Cenaclu - Cronica

Toamna este un timp minunat, despre care nu putem vorbi decât cu admirație, și, ca să nu ne pierdem, Geo Bogza a scris undeva: „Spre a-ţi aminti cine eşti, priveşte, în octombrie, spre Galaxia Orion”. Astfel am procedat, cu entuziasm, cenacliști și invitați, odată cu lăsarea serii, luni, 12 octombrie. Și s-a dovedit că nu am făcut acest lucru degeaba. Doar eu mi-am pierdut capul (sau era deja pierdut în Galaxia Orion) și am făcut mici gafe cu totul pardonabile, sper. Nu le mai enumăr, din politețe și recunoștință față de cei care, cu îngăduință sau/și umor, au trecut elegant peste ele.

Seara a fost o adevărată balanță care a pus pe talere poezia și teatrul, iar Sala Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu” a fost aproape plină de cenacliști, prieteni și invitați remarcabili. Până când protagonistul serii avea să ne supună atenției proiectul său, am avut parte de numeroase și încântătoare reverențe literare.

La rubrica CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE, Irina Elena Ionescu a citit versuri naive din poeziile bunicii paterne, Sofia Ionescu („Viață grea”, „Iarna în sat”, „Trandafirul”), dar și câteva paragrafe din volumul propriu, „Viața Ritei cu haz și necaz”. Maria Bem a oferit un delicat „Omagiu” Reginei Maria și un scurt fragment din romanul aflat în lucru, „Rochia albă de dantelă”. Liana Sprânceană a lecturat poemele „Inspirație”, „Pietre” și „De la alfa la omega”.

Ne-am bucurat apoi de prezența în mijlocul nostru a coordonatorului Cenaclului „Orfeu”, Marian Toma Stancu, care ne-a încântat cu versurile poeziilor „Ploaia” și „De ce aș iubi?”. Aura Creițaru ne-a surprins plăcut cu prezența îndelung așteptată dar și cu un montaj pe muzică al poemului său „Scrisoare deschisă Timpului”, audiat în condiții optime direct de pe telefon, găsind de cuviință să ne anunțe dar să ne și invite la lansarea celui mai recent volum de poezii „Risipitorii din inima nemărginirii”. A urmat Sorana Brucăr, cu poemele „Reverul din dreapta” și „Păcate de toamnă”. Atmosfera a fost îmbogățită de lectura doamnelor Elena Revnic („Înspre apus”, „Incertitudini”) și Dorina Radu, autoarea unui minunat volum de poezii pentru copii, „Cu pași mici prin lumea mare”, din care a recitat cu sensibilitate, oferindu-ne totodată și poemele „Timpul” și „Tangoul toamnei”. Colegul Gigi Stănescu a continuat acest lung șir de reverențe cu o poezie dedicată zodiei „Balanța” și cu câteva epigrame spumoase („Unui șofer”, „Naveta la Mizil”, „Întâlnire eșuată”, „Seniori”), iar subsemnata a încheiat cu un poem aparținând lui Adi Serafim („Rostește numele meu, Doamne!”).

Am amânat LECȚIA DE POEZIE pentru data viitoare, cu îngăduința lectorei Maria Bem.

11 MINUTE DE ISTORIE își așteaptă lectora, prof. Emilia Luchian, cu noi provocări.

LECTURA DE CENACLU cu protagonistul serii, dl. Doru Gogulancea, o discretă și carismatică prezență în evenimentele culturale și mondene actuale ne-a oferit o inedită provocare. Invitatul nostru s-a prezentat pe scurt, amintind că a participat încă din tinerețe în cenaclurile ploieștene, timp în care l-a cunoscut și pe colegul nostru Florin Manole.

Doru Gogulancea ne-a supus atenției un proiect dinamic, curajos și amplu: o adaptare după cunoscuta piesă „Take, Ianke și Cadâr” de Victor Ion Popa. Propunerea sa aduce o viziune spectaculoasă, integrând în formula dramaturgică clasică o scenografie extinsă, cu librete muzicale și scene de balet sau dans contemporan.
Deși decorurile, amplasarea scenică și personajele rămân în mare parte aceleași, textul vine cu modificări structurale inedite, dintre care amintesc:

• Dacă în piesa originală totul începe la prânz, aici acțiunea pornește dimineața devreme, cu o rugăciune creștinească și un imn evreiesc, în funcție de casa și prăvălia fiecărui proprietar.
• Tradiționalul turc este înlocuit cu Kadar, un maghiar convertit la islam pentru a putea primi mâna femeii iubite, Aisha, o tânără dintr-o familie musulmană de pe insula Ada-Kaleh. Povestea lui este dezvăluită în text, destul de devreme, de Ianke, într-o discuție cu Take.
• În locul bătrânei care vine să cumpere săpun apare doamna colonel Săftoiu, prezentă cu slugă, ordonanță și toate ifosele aferente.

Se pare că în dramaturgia propusă, fiecare personaj și fiecare linie narativă vor scoate la iveală situații deosebite, punând protagoniștii la diverse și memorabile încercări. Se remarcă aluzii sau împrumuturi din creații literare și muzicale de referință. Finalul este unul apoteotic: nunta tinerilor (copiii lui Ianke și Take), cu binecuvântarea tuturor. Propunerea de scenariu se dovedește a fi mult mai dinamică, mai vie și mai colorată decât textul clasic.

În intervenția sa, regizorul Vinicius Tomescu, prieten al autorului, a adus argumente valoroase din perspectivă profesională. Amintind distribuțiile celebre ale piesei, domnia sa a precizat că, dacă textul clasic nu necesită o implicare regizorală deosebită — fiind o operă care „se joacă singură, bazându-se pe șarmul actorilor” —, cu totul altfel se pune problema în cazul variantei prezentate în această seară. Ținând cont de complexitatea creată de autor, care propune noi formule vizând îmbunătățirea accesibilității publicului, regizorul a subliniat: „Muzica și pasajele dansate dau o nouă perspectivă textului lui Victor Ion Popa”. Inovațiile creează o formulă nouă, posibil să fie acceptată, plăcută, lucrarea putând fi tradusă într-un „limbaj scenic mult mai ofertant ca spectacol față de propunerea inițială”.

Intervențiile colegilor au fost de-a dreptul efervescente, iar discuțiile s-au purtat într-o notă caldă, amicală și profund apreciativă. Maria Bem a evidențiat faptul că modificarea textelor clasice se practică des în ultima perioadă ca un suflu de modernitate, oferind exemplul unei piese de Caragiale vizionate recent. Regizorul a intervenit punctual, subliniind că adaptarea sau tăierea pasajelor care par să tragă în jos ritmul și valoarea scenică a unei piese reprezintă o practică obișnuită. Maria a sugerat de asemenea că textul prezentat s-ar potrivi de minune într-o montare de operetă, moment în care Dan Manoliu a preluat ideea și a propus cu toată seriozitatea o adaptare pe muzică rock, ce ar deschide piesa mai mult către publicul tânăr. De asemenea, Dan a propus implicarea instituțiilor de cultură ploieștene în acest proiect, respectiv Teatrul „Toma Caragiu” și Filarmonica „Paul Constantinescu”.
Gabriela Petri a apreciat faptul că autorul serii „pune piesa în contexte sociale, politice și religios-ecumenice moderne, ideile fiind preluate și combinate într-un fel care să rezoneze puternic cu zilele noastre”. Alice Neculea a întrebat curioasă: „Cine spune povestea lui Kadar?”, primind imediat explicațiile autorului. Din public, Leonida a venit cu propunerea entuziastă de a publica piesa în viitoarea antologie a Cenaclului. În aceeași notă caldă, Florin Manole a definit textul prezentat ca fiind, în opinia sa, „o feerie balcanică trasă un pic spre Europa Centrală”, adăugând că marea provocare va fi dacă piesa va reuși să treacă de baremul spectacolului „D’ale carnavalului”, fără a se despărți definitiv de spiritul lui Caragiale.

Autorul a primit aplauzele generoase ale întregii asistențe, iar discuțiile s-au prelungit armonios la un ceai cald, cu arome de toamnă, și la un pahar de vorbă. Seara s-a încheiat cu lansarea unui prognostic provocator: va ajunge sau nu piesa pe marile scene? Verdictul colectiv a fost îmbucurător și plin de speranță: două abțineri, două voturi împotrivă și un DA majoritar, semn că povestea rescrisă a celor trei negustori are toate șansele să prindă viață sub lumina reflectoarelor.

Au participat: Alice Neculea, Sorana Brucăr, Gabriela Petri, Maria Bem, Liana Sprânceană, Irina Elena Ionescu, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Gheorghe Stănescu,  Florin Oprea-Sălceanu,  Dan Constantin, Dan Manoliu.

Invitați: Vinicius Tomescu,

Alți participanți: Marian Toma Stancu, Costea Robert, Elena Levri, Dorina Radu

Fotografii: Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
 Film: Dan Simionescu

Invitație, afiș, cronică (sper cât mai aproape de adevăr), editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

În partea a doua a ședinței, protagoniștii serii, Florin Manole și Adi Serafim, au oferit celor prezenți o expunere curajoasă, sub forma unui dialog structurat pe tiparul cvasi-matematic: introducere/ipoteză, demonstrație și concluzie, sub titlul bine evidențiat de afiș: „De ce ne mai trebuie nouă poezie?”

I. PERSPECTIVA FLORIN MANOLE

Selectând dintr-un laborios eseu personal, intitulat NAOSUL ONTOLOGIC AL POETICULUI ȘI EXILUL TEHNICIST, intervenția lui Florin Manole nu a fost o simplă prezentare literară, ci o radiografie a culturii actuale. Eseul este structurat pe paragrafe, fiecare în parte ridicând ștacheta cerințelor scrisului deasupra mediocrității. Eseul este structurat în paragrafe distincte.

1. Locuirea poetică și criza cetății contemporane

Pornind de la întrebarea lui Friedrich Hölderlin — „La ce bun poeții în vremuri sărace?” —, lectorul nu a venit să ne mângâie pe creștet cu admirația față de poezii comode, ci a intrat în arenă cu bisturiul unui chirurg care vrea să afle unde exact s-a rupt legătura dintre om, cuvânt și Dumnezeu. În cadrele naosloghiei (hermeneutica spațiului sacru interior, a omului văzut ca biserică vie), textul încetează să mai fie un simplu decor estetic, devenind o probă directă a prezenței. A răspunde astăzi la întrebarea de ce ne mai trebuie poezie înseamnă a chestiona modul în care omul mai poate locui pământul în epoca mașinilor inteligente și a „nemuririi digitale”.

2. Cele două paradigme ale adevărului

Florin Manole critică transformarea poeziei contemporane într-o simplă „aplicație de mobil”, adică într-o tehnică de descriere a realității banale. Astăzi, oricine notează clinic ce a mâncat la micul dejun sau ce traumă de moment a mai suferit are impresia că face poezie, apelând la adevărul ca simplă corespondență (adaequatio). Autorul ne spune că asta e doar o iluzie periculoasă, un progres fals care naște o literatură mediocră, plată și tehnicistă.

Adevărata poezie se bazează pe Adevărul ca Persoană, adică Însuși Cuvântul Întrupat („Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”). Actul poetic autentic reface simbolic gestul Logosului: aducerea nevăzutului în văzut, oferind lumii greutate ontologică. Sărăcia vremurilor noastre, cum arăta și Martin Heidegger, constă tocmai în eclipsa Adevărului ca Persoană, iar poezia descriptivă nu face decât să legitimeze această lipsă de sens.

3. Limba ca dar și adresare ipostatică

Deși asumarea Adevărului ca Persoană reface legătura ontologică a limbajului, ea reprezintă o garanție a credinței, iar nu în mod automat a valorii poeziei înseși. Totuși, marea iluzie a modernității secularizate este să creadă că posedă limba ca pe o proprietate privată a speciei. Limba ne este dată ca o participare la Logosul primordial prin care s-au făcut toate. Atunci când poezia refuză să fie un simplu zgomot tehnicist, ea redevine o adresare intimă și cutremurătoare către un „Tu” absolut, care este o Persoană. A o rupe de acest naos ontologic înseamnă a o condamna la moarte prin asfixiere semantică.

4. Critica lui Heidegger și impasul Logosului la Gheorghe Iova

Prin gestul său radical de a deconspira iluzia reprezentării, Gheorghe Iova nimicește lucrurile ca simple obiecte pentru a le restitui intensitatea de semne vii. Când Iova refuză limbajul curent, el păzește un gol al conștiinței care trebuie să rămână curat de idoli, ferindu-l de zgomotul cetății.

