apărute în Revista Euphorion nr.1/2026), Amalia Melnic (Fără titlu).

În contul Lecției de poezie, Gabriela Petri a avut ocazia să ne împărtășească frumoasa experiență a colaborării cu revista „Euphorion” și cu colectivul redacțional al acesteia. Nu ne-a fost foarte clar când și cum intenția de a participa la proiect în nume propriu s-a transformat în participarea Cenaclului. Cu toate acestea Cenaclul nostru a găsit de cuviință să mulțumească pentru invitație colectivului redacțional în timp util, printr-o scrisoare de politețe, publicată în revista online „24 PH ARTE” a asociației literare din care facem parte. Gabriela Petri ne-a făcut cunoscute impresiile deosebite datorate lansării publice a celui mai recent număr al revistei, lăsându-ne pentru mai târziu bucuria lecturării individuale a articolelor cuprinse între coperți.

Revista poartă, de această dată, titlul ION STRATAN așa cum l-am cunoscut. Deschizând drumul unei noi rubrici „Așa cum l-am cunoscut” care să releve prietenia literară și solidaritatea de generație, publicația a încercat să-l definească pe genialul poet optzecist, adunând mărturiile autorilor: Ioan Radu Văcărescu, Adrian Alui Gheorghe, Ion Bogdan Lefter, Romulus Brâncoveanu, Romulus Bucur, Ligia Csiki, Elena-Corina Barbu, Gabriela Călin, Liana Dupont, Ioan Vintilă Fintiș, Ariadna Petri, Eugen Petri, Costel Nedelcu, Radu Sergiu Ruba, Bogdan Lucian Stoicescu dar și câteva poeme traduse în limba engleză ale redutabilului Nino. Fotografiile sculpturilor realizate de Eugen Petri se încadrează armonios și sugestiv între paginile revistei alături de alte merituoase articole consacrate criticii literare, muzicii, artelor plastice, teatrului, volumelor de autor- ale căror apariții sunt demne de semnalat ș.a. în capitole distincte și atractive, nemaivorbind de consistența exemplară a conținutului fiecăruia.

Felicitări pentru activitatea deosebită și mulțumiri cu reverență colectivului redacțional pentru colaborare și revistele trimise! Am cumpărat cu interes câteva exemplare precum și volumul miniatural de Haiku, semnat de Emil Cătălin Neghină.

Amalia Melnic a susținut o frumoasă Lectură de cenaclu (proză scurtă și micro ficțiuni) cu texte inedite sau publicate în reviste literare importante, în format fizic și online. Absurdul, straniul, melancolia, ironia și amuzamentul, dar și imaginile dure și expresiile tăioase și-au dat întâlnire în proza tinerei noastre colege, oferind astfel fiecărui ascultător din sală libertatea deplină de a-și imagina propriul înțeles și de a trăi textul în acord cu propria sensibilitate. Povestirile reprezintă un amestec dintre realitate și imaginar/vis, în care autoarea trece rapid de la viața de zi cu zi la situații absurde, stranii sau amuzante. Explorarea durerii, a despărțirii și imaginile poate neașteptat de dure se împletesc cu ironia, umorul negru și un ton surprinzător de copilăresc uneori. Are capacitatea de a scrie scurte scenarii aproape cinematografice și surprinde doar în câteva rânduri povești întregi de viață, lovind cititorul cu un final neașteptat.

Lecturile Amaliei, 29 de proze scurte și ultra scurte: Taxiul de noapte, Hipnoza, La psiholog, La secretariat, Un pahar în plus, Un fleac de singurătate, Exil, Masă-mbelșugată, Sunt pe lista lui Moș Crăciun, Prea departe, Pe umeraș, Lucrurile de care nu mă despart, Amurg, Safari, Am ajuns în vârf, Cereale cu lapte, Cum să crești un dinozaur în sufragerie fără să știe mama, A doua planetă albastră, Supraviețuitori în natură, Florăria de la colț, Hoinar, Îmi donez corpul științei, Trăiesc din scris, Ora de știri, Iarna unui moș bărbos, Ziua în care am îmbătrânit, Școala de șoferi, O fotografie uitată în fundul unui sertar, Manuscris.

Urmărid titlurile ai impresia că ingeniozitatea Amaliei le-a luat pe toate.

Am ales din paletele evantaiului de texte:

Liternet

Jur că am fost fată cuminte, Dragă Moș Crăciun. Te văd că ești în formă în ciuda vârstei înaintate, totuși, locul tău de muncă presupune să faci efort o singură dată pe an, de aceea te-ai menținut. Haide, nu-mi mai aminti de lista de borfași pe care i-am măcelărit, știi doar că în adâncul sufletului sunt un om bun. Nu mă mișc de aici până nu mă treci și pe mine pe listă. Nu mă provoca să mă rog de tine, am zis hotărâtă ținându-i pistolul la tâmplă și a cedat. Până la urmă și Moș Crăciun e un simplu bărbat.
(Sunt pe lista lui Moș Crăciun)

Toate lucrurile erau pereche în casă noastră. Ceștile de cafea, periuțele de dinți, pernele, toate. Până în ziua în care au venit să mă anunțe că ai murit. Sunt niște proști, ei nu știu cât ai visat să zbori. Am vrut să strig, dar doar am mimat ca un mut. Am vrut să plâng, dar ochii mi-au secat. Și nu mi-a mai rămas nimic. M-am prezentat la înmormântare tot în negru cu o lumânare beteagă. Când am strâns pumnul, am simțit pământul din el. Noi doi am fost, acum nu știu, mă uit în van cum se decojesc pereții.
 (Un fleac de singurătate)

Eram un pui de două luni când m-au adoptat. Le-am fost companion în toți cei 16 ani de viață. Fetița familiei se lăuda la școală că îi sunt cea mai bună prietenă. Acum îmi sprijin mustățile pe o masă rece. Ei nu sunt aici. Simt mirosuri străine și îmi e frică. Mă dor șoldurile și abia respir. Un străin în halat alb îmi dă târcoale. Îl aud vorbind despre eutanasiere. Nu știu ce înseamnă asta. Mă injectează. Alunec într-o direcție, pe o cale necunoscută. Aș vrea să fiu lângă familia mea.
(Ziua în care am îmbătrânit)

Stăteam liniștiți cu burta la soare. Ne‐a prins ploaia. Au fugit țânțarii, au fugit pelicanii, au fugit vulpile. Am fugit noi. Ne-am urcat pe o barcă stricată, s-a răsturnat barca, au venit crocodilii. A fost care pe care. Am băgat degetele în ochiul unuia, a mai țipat unul. Totul e bine când se termină prost. Am scăpat toți în viață. Ne-am adăpostit pe o insulă. Rafala nu se oprea. Au venit șerpii, am fript unul, pe altul l-am făcut supă. A fost o masă copioasă, apoi ne-am pus pe pescuit. Am prins un papuc.
(Supraviețuind în natură)

Literomania

Taxiul din noapte

Era o seară târzie, un singur taxi în stație, o ploaie ce părea nesfârșită mă udase până la piele, ca o pisică zgribulită în căutare de adăpost, m-am urcat cu o oarecare teamă. Mi s-a părut bizar să-l văd aproape abandonat la ora respectivă.

– Până la Gara de Nord, am șoptit. Aveam în plan să mă întorc acasă cu ultimul tren disponibil, aproape de miezul nopții. Dacă ajungeam în timp util, aș mai fi avut câteva minute la dispoziție să-mi iau bilet și să aprind o țigară.

– Domnișoară, nu cunoașteți serviciile noastre? Noi lucrăm la pompe funebre, vă duc unde trebuie, nu unde doriți. Și dacă supraviețuiți, vă las în zori la gară, mi-a răspuns șoferul pe un ton serios, un tip solid care părea epuizat.

În mod normal, aș fi luat în glumă ce mi-a spus, dar luând în considerare tonul serios, mi-a înghețat strigătul de spaimă. Un val de aer rece mi-a cuprins corpul și parcă am paralizat. M-am gândit să deschid ușa și să mă arunc din mașină, însă portiera era blocată, imposibil să fie deschisă.

Ploaia a continuat nestingherită, geamurile s-au aburit de la frig, drumul părea nesfârșit și nu aveam nicio presimțire bună. M-a condus până în Cimitirul Bellu. Mormintele erau perturbate de un zgomot infernal, liniștea nopții era spartă dramatic. Când am coborât, uimirea mi-a încleștat maxilarul și am privit într-o tăcere apropiată morții. Vreo zece muncitori tranșau cadavre și le aruncau peste alte morminte. Sunetul de fierăstrău îmi amintea de abatoarele de porci.

 La colț, o ambulanță neagră era parcată, într-un flux continuu și monoton, scoteau din ea, din când în când, câte unul.

Am văzut trecând pe șosea o altă ambulanță, umbre ce păreau să strige ,,Ajutor!” stăteau cu membrele superioare. ,,Sunt sufletele celor stinși”, mi-am zis, ,,Le duc către lumea de dincolo.” Șoferul ambulanței a crăpat geamul, am întrezărit că era îmbrăcat prea elegant pentru un șofer, un zâmbet sardonic încremenit pe fața lui m-a răscolit până l-am simțit în organe. O senzație amară mi s-a plimbat printre plămâni și rinichi, atunci am realizat că îmi pare cunoscut. Îl știam dintr-un coșmar cu demoni. Era unul din cetele cele mai adânci ale iadului, era unul sofisticat care depășea mintea umană, nu era unul clasic cu părți de animale pe corp, ci arăta ca un om nefiresc, politicos aranjat, dar mai ales rău.

Doi indivizi din ambulanța neagră au sărit să mă apuce de mâini, m-au târât cu forța, în altercația noastră mi-au acoperit membrele și toracele cu vânătăi. M-au tras cu o forță inumană ca pe o vită condusă la tăiere. Ajunși în interior, m-au legat de mâini și de picioare cu chingi metalice. M-am zbătut și am urlat, cu toate că știam că e în zadar. Un tip în halat alb citea dintr-un dosar, vag mi-am observat numele și poza pe el. De unde să fi avut dosarul meu medical? m-am întrebat uluită.

– Domnișoara X39. Sănătate perfectă și tânără, ocupație nestabilită. Contacte inconstante cu familia. Într-adevăr, este candidata optimă pentru transplantul de organe. Familia ei va observa abia în câteva luni dispariția, a spus, pregătind o injecție cu o substanță necunoscută. În timp ce mi-o administra, am început să mă rog, simțeam că acelea vor fi ultimele mele clipe și am adormit.

M-am trezit simțind că nu mă pot mișca, corpul mi-era complet paralizat. Am putut mișca doar ochii și i-am învârtit ușor în jur, în interiorul ambulanței. Mâinile îmi erau umflate dureros și înnegrite, m-am gândit că se vor necroza în curând. Mi-am amintit de o vorbă a mamei, spusă într-o ceartă, ,,Să ți se usuce mâinile și să pice!”, acum blestemul ei se materializa. Am auzit un sfârâit și în aer s-a împrăștiat un miros de carne arsă. Era bisturiul electric care mă despica.  Simțeam fiecare durere din timpul operației și nu mă puteam opune. Eram captivă în propriul corp. Am început să mă gândesc la viața mea scurtă, oare cu ce greșisem în 25 de ani de existență ca să merit o asemenea soartă.

Presupusul medic a început să vorbească cu ai săi coechipieri:

– Pensă, vă rog. Mai repede, măi băieți, că mai avem multe operații de făcut în seara asta. Vreau să terminăm mai repede cu internele și vreau să-i recoltăm și creierul, mă va ajuta în studiul pentru teza de doctorat.

Lumea din proza Amaliei este o lume a contrastelor prin care ea își face drum cu curaj și talent. Lecturile Amaliei Melnic au plăcut, comentariile au fost încurajatoare, am felicitat-o. Leonida Corneliu Chifu a făcut recomandări de lecturi similare din literatura universală și autohtonă.

Mult succes, Amalia!

Au participat: Emilia Luchian, Amalia Melnic, Luminița Bratu, Ramona Müller, Gabriela Petri, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Florin Sălceanu, Dan Simionescu, Mihail Ivănescu, Dan Constantin.

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu

Invitație, afiș, cronică și editare: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

A fost o seară cu iz nichitian și parfum de mai – une soirée pour les connaisseurs, cum s-ar putea spune. Întâlnirea – intimă și fără conveniențe speciale a cenacliștilor și a invitaților, în sala Studio a Filarmonicii ploieștene, a debutat cu rubrica „Cea mai recentă creație”, onorată prin lectura celor mai noi și inspirate texte din atelierele literare: Liana Sprânceană (Dorul, Blitz), Luminița Bratu (Seara aceea era despre noi), Emilia Luchian (Marmură și umbră, Jocul de rol), Cati Rodica Enache (Poem fără nume), Maria Bem (Mă caut prin gând – poem personal și Autoportret de Nichita Stănescu).

A urmat prezentarea unei conferințe cu titlu și conținut valoros: „De la revoluția limbajului poetic la noua reziliență «impersonală» – incursiune în universul simbolic stănescian”, susținută sub formă de masterclass de către prețiosul invitat al cenaclului, dl. profesor Sever Avram, o personalitate multivalentă, activă atât în mediul literar, cât și în cel științific sau economic, care a propus o incursiune de înaltă ținută academică în universul simbolic stănescian, radiografiind totodată criza spirituală a Europei contemporane.

Prezentat succint de amfitrionul serii, Florin Manole, invitatul s-a definit evocând cu emoție personalitatea profesorului Constantin Enciu, cel care l-a îndrumat în anii de liceu și care a fost, totodată, profesorul mamei domniei sale, dar și al poetului Nichita Stănescu. În timpul studiilor universitare, domnul Sever Avram mărturisește că a fost ghidat în cariera de critic de către Eugen Simion, a participat activ la ședințele Cenaclului Universitas (președinte) și a amintit debutul în revista Amfiteatru.

Vorbitorul a dezvăluit că oferirea unei imagini retrospective asupra postumității lui Nichita Stănescu reprezintă un experiment laborios. Cu ocazia debutului său, care a implicat un studiu aproape exhaustiv al operei lui Goethe, autorul s-a aflat în fața necesității de a introduce filtre conceptuale care să permită o conectare corectă la această problematică. Alegerea unor citate-cheie din lirica stănesciană a transformat întreaga expunere într-una extrem de provocatoare.

Pilonii textuali: De la Elegii la Laus Ptolemaei

Un fragment, extras din „A unsprezecea elegie”, constituie enunțarea miezului programatic al întregii opere nichitiene: „Totul e simplu, atât de simplu încât/ devine de neînțeles…”. Versul este considerat extrem de percutant, ca și cum ar fi fost scris în ziua de azi – un veritabil manifest al cunoașterii și al stării de „a fi înlăuntrul lucrurilor”. Exegeza modernă îl consideră unul dintre cele mai puternice manifeste ale cunoașterii prin imanență din întreaga poezie a secolului al XX-lea. În acest context, gravitația devine o figură a cunoașterii: nu este vorba despre contemplarea planetelor, ci despre forța care le ține unite. A cunoaște înseamnă, așadar, a simți forța de atracție dintre cunoscător și cunoscut, poemul fiind, în mod sincron, un program poetic, filosofic și spiritual.

Un alt text, selectat din volumul „Laus Ptolemaei” (publicat în anul 1968), aduce în prim-plan imaginea Pământului plat ca figură a imanenței. În viziunea autorului, gestul poetic de a declara Pământul plat nu este o simplă metaforă, ci apare ca o minuțioasă și profundă operație filozofică.

Conferința a continuat cu referiri la pasaje alese din volumul dialogic Antimetafizica. Autorul remarcă la Nichita Stănescu ceea ce poate fi considerat o plasă de siguranță conceptuală, și anume depersonalizarea gnoseologică. Aceasta reprezintă, oarecum, o preluare a tradiției de la T.S. Eliot, care s-a impregnat în mindset-ul poetului și al cititorului, fiind însă proiectată de Nichita într-o retortă superioară. Citându-l pe Roland Barthes, vorbitorul a subliniat ideea că cititorul devine complicele celui care înfăptuiește actul ideogramei poetice.
Citatele alese de conferențiar din Antimetafizica vizează raportul dintre real și antireal – o dinamică pe care Mircea Eliade nu a putut-o explica pe deplin, ci doar Ioan Petru Culianu, în mod parțial. Această dezvăluire este făcută de poet într-un exercițiu de dialog cu Aurelian Titu Dumitrescu.

Relația dintre Nichita Stănescu și Aurelian Titu Dumitrescu reprezintă unul dintre cele mai fascinante exemple de complicitate creativă și mentorat din literatura română, materializată într-o operă unică. Legătura lor transformă conceptul teoretic de „cititor-complice” într-o realitate vie, în care tânărul poet devine interlocutorul, oglinda și co-autorul ultimilor ani din viața geniului nichitian, relație reflectată magistral în volumul Antimetafizica prin formula „excesului de ireal atribuit realului”.

Antiprogramul poetic și salvarea culturii europene

Această interpretare propune, în esență, un antiprogram antipoetic. Nu este vorba aici despre romantism sau bovarism; intimismul nu este distrus și nu se urmărește construirea unei lumi fictive suprapuse peste real, așa cum întâlnim la Borges. Miza o reprezintă întoarcerea la real prin curățarea acestuia de ireal, o decamuflare a sacrului din profan. Textul face trimitere la filozofia surprinsă în „Des choses cachées depuis la fondation du monde” și realizează un racord la Mircea Eliade („singura realitate reală… este mitul”), dar și la interpretarea lui Călin-Andrei Mihăilescu („mitul trebuie crezut pe cuvânt”).

Autorul a intercalat în expunerea sa necesitatea salvării culturii europene (văzută ca o „insulă de umanism”) și a ceea ce înseamnă Europa cu adevărat. Invocând ideea „devenirii unei singure gândiri și economii”, formulată de Mario Draghi, vorbitorul a subliniat că, fără un ethos valabil, nu vom putea face față provocărilor contemporane. Din acest punct de vedere, Nichita Stănescu este un generator de inspirație simbolico-arhetipală. Problema alienării actuale ar putea fi explicată tocmai prin ruptura dintre conștiință și straturile sale generative profunde, acolo unde sensul nu mai este fixat în limbajul instrumental.

În această cheie, transformarea iubirii în caritas – definită de Martin Heidegger drept o „sălășluire protectivă” – devine esențială pentru a putea rezista în competiția cu zonele globale „mai reci”, dedicate exclusiv profitului, precum China și SUA. Totodată, amintind de primul festival „Nichita Stănescu” și făcând trimitere la studiile cercetătorului Sergiu Al-George (bun înțelegător al lui Brâncuși, Enescu și Eminescu), autorul a evidențiat că paradoxala prezență a „non-alogenilor” (precum Eminovici, Caragiale sau Nichita) a făcut ca spiritul românesc să fie mai profund înțeles.

Diagnosticul prezentului: Alienare structurală și Gândire slabă

Luând în considerare teza lui Ștefan Lupașcu (Logica dinamică a contradictoriului), alienarea societății de astăzi devine una structurală, iar nu accidentală. Inautenticitatea dominantă duce la dispariția sincerității, interzicându-ne accesul la dimensiunea esențială din noi înșine. Arhetipurile sunt vizitate astăzi doar „muzeal”, fiind pierdută posibilitatea unei candori fructuoase și provocatoare. Pentru a descrie acest fenomen, textul apelează la conceptul lui Gianni Vattimo, il pensiero debole („gândirea slabă”), care admite ultrarelativismul epocii actuale. Totuși, interpretarea lui Vattimo asupra „morții lui Dumnezeu” nu produce un nihilism steril, ci generează sensul ca rezonanță – o intuiție pe care Nichita Stănescu a avut-o din plin.

La poetul român, autenticitatea devine o practică de locuire a contradicției, de unde izvorăște și imanența vizualizării lumii în complexitatea ei halucinantă. Profesorul Sever Avram propune o comparație tripartită între raportul dintre ființă, limbaj și original:

• Martin Heidegger: pentru care libertatea nu înseamnă autonomie psihologică, permisivitate sau frivolitate, ci o revelare a ființei primordiale (asumare profundă orientată spre dezvăluirea originalității);
• Sergiu Al-George: care urmărește persistența structurilor simbolice arhaice, universalul fiind un simbol recurent;
• Nichita Stănescu: la care limbajul forțează irupția originalului.

În sprijinul acestei idei sunt evocate personalități precum Amita Bhose, dar și un studiu semnat de Gabriel Liiceanu, care îi aduce laolaltă pe Hölderlin, Trakl și Rilke în jurul conceptului de „locuire în precaritate a ființei umane”. Este amintit, de asemenea, un eseu de tinerețe al lui Florin Manole, ce gravita în jurul ideii că „opera este locul unde adevărul ființei se dezvăluie”. Profesorul Sever Avram a insistat pe faptul că opera nu trebuie să aclameze nevrozele individuale într-o primordialitate dezarmantă.

Conferențiarul a pus în contrast „omul friabil” al lui Alberto Giacometti cu „omul friabil identitar” teoretizat de Anthony Giddens, descriind individul contemporan ca pe cineva care nu mai are curajul de a căuta adevărul, refugiindu-se în anecdotica știrilor – comportament văzut ca o probă de anxietate și disperare socială. În antiteză cu această derivă, unde – potrivit lui Dan Alexe  – riscăm să devenim prizonierii unei „dacopatii” generalizate, arhetipurile nu aparțin trecutului. În perspectiva lui Carl Gustav Jung, ele constituie matrici vii.

Libertatea ca irupție a originalului

Prin urmare, Nichita devine „poetul recuperării arhetipale” printr-o reconectare activă la sursele primordiale. Antimetafizica și necuvintele nichitiene nu distrug metafizica; ele reprezintă un joc reverberant de cuvinte care încearcă să spargă convenționalismul limbajului pentru reactivarea transistorică a sensului (sau a „noimei”, în termenii lui Constantin Noica). Libertatea la Nichita este, așadar, actul creator prin care limbajul forțează irupția originalului.

În final, autorul a relevat o discuție anterioară cu Florin Manole legată de „spaima de libertate” a lui Erich Fromm. Concluzia serii a fost una gravă: actualitatea pare a fi o lume a rătăcirii (a „Satanei”), iar nu a spiritului adevărului, îndreptându-se spre o autodistrugere spirituală a speciei, într-un sens similar celui evocat de Andrei Tarkovski în filmul Solaris. Totuși, în sens spiritualist, această transformare poate fi privită ca un drum spre mântuire prin Apocalipsă, iar antecamera în care ne aflăm astăzi induce, mai presus de toate, necesitatea unei reflectări profunde.

Discuțiile care au urmat nu s-au lăsat deloc așteptate, publicul prezent reacționând cu efervescență la temele incitante ridicate de Sever Avram. Amfitrionul Florin Manole a redeschis dialogul concentrându-se pe binomul indisolubil dintre poezie și adevăr. El a subliniat că, într-o epocă a deconstrucției, poezia rămâne ultimul refugiu al adevărului ființei, locul unde limbajul își recuperează sacralitatea pierdută.

O atenție deosebită a fost acordată perspectivei poeziei contemporane în fața prezenței tot mai provocatoare și perturbatoare a Inteligenței Artificiale (AI). Liana Sprânceană a adus în discuție impactul noilor algoritmi generativi și fenomenul „influencerilor moderni”, care redefinesc consumul de cultură pe platformele virtuale. S-a ridicat o întrebare legitimă: poate AI-ul să replice vreodată „necuvântul” sau „irupția originalului” stănescian, ori tehnologia doar ambalează estetic o formă de inautenticitate structurală?

Alte nuanțe de substanță au fost introduse în dezbatere de comentariile lui Leonida Corneliu Chifu, dar și de Gabriela Petri cât și de Cati Rodica Enache, care au completat tabloul receptării actuale a liricii. S-a discutat despre riscul ca arhetipurile poetice să fie aplatizate de logica algoritmilor de rețea, dar și despre nevoia stringentă ca noile generații de creatori să își mențină acea „candoare fructuoasă” invocată în conferință. Intervențiile celor prezenți au demonstrat că, departe de a fi un simplu exercițiu literar, redescoperirea lui Nichita reprezintă o armă conceptuală vie împotriva ultrarelativismului și a alienării tehnologice contemporane.

După aplauze și felicitări, rigoarea academică s-a dizolvat firesc în boema unui pahar cu vin.

Au participat: Sever Avram, Florin Manole, Alice Neculea, Emilia Luchian, Cati Rodica Enache, Luminița Bratu, Maria Bem, Gabriela Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Cătălin Apostol, Dan Simionescu, Dan Manoliu, Eduard-Gabriel Tănase, Florin Oprea-Sălceanu, Dan Constantin și alți invitați.

Fotografii: Liana Sprânceană, Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu

Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Întâlnirea cenacliștilor de luni seara a îmbinat lectura entuziastă a celor mai recente creații cu o incursiune în istoria și literatura Franței, dar și cu jurnalul de călătorie Cinci zile de vis la Paris, semnat de Maria Bem.

Cea mai recentă creație a adus pe scena imaginară a cenaclului atât poezie, cât și proză. La capitolul lirism, au lecturat: Liana Sprânceană (Viața la superlativ, Să fie mai), Luminița Bratu (Multiplu de trei), Gigi Stănescu (Catrene), Sorana Brucăr (Fără titlu, Cubul lui Nichita, Greșeala primordială) și Emilia Luchian (Vers nelămurit, Bilet de intrare).  Proza a fost reprezentată de Amalia Melnic (Fără titlu, Iarna nucleară) și de Eduard-Gabriel Tănase care, cu un text inspirat de Hemingway (Pielea elefantului alb) –, și fără a dezvălui toate detaliile, i-a provocat pe cei prezenți la un concurs pentru a ghici cine se află în spatele creației sale. Cati Rodica Enache a prezentat un mic eseu despre Sahaja Yoga (Shri Mataji Nirmala Devi: „Cine-și cunoaște sufletul, îl cunoaște pe Dumnezeu”) și un poem de Khalil Gibran.

11 Minute de Istorie a propus un popas în trecutul Franței. Prin expunerea captivantă a profesoarei Emilia Luchian, participanții au fost invitați să își imagineze cauzele înfrângerii lui Napoleon în Rusia.

Campania din Rusia din 1812 a reprezentat un dezastru militar pentru Napoleon Bonaparte din cauza unei fuziuni fatale între erorile strategice, factorii umani și condițiile climatice extreme. Orgoliul Țarului Alexandru I, care a refuzat categoric orice negociere de pace în ciuda ocupării Moscovei, a prelungit conflictul și a forțat o așteptare inutilă de peste o lună din partea împăratului francez. Conducerea excesiv de centralizată a lui Napoleon a paralizat inițiativa mareșalilor săi, iar subestimarea distanțelor uriașe a dus la prelungirea exagerată a liniilor de aprovizionare. În fața invaziei, reziliența națională rusă s-a manifestat prin tactica pământului pârjolit și printr-un război de gherilă necruțător. Țăranii și-au incendiat propriile recolte, iar cavaleria rapidă a cazacilor a hărțuit constant flancurile armatei franceze în retragere. Incendierea Moscovei i-a lăsat pe invadatori fără adăpost, forțându-i să mărșăluiască înapoi prin iarna rusească necruțătoare în haine neadecvate, concepute inițial pentru campanii rapide de vară. Deși legenda nasturilor de cositor pulverizați de gerul extrem rămâne un mit urban demontat de istorici realitatea echipamentului insuficient a decimat trupele. În lipsa resurselor locale, sistemul napoleonian de aprovizionare prin rechiziții a eșuat complet, provocând jafuri generalizate și o degradare morală profundă. Foametea extremă și bolile au transformat Grande Armée dintr-o forță de elită într-o masă dezorganizată de oameni care își abandonau camarazii bolnavi pe marginea drumului pentru a supraviețui, pecetluind astfel prăbușirea Imperiului Francez.

Dintre cele mai importante momente militare au fost amintite: Bătălia de la Borodino (septembrie 1812) – cea mai sângeroasă din campanie, unde feldmareșalul Kutuzov i-a opus o rezistență acerbă lui Napoleon și mareșalilor săi Louis-Nicolas Davout și Joachim Murat; deși Napoleon a obținut o victorie tactică și a deschis drumul spre Moscova, pierderile umane au fost uriașe de ambele părți – și Bătălia de la Berezina (noiembrie 1812), care a marcat finalul dezastruos al campaniei, deși Napoleon a reușit să evite încercuirea grație mareșalului Michel Ney. În final, lectora a făcut o remarcă surprinzătoare, asemănându-l pe Napoleon cu Rodin: „ambii au furat”. Dacă împăratul francez a jefuit tezaurele Europei și ale Moscovei pentru a finanța măreția Imperiului, marele sculptor Auguste Rodin a fost acuzat în epocă că a „furat” din creația Camillei Claudel, însușindu-și pe nedrept ideile și tehnicile inovatoare ale acesteia.

Lecția de poezie, propusă de Doina Ofelia Davidescu într-o căutată armonie cu tema întâlnirii, a fost dedicată câtorva aspecte inedite din viața și opera lui Charles Baudelaire.
Dincolo de opera sa revoluționară, viața lui Baudelaire a fost una a exceselor și a instabilității: a locuit în peste 40 de case din cauza datoriilor, a risipit rapid averea familiei din obsesia pentru dandyism, iar părinții l-au trimis forțat într-o călătorie spre India pe care a abandonat-o rapid. A experimentat cu substanțe interzise în celebrul Club al Hașișului și a tradus timp de 17 ani opera lui Edgar Allan Poe, pe care îl considera un geamăn spiritual. Publicarea volumului Florile Răului în 1857 i-a adus o condamnare pentru obscenitate și cenzurarea a șase poeme, iar sfârșitul i-a fost marcat de un atac cerebral cauzat de sifilis, care l-a lăsat mut și paralizat.

Ciclul Tableaux parisiens a fost introdus în ediția din anul 1861 a volumului Les Fleurs du mal, reflectând melancolia urbană și transformarea radicală a Parisului într-o metropolă modernă sub conducerea baronului Haussmann. Întregul volum îi este dedicat lui Théophile Gautier:

„Poetului impecabil,
neîntrecutului magician al literelor franceze,
preaiubitului şi preaveneratului meu
maestru şi prieten
Théophile Gautier
cu sentimentele celei mai adânci smerenii
îi închin
aceste flori maladive.” – C.B.

Poetul devine un flâneur, un observator atent care descoperă frumusețea în efemer, banal și degradare, transformând orașul într-un organism viu marcat de contraste puternice între splendoare și mizerie sau între vis și spleen. În plan personal, universul său poetic a fost profund influențat de trei muze ce reprezentau ipostaze distincte ale iubirii: Jeanne Duval – „Venus cea neagră” a pasiunii carnale, Apollonie Sabatier – „Venus cea albă” a idealului spiritual, și Marie Daubrun – „Venus cea verde” a consolării și camaraderiei.

Din ciclul Tableaux parisiens, în care Baudelaire extrage frumusețea din suferința urbană, au fost alese pentru lectură trei poeme. Dacă în Unei cerșetoare roșcate el transfigurează mizeria unei fete sărace într-o viziune a nobleții și a eleganței poetice, în Lebăda pasărea captivă pe pavajul uscat al Parisului devine o alegorie a artistului exilat într-o lume modernă și degradată. În Bătrânele, poetul urmărește figurile fragile de pe străzi, văzând în ele simboluri ale singurătății și ale timpului care distruge frumusețea trecută. Toate aceste poeme transformă marginalizații și degradarea în simboluri ale condiției umane.

„Parisul meu se schimbă! Dar nu melancolia!
Foburguri vechi şi schele, clădiri, palate noi
Îşi ţes la mine-n suflet uşor alegoria
Şi amintirea scumpă mai grea e ca un sloi.” (Lebăda – Charles Baudelaire)

„Prin încâlceala vastă a vechii capitale,
În care pân’ şi groaza cunoaşte-al vrăjii har,
Eu urmăresc, supusul umorilor fatale,
Fiinţe decrepite c-un farmec singular.
Au fost femei odată aceste pocitanii,
Lais ori Eponina! Gheboase, strâmbe, seci,
Să le iubim! Au suflet, nu le-omorâră anii…
În fuste destrămate şi în veşminte reci…” (Bătrânele – Charles Baudelaire)

A doua parte a serii a fost rezervată unei lecturi de cenaclu inedite, ce a transformat sala într-un spațiu al visării și al evadării culturale. Protagonista serii, scriitoarea Maria Bem, ne-a prezentat cel mai recent volum al său, Cinci zile de vis la Paris – Jurnal de călătorie, apărut la Editura PIM, Iași, în anul 2025. În prefață, mărturisirea autoarei stabilește tonul întregii scrieri: „Visul copilăriei mele a purtat mereu numele Parisului”.

Departe de a fi un simplu ghid turistic, volumul este o confesiune caldă și profund personală. Cartea este structurată în capitole distincte ce surprind impresiile autoarei de pe parcursul celor cinci zile, fiecare secțiune fiind înnobilată cu motto-uri atent alese și note sugestive care îi îmbogățesc sensul:

• Ziua întâi – Emoția Parisului: un tur fascinant al celor mai frumoase obiective turistice: Domul Invalizilor, Place de la Concorde, Arcul de Triumf, impresionantele poduri peste Sena, piețe și bulevarde celebre.
• Ziua a doua – Valea Loirei: explorarea unui șirag de castele minunate, cu istorii fascinante, printre care autoarea amintește Chambord, Blois și Chenonceau.
• Ziua a treia – Sub umbrelele Parisului: pașii au purtat-o, cu emoții sincere, către Catedrala Notre-Dame, Muzeul Luvru și Turnul Eiffel.
• Ziua a patra – o zi de splendoare și spiritualitate, dedicată Palatului Versailles și mirificelor sale grădini, urmată de o incursiune pe Colina Montmartre și la Bazilica Sacré-Cœur.
• Ziua a cincea – cea de rămas-bun, dar nu înainte de a realiza un scurt tur prin cartierul modern La Défense și o vizită la domeniul regal Fontainebleau.

Volumul se încheie cu o postfață și un delicat poem:

„Plecăciune, Paris
Te las în urmă, oraș de lumină,
Dar inima-mi bate în ritmul tău blând.
Pe Sena sclipesc dorințe și vise,
Se-ascunde în ele un vechi legământ.
Am fost o clipă parte din tine,…” (Poem de încheiere – Maria Bem)

De altfel, versurile Mariei Bem se împletesc cu povestea călătoriei într-un mod nostalgic și seducător, creând o armonie perfectă între precizia jurnalului și vibrația lirică. Poezia nu apare ca un simplu ornament, ci ca o prelungire firească a trăirilor sale; acolo unde proza se oprește pentru a admira un detaliu arhitectural sau o stradă îngustă, versul intervine pentru a surprinde trecerea timpului, melancolia amintirilor și fiorul descoperirii. Această fuziune stilistică transformă fiecare pagină într-o experiență multisenzorială.

Vocea caldă și plăcută a autoarei, care și-a lecturat fragmentele cu o sinceritate cuceritoare, ne-a purtat timp de aproape un ceas într-un vis frumos de-a lungul cheiurilor Senei și în împrejurimi. Am simțit, rând pe rând, freamătul marilor bulevarde, tăcerea solemnă din grădinile de la Versailles și boema artistică de pe Colina Montmartre. Lectura sa a avut puterea rară de a dizolva distanțele, aducând spiritul parizian direct în mijlocul nostru. Dacă cineva ne-ar fi întrebat în acel moment de grație: „Când ați vizitat ultima oară Parisul?”, răspunsul nostru ar fi fost, fără nicio ezitare: „Acum!”.

Autoarea ne-a oferit, cu emoție și bucurie, autografe pe exemplarele dăruite și ne-a prezentat câteva dintre premiile obținute la competițiile literare la care a participat recent.

Comentariile de la final ale celor prezenți au fost pline de entuziasm, confirmând frumusețea  acestei întâlniri de suflet.
Seara s-a încheiat cu intervenția lui Florin Manole, care a felicitat-o pe Maria Bem și a propus o serie de ajustări constructive pentru creațiile prezentate de Sorana Brucăr și Cati Rodica Enache, exprimându-și, totodată, aprecierea față de prestația provocatoare a lui Eduard-Gabriel Tănase.

Au participat: Maria Bem, Alice Neculea, Emilia Luchian, Cati Rodica Enache, Luminița Bratu, Gabriela Petri, Amalia Melnic, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Florin Oprea-Sălceanu, Eduard-Gabriel Tănase, Dan Simionescu, Gigi Stănescu, Dan Constantin.

Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Cenacliștii, invitații și prietenii cenaclului au avut prilejul unei noi și frumoase întâlniri, dedicată de această dată uneia dintre cele mai fascinante personalități ale culturii române și universale, Constantin Brâncuși, propunând o reîntoarcere, atent dozată între emoție și reflecție, către figura tutelară a sculptorului, cu ocazia aniversării a 150 de ani de la naștere.

Într-un firesc tradițional, rubrica „Cea mai recentă creație” a funcționat ca un prim prag de apropiere, încercând să aducă un modest omagiu marelui artist. Au fost prezentate texte în versuri și proză inspirate din viața și spiritul lui Brâncuși, și nu numai. Au citit: Luminița Bratu („O zi cât viața”, „Sculptorul”), Cati Rodica Enache („Pasărea măiastră” și evocarea celebrului proces juridic prin care operele trimise în SUA pentru o expoziție au fost considerate unelte și supuse taxelor vamale, situație remediată ulterior în instanță), Maria Bem („Omagiu brâncușian”), Liana Sprânceană („Frustum”, aforisme), Doina Ofelia Davidescu („Paris, 1938” – o scurtă ficțiune despre întâlnirea lui Brâncuși cu Maria Tănase).