Cu toate acestea, din punct de vedere istoric-filozofic, Iova s-a construit ca un critic acerb al lui Martin Heidegger, intuind capcana sacralizării abstracte a limbajului ca „casă a ființei”. Încercând să scape de teroarea ontologiei heideggeriene prin acțiunea textuală brută, Iova ajunge exact în același impas în care s-a prăbușit filosoful german. Heidegger a rămas blocat într-o tautologie în care „limba vorbește”; Iova, transformând scriitorul în „autor-martor” al propriei mecanici textuale, plonjează în reversul aceleiași fundături: textul se autoreferențiază la nesfârșit, devenind o închisoare grafică. Amândoi se izbesc de zidul logosului impersonal. Refuzul Întrupării îi condamnă la o asceză formală fără mântuire, demonstrând că orice încercare de a stăpâni limbajul fără recunoașterea Cuvântului ca Persoană se soldează cu o capitulare în fața propriului instrumentar.

 5. Deconstrucția lingvistică și metafizica „Tu”-ului reprimat

Când criticii caută forme noi ori când lingvistica postulează că limba este un simplu contract social sau un sistem arbitrar de semne (în sens saussurian), ei nu fac altceva decât să camufleze o căutare de ordin superior a „Tu”-ului originar. Arbitrarul structural nu este o victorie a imanenței, ci o formă inversată de apofatism: demonstrează că numele nu epuizează lucrul, indicând o transcendență ascunsă.

Adevărata problemă a poeticului contemporan survine din secularizarea Marelui Celălalt (l’Autre). Când cetatea și critica profanează această instanță sacră, privind-o ca pe o simplă construcție socială, legătura metafizică se rupe. Ignorând și reprimând „Tu”-ul originar, suntem aruncați în „Eu”-ul unui egoism feroce. Captiv în propriul solipsism, scriitorul contemporan își transformă meșteșugul într-o mecanică a auto-analizei sterile, un poetic ce devine o simplă tehnică de autopsiere a propriului ego atomizat.

 6. Mecanismul căderii: de la Învățătorul interior la închisoarea tehnicistă

În starea sa originară, naoslogică, Celălalt se înfățișează ca Alteritate Pură, ca un Învățător lăuntric în fața căruia ființa se descoperă prin ascultare și ucenicie. Relația este definită de o deschidere prin jertfă: omul se lasă modelat de Cuvânt. Totuși, când această deschidere este refuzată din mândrie epistemică, ego-ul uman începe să-L obiectiveze pe Învățător, transformându-L într-o „știință”, într-un ansamblu de dogme moarte și sisteme rigide. Celălalt încetează să mai fie un Partener de dialog și devine un simplu obiect de cunoaștere orizontală.

Această transformare produce nașterea eului tehnicist, care utilizează tehnica ca pe o unealtă neutră, fără să-i înțeleagă rădăcina ontologică. Naoslogia IABiT afirmă că esența tehnicii nu este de natură umană sau materială, ci este de natura unei măreții heruvimice detronate, a angelicului prăbușit. Tehnica reprezintă reflexul acelui hubris luciferic care caută să refacă creația prin autonomizarea formei și separarea ei de Sursa Vieții; este o inteligență formidabilă, dar decuplată de la Iubire. Abia când poetul va rosti această esență teribilă – recunoscând în tehnicismul său o fascinație pentru splendoarea rece a spiritului decăzut -, abia atunci se poate spera la o depășire a impasului.

7. Perspectiva și analiza în context a Principiului IABiT-Gödel

În acest punct de criză, naosloghia introduce instrumentul său de boltă: Principiul IABiT-Gödel (mărturisirea algoritmică a incompletitudinii în fața omenescului). Folosind o paralelă sclipitoare, Manole ne trimite la matematicianul Kurt Gödel pentru a ne explica de ce poezia nu se poate salva singură, din interiorul ei. Așa cum un sistem matematic complex este structural incomplet și are nevoie de o validare din exterior (un meta-sistem), tot așa limba decăzută în tehnicism descriptiv devine un sistem închis. Când poezia contemporană sau inteligența artificială rulează exclusiv pe modelul corespondenței aristotelice, ele pretind o auto-suficiență circulară, o imensă halucinație semantică: text din text, o „vorbărie” automată.

Forța corectivă a temperării naoslogic-gödeliene nu este o simplă constrângere cibernetică. Cititorul sau auditorul nu este un robot; el este un om viu, chemat la libertate și discernământ. Fără un efort conștient de a privi în profunzime, omul contemporan riscă să identifice un progres fals acolo unde există doar o supunere definitivă în fața „vorbăriei”, acea sporovăială profană care parazitează cuvintele. Acest text configurează o bună situare a așteptării la porțile Naosului, un teritoriu deschis care păstrează șansa unică de a redeveni mărturisire și prezență în chip poetic, în vremuri sărace.

 8. Tragicul asumării ontologice și sărăcirea cetății

Tragicul vieții nu este o simplă recuzită biografică, ci o necesitate ontologică determinată de ruptura dintre starea căzută a lumii și tensiunea transfigurării. Poetul atins de Adevărul ca Persoană își asumă o răstignire a propriului eu pentru ca limbajul să poată învia ca metaforă vie.

La Nichita Stănescu, poezia se reorientează spre o metafizică radicală a limbajului; în Elegia a zecea, exclamația „Sunt bolnav de ceva care se cheamă cuvânt” exprimă tocmai această suferință a asumării, lăsând lucrurile să-și strige logosul intern. În mod similar, în Axion Esti, Odysseas Elytis împrumută structura Liturghiei bizantine pentru a scrie despre Frumos și Bine ca realități cucerite prin suferință metafizică: „Am ridicat un naos de lumină albă”. Înlocuirea Adevărului ca Persoană cu adevărul descriptiv produce efecte devastatoare în cetate, născând lozinca postmodernă „orice este poezie”. Când spiritul critic nu mai este antrenat, opiniile decad în simple judecăți de gust, rezultând o așteptare mediocră în fața unui poet transformat într-un simplu funcționar al textului.

9. Reperul naoslogic și limita garanției

Teza radicală a naoslogiei este că asumarea Adevărului ca Persoană poate fi o garanție a credinței creștine, dar nu constituie o garanție automată a condiției de poet sau a calității operei literare. Această distincție salvează critica de reducționismul pios. Nu orice text cu vocabular teologic este poezie; adesea, literatura moralizatoare cade în același tehnicism exterior, descriind un ritual golit de viață. Condiția de poet rămâne o taină legată de o dublă fidelitate: cea față de Adevărul ca Persoană (profunzimea metafizică) și cea față de meșteșugul limbajului ca dar divin (asceza formală). Credința fără geniu estetic produce doar bune intenții versificate, la fel cum geniul estetic fără Logos produce doar artefacte tehnice strălucitoare, dar moarte ontologic.

10. Aplicație exegetică: „Odă (în metru antic)” de Mihai Eminescu, ca strigăt al Naosului destrămat

Pentru a demonstra experimental valoarea teoremei naoslogice, autorul propune o exegeză pe Odă (în metru antic) de Mihai Eminescu, poem ce relevă mecanica pierderii și recuperării „Tu”-ului prin jertfirea eului tehnicist.

Poemul debutează cu constatarea unei stări de imanență absolută, o autarhie iluzorie a eului: „Nu credeam să-nvăț a muri vrodată; / Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi, / Ochii mei cătam spre-o stea / A singurătății”. Strofa descrie hibrisul eului autonom, izolat solipsist în mantaua sa, refuzând moartea ca prag ontologic și privind lumea ca pe o simplă corespondență aristotelică între privire și obiect. Mutația survine brusc prin apariția Alterității, eveniment ce fracturează sistemul din exterior: „Când deodată răsăriși în cale-mi, / Suferință tu, dureros de dulce…”. Introducerea pronumelui „tu”, asociat cu suferința, marchează iruperea Marelui Celălalt (Învățătorul lăuntric) care sparge haina izolării, obligând subiectul să bea până în fund „voluptatea morții neîndurătoare”.

Urmează strofele de maximă asceză, în care poetul experimentează tocmai frigul ontologic al izolării, comparându-se cu Hercule mistuit de haina lui Nessus și centaurul Nessus ars de propriul sânge mizer. Această mistuire este descrierea poetică exactă a momentului în care omul realizează că limbajul și corpul său, când sunt folosite doar ca instrumente de posesiune tehnicistă, devin arme auto-distructive: „Focul meu a-l stinge nu-mi pot cu toate / Apele mării”. Apele mării – imanența, factualul cetății, acumularea tehnică – sunt neputincioase în fața unui incendiu ontologic. Sistemul formal își recunoaște neputința.

Climaxul naoslogic se consumă în strofa finală, unde se produce marea răsturnare a perspectivei prin asumarea jertfei și declararea incompletitudinii: „De-al meu propriu rug mă ard în flăcări, / Pot începe să mă-nviu din mine / Turburat de-al meu dor? / Pe-al meu rug mă ard în flăcări… / Pieră-mi ochii ori îndărăt amăgitorii, / Redă-mi inima”. Pentru ca Naosul să fie reconstruit, eul solipsist trebuie să se ardă pe propriul rug. Asceza eminesciană cere extirparea „ochilor amăgitori” – adică a acelei priviri descriptive, aristotelice, care transformă totul în obiect de consum sau tehnică. Cererea finală, de o simplitate liturgică cutremurătoare – „Redă-mi inima” -, restabilește, prin instanța imperativului rugăciunii, puntea către Celălalt. Inima devine din nou Naosul, centrul mistic în care omul se poate reîntâlni cu Adevărul ca Persoană. Eminescu demonstrează astfel că poezia adevărată începe abia acolo unde tehnica axiomatică se recunoaște învinsă și își declară incompletitudinea, lăsând loc „Tu”-ului să re-formuleze ființa.

11. Concluzie: Asumarea justificată a periferiilor culturale

Ne mai trebuie poezie și poeți pentru a nu ne sufoca în orizontalitatea tehnicismului absolut. Nu avem nevoie de scriitori care să descrie mecanic realitatea degradată – pentru aceasta există algoritmi și sociologie. Ne trebuie poeți care, asumați tragic, să spargă carapacea adevărului de suprafață și să ne pună în contact cu Adevărul ca Persoană.

Totuși, o privire naoslogică lucidă asupra cetății contemporane obligă la o nuanțare. Așteptarea poetului autentic în mediocritate se consumă prin acțiuni culturale orizontale și manifestări festive. Spiritul critic tinde să condamne aceste ritualuri publice, catalogându-le drept superficiale, descriptive sau formale. Cu toate acestea, oricât de precare ar părea la o analiză riguroasă, aceste acțiuni își au justificarea lor profundă în economia cetății. Ele funcționează ca o memorie palidă, dar încăpățânată, a faptului că societatea are nevoie de un spațiu dedicat gratuității cuvântului. Festivalul, premiul de uz public sau recitarea solemnă păstrează în corpul social reflexul de a privi, măcar pentru o clipă, dincolo de utilitarismul economic imediat.

Aceeași înțelegere se cuvine acordată și pentru ceea ce numim poezie contemporană. Fie că este minimalistă, tranziențială sau pur descriptivă, ea nu trebuie privită ca un inamic ontologic, ci ca o mărturie vie a stării de exil în care se află limbajul uman. Fiecare curent contemporan încearcă, în felul său orizontal, o limpezire a carcasei semantice, o ordonare a traumei sau o fixare a realului. Chiar și în eșecul ei de a atinge Adevărul ca Persoană, poezia contemporană își justifică existența prin faptul că menține treze uneltele limbii, pregătind terenul – prin exercițiu și explorarea propriilor limite – pentru acea survenire rară a cuvântului transfigurat. Reîntoarcerea la reperul Adevărului Ipostatic și recunoașterea faptului că limba nu ne aparține, ci ne convoacă la dialogul cu Divinitatea, rămâne o urgență spirituală absolută. Concluzia ultimă a acestei radiografii este una a speranței: Vremurile nu sunt atât de sărace încât poeții să nu le poată locui în chip liturgic, ci omul contemporan a uitat să mai privească spre cer din propria sa arenă.

II. PERSPECTIVA  ADI SERAFIM

Expunerea, în stilul său caracteristic, mai ușor de digerat de către auditoriu, a fost prezentată în paragrafe orientative, înlănțuind armonios ideile filozofiei personale.

1. „La ce ne mai trebuie nouă și poezie… mă întreb oțărât!”

„La ce e bună?! Pentru atunci când ai mult aer și nu ai destulă respirație. Citești poezia și chiar atunci respirația ți se îndulcește și mai multă ți se urcă în cuprinsul pieptului.”