Lectorii serii brâncușiene – sculptorul Eugen Petri și soția sa, Gabriela Petri – au oferit o incursiune captivantă, însoțită de suport vizual (PowerPoint), în universul creatorului care a redefinit sculptura modernă, structurată în două momente distincte și complementare.

Prima parte, susținută de Gabriela Petri, a urmărit cu o anumită rigoare și sensibilitate traseul formării lui Brâncuși, de la Hobița la Paris. Expunerea  a mizat pe detalii mai puțin frecventate, pe acele „contururi secundare” care, puse cap la cap, luminează devenirea unui destin. Sprijinită pe repere bibliografice solide – de la Vasile Georgescu Paleolog, un fidel exeget al sculptorului, la Doina Lemny, unul dintre cei mai importanți și riguroși cercetători ai operei brâncușiene ș.a., prezentarea a evidențiat nu doar etapele biografice, ci și tensiunea dintre origine și desprindere, dintre lumea satului și deschiderea către universalitate.

Parcursul dintre cele două borne ale existenței lui Brâncuși (19 februarie 1876 – 16 martie 1957), începând cu Hobița și cu plaiurile natale și încheindu-se cu atmosfera unui Paris cosmopolit și atrăgător, a fost prezentat în strânsă legătură cu contextul epocii. Dacă începuturile au fost marcate de dificultăți și de un drum anevoios, destinul artistului s-a transformat treptat, acesta devenind, dintr-un creator neînțeles și adesea ignorat, o figură recunoscută și celebrată pe plan internațional.

Evocarea Hobiței, a plaiurilor natale dar și a copilăriei, cu acea formulă memorabilă – „tezaur de fericire pentru toată viața” – a pregătit, în mod subtil, înțelegerea ulterioarei esențializări a formei. Nimic nu pare întâmplător în acest parcurs: nici plecarea „decisă” printr-un gest ludic al aruncării unei monede, nici întâlnirea timpurie cu sculptura, nici ucenicia în atelierul lui Rodin. Finalul, marcat de îndemnul matern – „Du-te, mamă, că nu ți-e scris să stai în umbra unui sat” – a funcționat ca o cheie simbolică a întregii deveniri.

Al doilea moment, susținut de Eugen Petri, a propus o perspectivă contemporană asupra operei brâncușiene – un unghi de înțelegere și de simțire a sculptorului, privit prin ochii și experiența unui artist al secolului XXI. Expunerea a fost susținută de imagini sugestive, pe un fond muzical inspirat din folclorul românesc, aparținând lui Erik Satie, menite să apropie publicul de esența gândirii și sensibilității lui Brâncuși.

A fost evocată și perioada în care sculptorul a fost criticat, fiind considerat, la un moment dat, un „artist animalier”, datorită simbolurilor recurente din opera sa (cocoșul, țestoasa, pasărea, peștele). Cel care avea să devină un mare inovator și-a început ucenicia în atelierul lui Rodin, pe care îl părăsește însă după un timp, rostind celebra afirmație: „La umbra copacilor mari nu crește nimic”. Astfel, încheie o etapă și deschide o alta, radical diferită.

Părăsind perioada realistă de început, Brâncuși se înscrie, prin originalitatea sa, în contextul marilor transformări artistice de la începutul secolului al XX-lea, alături de noile curente din artă și arhitectură: Art Nouveau în Franța și Jugendstil în Germania (Stilul 1900), caracterizate prin inspirația din natură.

Au fost aduse în prim-plan lucrări realizate după depășirea etapei realiste: „Sărutul” sau portretul „Baronesei”, unde artistul abandonează finisajele tradiționale, optând pentru o expresivitate mai directă, cu o eboșă puternică. A fost amintită și observația Doinei Lemny: „Brâncuși te face să gândești depărtându-te de înțelegerea realistă”.

Un tandem inspirațional inedit a fost conturat între Constantin Brâncuși și Wilhelm Lehmbruck. Lectorul a evocat, de asemenea, prietenia cu Modigliani, precum și un impresionant șir de artiști influențați de viziunea brâncușiană: Wilhelm Lehmbruck, Amedeo Modigliani, Hans Hartung, Isamu Noguchi, Henry Moore, Alexander Archipenko, Naum Gabo, Alexander Calder, Marcel Duchamp și Alberto Giacometti.

Modul în care Brâncuși a „curățat” forma de detalii inutile pentru a ajunge la esență – exemplificat prin „Domnișoara Pogany” – a influențat generații întregi de artiști occidentali, de la moderniști până la minimaliștii americani.

Au fost prezentate lucrări reprezentative, începând cu „Ecorșeul” („Jupuitul”), evidențiindu-se tehnica inovatoare a cioplirii directe, renunțarea la detalii, explorarea diferitelor materiale (precum marmura cu venatură), dar și importanța soclului, conceput ca o operă de artă în sine.

Un moment aparte l-a constituit evocarea boemei pariziene. Printr-o istorioară amuzantă, a fost prezentată simularea, alături de prieteni apropiați (Marcel Duchamp, soția acestuia și Erik Satie), în atelierul lui Brâncuși, a procesului intentat statului american, în urma clasificării eronate a sculpturilor drept „obiecte industriale”.

Au fost amintite și episoadele în care lucrările lui Brâncuși au fost refuzate sau cenzurate, artistul regăsindu-se uneori în contexte similare la „Salonului Refuzaților”, fără ca acest lucru să-i diminueze forța creatoare.

Spiritualizarea formelor tradiționale ocupă un loc central în opera sa. „Coloana Infinitului” reprezintă punctul culminant al acestui proces, inspirată de stâlpul de pridvor al caselor țărănești, transformat din element utilitar într-un simbol metafizic al ascensiunii.

Un segment important al expunerii a fost dedicat sculptorilor români influențați de Brâncuși, dintre care s-au remarcat George Apostu, Marian Zidaru și Vlad Ciobanu.

Acordând o importanță esențială dialogului cu materialul și dezvoltând un limbaj artistic personal, Eugen Petri însuși se recunoaște sub influența marelui sculptor, ilustrând acest fapt prin lucrări precum: „Arcul Împăcării”, „Sfatul Prelaților”, „Aripa Îngerului”, „Magul”, „Turnul Babel”, „Scara îngerilor”.

A fost, în ansamblu, o seară echilibrată, în care informația nu a sufocat emoția, iar admirația nu a alunecat în retorică. Mai mult decât o evocare, întâlnirea a funcționat ca un exercițiu de apropiere – nu neapărat de imaginea monumentală a lui Brâncuși, ci mai ales de acea simplitate esențială pe care opera sa o reclamă și o impune. Expunerile au captat atenția celor prezenți, bucurându-se de intervenția avizată a lui Alice Neculea ș.a. Au fost răsplătite cu aprecieri, aplauze și discuții de final.

Au participat: Gabriela și Eugen Petri, Alice Neculea, Luminița Bratu, Maria Bem, Cati Rodica Enache, Ramona Müller, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Florin Oprea-Sălceanu, Eduard-Gabriel Tănase, Dan Manoliu, Gigi Stănescu, Dan Constantin

Invitați: fam. prof. Petrescu, fam. Nicolescu, prof. Pătrașcu, av. Alecu, Radu Cosma, Doru Gogulancea ș.a.

Fotografii: Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

 

De la Vama Oglinzilor la Vama Sufletului – a trecut 1 an

O înserare blândă, umbrită de ploi care s-au oprit parcă mirate că a trecut un an de când nu mai este printre noi, ci doar în amintiri frumoase, colegul nostru, regizorul Gabriel Comanroni. Nu am fost prea mulți – poate doar atâția câți a trebuit – și poate că ceilalți, de pe unde s-au aflat, au avut, într-o clipă de răgaz, un gând mângâietor pentru amintirea lui. Prezența soției sale, Mariana Dorina Coman, a fost așteptată și binevenită.

Doina Ofelia Davidescu și Leonida Corneliu Chifu au fost amfitrioni triști ai unei seri mângâiate palid de bucuria de a-l fi cunoscut și apreciat. O seară pe care ne-am dorit-o cât mai caldă în amintirea lui Gabi. Poate că, într-un fel minunat și misterios, retras în vreun ungher, a asistat și ne-a privit cu un zâmbet îngăduitor în colțul gurii chiar el, cel plecat.

După un scurt moment de reculegere, cei prezenți au împărtășit propriile gânduri sau pe ale celor care au dorit să se alăture cu mesaje de suflet, comemorative.

Sorin Vânătoru a citit un text frumos, completat de versuri edificatoare – Intelect afectiv și acuitate a înțelegerii – în care îl evocă pe Gabriel Comanroni ca pe un intelectual de mare finețe, definit prin sensibilitate afectivă și o remarcabilă acuitate a înțelegerii, un interlocutor pasionat și profund, capabil să pătrundă esența ideilor, indiferent dacă discuțiile vizau literatura, filosofia sau domenii științifice complexe. Prietenia lor s-a construit în timp, pe dialoguri intense, afinități intelectuale și o apropiere umană caldă, devenind o prezență esențială în viața sa.

Spirit lucid, concis și expresiv, Gabriel Comanroni reflectă în poezie trăiri existențiale intense și interogații fundamentale despre viață, moarte și identitate, exprimându-se într-un registru liric grav, uneori de inspirație blagiană sau romantică. Versurile explorează teme precum condiția umană, noaptea ca simbol, jocul dintre prezență și absență și dimensiunea mistică a existenței, conturând portretul unui poet profund, neliniștit și autentic.

Sorin Vânătoru consideră că întâlnirea cu Gabriel a fost o revelație, iar dispariția lui lasă un gol resimțit profund, compensat doar de amintirea vie a vocii și a prezenței sale.

Florin Manole a citit un text de fină reflecție – Ne pasă de morți altfel decât de vii? – insistând asupra modului în care îi păstrăm în memorie pe cei dispăruți și sugerând că amintirea lui Gabi Coman este fragmentară și incertă, mai ales pentru cei care nu l-au cunoscut direct. Imaginea sa se conturează treptat, dincolo de momentele concrete, prin ceea ce a creat și a lăsat în urmă. A completat că adevărata amintire durabilă nu stă într-un episod anume, ci în operă și în felul în care va fi înțeles și iubit de ceilalți.

Considerând că momentul este potrivit, Florin Manole a propus o meditație asupra semnificației sărbătorii Bunei Vestiri, purtând audiența într-un parcurs în care teologia și filosofia se întâlnesc. A detaliat cu subtilitate sensurile profunde ale acestei sărbători creștine, evidențiind modul în care, după spusele Sfântului Evanghelist Luca, vestea adusă de îngerul lui Dumnezeu, Arhanghelul Gabriel, ar trebui să se oglindească în viața spirituală a fiecăruia („părtași la sfințenia acestui eveniment”) și în conștiința colectivă. În interpretarea sa, fiecare element – de la simbolurile liturgice până la dimensiunea morală și existențială a evenimentului – a fost pus sub semnul introspecției, invitând la meditație, la contemplarea misterului divin și la înțelegerea legăturii dintre credință, suflet și lume.

Prin grija colegului Dan Simionescu am vizionat „Exit Life”, un film de scurtmetraj realizat în anul 2015, cu scenariul și regia lui Gabriel Coman, imaginea, montajul și producția fiind semnate de Octavian Tatomirescu. Protagoniștii (Ana-Maria Bălescu, George Rotaru) și actorii din rolurile secundare (Cătălin Stelian, Otilia Pătrașcu, Adrian Ancuța) au intrat perfect în atmosferă și au redat povestea cu intensitate.

Filmul evidențiază o temă extrem de actuală și tulburătoare: modul în care dependența digitală poate anula instinctele umane fundamentale, inclusiv pe cel de supraviețuire și pe cel matern. Pelicula lui Gabriel Comanroni, inspirată dintr-un caz real (probabil cel din Coreea de Sud, 2010), servește drept un avertisment brutal despre disocierea de realitate. Scenariul pune în lumină viața unui cuplu dependent de tehnologie și mediul virtual – în care, pe o insulă exotică, există ca o familie minunată, cu o viață perfectă –, atrăgând atenția asupra dezumanizării prin tehnologie și evidențiind contrastul dintre „perfecțiunea” Karinei, copilul virtual, și suferința fizică a celui real, Laura. Creierul poate prioritiza o recompensă digitală imediată în detrimentul responsabilităților vitale, ceea ce duce la pierderea identității. Incapacitatea Andei (Anabella) de a-și recunoaște numele real demonstrează că avatarul a înlocuit complet sinele, transformând realitatea într-un mediu ostil și străin. Starea de sarcină a tinerei adaugă un strat suplimentar de complexitate morală: ce șanse are un nou copil într-un mediu în care părinții sunt „captivi” psihic? Filmul este o oglindă sumbră a capcanei digitale, împinsă la extremul patologicului. Deși ni-l aminteam bine – întrucât am avut ocazia să-l comentăm, în urmă cu câțiva ani, în prezența regizorului –, vizionarea lui ne-a cutremurat.

Leonida Corneliu Chifu, vizibil emoționat, a continuat seara cu citirea mesajelor primite de la prietenii și apropiații lui Gabi Coman.

Scriitorul, regizorul de teatru și film Mihai Vasile a transmis un text de o remarcabilă sensibilitate, un omagiu emoționant: Gabriel Coman – el însuși o parabolă a Micului Prinț.

Amintind prima întâlnire cu Gabriel, în 1985, la o vizionare de film, acesta evidențiază pasiunea, curajul și hotărârea tânărului cineast, precum și corespondența dintre ei, dar și frumoasele momente de intersecție profesională. A remarcat talentul acestuia, dar și orgoliul constructiv și dorința de a crea filme adevărate, chiar dacă circumstanțele vieții și tulburătorii ani ’90 l-au împins adesea departe de aspirațiile sale. Mihai Vasile povestește cum, de-a lungul timpului, Gabriel devine un mentor pentru tineri în domeniul filmului și fotografiei, predând cu pasiune și obținând rezultate remarcabile. Autorul descrie întâlnirile lor ca momente de căldură și afectivitate, pline de dialoguri profunde despre artă, cinema și viață. În ciuda unor dificultăți profesionale și a unei lumi adesea cinice, Gabriel găsește, în final, în Cenaclul literar „I.L. Caragiale”, un „liman”, un loc și o comunitate unde își poate exercita talentul și sensibilitatea. Rememorarea subliniază caracterul său curios, metaforic, dar și realist, comparându-l cu Micul Prinț – un om delicat, atent la esențial, dar cu un impact profund asupra celor din jur. „Nu mi-a ieșit deloc din minte ideea că Gabriel a fost – în multe feluri – un Mic Prinț, ca mulți dintre noi, de altfel, numai că la el, la situația lui și la felul în care a trecut prin viață – curios și nedumerit, făcător de metaforă dar și de act crud-realist – s-a adăugat un ceva pe care noi ceilalți nu l-am avut, poate.”, consideră Mihai Vasile și încheie cu tristețe și admirație, recunoscând că lipsa lui Gabriel lasă un gol de neînlocuit.

Scriitorul Teodoru Ghiondea și poetul Florin Dochia s-au aplecat asupra creației lirice a lui Gabriel Coman, publicate în antologiile recente ale Cenaclului „I.L. Caragiale” (Neuroni și Endorfine și Spirala Ascunsă), punând în lumină talentul, sensibilitatea și profunzimea acestuia în domeniul poeziei, dar și al analizei filmice. Asemenea lor, dar cu mult înainte, scriitorul Ioan Mihai Cochinescu a scris prefața volumului de poezie Vama Oglinzilor, publicat în anul 1999, la editura LiberArt, Ploiești.

Recenzia Un înger cu destin de iad, aparținând jurnalistului și scriitorului Gheorghe Burdujan, la volumul menționat, atrage atenția asupra autorului și subliniază că «Vama Oglinzilor este fericita vocabulă ce cuprinde în sine esența unei drame existențiale (însăși viața autorului)”. Așadar, în mod obligatoriu, tot ce urmează după acest titlu va fi scris cu sânge și nisip: „sunt os și flacără”, „rana lui doi”, „otrăvit de lună”, „rană dulce”, „înger cu destin de iad”, „deșert după deșert și teamă”, „nu tu m-ai născut, mamă, ci durerea, durerea adâncă”, „crucea de sânge”, „moartea, stea sublimă” etc. Este o carte adevărată, peste care nu poţi trece cu uşurinţă pentru că există autonom prin valoare, ca o balanță ce are picior de sprijin miezul unei inimi.»

Leonida Corneliu Chifu a amintit că antologia aflată în pregătire va purta titlul, inspirat de un poem al lui Gabriel Coman, Trecere și timp, și că va conține un capitol integral dedicat omagierii acestuia.

Din creația lui Gabriel Coman(roni):

De ce m-ai înviat, Doamne?
Țin minte că am venit odată din nimic
și tot acolo m-am întors obosit…
De ce m-ai înviat, Doamne, iar?

Acolo în moarte
n-am recunoscut nimic,
în afară de ușorul viu
de a fi cumva așa
plin și luminos
printre lumini
înainte de a mă fi născut,
înainte de-aș fi știut
că sunt…
(Ultima lamentație a lui Lazăr) 

„Acum umblu fără sens noapte de noapte: mi-e frică de somn și sar și alerg, fug continuu… trec din amurg în amurg peste străzi întunecate și ude, peste orașul tot mai pustiu, unde cei ce dorm nu știu că dorm, nu mai știu clar dacă trăiesc… Imaginația mea mă va lăsa… nu știu unde se va duce… După cină nu știu cât voi mai aluneca mai jos…
De ce să mai scriu? Tot nu știu…”
(Imaginația mea m-a invitat la cină – fragment)

Buna Vestire este pragul prin care Cuvântul a intrat în lume. Noi ne consolăm cu gândul că Gabriel Comanroni nu a plecat, ci s-a mutat în cuvintele, fotografiile și filmele sale.

Nu am făcut fotografie de grup. Ce rost ar fi avut, când cel despre care am vorbit întreaga seară nu era prezent?

Am plecat purtând în suflet bucuria de a-l fi cunoscut și încrederea că, la fel ca în marea veste a primăverii, viața nu este învinsă, ci transformată în lumină și memorie vie.

Au participat: Mariana Dorina Coman, Alice Neculea, Emilia Luchian, Maria Bem, Diana Petroșanu, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Sorin Vânătoru Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Florin Oprea-Sălceanu.

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu

Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

 

 

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Sunteți invitați să participați la următoarea ședință a Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești, care va avea loc în data de 30.03.2026, ora 16.30, în Sala Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu”.