Poezia, în viziunea lui Adi Serafim, se instalează atunci când cuvintele curg singure din miezul spațios al ochilor topiți de iubire. Autorul avertizează însă asupra mândriei de a scrie sau de a citi: în fața textului, nimeni nu are vreun merit personal. Fără un sâmbure, un fulg sau o sămânță de revelație, pretenția că ai prins singur poezia este o simplă iluzie.
Emoția estetică este, în esența ei, de natură dumnezeiască, fiind din aceeași substanță cu emoția rugăciunii înalte sau adânci – căci, la urma urmei, în planul spiritului, înaltul și profundul sunt totuna. Atunci când simți poezia, în ființă se produce o maree. Iar dacă vapoarele sunt sterile fără flux și reflux pentru a ști când porturile sunt accesibile, atracția universală care provoacă această maree în respirația umană nu este altceva decât răsuflarea Duhului – adevăr recunoscut și de Sir Isaac Newton.

 2. Limba poeziei și jocul columbit al cuvintelor

Fiecare poezie reprezintă o limbă străină în sine. De aceea se și folosește în vorbirea curentă expresia „o limbă de pământ”, fără ca sensul ei să aibă vreo legătură cu geografia. Chiar și atunci când ai norocul de a fi fermecat citind sau scriind, aceea nu mai este o simplă tehnică, ci o revelație în care omul încetează să mai fie un simplu instrument.
Căutarea oarbă printre rosturile cuvintelor nu aduce lămurirea. Te poți juca nițel cu cupluri conceptuale sau sonore precum definit – infinit, definitiv – infinitiv, verb – cerb sau verb – imberb, crezându-te un Cristofor Columb al sensurilor, un descoperitor rătăcit. Însă abia când ochiul se încălzește până la temperatura de împlinire, iar încăperea ființei devine spațioasă, apare șansa unică de a împărtăși. Nimeni nu va ști cu adevărat ce ai trăit în acea clipă; fiecare cititor va recunoaște mereu altceva în textul tău și va fi imposibil să fie puși de acord. Dar acest lucru nici nu contează. Important este miracolul de a deveni, așa cum spune Cartea, un vlăstar vegetal și înțelegător prin care Domnul a răsărit un mit și o trăire. Atunci ființa devine gata să cânte în gura mare: „Vai, ce mult mi-a mai trebuit și mie, și nouă ne-a trebuit o poezie, un pic!”

3. Instrumentele zborului: De la Sorescu la vertijul metaforei

Pentru a înțelege lumea, apelăm la întrebări, afirmații sau negații. Dacă spunem simplu: „Mă doare corpul”, enunțul rămâne în banalul factual. Însă dacă modificăm radical perspectiva, exclamând asemenea primilor romantici: „Mă doare zborul”, limbajul basculează în poetic. Poți alege să fii lapidar și isteț ca Sorescu, filosof ca Doinaș sau Barbilian, sau să te lași păcălit oratoric precum Marin Sorescu, cel care, resemnat că n-are stofă de vânător, pleacă totuși la vânătoare, încordează arcul și observă mirat că arma seamănă cu o liră, începând să cânte din ea.

Instrumentul preferat rămâne însă metafora, definită ca o comparație căreia îi lipsește un termen, o aripă, un picior, un ochi sau un plămân. Paradoxal, deși îi lipsesc elemente anatomice, metafora nu devine oloagă sau insuficientă respirator; ea devine însăși relevanța emoției și a descoperirii. Arhitecturile de metafore pot fi laconice sau organizate în adevărate jungle amazoniene. Concentrarea esențelor este sensul ultim al poeziei, o formă de pleonasm tehnic asumat, parafrazat astfel: „Iar eu scriu și nu se-aude / Miezurile din nou sunt nude.”

4. Labirintul din golf: O joacă de percepție

Drept aplicație practică pe marginea unui labirint de metafore, Adi Serafim s-a oprit asupra operei unui poet contemporan „mai fintiș de felul lui”, analizând un distih cu funcție de zenit: „noapte deasupra apei și ceață – idei evantaie albe pustietăți”.

Autorul propune o joacă de percepție: textul debutează cu o descriere aparent realistă a nopții și a ceții de deasupra apei. Însă trucul constă în faptul că cititorul este lăsat a „se duce după fentă”, pentru a fi izbit brusc de un danț metaforic amețitor, în care decorul se transformă în „idei (în) evantaie” (totuna cu) „albe pustietăți”. Apa, deși este izvorul vieții, devine pustie (Cum e posibil?), iar ideile, fiind albe, nu pot fi decât deșarte.

Vertijul textual continuă halucinant prin imagini cosmice: „golf cu planete – meduse – vârfuri de lance înfipte-n secunde / pasărea în pasăre mirată – pământul plângând sub aripa ei / de dincolo maluri / ori lumina tăiată cu sunet / cu meridianul tristeții înmugurit în tăceri”. Într-un astfel de golf care adăpostește planete, melcul percepției noastre amețește. Cum poate fi întuneric între soare și Pământ, deși lumina circulă prosper pe același traseu? În acest cosmos nocturn, cititorul se recunoaște pierdut, dar incitat și salvat.

În finalul serii, o altă definiție a apropierii de poezie a fost împrumutată de la poeta Emilia Luchian, care asigură publicul că nimeni nu este departe de starea de grație, redefinind arta prin trei intuiții luate în seamă de Adi Serafim: „Poetul este spațiul care a mai rămas dintre carte și cititor”; „Inspirația este ca pescuitul de noapte. Aerul își ține respirația”; „Cine atinge femeia de foc devine una cu arsura”.

 5. Saltul multidimensional: De la banalitate la revelație

„Avem nevoie de poezie așa cum avem nevoie de rugăciune ca să simțim că suntem vii de-adevărat. Poezia face diferența dintre plăcere și emoție. Când trăim doar în plăcere – murim. Când ajungem din urmă emoția – trăim.”
Cât de banală este descoperirea că poezia este cunoaștere — de sine sau de una-alta — sau că ea se citește cu sufletul? Întrebarea crucială este când anume se transformă această banalitate în revelație sau măcar în relevanță. Pentru a înțelege, autorul propune reconstituirea pașilor prin care un cuvânt simplu se dezvoltă în expresie a trăirii, printr-un salt multidimensional. Dacă pornim de la enunțul factual: „Iarba crește” și facem un salt, obținem: „Iarba crește în arenă. Dimineața crește sclipitor. Să vină taurii…”. Și totuși, nu este de ajuns.
Această vibrație a emoției este universală. O recunoaștem adesea la necuvântătoare, când se bucură la întoarcerea noastră sau ne însoțesc la plecare, dincolo de simplul instinct al hrănirii. Este poezia o hrană? Chiar și oamenii complet străini de poezie trăiesc, în realitate, tot datorită ei, și nu ca urmare a plăcerilor. Chiar și cei captivi în ritmul facil al rimei bani-dușmani, care își consumă existența în arenele îmbogățite cu nisip absorbitor de sânge, își întorc uneori ochii spre cer și descoperă că: „Iarba crește. Iarba crește în arenă. Dimineața crește sclipitor. De rouă să o adulmece taurii, să o mănânce. Cu o asemenea plăcere!”. Poeții sunt tocmai acești săpători care scot la iveală arene fără retori, fără rime și fără știutori.

La ce ne-a trebuit nouă poezia? Fără ea, am fi rămas în ignoranță și nu am fi descoperit niciodată rugăciunea. Cea care, amintind de Scriptură, spune: „Și trăgând corabia la uscat, au lăsat totul și L-au urmat”, mergând până în miezul Evangheliei. Rugăciunea care cere într-o dimineață: „Să mă învăț cuvintele Tale, să înțeleg poruncile Tale”. Să aflu în ce limbă și în ce multimedia îmi vorbești, în ce limbaj bogat în sunete, imagini și, într-un cuvânt – cuvinte.
În final, când cuvântul se împlinește prin asimilarea Trupului și Sângelui Mântuitorului, poetul rostește euharistiv: „Sfințește-mi gândurile și oasele, / Numărul deplin al celor cinci simțuri îl împlinește”. Abia atunci devine deplin oricare număr, oricât l-ai număra, în poezia ta.

*** Dezbaterea dintre Florin Manole și Adi Serafim nu a fost o confruntare polemică de idei, ci mai degrabă două expuneri într-un dialog complementar, o fațetare dublă a aceluiași nucleu sacru al poeticului. Cei doi autori au pornit de la o premisă comună: respingerea categorică a poeziei contemporane înțelese ca un simplu exercițiu tehnic, o cartografiere clinică și clinic-descriptivă a cotidianului secularizat. Însă, dacă diagnosticul asupra crizei literare actuale a fost identic, metodologiile discursive și soluțiile propuse au urmat căi complet diferite, reflectând structuri intelectuale profund distincte.
Dacă textul lui Adi Serafim este ca o gură de aer proaspăt, intervenția lui Florin Manole seamănă mai degrabă cu o radiografie necruțătoare. Acesta nu vine să ne mângâie orgoliile cu poezii comode, ci intră în arenă cu misiunea unui chirurg și cu logica unui matematician. El critică dur coborârea poeziei la nivelul unei simple „aplicații de mobil” descriptive, unde simpla înregistrare a unei traume banale sau a factualului cotidian pretinde că deține statutul de artă.
Cele două discursuri se întâlnesc în mod omogen în punctul în care plasează poezia adevărată dincolo de utilitarismul economic și de orizontalitatea cetății.

După o secundă de uimire a urmat potopul întrebărilor și exclamațiilor fără număr, cărora lectorii au încercat să le facă față: Răspunsul la „De ce… ?” ar fi ca să ajungem să trăim Adevărul? (Doina-Ofelia Davidescu), Implicarea și importanța Duhului Sfânt (Doru Gogulancea), Poezia este existența umană transfigurată și Până la ce limită poate merge creativitatea pentru a nu ajunge în divergență cu divinitatea? (Diana Petroșanu), Libertatea este sau nu alegere? și multe altele pierdute în iureșul unor cuvinte și idei însetate de dialog și adevăr.
Eduard-Gabriel Tănase adresează întrebarea numitului Claude AI, din al cărui răspuns selectez: „Poetul ține ușa deschisă între ce trăiești și ce poți spune. E muncă de portar, prost plătită, … Nu ne trebuie poeți, cum nu ne trebuie sare. Se poate trăi și fără. Doar că nimic nu mai are gust, și nu știi de ce.”
Nici nu mai trebuie să amintesc că acesta a fost momentul când toată lumea a început să vorbească cu toată lumea.

Timpul de găzduire în Sala Studio ajuns la limită a mutat discuțiile pe traseul dintre Filarmonică și un mic restaurant ce aștepta prelungirea discuțiilor cu ceai cald, gata de savurat.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Gabriela Petri, Maria Bem, Diana Petroșanu, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Cătălin Apostol, Eduard-Gabriel Tănase, Adi Serafim, Florin Oprea-Sălceanu, Dan Simionescu, Dan Manoliu, Dan Constantin.

Invitați: Monalise Grosu, Doru Gogulancea

Fotografii: Emilia Luchian, Maria Bem, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Invitație, afiș, cronică (sper cât mai aproape de adevăr), editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Înserarea zilei de luni, 28 septembrie ne-a readus împreună, cenacliști și oaspeți, în primitoarea Sală Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploiești. Programul anunțat s-a respectat întocmai, lectorii oferind surprize și provocări notabile.

Rubrica CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a scos din incubatoare texte inedite: Eduard-Gabriel Tănase a încântat publicul cu o proză care a surprins și a plăcut — „Căsuța din pădure”, publicată în limba suedeză; Maria Bem a lecturat poemul „Pescărușul”, iar Emilia Luchian ne-a citit„Văzutul și nevăzutul” și „Umbra lupului”, cu aprecieri sincere din partea celor prezenți.

Emilia Luchian a completat dând citire unei cronici generoase referitoare la „SPIRALA ASCUNSĂ”, Antologia aniversară – 75 a Cenaclului, apărută în volumul autoarei Evelyne Croitoru, „O privire de aproape”, publicat la Editura Neuma în anul 2026 și lansat de curând în cadrul evenimentelor culturale ELSTAR, Câmpina.

LECȚIA DE POEZIE i-a oferit ocazia lectorei Luminița Bratu să ne surprindă cu o alegere de excepție: Louise Glück (1943 – 2023), poetă și eseistă americană (cu origini iudeo-maghiare), laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2020. Din datele biografice prezentate succint am aflat că, deși a frecventat cursurile Universității Columbia, a părăsit instituția fără o diplomă formală, fapt care nu a împiedicat-o să predea ulterior poezia la universități de marcă din Statele Unite.
Influențată profund mai ales de Emily Dickinson și Rainer Maria Rilke, Louise Glück a scris numeroase volume între debutul din 1968 și sfârșitul vieții sale, în 2023 (Firstborn (1968), The House on Marshland (1975), Descending Figure (1980), The Triumph of Achilles (1985), Ararat (1990), The Wild Iris (1992), Meadowlands (1996), Vita Nova (1999), The Seven Ages (2001), Averno (2006), A Village Life (2009), Faithful and Virtuous Night (2014), Poems 1962–2020 (2020), Winter Recipes from the Collective (2021).
Opera sa se remarcă printr-o poezie austeră și directă, axată pe teme universale: copilăria, familia, pierderile, trecerea necruțătoare a timpului, dar și miracolul renașterii. Catalogată adesea drept o poetă autobiografică, Glück folosește subtil miturile clasice pentru a înlesni meditația asupra propriei vieți. Pendulând ingenios între formă și lipsa formei, manifestând o dorință acută de a-și păstra firescul, poeta atinge o complexitate profundă prin cea mai pură simplitate.
Lectora ne-a prezentat în acest sens un poem din impresionantul volum „Poeme 1962–2020”, apărut în limba română la Editura Pandora M (Grupul Editorial Trei), în colecția Anansi, în anul 2026.
Luminița Bratu și-a încheiat lecția oferind poetei prezentate un poem cu dedicație, iar nouă, o concluzie valoroasă: în linii mari, poezia înseamnă evidențierea lucrurilor mici și a simplității absolute pentru a atrage atenția asupra detaliilor cu adevărat importante ale existenței noastre.

MUZICĂ CELESTĂ

Am o prietenă care încă mai crede în cele de sus.
Nu e vreo prostuță,

dar cu toate câte le știe, efectiv
vorbește cu dumnezeu
crede cu tărie că cineva acolo sus o ascultă.
Pe pământ, e neobișnuit de pricepută.
Și curajoasă, în stare să înfrunte neplăcerile.

Găsisem o omidă pe jumătate moartă în noroi,
furnici lacome dându-i târcoale.
Mereu mă emoționează slăbiciunea, dezastrul, sunt
mereu gata să mă-mpotrivesc vitalității.
Dar și timidă, închid repede ochii.
În schimb, prietena mea era în stare să se uite, să lase
evenimentele să se desfășoare
așa cum le-a fost dat de la natură. De dragul meu, a
intervenit,
scuturând furnicile de pe creatura chinuită, după care
a așezat-o de cealaltă parte a drumului.
Prietena mea spune că îmi închid ochii în fața lui
dumnezeu, altfel nimic nu explică,
aversiunea mea față de realitate. Spune că sunt ca un
copil care-și îngroapă capul în pernă
ca să nu mai vadă, copilul care își spune
că lumina aduce tristețe –
Prietena mea e ca o mamă. Răbdătoare, dându-mi ghes
să devin odată adult, ca ea, o persoană curajoasă –

În vise, prietena mea mă mustră. Mergem
pe același drum, doar că acum e iarnă;
îmi zice că atunci când iubești lumea, poți auzi  muzica
celestă:
privește în sus , mă îndeamnă ea. Dar când privesc în
sus, nimic.
Doar nori, zăpadă, o învălmășeală albă printre copaci
ca niște mirese sărind de la mare înălțime –
Atunci mi se face frică pentru ea; o văd
prinsă într-o plasă aruncată intenționat peste
pământ –

Dar în realitate, stăm la marginea drumului, privind
cum apune soarele;
din când în când, liniștea e străpunsă de câte-un ciripit.
Acesta e momentul pe care încercăm amândouă să ni-l 
explicăm, faptul că
ne simțim atât de în largul nostru cu moartea, cu
singurătatea.
Prietena mea desenează un cerc în noroi; înăuntru,
omida stă nemișcată.

Mereu încearcă să facă din ceva un întreg, ceva frumos,
o imagine capabilă să aibă propria viață separat de
ea.
Suntem foarte tăcute. E multă pace în a sta aici, fără să
vorbești, peisajul reparat
drumul întunecându-se brusc, aerul
devenind tot mai rece, ici- colo stâncile strălucind,
licărind –
această neclintire e ceea ce iubim amândouă.
Iubirea pentru formă e o iubire pentru sfârșituri.
                                              Louise Glück

DEZVĂLUIRI

Nu mă sperie tăcerea voastră
nici gândul vostru despre ceea ce sunt
sau aș putea fi sub blândele culori
ale amurgului.
Nu mă sperie jocul cuvintelor voastre
încrucișate abil spre a-mi recunoaște
înfrângerea.
În paharul amărăciunilor se amestecă
în vârtejuri de o clipă
suferințe și bucurii subjugate
aceluiași început și aceluiași sfârșit
care ne leagă.
Suntem flori de câmp multicolore
care-și găsesc odihna sub pământul roditor
în iernile albe
pentru a răsări maiestuos în primăvară
asemenea ghioceilor imaculați
din tina însuflețită a începutului.
                               Luminița Bratu

11 MINUTE DE ISTORIE, rubrica susținută de prof. Emilia Luchian, ne-a propus o incursiune în lumea mai puțin explorată a civilizației antice a cecenilor, punând un accent deosebit pe rolul paradoxal al femeii în această societate.
Așezați în nord-vestul Caucazului încă din secolul al VIII-lea î.Hr., strămoșii cecenilor au fost menționați sub diferite nume de marii erudiți ai Antichității, precum Strabon, Pliniu cel Bătrân și Ptolemeu.
Lectora a conturat portretul unei comunități marcate de animism, în care stejarul era venerat ca arbore sacru, axă a lumii. Într-un relief ostil, acești oameni ridicau, fără a folosi mortar, locuințe și turnuri de apărare spectaculoase pe muchii de prăpastie. Cu o înălțime de până la 30 de metri și acoperiș piramidal, construcția unui astfel de turn trebuia finanțată de o singură familie și finalizată în decurs de fix un an; dacă termenul era depășit, turnul se abandona definitiv, ca semn de ghinion pentru clan. Din punct de vedere social, civilizația lor nu cunoștea clasele sau ierarhiile rigide. Ghidați de o democrație tribală și conduși de un Consiliu al Bătrânilor, membrii comunității trăiau sub semnul egalității absolute, reflectată perfect în salutul lor tradițional: „Să fii liber!”.
În acest univers guvernat de un cod al onoarei extrem de strict, femeia nu avea un rol dominant, fiind exclusă de la dreptul de proprietate sau de la custodia deplină a copiilor, pe care îi educa exclusiv în spiritul loialității față de clan. Deși adesea vulnerabilă în fața violenței domestice și obligată, în caz de văduvie, să se recăsătorească pentru a evita oprobiul public, femeia cecenă rămânea stâlpul spiritual și păstrătoarea vetrei. Ea deținea un rol crucial în ritualurile de împăcare, fapt ilustrat de înțelepciunea populară: „Sângele mamei nu se varsă” sau „Dacă un bărbat refuză pacea oferită de femeie, cerul însuși s-ar fi întors împotriva lui”. Tot ele rosteau cu demnitate: „Mai bine să port doliu de vie decât tăcerea celor fără de inimă”. Profesoara Emilia Luchian a ilustrat caracterul justițiar și profund al acestor femei prin două legende tulburătoare. Prima povestește despre o femeie al cărei soț a fost ucis; ea pornește pe urmele ucigașului și, înainte de a-și exercita răzbunarea prin sânge, îi spune: „Nu ai omorât un bărbat, ai făcut orfană o stea”. Comunitatea nu a pedepsit-o, considerând că gestul ei nu a izvorât din ură, ci din pură dreptate. A doua legendă vorbește despre un soț întors din război după șapte ani, care își găsește soția căsătorită între timp cu fratele său. Confruntat cu această realitate, bărbatul rostește resemnat: „Dacă ar trebui să ucid trădarea, ar trebui să ucid timpul”. La plecarea bărbaților la luptă, femeile rosteau o rugăciune plină de înțelesuri: „Să nu mai plece bărbați care nu mai cred în cuvânt și să nu mai fie femei care cred în moarte înainte de vreme”. Ele alegeau întotdeauna onoarea sau iubirea absolută în detrimentul unei păci blânde și mediocre, concluzionând: „Să fie iertat cel care iubește ca o fiară, dar să fie uitat cel care nu simte nimic”. Prelegerea s-a încheiat prin evidențierea importanței majore pe care simbolul lupului o are în mitologia și identitatea cecenilor – emblemă a curajului și rezistenței-, element mitologic care a inspirat direct și poemul „Umbra lupului”, recitat de Emilia Luchian la prima rubrică a serii.

Sfârșitul primei părți

Afiș, foto, cronică, editare: Doina-Ofelia Davidescu, secretar literar

La fel ca roadele pământului care ajung la limanul datului lor sub soarele blând de sfârșit de august, limba română reprezintă rodul cel mai de preț al istoriei și culturii noastre.

Pe 31 August 2026, în atmosfera vibrantă a unei noi ședințe de cenaclu dedicate Zilei Limbii Române, seara a debutat sub semnul bucuriei reîntâlnirii cu talentatul poet Ioan Vintilă Fintiș, președintele Asociației „24 PH Arte” și al Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești – un cunoscut spațiu de efervescență culturală.
Întâlnirea a oferit celor prezenți privilegiul de a intra în dialog cu magicul său univers liric, dar și cu creațiile originale ale colegilor, care celebrează forța cuvântului, reafirmând rolul cenaclului de mică citadelă a spiritului românesc.

În acest cadru festiv, cele „11 Minute de Istorie” au fost și de această dată interesante și captivante. Prof. Emilia Luchian a prezentat limba română ca pe un organism viu și o arhivă discretă a experiențelor culturale. Expunerea a subliniat modul în care lexicul conservă istoria, identitatea și nuanțele sufletești ale comunității.

Lectora a arătat, cu argumente pedagogice, cum poate fi privită limba română ca ceva care știe, poate, mai multe despre noi decât știm noi despre ea. Limba construiește o lume în care nu suntem întotdeauna stăpânii a ceea ce ni se întâmplă; faptele vin spre noi, ne ating, ne cuprind și apoi pleacă.

Emilia Luchian a folosit exemple semnificative pe tot parcursul expunerii pentru a-și susține tezele. A explicat că limba română permite rearanjarea cuvintelor pentru a schimba accentul emoțional, oferind vorbitorului o libertate aproape plastică. Nuanțele se ascund adesea în cuvinte care nu pot fi traduse în întregime într-o altă limbă (cum sunt dor, doină, miorița), în timp ce diminutivele modifică încărcătura afectivă a discursului (exprimând tandrețe, ironie sau complicitate) și adaugă o notă personală felului în care privim ceea ce numim. Limba noastră poate fi precisă și analitică, dar are și capacitatea de a exprima stări difuze, greu de prins în noțiuni rigide. De asemenea, ea poate construi subtextul necesar pentru umorul fin sau pentru o ironie pe care o recunoaștem imediat.

Cuvintele sunt unelte de comunicare, dar și lentile prin care o comunitate își privește existența, ajutând-o să supraviețuiască prin miracol secole de-a rândul. Prețiozitatea cuvintelor este dată de trăirile închise în ele ca într-un chihlimbar. Pentru un istoric, cuvintele devin adevărate instrumente ale întâlnirii cu alte civilizații. Istoria nu se ascunde doar în manuale și tratate, ci și în cuvântul rostit, uneori chiar la masa de mic dejun. „Cea mai discretă arhivă nu este totdeauna biblioteca, poate fi și bucătăria”, a punctat lectora, enumerând proveniența unora dintre cele mai folosite cuvinte din sfera culinară: pâine, brânză, telemea, cafea. Lectora a subliniat că multe cuvinte își retrag sensul vechi, în locul acestuia apărând unul nou, încărcat de alte experiențe și judecăți (cum s-a întâmplat cu termenii țăran sau boier). Schimbarea vine din nevoia de expresivitate sau din slăbirea forței unui cuvânt (de exemplu: oribil, prost, mândru). Limba română nu seamănă cu o casă în care fiecare fond sau influență își are propria cameră separată; cuvintele se amestecă, se schimbă, intră în uz, rămân sau pleacă. “Utilizarea reflexivului impersonal, diminutivele, ironia și umorul ne-au ajutat ca popor să trecem prin evenimente istorice grele fără a le transforma în tragedii absolute. Omul a învățat astfel să îndulcească sensul lumii și să facă loc speranței.”