Întâlnirea va fi dedicată, în întregime, memoriei celui care a fost, până anul trecut, colegul nostru, Gabriel Coman(roni).

Vom avea prilejul să evocăm momente din viața sa, să rememorăm prietenia care ne-a legat, precum și implicarea acestuia în activitățile desfășurate sub egida Asociației Culturale 24 PH ARTE.
De asemenea, vom da glas creației sale lirice și vom viziona unul dintre filmele prezentate de-a lungul timpului în cadrul cenaclului.
Sperăm să avem alături și membri ai familiei sale, pentru a împărtăși gânduri și amintiri.

Evenimentul va fi moderat de Leonida Corneliu Chifu cu participarea lui Dan Simionescu.

Afiș și editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

O întâlnire de gală între spirite alese

O seară intimă, monșer, în care am fost – câți ne-am nimerit – musafiri poftiți la o întrunire cum rar se mai vede: un omagiu adus culturii, cu dichis, cu ifos și cuviință, unde eleganța de pe vremuri a dat mâna, nu fără o ușoară plecăciune, cu spiritul vioi al zilelor noastre. O seară în care dress code-ul, să ne înțelegem, a fost unul singur și fără apel: lirismul.

Sub cupola timpului – vastă, rotundă și, pe alocuri, cam prăfuită de atâta istorie – am asistat la o scenă de toată frumusețea: Cenaclul „I.L. Caragiale”, un domn respectabil de 77 de ani, cu monoclu bine fixat și mustață în furculiță, a fost primit cu o plăcere cât se poate de simandicoasă de către gazda sa, Biblioteca Județeană „N. Iorga”. Venerabila doamnă, trecută binișor de suta de ani (dar nu-i dai!), cochetă nevoie mare, în botine fine și cu pălăria à l’époque așezată impecabil, și-a deschis larg porțile pentru a marca, fix pe 20 Mărțișor a.c., o cifră rotundă și respectabilă: 105 ani de când slova nu-i mai dă pace.

Cei prezenți – atenți, concentrați și, pe alocuri, ușor bănuitori – au stat la pândă, poate-poate or auzi scârțâitul unei uși secrete… Căci se zice (și nu fără temei) că, din când în când, mai dau târcoale pe aici niște umbre cu pretenții (întemeiate) de personalități:

– Dumitru Munteanu-Râmnic – întâiul director, om serios și de ispravă, care a pus lucrurile în mișcare și a scos la lumină „Gazeta Cărților”, prin februarie 1921, ca să știe lumea cum stă treaba.
– Nicolae Iorga – patronul spiritual, personalitate de prim rang, care n-a stat pe gânduri și a zis: „Să se facă bibliotecă la Ploiești!” — și s-a făcut, ba încă a mai și dat din cărțile dumisale, să nu fie vorbă.
– Constantin Dobrogeanu-Gherea – critic și sociolog, om cu capul pe umeri și idei multe, pe care biblioteca îl ține minte și-l pomenește la vreme potrivită.
– Ioan A. Bassarabescu – ploieștean de-al locului, scriitor fin, cu ochi pentru năravurile lumii, amestecat cum se cuvine în viața culturală a târgului.
– Nicolae Simache – profesor și istoric, figură de bază, fără de care cultura prahoveană ar fi fost, cum să spunem… mult mai săracă.

Și, dacă stai bine să te gândești, nu-i exclus ca, tiptil-tiptil, să fi trecut și spiritul lui Nicolae Boaru, directorul care, între 1996 și 2013, a pus lucrurile la punct și a făcut din toată povestea asta o adevărată citadelă a cărții. Și asemenea lui, mulți alții.

Dar, cum magia are uneori capriciile ei și întârzie să se arate pe deplin, realitatea și-a rostit, elegant, cuvântul: onorabila și onoranta gazdă, doamna director Mihaela Radu, a întâmpinat asistența cu un salut cald și ales, adresând mulțumiri Cenaclului literar „I.L. Caragiale” pentru armonioasa colaborare, precum și distinșilor invitați, Camelia Iuliana Radu și Teo Cabel (membri USR), reuniți sub același semn al bucuriei culturale, prilejuită de lansarea volumului Drum fără sfârșit, semnat de poetul Mircea Teculescu (membru USR), în cadrul Zilelor Bibliotecii „N. Iorga”.

Evenimentul de aseară a fost dedicat poeziei. Dar nu a fost cazul ca eu să vorbesc prea mult despre poezie… a fost suficient să privesc în jur… fiecare în parte, poeți ai propriilor vieți, rescriind lumea prin gesturi simple și adevărate. Căci, dacă stăm să judecăm drept, universul întreg e o poezie – cu rimă sau fără, după împrejurări. Iar viața, să-mi fie cu iertare, rămâne cel mai frumos poem scris vreodată. Iar noi, cei de aseară, adunați acolo cu rost, am fost – poate – o rimă nimerită, pusă la locul ei, în strofa unei după-amiezi care nu se va lăsa uitată cu una, cu două.

Și, ca tabloul să fie complet, până și soarele și-a făcut datoria conștiincios, ca un funcționar model: ieri, 20 martie, la ora 16:45 fix, a trecut regulamentar peste ecuatorul ceresc și a decretat, fără drept de apel, instalarea primăverii. Și nu oricum, ci cu efecte vizibile: în oraș, în inimi – dându-ne, cu voie de la natură, liber să înflorim odată cu ea.

A fost făcut cunoscut mesajul Asociației Culturale 24PH ARTE PLOIEȘTI, de profund respect față de această sărbătoare a spiritului ploieștean.
La acest ceas aniversar, conducerea asociației – poetul Ioan Vintilă Fintiș, regizorul Cătălin Apostol și jurnaliștii Florin Manole și Leonida Corneliu Chifu – a transmis gânduri de aleasă prețuire venerabilei Biblioteci „Nicolae Iorga”, doamnei director Mihaela Radu, precum și evenimentului de lansare de carte, poetului Mircea Teculescu și invitaților Camelia Iuliana Radu și Teo Cabel, poeți și redactori-șefi ai unor veritabile reviste culturale (Caietele Norr și Literadura), precum și tuturor celor prezenți, exprimând deschiderea și interesul pentru colaborări viitoare.

Apoi, ce să vezi, stimabile – a ieșit la rampă însăși POEZIA! Și nu oricum, ci cu ifos și aplomb, de parcă era (și chiar a fost!) stăpâna serii. Câteva cenacliste, doamne respectabile și bine înarmate cu metafore, au servit oaspeților, după datină, „pâine și sare” lirice, frumos dospite și cu tâlc, de să rămână omul pe gânduri: Luminița Bratu (Poeme scurte), Liana Sprânceană (Când), Diana Petroșanu (Calea regală), Maria Bem (versuri închinate Bibliotecii), Sorana Brucăr (Miez și coajă), Emilia Luchian, provocând protagonistul (Popas la borna de aur).

Lăsând la o parte tonul amuzant, caragialesc, menționez că poetul Mircea Teculescu a răspuns invitației de a prelua imaginara ștafetă lirică, povestind despre emoțiile și întâmplările — rareori capricioase, deseori norocoase – ale debutului (Exerciții de tăcere), despre relația cu editurile, publicațiile și redactorii-șefi ai acestora, precum și despre propriile căutări, abordări și reușite și nu în ultimul rând despre cele nouă volume de autor, dar și depre numeroasele publicări în reviste literare de ținută.

A vorbit, de asemenea, despre motivațiile care l-au „împins” către forma atât de prețioasă a haiku-ului, dar și despre planurile din viitorul apropiat. Totodată, a recitat din volumul de versuri aflat în pregătire, Puzzle Game. A evoluat între cei doi invitați, interpunându-se cu naturalețe și echilibru, povestind despre relația cu aceștia, despre tehnica și concursurile de haiku, motivând abilitatea dobândită de cronicar literar (despre volumele de versuri ale Cameliei Iuliana Radu, Ioan Vintilă Fintiș, și proză ale lui Vlad Mușat și Doinei Ofelia Davidescu) și recitând, într-un dialog viu, presărat cu reflecții și accente lirice, care a menținut atenția și interesul publicului pe tot parcursul intervenției sale.

Teo Cabel, redactorul-șef al revistei Literadura, o publicație serioasă, al cărei conținut își onorează pe deplin titlul, a mărturisit că apreciază în mod deosebit atmosfera aparte a formei de cenaclu, despre cât de dificil este să atragi tinerii în astfel de manifestări. A adresat felicitări Bibliotecii, a trecut în revistă conținutul revistei pe care o coordonează, precum și modul în care aceasta funcționează, oferind câteva repere despre activitatea editorială.

De asemenea, a remarcat și a apreciat atât aspectul, cât și conținutul micului volum albastru semnat de Mircea Teculescu, subliniind, totodată, talentul acestuia, sensibilitatea expresiei poetice și abordarea interesantă a formei poetice japoneze. Concluzionând că „esențele tari se țin în sticluțe mici” și că volumul este o capodoperă, a felicitat autorul, exprimându-și bucuria de a citi volumul în format fizic.

Poeta Camelia Iuliana Radu, redactor șef al revistei Caietele Norr, în cronica sa de întâmpinare a volumului Drum fără sfârșit. tanka & solo tan-renga & haiku, apărut la Editura Elstar, Câmpina, 2025, sugestiv intitulată „Un jurnal poetic al privirii”, a evidențiat calitatea deosebită a versurilor, subliniind faptul că autorul sublimează arta haiku-ului fără a imita, în mod mimetic, trăirile japoneze.
În opinia sa, Mircea Teculescu s-a impregnat profund de spiritul acestei forme poetice, scriind cu detașare și autenticitate, fidel propriilor emoții și unei contemplații discrete a lumii. Realitatea imediată se convertește astfel într-o iluminare interioară, prin imagini simple, dar cu o densitate meditativă aparte, care amintesc de tradiția poetică japoneză autentică: un fulg pe bradul din ghiveci, o pitulice pe o pârtie uitată, câteva pene într-o scobitură de salcie.
Poetul nu recurge la metafore elaborate, ci surprinde fulgurația clipei, iar poemele sale compun, în ansamblu, o veritabilă cronică a anotimpurilor, fiecare purtându-și specificul și sensurile sale subtile.
Camelia Iuliana Radu și-a continuat disecția creației teculesciene sub lupa sensibilă a unui cronicar serios și sârguincios, remarcând că decorul natural devine o veritabilă oglindă a stărilor interioare, dar și un pretext pentru reflecția asupra fragilității existenței.
A evidențiat, de asemenea, prezența discretă a umanului, ca element de umanizare a unei tehnici poetice de inspirație japoneză, precum și tensiunea subtilă dintre prezent și memorie — o relație pe care autorul nu o explicitează, ci o sugerează, lăsând cititorului libertatea de a intui și de a măsura singur distanța dintre acestea.
Timpul este redat în fracțiuni de secundă, iar atenția poetului se oprește asupra unor obiecte și detalii pe care, în mod obișnuit, le trecem cu vederea, conferindu-le o neașteptată încărcătură simbolică.
În aceste crochiuri lirice se conturează idei filozofice esențiale – conștiința trecerii timpului, unitatea dintre om și natură, valoarea clipei prezente -, poezia devenind, în acest sens, o reflectare subtilă a memoriei și a identității umane, iar tehnica Zen nu vine din doctrină, ci este construcția meditativă a poetului, evidențiind formele de tăcere poetică ale autorului, necesară și cititorului pentru a primi răspunsul emoțional căutat.
Titlul apare ca o veritabilă biografie interioară a poetului, sintetizând una dintre ideile centrale ale volumului: aceea că viața este un parcurs continuu, fără începuturi clar delimitate și fără un sfârșit propriu-zis.
Poemele se succed asemenea unor pași ai privirii autorului, fiecare text reprezentând o scurtă oprire pe acest drum existențial, un popas de reflecție și de decantare a trăirilor. Împreună, ele alcătuiesc un subtil filtru emoțional prin care realitatea este percepută, interiorizată și transfigurată.

Momentele de final i-au aparținut poetului Mircea Teculescu, care a recitat, la cererea publicului, atât din volumul prezentat, cât și din cel aflat în pregătire, PUZZLE GAME ÎN ORAȘUL DORMITOR.

Din volumul lansat:

efemeride
și-n aceste clipe
nimic altceva –
deja îndepărtată
ziua mea de naștere

soare-răsare –
pe noptieră deschis
un evantai

chioșc părăginit –
polenul mânat de vânt
cată adăpost

cana de ceai –
strânse cu ambele mâini
amintirile

colind de Crăciun –
în pătuțul de altădat
se joacă un copil

Felicitările asistenței și autografele acordate de poet au tras cortina peste o seară minunată de poezie, ale cărei ecouri au continuat, firesc, la un fursec, un pahar de vin și o vorbă bună.

Revenind la patronul nostru spiritual:
Și uite-așa, mon cher, am asistat la o seară în care cultura n-a fost nici solemnă peste măsură, nici plicticoasă, ci exact cum trebuie: cu har, bucurie și cuviință.

Au fost de față, cum se cuvine la o asemenea întrunire de ținută, persoane distinse și cu greutate în ale condeiului și ale spiritului: doamna director a Bibliotecii Județene „N. Iorga”, Mihaela Radu – gazdă primitoare și de toată isprava -, poetul Mircea Teculescu, în plină vervă lirică, poeta Camelia Iuliana Radu, cu ochi critic și vorbă cumpănită, și poetul Teo Cabel, domn serios și bine așezat în ale revistei.

Nu am lipsit nici eu, Doina Ofelia Davidescu, secretar literar al Cenaclului „I.L. Caragiale” Ploiești, atentă la rânduială și la bunul mers al lucrurilor, secondată, cu elan și talent, de inimoasele cenacliste: Luminița Bratu, Liana Sprânceană, Diana Petroșanu, Maria Bem, Sorana Brucăr și Emilia Luchian – fiecare cu partea ei de har și contribuție, cum se cuvine.

Printre domni, s-au remarcat Marian Mărchidanu, Florin Oprea-Sălceanu și Dan Constantin, prezenți cu interes și  dispoziție, cum stă bine oricărui iubitor de cultură.

Iar la capitolul invitați – lume aleasă: Iulia Dragomir, Cecilia Dragomir, Nicolae Pieptănaru și alții asemenea, fiecare cu plăcerea de a fi acolo și cu respectul cuvenit pentru cele petrecute.

Într-un cuvânt, o adunare cum rar se mai nimerește: nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar fix cât trebuie pentru ca seara să rămână, vorba aceea, cu ecou și cu folos.

Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Prima întâlnire de primăvară a cenacliștilor s-a petrecut luni, în calmul unei înserări de martie, în spațiul primitor al Sălii Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu”. Atmosfera a fost animată de frisonul curiozității și al așteptării, stârnit de promisiunea incitantă a lecturii de cenaclu, susținută de protagonistul serii, Sorin Vânătoru, un valoros veteran cenaclist.

Cea mai recentă creație s-a desprins de la reverul începutului de primăvară într-un dialog inspirat între proză și poezie: Adrian N. Ionescu (Nu m-atinge că iubesc), Luminița Bratu (În văzul tău nevăzutul), Amalia Melnic (Mi-am auzit bârfe), Liana Sprânceană (Globul de sticlă), Emilia Luchian (Captivitate albă), Eduard-Gabriel Tănase (Un kilogram)

11 minute de istorie și Lecția de poezie au format un neașteptat tandem la propunerea lectorei prof. Emilia Luchian. O fereastră deschisă spre trecutul Nigeriei, prezentată cu rigoare, concizie și farmec a înlesnit un moment de sensibilitate lirică surprinzător.

Mai întâi, o incursiune în cultura poporului ioruba din Nigeria ne dezvăluie un univers complex de mituri, ritualuri și structuri sociale bine conturate. În centrul tradiției se află figura legendară a lui Oduduwa, considerat întemeietorul civilizației ioruba, trimis pe pământ de un zeu suprem pentru a crea lumea și pentru a întemeia orașul sacru Ile-Ife, văzut drept leagănul acestei culturi. Din acest centru mitic s-ar fi răspândit descendenții săi, care au fondat orașe-stat devenite adevărate cetăți culturale.

Viața spirituală era dominată de cultul – valabil și în prezent – al divinităților (Zeul Metalului, Victoriei și Războiului, Zeul Curcubeu ș.a.) de ritualuri și jertfe menite să mențină echilibrul dintre oameni, natură și lumea spiritelor: în mitologia ioruba, mama zeilor nu putea avea copii și, pentru a afla cum să depășească acest blocaj, se consulta cu oracolul Ifá, care indica ritualuri și jertfe necesare pentru a restabili fertilitatea și echilibrul divin. Societatea era organizată ierarhic, cu regi, nobili și lideri religioși, iar în plan familial poligamia era acceptată. Un loc aparte îl ocupau gemenii, considerați o binecuvântare și protejați de divinitate. Femeile aveau un rol mult mai important decât ar sugera structura patriarhală a familiei. Ele administrau gospodăria și educația copiilor, dominau comerțul din piețele orașelor și puteau deține funcții sociale și religioase semnificative. Civilizația ioruba s-a remarcat și prin meșteșuguri rafinate: la Ile-Ife au fost descoperite ateliere vechi de producere a mărgelelor din sticlă colorată, folosite ca podoabe, însemne de prestigiu și elemente decorative pentru sanctuare și așezări, semn al rafinamentului artistic și al statutului social.

Apoi în Lecția de poezie am făcut cunoștință cu Wole Soyinka, unul dintre cei mai importanți scriitori nigerieni și africani contemporani, provenit dintr-o familie de intelectuali,  multiplu premiat dar și laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1986, primul african distins cu această recunoaștere. Născut în 1934 în Abeokuta, Nigeria, Soyinka a studiat literatura engleză și teatrul și a fost activ încă din tinerețe în mișcarea culturală și literară nigeriană. Pe lângă cariera literară, Soyinka s-a implicat activ în probleme politice, criticând regimurile dictatoriale și nedreptățile sociale din Nigeria, ceea ce l-a făcut să fie arestat și exilat în mai multe rânduri, chiar condamnat la moarte, de la care a scăpat ca prin minune. Opera sa, ca o „mască Gèlèdé”, cuprinde poezie (8 volume mari), piese de teatru (19), romane (2), eseuri (5 volume), memorii (5 volume) și filme (2), adesea inspirate de mitologia și tradițiile africane, dar și de realitățile politice contemporane, sculptând prin cuvânt tensiunile dintre tradiție și modernitate, justiție și tiranie, mit și realitate. Respectând cultura ioruba, SOYINKA crede că „un înțelept vorbește în noduri pentru ca cel ce ascultă să aibă satisfacția de a le desface”. Printre cele mai cunoscute lucrări ale celui care „nu scrie pentru a distra, ci pentru a trezi” (Ulli Beier) și care „a redat demnitatea cuvântului African” (Ben Okri) se numără piesele „Death and the King’s Horseman” (Moartea și cavalerul regelui) și „A Dance of the Forests” (Dansul pădurilor), care combină simbolismul cultural african cu reflecții asupra puterii, justiției și responsabilității civice.
Din exemplificările lirice sugestive ale lectorei (Ploaia de gheață, Recviem, Telefonistul, Zbor de noapte, Abiku, Post mortem, Gânduri la rece) reținem din ultima:

„16 pași pe 10
Atât e lumea acum
Pereții au ureche de piatră,
Iar tavanul e un cer de var
Care nu plânge niciodată.
Ei cred că m-au îngropat de viu,
Că liniștea va roade din mine ca un vierme.,
Dar eu am învățat să vorbesc cu furnicile,
Să număr bătăile inimii pământului.