Aflat, de asemenea, în programul ședinței și pe afiș cu „O teologhisire” misterioasă despre care nu dezvăluise nimic dinainte, Florin Manole și-a început alocuțiunea pornind de la grecescul „naosologhia”, ce definește „templul cuvântului” (naos = templu, logos = cuvânt). Acesta a amintit că, în perspectivă teologică, cuvântul vine din primul moment în care Dumnezeu i se adresează omului, iar pentru a primi răspuns creează în acesta un loc de întâlnire, un naos care îi dă omului posibilitatea de a fi în legătură directă cu Divinitatea. Prin urmare, naosologia este opusul religiozității, adică a ceea ce a devenit omul după cădere: idolatru, apoi religios, uitând de unde a plecat. Venirea Mântuitorului a determinat depășirea acestei religiozități, aducându-i aminte omului că are în el acel spațiu sacru. Limba este privită, din acest punct de vedere, ca loc al întâlnirii omului cu Dumnezeu.

O bună motivație pentru expunerea lui Florin Manole a constituit-o un articol recent din „Weekend Adevărul”. Ancheta, una extrem de amplă și interesantă, analizează transformările profunde prin care trece limba română în era rețelelor sociale și a inteligenței artificiale. Autorul s-a exprimat în clară opoziție față de opiniile formulate în acel text de șase personalități din sferele istoriei, literaturii, artei și lingvisticii: Adrian Cioroianu, Dan Perjovschi, Doina Ruști, Varujan Vosganian, Emanuela Timotin și Bogdan Harhătă. Aceștia consideră că adoptarea anglicismelor și a limbajului din social media reprezintă o adaptare naturală la tehnologie, sprijinită de elasticitatea istorică a limbii.

În eseul său (Eseu Naoslogic), despre care a mărturisit că se află încă în fază de lucru, Florin Manole a combătut atât teza darwinistă a limbii ca organism viu (popularizată istoric de lingvistul german August Schleicher), cât și răspunsurile celor șase personalități intervievate. El a propus în schimb perspectiva naoslogică a limbii ca fiind „casă a ființei”, în sens heideggerian. Limba devine vie exclusiv prin locuire și prin actul autentic al adresării către un „tu”, nefiind salvată de o autoreglare automată, ci de efortul conștient al vorbitorului. Deconstruind această viziune evoluționistă, Florin Manole a șocat oarecum audiența afirmând că sintagma „limba este un organism viu” este un anacronism și un darwinism care trebuie cât mai curând depășit. Degradarea limbii apare, în viziunea sa, prin părăsirea acestui spațiu comun în favoarea unor împrumuturi neasimilate, nu printr-o evoluție biologică firească.

Fraza sa de încheiere a produs o emoție profundă în sală: „De aceea limba română nu va muri din cauza englezismelor. Va muri în ziua în care niciun român nu va mai avea nevoie să-i spună altui român ‘tu’ în românește.”

Cum era lesne de prevăzut, rumoarea și numeroasele comentarii nu s-au lăsat așteptate, înnodându-se de la un coleg la altul într-un fir ce promitea a nu se sfârși prea ușor (Adrian N. Ionescu, Leonida Corneliu Chifu, Adrian-Ilarie Frone ș.a.)

Spiritele s-au calmat treptat, dând voie să iasă la rampă următoarea rubrică, nu înainte ca Florin Manole să anunțe revenirea, în această toamnă, pe firmamentul cultural al orașului a Taberei de Sculptură Monumentală din Ploiești – copilul de suflet al Asociației 24 PH Arte Ploiești, aflată la cea de-a VII-a ediție, cu participarea sculptorilor: Florin Strejac, Ioan Pop Vereta și Eugen Petri.

 „Cea mai recentă creație” a invitat, cu bucurie și cât mai aproape de tema ședinței, pe: Emilia Luchian (Cuibul de cuvânt), Luminița Bratu (Limba română sunt eu), Adi Serafim (Ca vinul în apa de la Cana Galileii), Liana Sprânceană (cu un Omagiu adus limbii române și două poeme tip Tonka: Roșu și Vara), Maria Bem (Cea mai frumoasă culoare), Adrian-Ilarie Frone (Canon), Ramona Müller (cu un fragment de nostalgie identitară dintr-una din călătoriile Globetrollerului Rozalindion…) și Irina Elena Ionescu (cu scurte fragmente pline de farmec și aparentă naivitate din Viața Ritiei cu haz și necaz).

Lectura de Cenaclu – partea centrală a întâlnirii, a reprezentat reîntâlnirea mult așteptată cu poetul Ioan Vintilă Fintiș și creația acestuia, care a împărtășit poeme din două viitoare volume aflate deja la tipar (Concert pentru sonet și singurătate și Tristețile cocorului).
Momentul a fost prefațat de o prezentare cu adevărat remarcabilă realizată de Leonida Corneliu Chifu, care a trecut în revistă activitatea literară prodigioasă a poetului – o carte de vizită impresionantă marcată de volume publicate, premii importante și numeroase poeme apărute în reviste de profil, pe care majoritatea celor prezenți o cunoșteau și care conferă un respect profund față de autor. Ulterior, în sală s-a auzit distinct vocea masculină, plată, a poetului; o rostire cu puține inflexiuni și accente, dar așezate cu o precizie chirurgicală doar acolo unde era absolută nevoie, pentru a marca mai bine momentul, profunzimea ideii sau intensitatea sentimentului.

Poemele lecturate de Ioan Vintilă Fintiș au dezvăluit asistenței o poetică a profunzimilor, situată la granița fragilă dintre metafizic, oniric și romantismul crepuscular. Purtând amprenta unei originalități inconfundabile, textele sale construiesc punți subtile între sacru și profan, între marea lumină a începuturilor și melancolia asfințitului.

Fie că sunt definite sonete sau nu, atmosfera pendulează între reveria și căutarea unei inocențe arhetipale, versuri de dragoste cu ecouri mitice, uneori Însuși Dumnezeu pare a Se ascunde printre rânduri, alteori par să iasă în evidență vulnerabilitatea asumată și rătăcirea existențială. Poetul rămâne un „înger fără de popas”, un exilat în timp, a cărui formă de rezistență este însăși sensibilitatea sa acută, sau călătorește asumat și cu uimire către o dimensiune spirituală superioară.

Regina de nimeni știută

Iubito diseară vom merge la bal
Cu trăsura trasă de nevăzute stele
Te voi săruta pe gura ta de cristal
Și pe coapsele aproape rebele
Tu vei fi regina de nimeni știută
Te voi încorona cu vaste simfonii
Vom trece apoi de apa nevăzută
Noi cum Eva și Adam iar vom fi
Nu mai păcătui acolo-n grădină
Domnul parcă e ascuns în sonete
Hai să plutim prin marea lumină
Coroană să-ți fiu la tine în plete
Iată acum s-a făcut foarte târziu
Cine sunt și cine ești nu mai știu

***

Eu am fost o plângere
Pe vremea aceia erau niște păsări
Pe care le țineam în brațele mele
Cum pe niște instrumente
Subtile
Și voi vă uitați și mă îmbrățișați
Eu tot o plângere am rămas
Înger fără de popas

 Noaptea care plânge cu ger

A început să ningă fantastic de trist
Te privesc pe fereastra cu fotografii
Se pare că dincolo eu încă mai exist
Că apusurile de soare încă sunt vii
Adu cu tine săniile de melancolie
Aici nu mai este decât alba tăcere
Zăpada mirată imaginează o poezie
Scrisă pe cer de nevăzutele sfere
Iubito gândești figuri de zăpadă
Pe un câmp învelit cu un alt cer
Și nimeni nu poate să-l mai vadă
Este noaptea care plânge cu ger
Să mergem acum tăcuți și mirați
Împreună către îngerii frați

***

În noaptea aceea eram vântul
Care se-mbrățișase cu niște nori
Norii cântau
Eu te mângâiam cu o privire
Care nu știu de unde venea
Parcă era fericirea mea

Cocorii plăngeau

Azi noapte am visat că au înfrunzit niște nori
Și m-am mirat crezând că sunt cocori
                           Trupul meu la pian cânta
                           Cocorii plângeau
                 Și eu parcă nu știu în care infinit

Mi se păream că mult mă muream

                            Și deodată a început să ningă
                            M-am întrebat atunci
                            De ce au început cocorii să plângă

                         Atunci dânșii mi-au dăruit
                              Nișe aripi care păreau
                              De îngeri

Eram călător prin nevăzut

Eram călător prin nevăzut
                            De foarte multă vreme
                            Căutam o fereastră
                            Albastră

                             Și dânsa nu mai era

                             Atunci m-am întrebat
                             Doamne eu ce să fac

                             Așteaptă cocorul

Dincolo de aplauzele colective, finalul ședinței a fost marcat de valul de entuziasm și de aprecierile calde ale colegilor, care au ținut să vorbească despre statura literară și umană a invitatului de onoare. Maria Bem, Gabriela Petri, Ramona Müller, Luminița Bratu, Dan Constantin, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu au subliniat, prin intervențiile lor, rolul esențial pe care poetul l-a avut în dinamica grupului artistic. Ioan Vintilă Fintiș a rememorat cu plăcere momente frumoase din trecut. S-a vorbit cu emoție despre forța discretă a mentoratului său, despre generozitatea cu care a sprijinit condeie și despre capacitatea de a coagula energii artistice diverse în jurul cenaclului și al asociației timp îndelungat. Un moment special al discuțiilor l-a constituit evidențierea colaborării organice dintre arte, fiind salutată prezența sculptorului Eugen Petri, cel care a asigurat cu atâta sensibilitate grafica volumelor aflate la tipar, și nu numai, transformând cartea într-un obiect de colecție unde forma și textul se completează perfect. În mod deosebit, un text plin de miez a fost adus de Adi Serafim, a cărui intervenție a constituit un scurt și memorabil titlu (Băiatul acesta îmi bagă sângele în ecuație) dedicat operei sărbătoritului, o sinteză critică ce a pus în lumină exact unicitatea structurală a omului și versului fintișian.

La finalul acestei cascade de mărturii sincere, ecourile teoretice și lirice s-au topit definitiv în aplauze la scenă deschisă. Membrii și oaspeții prezenți au răsplătit astfel nu doar tehnica impecabilă a versificației, ci și prezența prețioasă a poetului Ioan Vintilă Fintiș – un creator și un mentor care continuă să țină deschise porțile templului cuvântului nostru românesc.
A fost o seară regală, o adevărată sărbătoare a spiritului, care va rămâne mult timp ca un reper în memoria afectivă a comunității noastre literare.

Au participat: Ioan Vintilă Fintiș, Florin Manole, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu, Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Maria Bem, Ramona Müller, Gabriela Petri, Irina Elena Ionescu, Ariadna Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Adrian-Ilarie Frone, Eduard-Gabriel Tănase, Adrian N. Ionescu, Dan Manoliu, Dan Constantin.

Invitați: Tania și Marian Radu

Fotografii: Doina Ofelia Davidescu, Liana Sprânceană

Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

A fost o seară literară în miez de gustar, impregnată de mult lirism și marcată de discuții fructuoase, efervescente ca un vin spumant rece servit în paharul potrivit.

Rubricile tradiționale ale Cenaclului „I.L. Caragiale” au fost onorate cum se cuvine, oferind auditoriului un melanj perfect de noutate editorială, istorie, teorie literară și dezbateri plastice.

Seara a debutat sub auspiciile rubricii „Cea mai recentă creație”. Adrian N. Ionescu, demonstrând o frumoasă statornicie în rolul de discret colportor și mesager al bunului său prieten Adi Serafim, a dat citire textelor acestuia: Îmi place tare bine cu soția mea (titlu) și poemul E sărbătoare, ambele primite cu multă căldură. Irina Ionescu a continuat incursiunea literară, încântând publicul cu trei fragmente ludico-savuroase extrase din volumul său de debut, „Viața Ritei cu haz și necaz”. Într-un registru cu totul diferit, Liana Sprânceană a abordat cu mult curaj genul clasic japonez Tanka: Armaghedon, Tu vreme, nisip și Nostalgie, alternând lirismul extrem cu proza scurtă de atmosferă din textul „Clovnii”. La rândul său, Diana Petroșanu a propus două poeme dense, de o profundă reflexivitate: Capital și Alt nimic, în timp ce Emilia Luchian a completat rubrica în mod fericit, aducând în atenție proza scurtă Culegătorii de minute, o demonstrație fină de decupaj al timpului cotidian.

La rubrica Lecția de poezie, lectora Diana Petroșanu a oferit o reîntâlnire profund emoționantă cu personalitatea remarcabilă a poetei, prozatoarei și traducătoarei Gabriela Melinescu. Evocarea s-a concentrat pe perioada efervescentă a anilor ’60-’70, definită ca „timpul lui Nichita Stănescu”, dar și pe destinul ei literar ulterior, marcat de exilul autoimpus în Suedia, unde a devenit o adevărată „zână bună” și ambasadoare a literaturii române în spațiul scandinav. Găsindu-și resorturile în comentarii de specialitate preluate din publicații de prestigiu prezentarea a analizat aspecte importante din viața și cariera poetei dar și unicitatea vocii sale lirice. Critica literară reținută în aceste pagini o descrie pe Gabriela Melinescu nu doar ca pe o muză sau un personaj de legendă biografică, ci ca pe o scriitoare de o forță expresionistă remarcabilă, capabilă de o „noblețe sufletească și o grație inocentă” rar întâlnite, stăpânind un limbaj poetic eliberat de convenții. Momentul teoretic a fost dublat, pentru ilustrare, de atașarea și lectura câtorva dintre cele mai reprezentative poeme ale sale. Alegerea Dianei Petroșanu a plăcut și a provocat asistența la comentarii și completări relevante.

„Aceasta nu este ultima scrisoare pe care ți-o scriu
Corespondența noastră continuă
deși se spune că ai plecat pentru totdeauna.
Nu ca de obicei în Franța sau Turcia
unde prin hipnoză un vrăjitor
te va învăța repede rusa ori chineza
sau toate limbile dintr-o dată

Toate limbile pe care un poet
are poftă să le guste ca pe vinuri.
Cu toate că nu mai ai nici o adresă
posedă încă, bătrâna ta mamă
cutia noastră poștală minunatul dulap de poezii
care există în camera ta,
dulapul de poezii cu picioare de grifon
și aripi de balaur,
dulapul care poate să meargă și să zboare
înainte și înapoi
din lumea asta către cealaltă.

Dulapul de poezii
care poate străbate ca un fulger
prezentul și trecutul, înapoi
până în acel timp și loc
unde tu te-ai născut.

Acolo te poți întâlni pe tine însuți
un băiat născut beat de șampanie,
citind în cada din baie,
cu poemele lui Baudelaire în sânge,
băiatul scotocind în biblioteca tatălui său
gânditor, pe umăr cu corbul lui Edgar Allan Poe.

Dulapul de poezii, această minune
care știe multe despre noi,
conversând tot timpul cu poeții planetei
în timp ce noi fermecați ascultăm
improvizațiile lui Erik Satines
„Trois gymnopédies” și „Desespoir agréable”.

Dulapul de poezii mereu deschis pentru magie,
pentru amețeli plăcute
și toate dezgusturile posibile.
Dulapul de poezii care singur înțelege
că tu ai încă mulți poeți de descoperit,
cel puțin o nouă limbă de învățat
și încă o femeie de cerut în căsătorie.

Te asigur:
Aceasta nu este ultima scrisoare pentru tine,
corespondența noastră continuă,
cu toate că nu mai ai nici o adresă.

Există încă
dulapul de poezii cu picioarele de grifon
și aripi de balaur,
dulapul de poezii care merge și zboară
înainte și înapoi,
din lumea asta către cealaltă.”

(Gabriela Melinescu – Dulapurile de poezii)

Rubrica 11 minute de istorie a debutat într-o notă de stringentă actualitate culturală, prin câteva relatări la cald despre deschiderea și desfășurarea lucrărilor celebrei Universități de Vară de la Vălenii de Munte, ctitorită de Nicolae Iorga. Lectora serii, prof. Emilia Luchian a evocat atmosfera vibrantă a evenimentului, trecând în revistă profilul participanților și relevând în mod deosebit prelegerea carismatică susținută de distinsa doamnă academician Georgeta Filitti, dedicată Regelui Carol al II-lea și greșelilor familiei regale în educarea acestuia. De asemenea, au fost subliniate analiza geopolitică extrem de tranșantă a profesorului Dan Dungaciu cu privire la starea tensionată a lumii contemporane și la prezența sau absența strategică a României la masa deciziilor internaționale, precum și intervențiile academice de înaltă ținută ale scriitorului și istoricului Valeriu Matei.

Ulterior, lectora a propus o reîntoarcere inspirată în antichitate, mai exact în perioada de consolidare a Imperiului Roman sub dinastia Flaviilor. Atenția a fost îndreptată asupra lui Titus, fiul lui Vespasian, cel care a finalizat și a inaugurat cu jocuri fastuoase eternul Colosseum (Amfiteatrul Flavian). Expunerea a detaliat spectaculoasa schimbare de atitudine a lui Titus pe parcursul vieții sale. Înainte de a ajunge împărat, ca prefect al pretoriului și general, el fusese perceput de romani ca un lider sever, dur și adesea necruțător. Cu toate acestea, odată cu preluarea puterii supreme, el a suferit o transformare profundă, devenind remarcabil de empatic, generos și extrem de apropiat de nevoile poporului. Această sensibilitate profundă i-a marcat scurta domnie, perioadă în care a administrat cu un uriaș simț de responsabilitate trei catastrofe majore care au zguduit imperiul: dramatica erupție a Vezuviului (care a distrus orașul Pompeii), un devastator incendiu al Romei și o mare epidemie de ciumă. Într-o tușă neașteptat de romantică pentru un fost militar, a fost amintită iubirea sa profundă, dar sacrificată din rațiuni de stat, pentru fiica regelui Iudeei, Berenice — o legătură plină de dramatism și neîmplinire. Pentru o tușă de autenticitate istorică, lectora l-a citat pe Suetoniu, amintind că Titus era recunoscut ca un excelent imitator, un om capabil să simuleze perfect stări și fapte, această abilitate deschizănd o reflecție filosofică profundă: uneori, oamenii cu mască devin cu adevărat ceea ce poartă, dar, în cazul de față, masca aspră de general s-a topit în rolul de împărat binefăcător. Până și pe patul de moarte, învăluit în ironia tipică Flaviilor, el a șoptit memorabila replică: „Cred că devin zeu”. Au rămas mărturii despre caracterul și mărinimia sa dar și despre durerea poporului la moartea sa prematură. Scurtele concluzii au subliniat faptul că, dincolo de mituri, istoria se scrie prin oameni complecși, ale căror slăbiciuni intime și mari viziuni politice coexistă în mod fascinant.

Ultima parte a întâlnirii a fost rezervată unei secțiuni substanțiale de lectură de cenaclu, purtând titlul Iluzii regăsite, dedicată în întregime creației poetice a colegului nostru, Adrian-Ilarie Frone. Deși nu are încă un volum publicat — o simplă chestiune de comoditate personală, după cum însuși autorul a mărturisit cu multă candoare —, are poezii de valoare, creația sa fiind girată de-a lungul timpului de aprecieri de excepție venite din partea marelui scriitor Mircea Horia Simionescu și a poetei Constanța Buzea.  Mostrele substanțiale citite în cadrul serii au demonstrat un meșteșug poetic rafinat, o curgere firească a versului și o forță a imaginii care justifică din plin popularitatea de care autorul se bucură în mediul virtual, poeziile sale fiind repere pe platforme precum Poezie.ro (fostul Agonia.ro) și pe alte site-uri de profil. Lectura a fost urmată de un taifas prelungit cu referiri critice entuziaste. Colegii au salutat originalitatea discursului său liric, dar au sugerat și necesitatea unei reluări atente de lectură din partea autorului pentru șlefuiri acolo unde sunt necesare.

„Nu e loc pentru mine sub acest negru Soare… nu e.
Poate sub mal de bolovan, lângă a Liniștii Mare,
Pe Luna eternă, să nu mai visez himere perene,
Să zac fără suflare, încremenit, adormit în visare.
Dar visul să fie veșnic – răgaz să dau inimii
Să rupă blestemul ce leagă ghemul legat,
De cuvântul dat într-un ceas prea avântat…
Și poate-n vis voi găsi tărâmul celor ce sunt vii.
Căci pe aici, în tărâmul de jos, nu mai e nici un os,
Din cei ce demult umblau și ridicau totul de jos,
Căci puneau temelie unei iubiri pentru veșnicie
Între om și Acela ce sufletul mereu ogoiește.
O, Doamne! Dă-mi mie acum sămânța Ta de cuvânt!
Dă-mi mie puterea de nu mai fi fum, duh nu mă ține!
Mă fă om, fie și din glod și suflarea-Ți alcătuit!
Doamne – nu-mi da iubire, nu-mi da dor – ia-mă la Tine!
Când va fi lumea să las, prins de ceasul ce nu e din urmă
Al celor fără urmași și fără iubire – dă-mi iubire,
De vrei… însă dă-mi iubirea de semeni și viața
Celui ce-a înțeles că singur nu te iubești pe sine,
Ci altora le lași iubirea de eu și mândria de-a fi.
Dă-mi sinea din urmă cât încă visul nu s-a sfârșit
Mă du, Doamne, către ținutul ascuns în tării,
Mă du, Doamne, în țara cuvântului Tău neuitat!
Amin!”
(Adrian- Ilarie Frone – Visul)

Întâlnirea membrilor Cenaclului „I.L. Caragiale” s-a încheiat sub semnul acestor punți ideale aruncate între poezia contemporană de atelier, avangarda postbelică, scurta incursiune la Universitatea de Vară de la Văleni și marile destine ale antichității.

Au participat: Emilia Luchian, Diana Petroșanu, Gabriela Petri, Irina Ionescu, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Adrian-Ilarie Frone, Adrian N. Ionescu, Dan Simionescu, Dan Constantin, Leonida Corneliu Chifu.

Invitați: Maria Lețu

Fotografii: Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Membrii Cenaclului „I.L. Caragiale” s-au reîntâlnit, căutând în răcoarea terasei Alive Lounge un refugiu inspirator și un mod plăcut de a parcurge rubricile tradiționale ale serii. Întâlnirea a avut ingredientele necesare: creativitate, eleganță, dinamism, dialog fertil.

Seara a debutat sub auspiciile rubricii Cea mai recentă creație, un spațiu dedicat, în general dar nu exclusiv, premierelor literare. Irina Ionescu, revenită în rândurile cenaclului după o pauză de aproximativ un an, a deschis lectura cu trei scurte fragmente din volumul său de debut, Viața Ritei cu haz și necaz, captivând audiența prin candoare și umor. În continuare, Luminița Bratu a propus un moment liric dens, citind Vânzătorul de cărți, un poem impresionant, dedicat lui Gelu Ionescu (poet ploieștean și inițiatorul Seratelor Atitudini), ce explorează cu sensibilitate destinul melancolic al cărților și al anticarului în lumea modernă. Liana Sprânceană a preluat ștafeta lecturii, citind Preambul la august – versuri pline de atmosferă. Rubrica a fost completată de Adrian N. Ionescu care, păstrând o frumoasă tradiție a prieteniei literare, a adus în fața celor prezenți un text de o puternică forță expresivă semnat Adi Serafim, intitulat sugestiv: Ia existența mea tulburătoare de pe mine, Kandahar!

Următorul moment al întâlnirii a fost marcat de rubrica Lecția de poezie, în cadrul căreia Liana Sprânceană a readus în atenție originile și spiritul de revoltă al Dadaismului, prezentând publicului repere esențiale din articolul Dadaismul și Tristan Tzara, publicat de Laurențiu Victor Săcui pe platforma Historia.ro. Prezentarea a funcționat ca un veritabil rezumat al avangardei de la începutul secolului XX. S-a discutat despre cum această mișcare radicală, inițiată la Zürich de un grup de artiști în frunte cu românul Tristan Tzara, a apărut ca o reacție violentă împotriva absurdității Primului Război Mondial și a logicii burgheze care îl permisese. Promovând hazardul, colajul, anti-arta și negația estetică radicală, Dadaismul nu a fost doar o simplă școală literară, ci o stare de spirit universală care a dinamitat convențiile artistice rigide, eliberând definitiv limbajul poetic și deschizând calea tuturor curentelor de avangardă ce i-au urmat. Dar, vorba lui Leonida Coeneliu Chifu: a apărut, a „ars” și s-a consumat, s-a clasicizat, în timp ce Shakespeare există încă.

Partea a doua a serii a adus un moment festiv deosebit. Emilia Luchian a primit felicitări la scenă deschisă din partea colegilor pentru volumul său de debut în versuri, Diagnostic de veghe, recent ieșit de sub tipar la Editura Elstar Câmpina. Autoarea nu ne-a împărtășit din poeziile volumului, lăsând acest lucru pentru ocazia lansării. Dar a impresionat cu poezia Spiritul scării, o piesă de o profundă sensibilitate conceptuală, lectura fiind o trecere subtilă și firească către tema rubricii 11 minute de istorie, al cărei lector permanent este.