Nu vă temeți pentru mine:
Cel care scrie pe întuneric,
Cu cerneală scoasă din propria durere
Nu poate fi niciodată cu adevărat singur.
Gândul meu e o pasăre care nu are nevoie de poartă.” (Wole Soyinka)

Liana Sprânceană a construit un scurt intermezzo prin evocarea marelui actor Toma Caragiu, oferindu-ne o înregistrare a unui fragment emoționant, Părinteasca dimandare, recitat de către acesta în limba aromână.

Lectura de Cenaclu – Prezența prețiosului veteran al cenaclului și cunoscut al lumii literare prahovene și naționale, scriitorul Sorin Vânătoru (apreciat de critici însemnați printre care Alex Ștefănescu), este întotdeauna o frumoasă provocare și chemare la gândire, înțelegere și citire. În prima parte a timpului rezervat exclusiv pentru el, a lecturat din creația sa literară: Auschwitz, Când voi fi cadavru, Filozofia porcului, Stalin, Un bun Dumnerzeu, A crede în Dumnezeu, Acum e momentul!

Florin Manole i-a mărturisit autorului că se numără printre poeții săi preferați și l-a felicitat pentru modul în care conceptul este prezent în creația sa literară, apreciind că acest aspect îi conferă valoare și îl distinge de poeții conceptuali. A adăugat că, deși poetul se declară „necredincios”, scrie ca un credincios: „când scrii despre Dumnezeu, scrii despre poezie.” Discuția a continuat pe ton calm și apropiat cu adaosul condimentat al lui Leonida Corneliu Chifu (Dumnezeu ia chipuri multiple, comunismul fiind o religie etc). În interveția sa, Florin Sălceanu a apreciat că autorul este „un furios, nihilist, revoltat împotriva spiritualității” și l-a îndemnat la „schimbarea orizontului revoltelor”, care îl apropie de Sartre, Heidegger ș.a.

Dacă asistența a aplaudat încântată lectura, eu am avut mai târziu, acasă – la lumina singuratică a unei veioze, privilegiul relecturării și alegerii unui text pentru publicare.  

„Nu știu dacă există zece milioane de îngeri și nouă milioane de diavoli, știu numai că Dumnezeu se câștigă prin muncă!
Pe Dumnezeu îl meriți numai dacă îl construiești pe cont propriu, dacă nu te lenevești într-o credință dulceagă pentru a scăpa de frică!
Nu vreau să cred în Dumnezeu, ca să mă odihnesc în credința mea!
Dumnezeu este Calea, Adevărul și Viața numai după ce ai înfruntat frica absolută!
Dumnezeu nu se poate mișca dacă stai smirnă în el!
Mă smulg din strânsoarea amorțelii colective și mă eliberez într-o singurătate absolută, orfan de supranaturalul unui creștinism de uz intern: nu a existat nicio revelație!
Dar faptul că merg pe stradă și primesc pietre și bastoane în spate, după ce am spus asta, mă îmbrâncește să cred că Revelația a existat ca Elucubrație absolut necesară în evoluția conștiinței, că totalitatea existenței este un delir sistematizat, un nonsens cu sens, care imprimă lumii un ritm mereu scos din fire și face din adevăr o Revelație de mâna a doua, o chestiune mediocră, o terfeleală.
Orice fel de limbaj aș folosi, de Revelație nu pot să scap și nici ea de mine.
Numai așa pot să intru și să ies din ea cât vreau, să-mi pun cenușă în cap și să strig acestei Judecăți de Apoi:
nu vreau să fiu un credincios care crede pentru că crede, nici un credincios sfâșiat de credință, care îi adaugă lui Dumnezeu complexele îndoielilor sale, în vreme ce credința rămâne doar un instrument de a scăpa de ele, o sfântă agitație psihomotorie!
Acum răstignit între huiduielile mulțimii și un cosmos demențial, cred pentru că m-am călit în necredință,
la apogeul necrediței mele, mă simt liber și voios în Dumnezeu!” (Sorin Vânătoru) 

Așa l-am regăsit pe autor cu viziunea sa existențialist-creștină asupra credinței, apropiată de gândirea lui Petre Țuțea. În concepția lui Sorin Vânătoru, Dumnezeu nu este acceptat pasiv, ci se câștigă prin efort personal și confruntarea cu frica și îndoiala. El critică credința superficială, practicată din comoditate sau conformism, și afirmă că adevărata credință apare doar după o criză spirituală profundă, când omul trece prin necredință și singurătate, devenind o experiență autentică și liberă, născută din lupta interioară cu absurdul existenței (idee apropiată de existențialism și de reflecțiile lui Søren Kierkegaard despre credința trăită ca experiență personală).

Sorin Vânătoru a rezervat partea a doua a expunerii sale unei conferințe, ajustând titlul inițial la „Neurobiologia credinței și a actului de creație artistică”, considerând că acesta reflectă mult mai fidel conținutul pregătit pentru prezentare.

Pornind de la ideea unificării spiritului cu materia, lectorul susține că elementele spirituale trebuie recunoscute în plan material și invers. Astfel, concepte precum vocea divină sau supranaturalul, deși nu erau formulate explicit la început, își au originea în preistoria umanității. În acest sens, antropologul britanic Edward Burnett Tylor, în lucrarea Primitive Culture, afirmă că prima formă de religiozitate este animismul, credința că fiecare ființă sau fenomen natural posedă un spirit sau un suflet, idee care subliniază diferența dintre spirit și suflet și rădăcinile ancestrale ale concepțiilor despre supranatural.

Dezvoltarea acestor concepte a fost posibilă și datorită evoluției umane: între Homo heidelbergensis și Homo sapiens, în urmă cu aproximativ 600.000 de ani, a avut loc trecerea treptată de la comunicarea prin semne și sunete la limbajul articulat, ceea ce a permis formularea și transmiterea simbolică a experiențelor spirituale.

La aceste perspective se adaugă teoriile cercetătorului Julian Jaynes, care a studiat în mod original textele sacre, formulate în lucrarea The Origin of Consciousness in the Breakdown of the Bicameral Mind. Jaynes susține că, în stadiile timpurii ale evoluției conștiinței, oamenii interpretau anumite procese mentale ca „voci divine”, percepute ca provenind din exterior și atribuite zeilor. Această interpretare explică apariția timpurie a ideii de revelație și a experiențelor religioase. Ceea ce noi numim „voce interioară” și „conștiință” ar fi evoluat din experiențele timpurii de tip bicameral, iar figura lui Avraam poate fi văzută ca un exemplu timpuriu de om care începe să audă această voce internă ca propriul său gând, nu ca pe un zeu extern. Saul din Tars pe drumul Damascului reprezintă ultimul episod de bicameralitate.

Lectorul și-a continuat expunerea teoriilor privind dezvoltarea religiei, prezentând argumente considerate esențiale. Cum se formează credința? Nu există un „centru” specific în creier dedicat lui Dumnezeu; fenomenul religios este mai degrabă rezultatul mecanismelor neurochimice, în special al eliberării dopaminei, care generează senzația de credință – fie în divinitate, fie în prieteni sau alte entități. Psihicul uman investește energie libidinală (conform lui Freud) în diverse obiecte simbolice (religie, relicvă, obiect personal etc.), într-un proces similar efectului placebo: credința și experiența subiectivă sunt produse de modul în care creierul interpretează aceste investiții afective și recompensa dopaminergică asociată. Lectorul a prezentat și traseul anatomic complicat al dopaminei, argumentând că vindecările spontane se explică mai degrabă prin mecanismele creierului decât prin credință.

Apoi a abordat tema surselor creativității umane, atribuind-o haosului. Expunând mecanisme neuronale complexe, a adus ca argumente studiile de estetică informațională ale lui Max Bense și Abraham Moles și a completat cu cercetările lui Noam Chomsky — subliniind că, fără filtru cultural, haosul și estetica informațională ar rămâne doar zgomot, lipsit de semnificație socială.

Constrâns de timpul care s-a scurs pe nesimțite, lectorul a încheiat, considerând că temele abordate în expunere erau suficiente pentru o singură seară. Comentariile celor prezenți au izbucnit concomitent, transformând finalul în momentul de savoare a unei cupe de șampanie.

Au participat: Sorin Vânătoru, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Amalia Melnic, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Eduard-Gabriel Tănase, Adrian N. Ionescu, Florin Oprea-Sălceanu, Dan Constantin, Mihail Ivănescu.

Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina-Ofelia Davidescu

Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

O seară densă, concentrată în sens și frumusețe, în deschiderea căreia am evocat pe scurt personalitatea sculptorului Constantin Brâncuși, „părintele sculpturii moderne”, la 150 de ani de la naștere. Am amintit, de asemenea, prezența artistului Alfred Dumitriu, apropiat și prieten al Asociației Culturale 24 PH ARTE, atât în cadrul expoziției omagiale organizate de Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu” — Esența memoriei: Constantin Brâncuși – documente, imagini, mărturii —, cât și la Ploiești, la Muzeul de Sculptură Monumentală Contemporană în Aer Liber GHEORGHE COMAN și la vechiul sediu al societății IPIP (strada Diligenței).

Luminița Bratu a citit poemul dedicat marelui artist, Piatra iubirii („Ai glas care cântă / pentru cine ascultă / două chipuri deodată / cu ochii de piatră”), iar Emilia Luchian a oferit un scurt text evocator, Modigliani despre Brâncuși.

CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a readus în prim-plan stilul inconfundabil al prozei lui Adi Serafim, prin textul În dimineața asta nu-mi vine să cred, o confesiune densă, traversată de memorie și introspecție („Oriunde m-ar duce, vin după mine o mulțime de amintiri, izbucnesc ca niște filme cinematografice din cornul abundenței mele, cu toate personajele lor, cu locuri și emoții surprinzătoare”). Lectura, susținută de bunul său prieten Adrian N. Ionescu, a potențat vibrația afectivă a textului și i-a pus în valoare dimensiunea evocatoare.

Seara a continuat sub semnul lirismului, prin intervențiile poetelor: Luminița Bratu (Magie cubică), Emilia Luchian (Vremelnicie, Două stări), Sorana Brucăr (Încolțirea în colțuri, Lăsați-mă să curg), Cati Rodica Enache (Rugăciune de seară), Liana Sprânceană (Foamea din noi, Să vină martie!) și Maria Bem (De Dragobete). Versurile au alternat între reflecție și emoție directă, între fragilitate și forță interioară, conturând o atmosferă caldă, confesivă și profund autentică.

LECȚIA DE POEZIE l-a adus în atenția celor prezenți, prin intermediul lectorei Cati Rodica Enache, pe Nichita Danilov, într-un demers care a fost nu doar o prezentare a unui autor preferat, ci și a unuia recent distins cu Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia (2024).

După o trecere în revistă a biografiei, a profesiei și a parcursului său literar, a urmat o incursiune într-un univers liric complex, în care sensibilitatea, meditația și forța imaginii se împletesc armonios, oferind cititorilor o experiență intelectuală și emoțională deopotrivă. Lectora l-a definit drept „un poet dureros de melancolic” și a amintit câțiva dintre criticii care s-au aplecat asupra creației sale: de la Nicolae Manolescu, care a ezitat în aprecieri premature privind „latura vizionară și mistică” a optzecismului, la Eugen Simion, care a atras atenția asupra originalității și rigurozității volumelor de debut. De asemenea, Bogdan Crețu l-a remarcat ca pe o voce bine conturată, subliniind raportarea eului la certitudinea de dincolo și la destinul final al omului, numindu-l „un optzecist atipic, un poet care visează că visează”, iar Șerban Axinte a evidențiat filonul tradițional al poeziei sale.
În încheiere, lectora ne-a propus spre lectură câteva dintre poemele preferate: Invocație, Numele casei tale, Melancolie, Poemul lacrimilor și Tristețe blândă.

Tristețe blândă 

L-am întrebat pe Domnul: cum îți simțeai
picioarele când ai călcat pe valuri?
Nu am simțit nimic, căci picioarele mele
erau chiar valurile, mi-a răspuns cu tristețe Domnul.
Dar când te-ai înălțat în văzduh,
cum ți-ai simțit umerii și trupul?
Nu am simțit nimic, căci umerii și trupul meu erau
văzduhul,
mi-a răspuns cu blândețe Domnul.
Dar ce ai simțit când ai înviat din morți?
Nu am simțit nimic, căci trupul meu e sufletul
ce nu cunoaște moarte, mi-a răspuns blând Domnul. (Nichita Danilov)

CRONICA UNEI PIESE DE TEATRU a luat locul – temporar abandonat – al rubricii Cinemartor. Diana Petroșanu ne-a prezentat, inspirată de vizionarea reprezentației Bukowski By Night, la Teatrul Nației din Ploiești, un spectacol contemporan inedit. Piesa este o adaptare realizată de Radu Aldulescu după opera lui Charles Bukowski, montată cu sprijinul UNITER.

În viziunea lectorei, spectacolul s-a remarcat prin interacțiunea directă cu publicul, spectatorii fiind integrați spontan în firul acțiunii — momente care au amintit de experiența oferită de Andrei Șerban în Trilogia antică. Decorurile minimaliste și mijloacele variate de expresie — de la jocul clasic la proiecții video și accente de music-hall — au contribuit la construirea unei atmosfere intense și simbolice.
Povestea îl are în centru pe scriitorul Art Legend, prins între două tipologii feminine care reflectă, de fapt, cele două fațete ale sale: una întunecată, instinctuală și autodistructivă, cealaltă fragilă, orientată spre echilibru și regenerare. Relațiile sale, marcate de impulsuri sado-masochiste și de inadaptare existențială, devin atât un eșec personal, cât și sursă pentru creația artistică.

Diana Petroșanu a apreciat ca puncte mai slabe: faptul că mesajul privind condiția artistului inadaptat ar fi putut fi aprofundat, iar timpii morți necesari schimbării decorului au creat o ușoară senzație de artificialitate și discontinuitate. Per ansamblu, însă, spectacolul a fost interesant, provocator și diferit ca formulă scenică.

11 MINUTE DE ISTORIE a continuat, prin cercetarea atentă și vocea caldă a lectorului permanent, prof. Emilia Luchian, aventura în lumea fascinantă a spațiului Caucazului antic. Expunerea a adus în prim-plan populațiile tătare, cu referire specială la Nogai, surprinzând aspecte legate de organizarea lor socială, de obiceiuri, de codul onoarei și de dinamica vieții nomade.

Un accent deosebit a fost pus pe rolul femeii în comunitățile tătare/Nogai – nu doar în plan familial, ci și simbolic și identitar. Femeia apare ca păstrătoare a tradiției, a limbii și a credinței, dar și ca figură emblematică în imaginarul colectiv. În acest context a fost evocată balada lui Kîz Jîbek și Tolegen (Ptolegen), o poveste de iubire devenită reper identitar pentru spațiul turcic al stepelor, unde loialitatea, curajul și destinul tragic se împletesc într-o narațiune cu profunde accente morale.

De asemenea, au fost amintite legenda lui Erlik, figură mitologică asociată lumii subpământene și forțelor întunericului, precum și legenda calului vorbitor, motiv recurent în folclorul stepelor, care subliniază legătura sacră dintre om și animalul său. Calul, simbol al libertății, al puterii și al mobilității nomade, ocupă un loc central în mentalul colectiv al acestor popoare, devenind adesea intermediar între lumi, confident al eroului sau chiar salvator.

Prezentarea a evidențiat faptul că aceste tradiții s-au transmis preponderent pe cale orală, prin balade, legende și epopei cântate, existând relativ puține izvoare scrise. Tocmai această oralitate conferă culturii lor o dimensiune vie, fluidă, dar și fragilă, dependentă de memoria colectivă. Legenda și istoria s-au împletit astfel într-o narațiune coerentă, oferind celor prezenți nu doar informație, ci și o perspectivă culturală amplă asupra unui spațiu de interferență între Orient și Occident.

LECTURA DE CENACLU l-a avut ca protagonist pe Florin Manole, care a propus asistenței  eseul „Spirit și Duh în credința ortodoxă”, o reflecție densă și bine articulată asupra antropologiei creștine răsăritene.

Pornind de la distincția dintre spirit (înțeles ca totalitatea funcțiilor psihice – rațiune, voință, conștiință, afectivitate) și duh (partea cea mai fină și profundă a sufletului, capabilă de comuniune directă cu Dumnezeu), autorul a construit un demers teologic coerent, cu aplicații existențiale clare. Eseul a pus în lumină diferența dintre „omul psihic” și „omul duhovnicesc”, subliniind faptul că doar prin trezirea duhului și prin lucrarea iubirii spiritul devine viu, creator și orientat spre mântuire.

Intervenția sa a îmbinat referințele patristice și biblice cu exemple culturale și literare, oferind o perspectivă accesibilă, dar profundă, asupra unei teme adesea tratate abstract. Accentul a căzut pe ideea trezirii sufletului, pe necesitatea neliniștii mântuitoare și pe rolul iubirii ca principiu unificator al tuturor facultăților omului.

Florin Manole – mărturisind dintru început referirile la Sfântul Apostol Pavel și IPS Bartolomeu Anania, pornește de la Canonul cel Mare al Sfântul Andrei Criteanul, care cheamă la pocăință și „schimbarea minții”, dezvoltând tema trezirii sufletului prin celebra invocație: „Suflete al meu, suflete al meu, scoală-te, pentru ce dormi?”. Accentul cade pe expresia „vei să te tulburi”, unde particula arhaică „vei” exprimă necesitatea, caracterul imperativ al trezirii în fața unui sfârșit posibil și imprevizibil.

Autorul clarifică faptul că adresarea nu vine dinspre trup către suflet, ci din partea duhului către suflet. În antropologia dihotomică, reluată de Apostolul Pavel, omul este trup și suflet, iar în interiorul sufletului se distinge duhul – partea cea mai fină, capabilă de comuniune directă cu Duhul Sfânt. Pavel diferențiază între „omul psihic” (dominat de labilitatea emoțiilor) și „omul duhovnicesc” (călăuzit de duh). Psihicul este schimbător, instabil – „sentimentele se schimbă asemenea norilor de pe cer”, cum spune Bartolomeu Anania –, de aceea creștinul este chemat să trăiască sub conducerea duhului, nu a simplei afectivități.