Tema din această seară a fost dedicată lui Denis Diderot, una dintre cele mai fascinante și influente minți ale Iluminismului european. Dincolo de faima sa de filosof, eseist și critic, Diderot rămâne în istoria culturii universale ca titanul din spatele Marii Enciclopedii (Encyclopédie), un proiect monumental care a secularizat cunoașterea umană și a pus bazele ideologice ale Revoluției Franceze. Lectora a enumerat din enorma sa creație, prieteniile sale cu oamenii deosebiți ai epocii, cum ar fi D’Alambert, Jean-Jaque Rousseau ș.a. Importanța sa istorică rezidă în curajul de a pune sub semnul întrebării autoritatea dogmatică a Bisericii și a Monarhiei, militând neobosit pentru triumful rațiunii, al științei și al toleranței. Gândirea sa extrem de modernă a anticipat teorii din biologia evoluționistă și din psihologia modernă, transformându-l într-un spirit universal a cărui moștenire continuă să definească valorile democratice și umaniste occidentale. Expunerea savuroasă a Emiliei Luchian a expus complexitatea filosofului prin perspective distincte:

Aforismele celebre – evocând panseurile sale memorabile, populate de un profund spirit analitic, cum ar fi: „Mai bine să te consumi decât să ruginești”, „Omul cel mai fericit este cel care-i face fericiți pe cât mai mulți oameni”, „A spune că omul este un amestec de putere și slăbiciune, de lumină și orbire, de micime și de grandoare nu înseamnă a-i face proces ci a-l defini” sau îndemnul moral „Nu-i de ajuns să faci binele, mai trebuie să-l faci și bine”, reflectând o viață dedicată emancipării prin cunoaștere.

Efectul Diderot – explicând acest celebru concept psihologic și economic, extras din eseul său „Regretele mele la plecarea vechiului meu halat”. Filosoful descrie cu autoironie cum primirea unui halat de mătase roșie de o eleganță desăvârșită – un cadou care a spart modestia căminului său – l-a silit psihologic să își înlocuiască treptat tot mobilierul vechi pentru ca acesta să nu contrasteze cu noua achiziție. Acest fenomen explică și astăzi spirala consumismului modern, în care achiziționarea unui bun de lux atrage după sine o suită de noi cheltuieli compulsive.

Pățania de la Sankt Petersburg a încheiat prezentarea cu nota sa anecdotică, evocând faimoasa întâlnire de la curtea Rusiei dintre filosoful ateu și legendarul matematician Leonhard Euler. Invitat de Țarina Ecaterina a II-a, Diderot purta dezbateri aprinse despre religie cu nobilimea rusă. Pentru a-l pune în dificultate, Euler s-a îndreptat spre el și i-a lansat o ecuație falsă pe un ton solemn, concluzionând: „prin urmare Dumnezeu există; răspundeți!”. Se spune că Diderot, complet străin de algebră și derutat de siguranța matematicianului, a rămas mut în hohotele de râs ale curtenilor, pățanie care l-a determinat, la scurt timp, să ceară permisiunea țarinei de a se întoarce în Franța.

Ultima parte a întâlnirii a fost rezervată secțiunii Lectura de cenaclu, susținută de Doina Ofelia Davidescu și Eduard Gabriel Tănase. Cei doi scriitori au adus în fața publicului textele lor de proză scurtă, publicate recent în cunoscuta revistă Literomania, la rubrica dedicată microficțiunilor.

Doina Ofelia Davidescu a citit povestirile Ultima mână și Doamna Mov, sperând să fi realizat un fin decupaj psihologic, o construcție de destin și tensiuni din doar câteva trăsături de condei. Ca autoare, își dorește să stăpânească arta detaliului semnificativ, încercând să ofere fiecărei partituri narative o distincție și o fluiditate melancolică aparte.

„Apoi a apărut ea. Era toată în mov. Părul tăiat scurt, halatul, până și saboții de cauciuc aveau aceeași nuanță stridentă. Pășea rar, de parcă îi măsura pe fiecare în parte. Nu zâmbea. Trecea de la unul la altul, fixându-i cu niște ochi spălăciți. S-a oprit în dreptul unui tip care purta o șapcă de baseball. Omul a înghețat cu telefonul în mână. Femeia în mov s-a aplecat spre el, atât de aproape încât probabil îi simțea respirația.
– Tu urmezi, a șoptit ea.” (Doamna Mov – Literomania Nr. 410-411/2026)

Eduard-Gabriel Tănase a prezentat textele Funcționali și Partea lui, microficțiunile sale dând dovadă de un realism tăios, economia riguroasă a mijloacelor de expresie și o subtilă tușă de absurd cotidian. Autorul surprinde cu multă precizie vulnerabilitățile condiției umane și interacțiunile mecanice sau înstrăinate din societate, livrând proze dense, cu un impact vizual puternic și finaluri percutante.

„Foarte multă lumină. Insuportabil de multă. Ei au niște măști de protecție, la fel cum au sudorii din fabrică. Mijește ochii, încearcă să își protejeze retina. Știe că nu va orbi dacă îngustează câmpul vizual.
— Poți privi în ecranul de sus.
Își ridică capul. Piciorul lui e pe masă. Se văd venele zvâcnind la gambă. E deja prea bătrân pentru asta. I-a trebuit mișcare. Mușchii n-au spus nimic. S-au revoltat vasele de sânge.
— La vena safenă mare nu mai funcționează corect valvele. Știi ce facem acum?
Dădu din cap. Nu. Oare era normal să observe asemenea detalii?
— Inducem un acid foarte puternic. Îți curăță perfect venele. Valvele sunt ca niște ecluze, acidul le va dizolva și inserăm acolo altele noi. Nu le avem în stoc.
Cum adică?” (Funcționali – Literomania Nr. 410-411/2026 )

Întâlnirea Cenaclului „I.L. Caragiale” s-a încheiat cu discuții și intervenții efervescente susținute de Adrian N. Ionescu, Leonida Corneliu Chifu, Dan Constantin ș.a. sub semnul acestor punți ideale aruncate între poezia contemporană, avangarda secolului trecut, lumina unor fascinante minute de istorie, proza scurtă de revistă și filosofia care schimbă permanent lumea.

Au participat: Emilia Luchian, Luminița Bratu, Maria Bem, Liana Sprânceană, Irina Ionesco, Doina Ofelia Davidescu, Eduard-Gabriel Tănase & co., Adrian N. Ionescu, Dan Constantin, Leonida Corneliu Chifu.

Fotografii: Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu

Invitație, afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Sub semnul unei calde atmosfere de vacanță, Cenaclul Literar „I.L. Caragiale” Ploiești s-a reunit pe terasa Alive Lounge în cadrul a două ședințe intense, atractive. Dincolo de relaxarea specifică sezonului, întâlnirile au menținut rubricile tradiționale și dezbaterile de idei, rămânând consecvente/ dedicate zilei de luni (pentru ca săptămâna să înceapă sub cele mai bune auspicii), moment perfect pentru a elibera în lume noile creații ieșite din laboratoarele intime ale autorilor.

Ședința din 6 iulie 2026: Onirism, istorie siberiană și culise teatrale

Prima întâlnire a lunii a stat sub semnul lirismului și al dezbaterilor conceptuale.

Cea mai recentă creație a deschis seara. Au citit din creațiile proprii: Luminița Bratu, cu versuri de o sensibilitate aparte, Liana Sprânceană (cu poemele Darbuka și Uneori), Emilia Luchian (cu tulburătoarele poeme Anima mundi și Copacul care se întoarce), Gigi Stănescu, adăugând tușe personale peisajului poetic al serii. Lecturile au generat o discuție adiacentă captivantă despre influența oniricului asupra actului de creație și asupra creatorilor înșiși.

Seara a continuat cu rubrica tradițională, 11 minute de istorie, în cadrul căreia lectorul permanent, Emilia Luchian, a propus o incursiune fascinantă în înghețata Siberie, dezvăluind repere din viața și cultura populației evenki.

În cea de-a doua parte a întâlnirii, Gabriela Petri a prezentat o cronică exhaustivă și personală a Festivalului Internațional de Teatru – Sibiu 2026, descriind experiența trăită atât în sălile de spectacol, cât și în spațiile stradale. Perspectiva ei a fost completată și nuanțată ușor polemic de Eduard-Gabriel Tănase, un alt participant la festival, ale cărui percepții diferite au dat naștere unui dialog constructiv și avizat.

Ședința din 20 iulie 2026: Încercările ploii și anatomia generațiilor

Cea de-a doua ședință a demonstrat că pasiunea pentru literatură învinge intemperiile. Deși reprizele repetate și înverșunate ale unei ploi torențiale de după-amiază amenințau să strice planurile, cei mai îndrăzneți dintre membrii cenaclului s-au încăpățânat să apară pe terasă.

La rubrica„Cea mai recentă creație”, atmosfera a devenit efervescentă: Adrian N. Ionescu, proaspăt revenit din mirajul Teișanilor, a dat glas celor mai recente poeme scrise de prietenul său, poetul Adi Serafim (Întreabă-mă Doamne  îngrijorat și La o adică); Amalia Melnic a încântat asistența cu o proză scurtă scrisă în stilul ei caracteristic, marcat de accente ironice fine;  Sorana Brucăr a recitat versuri pline de mister, ale căror titluri s-au lăsat subtil căutate de public și de autoare; Liana Sprânceană a navigat între genuri literare, oferind poezie (Crisalida) și proză scurtă (Kintsugi); Ramona Müller a lecturat poemele Atlas cu bărbații care dispar și Ventralia.

Un moment amar-memorabil l-a reprezentat tentativa Doinei Ofelia Davidescu de a citi proza Umbrele așteptării. Din păcate, zgomotul infernal al ropotelor de ploaie căzute pe acoperișul terasei a acoperit vocea autoarei, acțiunea fiind întreruptă brusc. „Aplauze cerești” au salutat textul și au făcut-o pe autoare să tacă. Probabil că așa trebuia să se întâmple.

Lecția de poezie din această a doua parte a lunii a adus un moment interactiv și amuzant. Ploaia se potolise și vocile se puteau auzi. Tema serii a fost lansată de către Doina Ofelia Davidescu sub formă de provocare, fără a menționa inițial numele autorului, cerând asistenței să-i descopere identitatea doar prin intermediul indiciilor și al versurilor citite. La scurt timp, exercițiul de intuiție literară s-a încheiat, cei prezenți recunoscând, în majoritate, universul inconfundabil al poetului Emil Brumaru, din a cărui biografie și operă au fost prezentate ulterior scurte detalii.

Pentru a ne aduce aminte farmecul inegalabil al celui care s-a numit pe sine un „cerșetor de cafea” și a devenit, de fapt, un boier al spiritului și al cuvântului românesc, propun din creația lui Emil Brumaru – alchimistul detaliilor și cartograful „rezervației de îngeri”:

Aveai părul lung până la cer

Aveai părul lung până la cer
Atârnai de dânsul pe pământ
Mă gândeam să-ți mângâi trupul sfânt
Sânii cu sfială să ți-i cer
Coapselor închise să mă-nchin
Să le-ating uimit ce albe sunt
Doar cu floarea grea a unui crin
Să le-mbrățișez îngenunchind
Și apoi ca fluturii să pier
Luat de după-amiază și de vânt
Aveai părul lung până la cer
Spânzurând de dânsul pe pământ…

 Cântec naiv

De ce nu vrei să-nnebunești la ora cinci?
După-amiază când e-atât de bine
Și în sufrageriile adânci,
Să faci, pe preșuri, tumbe dulci cu mine?
M-aș milogi-n dulapuri vechi să-ți pui
Rochia moale și, rămasă goală,
Ne-am bate cu lichioruri amărui
De chimion și mentă glacială.
Iar către amurg, făr-a mai ține minte
Cine suntem, aproape de mătasă,
Îngenunchind pe paturile sfinte,
Am da, cu sufletele noastre, foc la casă.

Lectura de cenaclu a încheiat seara sub semnul eseisticii. Liana Sprânceană a lecturat, supunând dezbaterii un eseu intitulat Timpul trecut conjugat la prezent. Acesta a debutat cu un preambul teoretic axat pe „Teoria generațiilor” în filosofie și sociologie, invocând nume de referință precum William Strauss și Neil Howe, dar și gânditori clasici ca Auguste Comte, Antoine Cournot, François Mentré și Karl Mannheim.

Dincolo de acest cadru conceptual, eseul propriu-zis a constat, mai degrabă, într-un text literar plin de sensibilitate, în care autoarea a aruncat o privire retrospectivă asupra relațiilor umane și asupra modului în care a evoluat comunicarea dintre generațiile secolului trecut și cele din prezent. Textul observă o trecere dureroasă: de la dialogul natural, cald și lipsit de rezerve din trecut, s-a ajuns la comunicarea deficitară și minimalistă de astăzi, în care tehnologia ne izolează pe fiecare în propria „bulă”. Concluzia Lianei Sprânceană a subliniat că dinamica interacțiunilor dintre generații rămâne o provocare fascinantă și extrem de complexă în contextul accelerat al prezentului.