Îndemnul la trezire este universal, adresat oricărui om, deoarece sfârșitul este necunoscut și poate veni oricând. Este un avertisment la veghere, asemenea parabolei celor zece fecioare. În special în Postul Mare, duhul îl trezește pe suflet din amorțire și nesimțire, amintindu-i responsabilitatea permanentă a pregătirii.

Eseul problematizează aparenta contradicție dintre îndemnul la „tulburare” și idealul isihiei (liniștii) propriu spiritualității răsăritene. Tulburările exterioare – necazurile, vorbirea de rău, ispitele – trebuie lepădate pentru a dobândi pacea lăuntrică. Însă există o „neliniște a liniștii”: adevărata isihie înseamnă conștiința permanentă a propriei nevrednicii. Exemplul dat este al părintelui Paisie Olaru, care, deși ajuns la seninătate, păstra neliniștea responsabilității față de sufletele încredințate lui. Niciun sfânt nu are certitudinea propriei sfințenii; conștiința păcătoșeniei este temelia adevăratei păci.

Taina Spovedaniei devine astfel expresia concretă a acestei neliniști mântuitoare: o cercetare de sine sub călăuzirea duhului. Sunt evidențiate două ispite majore: descurajarea (neîncrederea în iertarea lui Hristos) și autoînșelarea (refuzul asumării vinei). Modelul contrastiv este pilda fariseului, liniștit în autosuficiența sa, și a vameșului, tulburat și smerit – doar acesta din urmă fiind îndreptat.

Dacă duhul nu insuflă viață spiritului, sufletul rămâne „adormit”, un suflet mort. Rațiunea, voința și sentimentele au nevoie de „duhul de viață” pentru a deveni vii și creatoare. Omul psihic devine om duhovnicesc abia când spiritul este luminat și înviat de duh. Atunci el devine „observabil” pentru Dumnezeu și capabil să primească harul.

Problema trezirii este legată și de raportul dintre cunoaștere și iubire. Părinții spun: „cunoașterea îngâmfă, iubirea zidește”. Cunoașterea, care aparține spiritului, poate devia în mândrie dacă nu respectă treptele firești: acumulare – înțelegere – luminare. Fără iubire, aceste trepte se confundă și se degradează; cunoașterea devine haotică și orgolioasă. La fel, artistul sau omul de știință, dacă nu lasă iubirea să-i anime spiritul, rămâne într-o creativitate sterilă. Devine un „spirit mort”, incapabil de adevărată creație.

În acest sens este evocată maxima lui Konstantin Stanislavski: „Nu iubi arta pe care o poți face, ci iubește arta din tine” – adică iubește viața insuflată de Dumnezeu. Doar răspunzând chemării duhului și păstrând iubirea originară, spiritul poate deveni viu și creator.

În final, eseul afirmă că toate componentele spiritului sunt, într-un fel, forme decăzute ale iubirii. Înainte de cădere, trupul, sufletul și duhul erau în armonie, asemenea comuniunii din Sfânta Treime. Chemarea la „neliniște” este tocmai dorul de refacere a acestei unități. Poetul Rainer Maria Rilke sugerează această tensiune: omul „delimitează prea tare”, separând ceea ce ar trebui unit. Când însă spiritul răspunde neliniștii sfinte – conștiință iubitoare, voință iubitoare, rațiune iubitoare –, el redevine formă a iubirii și, astfel, viu.

În concluzie, „tulburarea” la care îndeamnă duhul nu contrazice isihia, ci o adâncește: adevărata liniște creștină este vegherea neîntreruptă, conștiința smerită și trează a omului aflat înaintea lui Dumnezeu, conștient de fragilitatea sa, animat de iubire și permanent deschis comuniunii cu Hristos.

După expunerea eseului, Florin Manole a fost răsplătit cu aplauze pentru alegerea inspirată și pentru profunzimea cu care a tratat tema. Lectura a fost receptată cu interes și atenție, generând un dialog viu în rândul participanților, care au apreciat atât rigoarea teologică, cât și dimensiunea meditativă a textului.

Au urmat întrebări și dezbateri aprinse, provocate de Adrian N. Ionescu, Luminița Bratu, Cati Rodica Enache, Gabriela Petri, Florin Sălceanu, Sorna Brucăr ș.a. – semn că reflecțiile propuse au provocat interes, interogații autentice și dorința de aprofundare. Dialogul s-a concentrat mai ales asupra raportului dintre duh și spirit, asupra sensului „neliniștii” mântuitoare și asupra modului concret în care trezirea sufletului poate fi trăită în viața de zi cu zi, dincolo de cadrul teoretic al expunerii.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Cati Rodica Enache, Luminița Bratu, Sorana Brucăr, Gabriela Petri, Ramona Müller, Diana Petroșanu, Liana Sprânceană, Maria Bem, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu, Eduard-Gabriel Tănase, Adrian N. Ionescu, Dan Simionescu, Florin Sălceanu, Dan Constantin.

Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Fotografii: Emilia Luchian, Diana Petroșanu, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

În ciuda unui pui de ger ce colinda nestingherit orașul, cel mai recent rendez-vous al cenacliștilor a avut loc la Wokul Magic, în spațiul intim al unui separeu discret, într-o atmosferă colocvială, lipsită de presiunea timpului.

CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE

Rubrica a îngăduit poemelor, pe care nu se uscase încă bine cerneala inspirației, să iasă către lume din atelierele de creație ale autorilor: Adrian Frone (Kalkin, Rămânerea: „Eram demult plecat pe drumul lung, spre înalt, / Un pelerin umil spre locul sfânt, / Cu nimeni nu împărțeam nimic”; În lumină), Luminița Bratu (Decalog în concert: „să nu furi! / a strigat atunci secunda cu numărul 8 / și toate notele au picurat din clapele pianului / lacrimi și sudoare de trup re-născut”), Liana Sprânceană (Ceasul: „Ceas rotund, nebun, pătrat / Ce-am avut și ce-am păstrat?”), Emilia Luchian (Copiii spiralei: „Copilul de piatră stătea neclintit. / În piept adăpostea ale lor spirale, / privea cum se-ntâlneau, fără sfârșit, / marea, lumina și muntele din cale.”; Rugă de piatră și orgoliu, Jăratec și ninsoare, Sigiliul de argint), Amalia Melnic (Operație pe cord deschis: „Mi-ai resetat mecanismele pulmonare și cardiace / când mi-ai zis prima și ultima oară / că mă iubești; / ai rotit ceasornicul și inima / mi s-a oprit pentru un secol”).
Amalia Melnic a primit felicitări pentru recentul Premiu special pentru proza scurtă, obținut cu textul „Tăcerea unei vieți”, în cadrul concursului Universuri Fascinante, organizat de R.R.A.

LECȚIA DE POEZIE – a prilejuit, prin grija lectorului Doina Ofelia Davidescu, o întâlnire cu fascinantul univers al poeziei sud-americane, reflectat în opera lui Mario Benedetti.

Mario Benedetti (1920–2009) a fost unul dintre cei mai importanți scriitori uruguayeni ai „Generației de la ’45”, autor de poezie, proză, teatru și eseu. Format ca jurnalist și profesor, a trăit exilul după lovitura militară din 1973 (Argentina, Cuba, Spania), experiență care i-a marcat decisiv opera; revine în Uruguay în 1985.

Literatura lui transformă cotidianul în spațiu moral: oameni obișnuiți, iubiri fragile, pauze scurte de fericire, exil și memorie. Politicul este filtrat prin viața intimă, fără emfază sau propagandă. Scrisul său, clar și conversațional, refuză eroismul și virtuozitatea sterilă, mizând pe sinceritate, vulnerabilitate și „demnitatea gesturilor mici”.
Adesea etichetat drept „simplu” sau „sentimental”, Benedetti își asumă această simplitate ca valoare estetică și etică. A promovat o poezie „comunicantă”, coborâtă din abstract în viața reală. Foarte citit încă din anii ’60, rămâne actual prin umanitatea și accesibilitatea sa.
Deși nu a primit Premiul Nobel, a fost distins cu importante premii internaționale (Reina Sofía, José Martí, Pablo Neruda, Konex de Platino), iar influența sa este comparabilă cu cea a marilor clasici latino-americani.
Într-un peisaj literar obsedat de originalitate și șoc, Benedetti rămâne un scriitor al aproape-lui: al cuvintelor pe care le-ai putea spune și tu, dar pe care nu le-ai spus încă. De aceea e citit, recitit și iubit. Nu pentru că ar epata, ci pentru că însoțește. Iar uneori, literatura exact asta ar trebui să facă.

Apărarea bucuriei
pentru trini

Să aperi bucuria ca pe o tranșee
să o aperi de scandal și de rutină
de mizerie și de mizerabili
de absențele trecătoare
sau definitive
să aperi bucuria ca și când ar fi un principiu
să o aperi de șocuri și de coșmaruri
de neutralități și de neutroni
de dulcile infamii
și diagnosticurile grave
să aperi bucuria ca pe un drapel
să o aperi de fulgere și de melancolie
de naivi și de derbedei
de retorică și de stopuri cardiace
de endemii și de academii
să aperi bucuria ca pe un destin
să o aperi de foc și de pompieri
de suiciduri și de omucideri
de vacanțe și de extenuare
de obligația de a fi bucuros
să aperi bucuria ca pe o certitudine
să o aperi de rugină și de murdărie
de faimoasa patină a timpului
de umezeală și de oportunism
de proxeneții râsului
să aperi bucuria ca pe un drept
să o aperi de dumnezeu și de iarnă
de majuscule și de moarte
de nume de familie și de regretele întâmplării
și inclusiv de bucuria însăși

11 MINUTE DE ISTORIE

Lectorul permanent, prof. Emilia Luchian, ne-a adus în atenție civilizațiile din Caucaz, cu referire la osetini și, în special, la poziția femeii în cadrul popoarelor caucaziene din antichitate.

Osetienii sunt urmașii alanilor, un popor iranian din Caucazul de Nord. În antichitatea lor, femeile aveau o poziție duală: una scăzută în cadrul familiei patriarhale, dar un statut ridicat în societate, protejat de lege. Ele erau respectate public, considerate inviolabile și beneficiau de autoritate morală în familie și comunitate.
Principala sursă mitologică este epopeea Nartă (Nart Sagas), comparabilă cu Iliada sau Mahabharata, unde femeia apare ca factor de echilibru și inteligență, nu ca figură secundară. Personajul central este Satana (Shatana) – înțeleaptă, strategă și arbitru moral, adesea superioară eroilor masculini, simbol al rațiunii și al memoriei colective. Legendele păstrează, alături de întruchiparea femeii vindecătoare și înțelepte, și imaginea femeilor-războinic, cu ecouri ale mitului amazoanelor, precum și libertatea femeii de a-și alege destinul (de pildă, legenda iubirii dintre Dzeserassae – zeiță, spirit al apelor – și Soslan, erou legendar, în variante diferite și uimitoare).
Violența împotriva femeii era strict interzisă, iar insulta adusă acesteia afecta întreaga comunitate.

În ansamblu, mitologia și tradiția osetină reflectă o civilizație veche în care puterea feminină – morală, intelectuală și simbolică – era esențială pentru coeziunea socială și supraviețuire.

LECTURA DE CENACLU

Cati Rodica Enache, ca protagonistă a serii, a ocupat momentul central al întâlnirii, lecturând fragmentul „Scarpeții” din romanul aflat în lucru. De la escarpins-urile cu pretenții franțuzești la scarpeții modești de pânză ai unei localități de provincie se desfășoară o lume întreagă, populată de personaje inedite și istorii cu parfum de altădată, într-un timp în care luxul cobora rar, iar nevoia făcea parte din firescul vieții cotidiene.

Povestea se derulează în anii cincizeci ai secolului trecut, într-un orășel de provincie (Slănic), atingând și zonele apropiate, iar lupa imaginară a scriitoarei este fixată asupra personajelor și a psihologiei acestora, dezvăluind avatarurile unei căsătorii „din interes” a tinerei și frumoasei Cornelia cu Tică, un negustor de scarpeți – încălțăminte modestă, specifică mediului mai degrabă rural –, cam trecut de prima tinerețe, dar harnic, ambițios și promițător în perspectiva asigurării unui trai cât de cât confortabil tinerei familii.
Cornelia crescuse în sânul unei familii numeroase, cu opt fiice și un fiu mort în condiții tragice după război. Acolo, fetele, așteptându-și rândul la măritat, au fost nevoite să participe, rând pe rând, alături de mamă, la meșteșugul anevoios al confecționării pânzelor, carpetelor și covoarelor la războiul de țesut.
Nepotrivirile dintre așteptările fiecăruia și realitate duc la un deznodământ tragic, din care singura salvată este Cornelia, care reușește să meargă mai departe cu sprijinul apropiat al surorilor. Autoarea nu omite să atragă atenția asupra rolului comunității în derularea și amplificarea conflictului.

Textul are claritate narativă și o bună ancorare într-un realism de epocă, atent la detaliile materiale ca indici sociali și morali. Metafora încălțămintei funcționează eficient ca simbol al aspirației, al decalajului social și al compromisului, iar decorul provincial este valorificat nu ca simplu fundal, ci ca actor colectiv, cu presiuni și judecăți tacite.
Interesul prozei nu stă în spectaculosul acțiunii, ci în psihologia personajelor, mai ales în felul în care destinul Corneliei se construiește la intersecția dintre constrângere economică, așteptări familiale și normă comunitară. Meșteșugul țesutului devine o metaforă discretă a feminității tradiționale și a muncii invizibile care susține această lume.
Fragmentul dă dovadă de o proză matură, cu o sensibilitate bine dozată și fără excese melodramatice, mizând pe forța sugestiei și pe tensiunea dintre speranță și realitate.
Cei prezenți i-au transmis autoarei multă inspirație și spor la scris în elaborarea romanului.

Seara literară a suscitat interes, abundând în discuții și comentarii pe tot parcursul ei. Aprecierile lecturilor prezentate și ale protagonistei au fost entuziaste și sincere.

Au participat: Cati Rodica Enache, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Amalia Melnic, Diana Petroșanu, Gabriela Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Adrian Frone, Dan Simionescu, Dan Constantin.

Invitație, afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Fotografii: Emilia Luchian, Diana Petroșanu, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

 

Luni, 26.01.2026, în lumina gri a unei înserări de sfârșit de ianuarie, cenacliștii s-au reîntâlnit în intimitatea Sălii Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploiești, într-un răstimp delicat de odihnă a instrumentelor și partiturilor.

O seară doar cu poezie, proză și comentarii.

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE, rubrica în care textele au coborât din atelierul scrisului, în lectura autorilor, rostite de vocea care le-a visat, i-a adus la rampă pe: Liana Sprânceană (Picături de clipe, Iarna florilor – versuri), Maria Bem (Doi oameni de zăpadă – versuri). Cati Rodica Enache a comentat pe marginea peisajului hibernal, amintind poemul lui Adrian Păunescu, Ninge păgân, apoi ne-a încântat cu lectura unei proze inedite – Scarpeții, dintr-un roman aflat în lucru. Un fragment bine structurat, în care, schițând cu pricepere personaje inedite, se punea problema pețitului unei fete rămase nemăritate de către un meșteșugar al locului, într-un timp al amintirilor cu parfum de altădată. Apoi, schimbând cheia, ne-a citit un text amuzant despre „Ziua soților”. În stilul ei caracteristic – ironic, realist, dezinvolt, ludic și cinic –, Amalia Melnic ne-a citit mini proza Răpirea din Ploiești.
Adrian N. Ionescu, rugat de Adi Serafim – prietenul său apropiat –, ne-a adus la cunoștință unul dintre titlurile autorului: Ce bine, mamă, c-am îmbătrânit și eu, o proză miniaturală cu forță emoțională discretă, adâncă, construită din contrast și intimitate.

》LECȚIA DE POEZIE – lector: Liana Sprânceană. Derulând un fragment muzical, Romanță fără ecou, ne-a introdus în lumea minulesciană, a poetului orașului modern, întruchipată cu zâmbet ironic și muzicalitate seducătoare. Figură centrală a simbolismului românesc, Ion Minulescu a adus în poezie o sensibilitate urbană, teatrală, boemă, în care melancolia se împletește cu jocul și cu masca. Lectora a selectat aspecte interesante din articolul Destinul literar simbolist al lui Ion Minulescu, publicat de prof. dr. Gheorghe Brânzei în Apostolul, revista cadrelor didactice din județul Neamț (ianuarie 2024).
Prezentarea Lianei Sprânceană, corectă, concisă și ușor „colorată”, a animat asistența, a trezit nostalgii și i-a provocat pe cei prezenți la comentarii sau recitări din creația autorului prezentat.

》11 MINUTE DE ISTORIE – lector permanent: prof. Emilia Luchian. Cu unanim regret, lectora lipsind din motive medicale, rubrica a rămas fără conținut.

Amintind că ianuarie este luna celor mai celebri doi scriitori români, Eminescu și Caragiale, am găsit de cuviință că este nimerit să fie pomeniți împreună. Folosind cunoscuta Caragialiana a lui Șerban Cioculescu, am evocat rumoarea iscată de premiera comediei O noapte furtunoasă, adversarii din presa contemporană, precum și implicarea lui Eminescu – celebrul redactor de la Timpul – în apărarea tânărului dramaturg.

》LECTURA DE CENACLU – Protagonistul serii, Eduard-Gabriel Tănase, ne-a oferit prilejul unor lecturi inedite prin prezentarea eseului literar Flash fiction pentru toți.

Flash fiction este o specie a prozei scurte extreme, caracterizată prin dimensiunea foarte redusă și densitatea maximă a sensului. Textul spune puțin, dar sugerează mult, mizând pe elipsă, ambiguitate și final cu impact. De regulă, are sub 1.000 de cuvinte, iar uneori chiar mai puțin de 100. Trăsăturile specifice sunt: atmosferă puternică, economie de limbaj, concentrare narativă (valorând cât o imagine), eliminarea explicațiilor și a digresiunilor (lăsând această sarcină cititorului), final memorabil – deschis, ironic sau șocant.

Eduard-Gabriel Tănase ne-a explicat originea acestei specii literare în parabole și miniaturi moderniste, oferindu-ne o listă scurtă a celor mai cunoscuți autori de flash fiction (Hemingway – cu celebra De vânzare: pantofi pentru copii, niciodată purtați, Franz Kafka, Lydia Davis, George Saunders ș.a.). Lectorul consideră că multe schițe ale lui I. L. Caragiale pot fi considerate strămoși ai flash fiction-ului: puține personaje, o situație clară, efect imediat.

Fără a fi superficial, flash fiction-ul se potrivește ritmului lumii în care trăim: totul este comprimat, intens, fragmentat, lectorul mărturisind că a fost atras de densitatea textului – senzația că fiecare propoziție trebuie să conteze. Pentru exemplificare, a lecturat: Renunță de Franz Kafka, Toți plângeau de Lydia Davis, Bețe de George Saunders.

Spre plăcuta surprindere a celor prezenți, a prezentat și o proză proprie inedită, flash fiction, Cioburi, a unui autor (ne)cunoscut (încă!). Înainte de a încheia cu lectura unui prozator ploieștean, Fără stăpân de Dănuț Ivănescu, a amintit interesul crescând al revistelor contemporane de profil pentru această provocatoare specie literară (Laconic, Ficțiunea ș.a.).

Comentariile celor prezenți au fost apreciative, spumoase, efervescente, Leonida Chifu amintind că proza Sorinei Ianculescu se pliază perfect pe conceptul de flash fiction.

În încheiere, amintindu-ne că este aniversarea îndrăgitei noastre colege, Emilia Luchian, din păcate absentă, am inițiat un apel telefonic vesel și nestăpânit în urare și cântare de „La mulți ani”, pe multiple voci, mai mult sau mai puțin antrenate, cu rezultatul scontat: bucuria sărbătoritei.

Au participat: Maria Bem, Cati Rodica Enache, Diana Petroșanu, Amalia Melnic, Liana Sprânceană, Gabriela Petri, Eduard-Gabriel Tănase, Adrian N. Ionescu, Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Dan Constantin, Doina Ofelia Davidescu.

Fotografii: Diana Petroșanu, Amalia Melnic, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

SEARA DE ASEARĂ sau întâmpinarea cu pâine și sare a ZILEI NAȚIONALE A CULTURII

Ce seară minunată, mon cher, ce seară!

Luni, 12.01.2026, la ceasurile 16.30, din penumbra unui colț al Sălii de Lectură „Nichita Stănescu”, fantasma lui Caragiale și-a ridicat pălăria cu admirație. Lirismul adus la rampă și omagiul închinat prietenului și contemporanului său, Eminescu, au fost nu doar firești, ci cu adevărat remarcabile — o întâlnire în care spiritul și emoția poetică s-au împletit sub semnul culturii vii.

Aflându-ne la început de an, i-am întâmpinat pe cei veniți cu pâine și sare, din inimă și cu bucurie, ca semn al prieteniei, al respectului și al deschiderii noastre către cei care trec pragul imaginar al Cenaclului „I.L. Caragiale” Ploiești, aflat sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, președinte: Ioan Vintilă Fintiș.

Membrii și prietenii Cenaclului „I.L. Caragiale” Ploiești au avut parte de o seară de efervescență culturală, în compania și cu participarea distinșilor invitați: domnul profesor Christian Crăciun (Premiul „Cartea anului” ex aequo, acordat de Uniunea Scriitorilor din România – Filiala București, la secțiunea Critică, Eseistică și Istorie literară, pentru volumul Anatomia și fiziologia lui A, 2024) — cunoscut scriitor, eseist și critic literar, membru USR; poetul, prozatorul și publicistul nonagenar dl Serghie Bucur, membru UZPR; precum și cunoscuții poeți, cu numeroase volume premiate, dna Maria Nicolai și dl Mircea Teculescu, de asemenea membri USR.

Ca preambul al mult așteptatei conferințe despre creația eminesciană, „Stăpânul roții”, invitații și cenacliștii au orchestrat o frumoasă uvertură lirică.

Dl Serghie Bucur a creionat, în câteva cuvinte, meritele incontestabile ale scriitorului Christian Crăciun și a recitat un frumos poem, Aproape, din creația personală. Din recentul și premiatul volum Oase flămânde (Marele Premiu la Festivalul de Creație Literară „Titel Constantinescu”, 2025), Maria Nicolai a recitat cinci micropoeme (Picturi pe tăcere), iar Mircea Teculescu a încântat asistența cu trei poeme, de asemenea remarcabile (din volumul Costumul gol al cosmonautului, capitolul „Pași în clarobscurul oraș”: Pasul 1, Pasul 7, Pasul 3).

Contribuția cenacliștilor, închinată omagierii marelui poet, a fost semeață și plăcută. Emilia Luchian a citit două proze inspirate și omagiale, Există o vârstă și Decalog, iar Luminița Bratu a prezentat o surprinzătoare și reușită pastișă, Floare albastră. Au continuat: Sorana Brucăr (Miez și coajă, Travaliu), Maria Bem (Călărețul), Cati Rodica Enache (Față în față), Diana Petroșanu (Incognito, Comerț involuntar), Valentin Irimia (Sonet de început de an, Eminescului), Aura Crăițaru (Avem Eminescu, Dor de Nichi) și Ramona Müller (Avortul sensului). Prezența discretă a remarcabilei scriitoare Viorica Răduță ne-a bucurat cu lectura unui poem din viitorul volum, aflat la tipar (Arșii sunt numai murmure).

Aseară, într-un timp ieșit din curgerea lumii, al unui prezent contemplativ, a fost vorba doar despre poezie. Studiul, cercetarea și interpretarea dlui profesor dr Christian Crăciun, oglindite în conferința intitulată STĂPÂNUL ROȚII – Timp și imagine în Memento mori, pornind de la eseul Ucronia eminesciană, publicat mai întâi, ca teză de doctorat, de către Institutul Cultural Român, în anul 2010, și mai apoi de către Editura EIKON, în 2015, constituie unul dintre cele mai frumoase și nimerite omagii ce puteau fi aduse atât lui Eminescu, cât și culturii românești, dar și o valoroasă ocazie pentru cei prezenți.

Ucronia eminesciană este un concept critic formulat și teoretizat de dl profesor Christian Crăciun, trimițând explicit la o lectură critică asumată, nu doar la o interpretare liberă. Ucronia nu este nici simplă fantezie istorică, nici istorie alternativă propriu-zisă, ci un regim poetic al timpului, caracterizat prin suspendarea cronologiei reale, anularea progresului istoric și transformarea istoriei în imagine simbolică. Eminescu nu rescrie istoria, ci o scoate din timp. Memento mori nu este o poezie despre istoria universală, ci o viziune ucronică asupra istoriei. Civilizațiile nu sunt localizabile exact, nu sunt ordonate cronologic riguros, ci apar ca ipostaze repetitive ale aceleiași vanități umane. Istoria devine o succesiune de imagini ale căderii, nu un proces evolutiv.

Timpul ucronic are „roata” ca figură centrală, articulându-se în jurul timpului circular, reversibil, lipsit de finalitate. „Roata” nu înaintează, nu acumulează sens, ci se rotește sub dominația unei instanțe superioare sau sub viziunea excepțională a poetului („stăpânul roții”).

Recitând strofe din poezie și citând din René Guénon, Nietzsche, filosofia indiană (asociindu-l pe Eminescu cu Chakravarti — cel care învârte roata — Kalachakra), Heidegger, C.G. Jung ș.a., implicând vectorii matematicii și noțiuni de fizică cuantică, înfățișând spectaculosul desen al Infernului lui Dante, Christian Crăciun a închipuit și a călăuzit auditoriul într-o frumoasă și spectaculoasă călătorie inițiatică, având ca pretext Memento mori. Imaginea eminesciană înlocuiește istoria: poezia nu povestește, ci expune.
În Memento mori, imperiile sunt tablouri, epocile sunt decoruri, timpul este „vizibil”, nu măsurabil. Ucronia este, astfel, o poetică a imaginii, nu a narațiunii istorice. „Stăpânul roții” nu este doar o figură metafizică, ci și poetul însuși, instanța care suspendă istoria, o reorganizează simbolic și o supune unei viziuni totale. Memento mori este expresia maximă a ucroniei eminesciene: istoria este redusă la imagine, iar timpul, la repetiție. Poetul devine „stăpânul roții” prin actul contemplativ și vizionar.

În încheierea audierii conferinței STĂPÂNUL ROȚII, cei prezenți au aplaudat călduros și, considerându-se „prea mici pentru întrebări mari”, au preferat să adauge aplauzelor inimoase felicitări, Maria Bem remarcându-se printr-un scurt cuvânt de recunoștință și mulțumire.

Mulțumiri cu reverență distinsului invitat și apropiat al Cenaclului nostru, scriitorul Christian Crăciun, poate cel mai prolific și profund eseist literar contemporan, pentru prezentarea conferinței și pentru onoranta mențiune în cadrul emisiunii „Revista culturală Trinitas”, realizată de Teodora Stanciu, la Radio TRINITAS. Vorbind duminică despre conferința STĂPÂNUL ROȚII, a amintit, asemenea gazdei sale, că aceasta se desfășoară în cadrul Cenaclului „I.L. Caragiale” Ploiești, luni, 12.01.2026, la Biblioteca Județeană „N. Iorga” Prahova.

Mulțumiri alese prețioasei și prietenoasei noastre gazde, Biblioteca Județeană „N. Iorga” Prahova, doamnei directoare Mihaela Radu și colegilor domniei sale, atât de amabili și săritori în desfășurarea proiectelor noastre comune.

Au participat: Alice Neculea, Cati Rodica Enache, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Maria Bem, Diana Petroșanu, Sorana Brucăr, Ramona Muller, Liana Sprânceană, Cristina Ghiauș, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Cătălin Apostol, Leonida Coeneliu Chifu, Valentin Irimia, Eduard-Gabriel Tănase, Florin Sălceanu, Dan Simionescu, Dan Constantin.

Alți invitați: Loredana Novac (Lace Magazine), Ruxandra Bohat (tânără, dar veche cenaclistă, revenită de la antipozi pentru un scurt popas ploieștean), Iulia Dragomir, Cecilia Dragomir ș.a.

Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
Fotografii: Aneta Cupen (Biblioteca Județeană „N. Iorga” Prahova), Emilia Luchian, Iulia Dragomir ș.a.
Film: Dan Simionescu, Aneta Cupen.

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Sfârșitul de an își măsoară zilele cu resemnare. Popasul cenaclului nostru de luni, o dată la două săptămâni, în spațiul primitor al Filarmonicii „Paul Constantinescu”, al Centrului Cultural „Sf. Antim Ivireanul” sau în surdina muzicii de la Wokul Magic, a mai făcut o rotație în jurul Soarelui. Într-o atmosferă deschisă și caldă, autorii de poezie, proză, eseu, cinema, cronică de cinema și interviu și-au expus, cu emoție, sinceritate și speranță, propriile creații. Aseară am convenit, de comun acord, să restructurăm ședința la două momente lirice.

Lecția de poezie a oferit prilejul reîntâlnirii cu suprarealismul. Diana Petroșanu ne-a prezentat un material interesant despre viața și opera scriitorului Gellu Naum, oglindit în articolul lui Norbert Nemeș: „Gellu Naum, 110 ani de la naștere: suprarealistul român care a sfidat fascismul și comunismul prin poezie”(Adevărul, 2025)

Poetul libertății interioare Gellu Naum (1915 – 2001) s-a născut într-o familie cu șase copii, de origine aromână. Fiul unui poet „cuminte”, – mort pe frontul de la Mărășești, ocupă un loc singular în literatura română, fiind considerat nu doar reprezentantul cel mai important al suprarealismului autohton, ci și unul dintre ultimii mari suprarealiști europeni activi. Opera sa, vastă și profund originală, traversează poezie, proză, dramaturgie și literatură pentru copii, însă nucleul creator rămâne poezia — spațiul în care Naum își construiește viziunea asupra lumii și asupra propriei identități artistice. Prin modul în care reorganizează realitatea prin limbaj, el propune o poetică a libertății interioare, a explorării subconștientului și a eliberării de mecanismele raționale ale lumii exterioare.

Lectora subliniază că personalitatea lui Naum este strâns legată de formarea sa intelectuală și parcursul evenimentelor biografice: o copilărie marcată de lipsuri, o adolescență dedicată sportului, o tinerețe dominată de sentimente antifasciste, și mai apoi, perioada comunistă cu ororile ei. Retragerea, în cele din urmă, la Comana a fost o etapă de izolare și reconstrucție.

 Studiile de filozofie, mai întâi la București și apoi la Paris, i-au cultivat sensibilitatea către marile interogații ale existenței: sensul libertății, natura conștiinței, identitatea și raportul dintre om și lume. Parisul anilor ’30–’40, efervescent cultural, îi oferă contact direct cu formele avangardei europene. În scurt timp, Naum devine nucleul grupului suprarealist român și unul dintre cei mai radicali promotori ai unei literaturi care nu doar contestă convențiile, ci le dizolvă în favoarea unui limbaj eliberat de constrângeri. Alături de Gherasim Luca, Dolfi Trost, Paul Păun și Virgil Teodorescu, el susține necesitatea unei scriituri ce se desfășoară în spațiul automatismului psihic, în zona visului și a inconștientului — un demers care, în România acelor ani, avea forța unei rupturi totale cu tradiția.

Poezia devine un instrument de acces la o realitate profundă, nevăzută. Volume precum Drumețul incendiar, Vasco da Gama, Athanor sau Apocrif ilustrează modul în care Naum reconfigurează limbajul poetic. Imaginile sale sunt brutale sau delicate, neașteptate, uneori absurde, dar mereu purtătoare ale unei logici interne, neconvenționale. Poetul urmărește o coerență a trăirii interioare, limbajul devine un fluid, transfigurând realitatea, proiectând-o pe o scenă onirică în care obiectele, ființele și ideile circulă liber. Astfel, poezia nu este un mod de a descrie lumea, ci de a o re-crea. Tonalitatea adesea halucinantă a textelor sale pare să provină dintr-un spațiu intermediar, între vis și veghe, între eu și lume.

Regimul comunist, prin impunerea realismului socialist, a constrâns avangarda la tăcere. Pentru Naum, însă, interdicția nu a însemnat renunțarea la suprarealism, ci doar retragerea lui în interior. Activitatea de traducător și cărțile pentru copii — între care Carte cu Apolodor a devenit un text clasic — reprezintă doar o parte vizibilă a creației sale din perioada postbelică. În paralel, poetul continuă să scrie texte de o intensitate lirică remarcabilă, publicate abia după relaxarea regimului cultural. Poezia sa devine matură, iar suprarealismul este un mod organic de a trăi și de a înțelege libertatea. În Athanor sau Malul albastru se simte această transfigurare interioară: poezia devine un spațiu al alchimiei sufletești, al transformării eului, al dialogului cu marile întrebări ale existenței.

Un element esențial al liricii lui Naum este prezența iubirii ca forță de coeziune între real și ireal. Relația sa cu Lygia Naum, de o intensitate afectivă rară, traversează multe dintre textele sale, culminând în proza suprarealistă Zenobia, în care iubirea devine principiu ordonator al lumii, al visului, al identității poetice.

 În ansamblu, Gellu Naum rămâne un autor pentru care libertatea interioară este singura formă autentică de existență artistică. Fidel suprarealismului chiar și atunci când acesta părea depășit sau imposibil de practicat, Naum demonstrează că poezia nu este doar o practică estetică, ci un mod de a fi, opera sa lirică, originală și profund personală, continuând să influențeze literatura contemporană. Gellu Naum nu este doar un poet, ci un constructor de lumi, un explorator al spațiilor ascunse ale conștiinței și unul dintre puținii scriitori români care au dus avangarda la un nivel de maturitate artistică greu de egalat.

Pentru a-și argumenta pledoaria, Diana Petroșanu a ales inspirat spre lectură câteva poeme deosebite (volumul „Opere, Poezii, Gellu Naum”, Editura Polirom, 2011): De unde ai cumpărat această mână, Ne-am oprit, Cheia viselor, Iubire imensă, Despre femeia leșinată.

Prin fiecare perete circulau două tăceri
și eu ieșeam să mă ascult
cu două guri vorbeam și mă ascultam singur
cu cîte două urechi pe fiecare parte a feții

Şi era o iubire
în timp ce peste cubul ei abia vizibil
în fiecare dimineaţă răsăreau doi sori (Iubire imensă –  Gellu Naum)

Ca un scurt intermezzo între cele două capitole lirice ale serii, am considerat că ar fi potrivit un Bilanț al activității Cenaclului pe anul 2025. Astfel, pe firul de nisip al memoriei unei clepsidre virtual întoarse spre reamintire, s-au scurs:

6 EVENIMENTE LITERARE:

• Un sentiment Nichita – sărbătorind ZIUA CULTURII NAȚIONALE împreună cu invitații noștri: Ioan Groșescu, Liana Dupont și Florin Dochia.
• O samă de cuvinte despre Nichita – prelegere susținută de scriitorul, criticul Silviu Guga
• De la Vama oglinzilor la Vama sufletului – ședință comemorativă Gabriel Comanroni
• M-atârn de tine, Poezie, ca un copil de poala mumii, frumoasa provocare – spectacol, în interpretarea actorului Nicolae Drăgulin, recitând din creația visătorilor sacri ai lirismului românesc
• Între un calambur și o Cafea cu sare – eveniment omagiu dedicat poetului Nino Stratan, cu participarea cenacliștilor în prezența distinșilor invitați: Ioan Mihai Cochinescu, Liana Dupont, Florin Dochia, Sorin Vânătoru, Florin Manole.
• Lansarea Antologiei aniversare – 75 Spirala Ascunsă, a Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești, în prezența remarcabilă a invitaților: Daniel Cristea-Enache, Radu Aldulescu, Evelyne Croitoru, Gabriel Klimowicz, Florin Dochia, Christian Crăciun și cu participarea cenacliștilor autori.

2 FILME:

• documentarul TREI ZILE DESPRE NATALIA, realizator Cătălin Apostol („Dosar România”, TVR1)
• filmul documentar-social, SAREA SĂRACILOR, realizator Gabriel Comanroni

16 LECTURI DE CENACLU:

• „Eterna aventură a existenței”, de la Big-Bang la conștiință și sfârșitul universului (un eseu filozofic al lui Sorin Vânătoru)
• Sub semnul amintirilor (roman aflat în lucru – Cati Rodica Enache)
• Hotare de lavandă, Editura Limes, Cluj Napoca, 2025 (recent volum de versuri al Luminiței Bratu
• Cuvântul căzut din cer (proză suprarealistă de Eva Maria Aëppli), în traducerea inspirată și prezentarea traducătorului, prof. Vasile Moga
• Întoarcerea la sursă, evocarea memoriei unui prieten și colaborator al cenaclului, Ștefan Canurschi, de către jurnalistului Leonida Corneliu Chifu, prin prezentarea unor interviuri de suflet
• Blestemul Minotaurului, incitantul roman aflat în lucru al scriitorului Raul Sebastian Baz
• Ce greu e și ce puțin durează, avându-l ca protagonist pe Adi Serafim/ Adrian N. Ionescu, noul nostru coleg, cu o selecție din volumul său Cartea de titluri
• O zi, fragment din volumul de debut, Povești cu mâna stângă – având ca protagonist pe Eduard-Gabriel Tănase, noul nostru coleg
• Cum apasă cuvântul care inspiră, un eseu cu titlu provocator dar cu o realizare mai puțin „inspirată”, al Doinei Ofelia Davidescu
• Ziua limbii române – dedicată personalității lui Mihail Eminescu și creației sale.
• Zborul greu și tăcut al pietrei – mic eveniment comemorativ, dedicat operei și memoriei sculptorului ploieștean Gheorghe COMAN – fondatorul și mentorul Taberei de Sculptură de la Măgura, Buzău și inspirator al Taberei Naționale de Sculptură Monumentală Contemporană din Ploiești, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naștere, în prezența și cu participarea prețioasă a pictoriței Patricia Popescu – fiica acestuia.
• O lume pe gâtul subțire al unei girafe, prezentare și lectură din cel mai recent roman apărut la Editura Universitară / Cișmigiu Books, 2025, al Doinei Ofelia Davidescu
• Mai mult ca moartea literaturii,  fragment de eseu prezentat și lecturat de Florin Manole
• Literatura dinspre toamnă – texte inedite și povești mai puțin mediatizate despre poetul Ion (Nino) Stratan (1 oct. 1955 – 19 oct. 2005), adunate prin grija lui Leonida Corneliu Chifu
• Au înfrunzit piramidele – prezentare și lectură din cel mai recent volum de poezii al Luminiței Bratu, apărut la Editura Limes, Cluj Napoca, 2025

LECȚIA DE POEZIE – 6 oportunități cu lector unic: Traian T. Coșovei (Doina Ofelia Davidescu), Nora Iuga (Luminița Bratu), Adrian Păunescu (Sorana Brucăr), Considerații asupra operei lui Ion Stratan (Gabriela Petri), Khalil Gibran (Amalia Melnic), Gellu Naum (Diana Petroșanu). 

LANSARE  DE CARTE – 6 evenimente, 7 autori:

• Liana Dupont, Valuri de cuvinte, Editura Cervantes, 2024
• Florin Dochia, Ierburi de mai. A treia carte din Lacrimaria, Editura Detectiv literar, 2024
• Ioan Vintilă Fintiș, Prăbușirea din abstract, Editura LIMES, Cluj-Napoca, 2024
• Ramona Müller (Orașe nevertebrate, Eikon, București, 2025)
  Gheorghe Vidican (Ieșirea din intrarea în peșteră, 2023 și Falsificatorii stropului de rouă, 2024, Editura Tipo-Moldova, Iași)
• Luminița Bratu ( Hotare de Lavandă, Editura LIMES, Cluj-Napoca, 2025)
• Doina Ofelia Davidescu  – O lume pe gâtul subțire al unei girafe, Cișmigiu Books/Editura Universitară, 2025, la Biblioteca Județeană „N. Iorga” Prahova și Târgul de Carte Gaudeamus Radio România 2025, la a doua participare.

CINEMARTOR – 2 prezentări  : La Vita e Bella (Diana Petroșanu), F1(Florin Manole)

11 MINUTE DE ISTORIE – cel puțin 20 de întâlniri admirabile cu farmecul și misterele antichității și nu numai, la provocarea lectorului permanent, profesor Emilia Luchian.

*

Momentul principal al întâlnirii l-a reprezentat lectura de cenaclu, prilej cu care poeta Luminița Bratu ne-a prezentat cel de-al șaselea și cel mai recent volum de poezii: Au înfrunzit piramidele, apărut la Editura Limes – Cluj-Napoca, 2025. Coperta volumului, reprezentând pictura unui artist arab, a fost propunerea editorului, restul fiind concepția autoarei. Motto-ul, deosebit de inspirat ales – „Oamenii se tem de timp și timpul se teme de piramide”, reprezentând un proverb arab – invită cititorul la descifrarea dialogului dintre poetă și cosmos, viață, istorie și timp.

Prin acest volum, autoarea ne propune o incursiune lirică inedită, caracterizată prin perspective răsturnate, imagini surprinzătoare și o transfigurare originală a realității. Volumul stă, în întregime, sub simbolul universal al regenerării/înfrunzirii. Pe coperta de spate, Luminița Bratu explică: „Volumul de față este despre schimbare, atât cea din interiorul nostru, cât și cea din afara noastră. El este, de asemenea, despre drumul insidios către sinele nostru comun, despre liniști și neliniști, despre dragoste, dar și despre război…”

Ne-a destăinuit că a lucrat la volum aproximativ un an și că „înfrunzește”/creează în prima parte a zilei. Impresionată de creația unor poeți pe care îi admiră, se consideră „cronicarul” lor liric. Împrumută idei și compune, uneori, plecând de la temele abordate de aceștia. Poeta mărturisește că volumele ei pornesc, de regulă, de la titlu. Și de această dată, la fel. Au înfrunzit piramidele semnifică, în concepția autoarei, o înfrunzire a artei. „Ce este înfrunzirea? O stare a poeziei, o înfrunzire poetică. Iar piramidele suntem noi, oamenii, creați a fi perfecți și pentru evoluție.”(Luminița Bratu)

Și pentru că poeziei i se cuvine cel mai întins spațiu de libertate, autoarea profită și abordează în volumul său teme vechi și noi, toate cu intenția de a surprinde banalul și extraordinarul, de a-l acapara și de a-l uimi sincer pe cititor, oricare ar fi acesta, avizat sau nu într-ale poeziei. Ideile mai mult sau mai puțin filozofice regăsite în volum relevă faptul că poezia și filozofia întrețin o relație profundă și complexă. Departe de a fi doar un ornament tematic, ideea filozofică îndeplinește, în poezie, un set de funcții esențiale, cu implicații asupra structurii, limbajului și modului de receptare a textului: interogație, formă de cunoaștere, organizare a sensului poetic ș.a.

Luminița Bratu curtează suprarealismul (întâlnire cu Frida Kahlo, ceasul lui Dalí). Prezența lui Sorin Vânătoru în cadrul cenaclului, cu eseul „… de la Big-Bang la conștiință și sfârșitul universului”, a inspirat-o și a scris poemul Big Bang. Urmând tema referitoare la eternul feminin, atracțiile și ispitele unor femei celebre, le imortalizează liric pe Cleopatra, Dalila și Firuze, autoarea preferând-o pe aceasta din urmă; a insistat asupra ei, istorisindu-ne povestea și recitând poemul.

Luminița Bratu ne-a destăinuit apoi că a fost inspirată de călătoria prietenei sale, Gabriela Petri, în deșertul Marocului (caravane în trecere), considerând că, asemeni unei furtuni de nisip, „ceea ce ne orbește în lumea asta sunt lucrurile lumești, de care suntem atrași și pe care nu le cernem suficient, iar orice nouă experiență poate fi considerată o înfrunzire”. Ne mărturisește că lucrează de zor la cel de-al șaptelea volum de poezii, în care a inclus două poeme dedicate colegilor de cenaclu: Adrian N. Ionescu și Florin Oprea-Sălceanu.

Lectura s-a încheiat cu poemul scris în amintirea colegului de cenaclu, Gabriel Comanroni:

eu, martorul

devin martor la glasul cerului
și îngenunchez
cuvintele îmi sunt răstignite
pe niște cruci de lut
țin mărturiile în mâna mea dreaptă
și mărturisesc că vă semăn
sunt semnul vostru de întrebare
semnul vostru de carte
arca voastră pierdută-n larg
traversez pustiul împreună cu voi
sunt martorul vostru cuvios
curios să învețe de la voi
lecția sa despre libertate

Luminița Bratu a fost răsplătită cu aplauze calde și cu aprecieri sincere din partea celor prezenți. Gabriela Petri a subliniat finul spirit de observație al poetei și uimitoarea ușurință cu care aceasta știe să preschimbe un fapt mărunt al zilei sau o imagine aparent banală în poezii încărcate de adevăr, lumină și sensibilitate. La rândul său, Gigi Stănescu a vorbit despre emoția profundă pe care a trăit-o pe parcursul lecturii, emoție ce încă i se așeza vizibil pe chip.

Emilia Luchian s-a oferit, cu încântare și firesc entuziasm, să recite. A ales poemul care s-a deschis în mod providențial sub privirile sale — „te aștept diseară” — oferind astfel un argument viu în sprijinul credinței poetei că „există un flux poetic care ne leagă”. A lecturat, de asemenea, poemul Copil al pământului, dedicat protagonistei serii. Versurile au venit ca o confirmare intuitivă a acestei legături misterioase, greu de explicat, dar lesne de simțit.

Adrian N. Ionescu a intervenit cu o observație tulburător de frumoasă, născută parcă dintr-o uimire în fața destinului poeziei. A recitat și așezat în oglindă poemul scris de Luminița Bratu în noiembrie 2020 cu propriul său haiku, descoperind între ele un fir nevăzut: „Există realități poetice care influențează și impresionează, în timpuri diferite, oameni diferiți care scriu poezii diferite. Același duh poetic ne-a vizitat pe amândoi, în timpuri diferite.” Pentru exemplificare:

Eu, cel ce am rămas

Mă întorc spre
Ieri,
Și nu mă recunosc,
Privesc spre mâine
Nedeslușind contururi
Mă opresc la astăzi
Și mă regăsesc,
Eu, cel ce am rămas.
(Luminița Bratu, 20 noiembrie, 2020)

Spune

Când a plecat,
A mai rămas.
Și a lăsat,
S-a-ntemeiat.
(Adi Serafim, de când să fie, are mai bine de un an)

La final, autoarea a oferit cadou celor prezenți volumul său de poezii, împreună cu un prețios autograf.
Mult succes la apropiata lansare a volumului!

Anul, cu lumini și umbre, își închide curând cercul, iar în grația unei clipe vom păși într-un nou început. Să ne fie cu bucurii, cu inspirație și cu împliniri, tuturor!

Au participat: Luminița Bratu, Diana Petroșanu, Maria Bem, Emilia Luchian, Cati Rodica Enache, Gabriela Petri, Sorana Brucăr, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Adrian N. Ionescu, Gheorghe Stănescu, Dan Constantin.

Foto: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Diana Petroșanu, Doina Ofelia Davidescu

Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Noiembrie, cu cețuri și frison, cu ultimele frunze aninate ca niște gânduri ce nu vor să dispară, ne-a purtat pașii spre spațiul primitor al Filarmonicii „Paul Constantinescu” pentru o nouă întâlnire literară cu ecouri post lansare și nu numai.

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE ne-a adus în atenție un spectaculos melanj literar de proză și poezie. În deschidere, Eduard-Gabriel Tănase ne-a prezentat o emoționantă miniatură lirico-narativă, Trio, – inspirată din viața personală -, scrisă din perspectiva personificată a unui baston, care observă cu tandrețe fragilitatea și solidaritatea a doi bătrâni. A urmat Emilia Luchian, cu două interesante și metaforate proze scurte: Rinocerul cu colț de argint și Pegasul cu aripi mici. Capitolul poezie a fost onorat de vocile distincte ale Luminiței Bratu (Poveste), Mariei Bem (Lumină în tăcere, completată de o amuzantă proză miniaturală – Filozofia groparilor ), Soranei Brucăr (cu două poeme: Fără titlu și Chemarea roirii). Cati Rodica Enache ne-a emoționat cu poemele  Căutări și La Catedrala Mântuirii Neamului, iar Liana Sprânceană cu Dacă și Idilă de noiembrie. Proza comic-incisivă a Amaliei Melnic, Murături, a readus asistența de la nostalgie la amuzament.

》LECȚIA DE POEZIE – ne-a oferit bucuria reîntâlnirii, prin intermediul lectorei Amalia Melnic, cu universul poetic al lui Khalil Gibran. Au fost adunate, într-o sumară bio-bibliografie, cele mai importante date din viața scriitorului.

Khalil Gibran, născut la 6 ianuarie 1883 în Bsharri, Liban, și decedat la 10 aprilie 1931 la New York, s-a afirmat puternic în literatura universală, fiind influențat de spiritualitatea creștină orientală, de legendele și simbolurile Levantului, la care a adăugat, după emigrarea în Statele Unite împreună cu familia, experiența contactului cu literatura occidentală (romantismul, simbolismul și misticismul European). A studiat arta la Paris, iar activitatea sa literară și artistică s-a desfășurat între Orient și Occident, ceea ce i-a conferit o voce unică, sincretică, profund umanistă. A fost membru al grupului literar „Pen League”, un cerc de scriitori arabi din diaspora, care au promovat modernizarea poeziei arabe.

Cea mai cunoscută operă a sa rămâne „Profetul” (1923), o carte tradusă în peste 100 de limbi, devenită un reper spiritual universal. Printre celelalte lucrări importante se numără:

• „Aripile frânte” (1912) – roman poetic și meditație asupra iubirii și destinului;
• „Nebunul” (1918) – colecție de parabole filozofice;
• „Sângele meu” (1920) – texte lirice și aforistice;
• „Iisus, Fiul Omului” (1928) – reinterpretare poetică a figurii lui Hristos;
• „Grădina Profetului” (1933) – continuarea volumului Profetul, publicată postum.

Universul poetic al lui Gibran, ilustrat și de propriile desene din volume, se definește printr-o viziune spirituală profund umanistă, în care se împletesc filosofia orientală, misticismul creștin, simbolismul romantic și reflecțiile asupra condiției umane. Lumea lui este una a căutării neîncetate a adevărului interior, în care omul, natura și divinitatea formează o unitate organică.

Teme și motive dominante: iubirea – nu doar ca sentiment personal, ci ca forță cosmică, care unește și transformă, libertatea interioară – eliberarea de frică, de prejudecăți, de dogme, durerea și purificarea – suferința este înțeleasă ca instrument de înnobilare, exilul și nostalgia – amintirea pământului natal și a rădăcinilor spirituale, unitatea dintre om și natură – elemente precum muntele, vântul, marea sau copacii capătă valoare simbolică, învățătura prin parabole – multe texte sunt construite ca aforisme sau mici pilde. 

Poeziile alese spre lecturare din creația lui Gibran – „Despre copii” și „Despre iubire”, sunt, ca de altfel întreaga sa operă, caracterizate de simplitate expresivă, lirism solemn și tonalitate sapiențială. Limbajul său este limpede, încărcat de metafore luminoase și de o muzicalitate interioară ce amintește de tradiția biblică și de poezia sufită. El scrie adesea în registru profetic, folosind un ton reflexiv care îmbină revelația, meditația și tandrețea.

În esență, universul poetic al lui Khalil Gibran este un spațiu al înțelepciunii și al reconcilerii, unde omul este chemat să se redescopere pe sine, să-și urmeze sufletul și să cultive iubirea ca formă supremă de libertate.

Copiii voştri nu sunt copiii voştri.
Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi, dar nu din voi,
Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri. 

Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gândurile voastre,
Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteţi găzdui trupul, dar nu şi sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteţi vizita nici chiar în vis.
Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să îi faceţi asemenea vouă,
Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri.”
(„Despre copii”- fragment, Khalil Gibran)

》11 MINUTE DE ISTORIE – Lectorul permanent al rubricii, profesor Emilia Luchian, a oglindit în propria dizertație – un scurt fragment despre reiteratul și interesantul subiect – viața femeilor în antichitate, o comparație între eroinele tragediilor grecești și cea a legendei sogdienilor. Unele,  dezvăluind modul cum erau percepute de societatea antică (evocate de tragediile grecești ca personaje principale) – complexe, cu trăiri de excepție, au provocat dezastre și drame, devenind victime sau eroine. Dintre cele mai grăitoare exemple, lectora a enumerat: Medeea, vrăjitoare caucaziană, preoteasă a zeiței Hecate, cunoscută pentru iubirea pătimașă față de argonautul Iason, este însă văzută de Hesiod și Diodor ca o fecioară frumoasă. Alte personaje: Elena din Troia, cu ciudatul destin de a fi provocat războiul dintre ahei și troieni, și Clitemnestra, „femeia cu inimă de bărbat”, diabolică, victimă și eroină, împărțită tragic între dragostea pentru copii și trădarea sentimentelor.

Pentru comparație, lectora ne-a propus o legendă (existentă cu diverse variante, transmise pe cale orală, pe tăblițe de lut sau scrieri târzii) privind personaje care au surprins prin neașteptate strategii, integrate în legile și tradițiile din ținutul Sogdienilor (teren arid din Imperiul Persan), dar și semnificația (putere, luptă ș.a.) brățării cu cap de leu. Iubirea dintre Nanah (femeie simplă, dansatoare sau, în altă variantă, fiica unui rege sogdian) și iubitul – un prinț turc, Tonga, care făceau parte din popoare, culturi și religii diferite, este interzisă de către tatăl acesteia (negustor sau rege ce se ocupa cu negoț). Pentru a putea rezista, Nanah primește în dar, din partea iubitului său, o frumoasă brățară cu cap de leu. Scăparea din turnul în care este închisă se datorează ori țeserii unor șiruri de covoare, care ascund mesajul „așteaptă-mă”, adresat iubitului, ori, în altă variantă, ajutorului prețios oferit de slujnica Sarina. Deghizată în băiat, ajunge în tabăra iubitului, dar nu este recunoscută de acesta. Perseverează, dovedindu-se un supus prețios, o bună războinică, salvându-și iubitul în timpul unei lupte. În cele din urmă, se răzbună pe tatăl său care i-a interzis căsătoria, reclamând dezastrul economic al afacerilor acestuia, dezonorându-l în fața tuturor. Lectora comentează poziția tatălui de a refuza prin căsătoria fetei alianța cu turcii și de asemenea atitudinea fetei, care, învingând prejudecăți, s-a dovedit a fi, în cele din urmă, o strategie economică, salvând afacerile familiei. 

》LECTURA DE CENACLU – În timpul dedicat acestei rubrici, Leonida Corneliu Chifu a deschis discuții cu subiect administrativ, s-au schimbat impresii și gânduri post lansare a Antologiei aniversare – 75, implicarea autorilor și munca redacțională.
Florin Manole evidențiază o intervenție delicată din partea lui Florin-Oprea Sălceanu, constând în publicarea unui volum miniatural de poeme în proză, Zidirea, în onoarea prețioasei aniversări a Cenaclului, din care a lecturat cu bucurie.

Au participat: Emilia Luchian, Alice Neculea, Cati Rodica Enache, Luminița Bratu, Sorana Brucăr, Amalia Melnic, Diana Petroșanu, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Năstaca Chifu, Eduard-Gabriel Tănase, Dan Simionescu, Gheorghe Stănescu, Dan Constantin, Florin Oprea Sălceanu.

Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu
Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE
Președinte Ioan Vintilă Fintiș