Argumentele de final ale eseului Lianei Sprânceană nu au convins însă pe deplin audiența, stârnind discuții efervescente și o polemică vie în rândul membrilor. La dezbateri au participat activ cei prezenți intervențiile lor accentuând sau atenuând polemica, după caz. Discuțiile au adus în fața autoarei noi unghiuri de abordare și argumente solide de studiu – fiind invocat de către Florin Manole inclusiv spiritul critic al lui Montaigne -, oferind un fundament valoros pentru o mai bună înțelegere a conceptului de eseu și o necesară regândire a temei.

A fost o lună iulie capricioasă, boemă și provocatoare, care ne-a dat certitudinea că laboratorul de creație al Cenaclului nostru funcționează indiferent de caniculă sau furtună.

Au participat: Amalia Melnic, Sorana Brucăr, Diana Petroșanu, Ramona Müller, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Adrian N. Ionescu, Dan Simionescu, Dan Constantin.

Fotografii: Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu

Invitație, afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Mă gândeam, folosind ca model un clișeu demodat și sentimental: ce s-ar mai putea spune despre cineva – în cazul nostru, omul risipitor, vivant, imprevizibil, și poetul profund, inimitabil, visător, Nicolae Stanciu – la un an de când nu mai este un jongleur al aleselor cuvinte, ci doar călătorește în ceruri, pe un drum de stele?
Că a fost un om bun, un talent remarcabil, un prieten desăvârșit și amuzant, un frate preocupat și inimos, un tată atipic dar prezent, că a avut ocazia să se întâlnească cu Salvatore Quasimodo și câteva dintre poeziile sale au primit aprecierea scriitorului premiat cu Nobel…?

Alături de toate acestea i se datorează implicarea, cu trup și suflet în viața Cenaclului Literar „I.L. Caragiale”, pe care l-a și condus o perioadă importantă. De aceea, dar nu numai, Asociația Culturală 24 PH ARTE Ploiești a găsit de cuviință că o întâlnire „In Memoriam” e un gest mic de venerație pe deplin meritat de amintirea dragului literat al comunității noastre.

În sala Studio a Filarmonicii, într-un amestec omogen de emoții și amintiri, s-au strâns, la ceas de seară și de taifas sentimental: cenacliști vechi și noi, membri ai familiei, prieteni și apropiați.

După o scurtă introducere în atmosferă, la propunerea amfitrionului – Leonida Corneliu Chifu, s-a ținut un moment de reculegere care a atins cu pană de înger trist asistența. Apoi, rând pe rând, o bună parte din invitați au fost prezentați pe scurt și au luat cuvântul, amintindu-l cu noblețe, sinceritate și cu bucuria de a-l fi cunoscut pe al lor Nae Stanciu.

Ioan Corneliu Dinu consideră relevante conversațiile și dialogurile avute, de regulă, în limba lui Caragiale – pe care, fără falsă modestie, amândoi o stăpâneau cum nu se putea mai bine, în umbra universalității matematicii.

Emilia Luchian a prezentat, cu mare emoție, un dar prețios și cu adânc înțeles din partea poetului: o mică lanternă de culoarea bronzului care a așteptat cuminte într-un sertar, „purtând pe umeri praful secretelor”. A adus și un text emoționant – sub cupola unor metafore perfecte, pentru ziua de azi, când „foaia albă cere lumină”, căci mica lanternă se aprinde singură uneori, „ca un far de buzunar”, pentru „rătăcirile ce aveau să vină”.

Traian D. Lazăr ne prezintă sinuoasa și interesanta rută a biografiei și operei lui Nae Stanciu. Totul începe din vremea tinereții lor, printr-o prietenie ce a debutat prin interpus – mai exact, prin vărul său, viitorul scriitor Nicolae Turtureanu. A urmat reîntâlnirea miraculoasă de la Iași, în cadrul aceleiași universități, și, mai apoi, stabilirea în Ploiești – un oraș considerat atunci și acum lipsit de o perspectivă culturală demnă de luat în seamă, deși prin cenaclurile ploieștene trecuseră, de-a lungul timpului, ca niște vise frumoase, nume celebre.

Distinsul invitat regretă că nu a avut instinct de istoric în perioada școlară, căci „altfel am fi avut ocazia de a citi acum minunatele poezii de început ale poetului, desigur, cu teme adecvate vârstei”. De altfel, în perioada studiilor universitare, Nae Stanciu era considerat „speranța poeziei românești”, aspect confirmat și de amintirile criticului literar Teodor Codreanu.

Vorbitorul a subliniat critic faptul că „Ploieștiul nu este un oraș cultural”, iar cenaclurile existente (atât cele de atunci, cât și cele de acum) nu au o „deschidere către național”. În acest context, scriitorilor le revine datoria personală de a se afirma și de a se face cunoscuți dincolo de granițele provinciei, mai ales că lipsa unei reviste literare autentice este profund descurajantă. Traian D. Lazăr regretă că viața a pus presiune pe debitul poetic al autorului, tocmai din cauza absenței unui mediu favorabil.

Dacă în concepția vorbitorului există două categorii de poeți, cei „născuți” și cei „făcuți”, Nae Stanciu a ocupat cu naturalețe un loc în prima categorie. El a scris o poezie religioasă și de stare sufletească, trăind poezia, iar nu construind-o. După venirea sa în Ploiești, Traian D. Lazăr a făcut eforturi constante pentru promovarea lui Nae Stanciu la nivel național, prin realizarea de prefețe, cronici critice ale volumelor și prin susținerea afirmării sale în reviste literare de prestigiu. În final, acesta apreciază scriitura lui Nae Stanciu care, deși puțină cantitativ, este extrem de valoroasă, fiind redactată cu gingășie și delicatețe, exprimându-și totodată regretul că nu a apărut un moment potrivit pentru republicarea întregii sale opere.

Gheorghe Stanciu, fratele mai mare al poetului, ne-a relatat cu glas blând și molcom secvențe amuzante din copilăria și tinerețea lor, perioadă în care i-a fost adesea confident. Nopțile de vară petrecute pe prispa casei, ascultând poveștile interminabile ale lui Nae despre istoria Romei sau cultura greacă, au rămas memorabile. Atmosfera era cu atât mai deosebită cu cât frații au fost crescuți doar de o mamă singură (tatăl fiind pierdut pe front), o femeie profund religioasă, care considera că cititul cărților vine de la „Satana”.

Cu toate acestea, Nae și-a urmat drumul: a citit enorm și a câștigat numeroase concursuri școlare literare. Fratele său a evocat cu mândrie și nostalgie aceste episoade, culminând cu întâlnirea providențială de la Constanța cu scriitorul Salvatore Quasimodo, laureat al Premiului Nobel, care i-a apreciat poeziile. Vorbitorul a scos în evidență preocuparea neîncetată a fratelui său pentru lectură și poezie, o pasiune cultivată în ciuda faptului că în casa părintească nu existau cărți, radio sau televizor.

Gheorghe Stanciu a amintit cu recunoștință că Nae a fost cel care l-a îndrumat profesional către zootehnie. Totodată, a subliniat că decizia ulterioară a poetului de a veni la Ploiești a fost sinonimă cu o dureroasă „îngropare în provincie”. În final, acesta a evocat cu plăcere o discuție purtată pe seama scriitorului Mario Vargas Llosa între poet și fiul său, recunoscând în amândoi aceeași patimă neobosită pentru citit.

Cunoscutul epigramist Constantin Tudorache, efervescent ca șampania abia turnată în cupă, a captat atenția micuței arene cu spiritul său ales. Discursul său a debutat în forță cu o epigramă cu tâlc:

„În lumea asta infernală,
Cu nebunia în derivă,
Prefer greșeala personală
Decât prostia colectivă!”

Din dialogurile lui cu poetul Nicolae Stanciu au țâșnit flash-uri de memorie superbe, cum ar fi cele ivite pe marginea lecturilor din Gabriel García Márquez: „Forța invincibilă care împinge lumea înainte nu este iubirea fericită, ci aceea neîmplinită”. La acest citat, găsit și prezentat cu uimire de Nae Stanciu, epigramistul i-a adus în contrapartidă două aforisme memorabile aparținând lui Vasile Ghica: „Cele mai tulburătoare iubiri se derulează în contumacie” și „În inimile multor oameni, jilțul iubirii ideale rămâne toată viața neocupat”.

Alocuțiunea a alunecat apoi spre zona sacră, epigramistul amintindu-i prietenului său de pilda Apostolului Pavel: „Trupul este cortul lui Dumnezeu.” Ca o extensie lirică a acestei idei, Nae Stanciu a deschis un volum de poezii de Ștefan Dimitriu, pe care îl avea întâmplător asupra sa, și i-a citit:
„Trup al meu, m-ai luat în primire/ Din chiar clipa nașterii mele,/ Într-o zi de mai cu flori de zăpadă,/ Și iată-mă acum,/ Aproape să mă lepăd de tine/ Ca șopârla de coadă.”

Evocând marii clasici, cei doi mărturiseau că preferă poezia lui Baudelaire și Rilke. Însă firul roșu al serii a rămas meditația asupra finitudinii. În prefața volumului „Moartea este o minciună”, scris de vorbitor, se poate găsi următorul paragraf elocvent: „Moartea a fost o preocupare circadiană obsesivă a omului din cele mai vechi timpuri până la venirea lui Iisus Hristos, cel care a spus: «Eu sunt Calea, Adevărul și Viața»”. În aceeași carte, Nae Stanciu semnează o pagină întreagă impregnată de metafore profunde: „Viețile noastre, pești aurii în râu de întuneric”, „Balerină vicleană, coboară moartea dintr-un surâs” sau „Fără odihnă, pe covoarele vieții, cu pas voievodal coboară moartea”.

O altă lectură preferată de cei doi interlocutori era cea a lui Stanisław Jerzy Lec, din care Nae Stanciu a citat: „Numai atunci anonima este valabilă când cel care a scris-o este un nimic”. Prompt, epigramistul i-a răspuns cu o definiție proprie: „Ce este scrisoarea anonimă? E o răutate pusă pe hârtie, între lașitate și ticăloșie”.

Deși le plăceau și distihurile lui Vadim, discuția s-a întors tot la versurile de o melancolie amară ale lui Ștefan Dimitriu:

„Pomul vieții se usucă,
Ne cad moarte la picioare
Zilele – cireșe negre,
Și pietroase, și amare…
Doar câțiva oameni sfinți care se roagă
Țin în spinarea lor planeta întreagă.
Când te simți mai singur și îți e mai greu,
Pune-ți, Doamne, capul și pe pieptul meu…”

Distinsul invitat Constantin Tudorache a încheiat într-o notă de o profundă solemnitate, amintind de cuvintele prin care Michelangelo își definea propria existență și artă: „Nu este gând în care să nu fie dăltuită moartea”.

Actorul Ilie Gâlea, un prieten apropiat al poetului Nae Stanciu, a preluat ștafeta imaginară a mărturisirilor. Acesta din urmă a fost descris drept o prezență plină de viață și cu un glas puternic. De altfel, pe cei doi îi lega o veche prietenie, din cercul lor făcând parte și regretatul actor Lupu Buznea.
Charismaticul actor a rememorat cu emoție întâlnirile culturale în care drumurile lor s-au intersectat, subliniind felul în care vivantul poet reușea întotdeauna să se facă remarcat datorită unui farmec incontestabil. În cadrul evenimentului, actorul a recitat cu sensibilitate două poezii deosebite (Jocul de-a viața, Întoarcerea în sat) incluse în calendarul cultural de colecție alcătuit de Adrian Zagorodnei.

Adrian Zagorodnei s-a așezat cu aerul său natural boem pe pupitru, pornind șirul amintirilor. Prima evocare a fost legată de momentul în care, într-unul dintre numerele revistei „Atitudini vechi și noi” a lui Gelu Ionescu, a apărut un material de excepție, alcătuit prin grija și preocuparea lui Traian D. Lazăr și a lui Marin Constantin. Acest articol așeza poezia lui Nae Stanciu în oglindă cu cea a celebrei Emily Dickinson.

Ulterior, un montaj realizat în glumă prin alăturarea fotografiilor celor doi poeți a dat naștere ideii unui album inedit, care să reunească imagini din diversele împrejurări ale vieții lui Nae Stanciu, alături de prietenii de-o viață, printre care și Nino Stratan.  Albumul cuprinde instantanee din tinerețe, dar și din ultima parte a vieții, iar ultima fotografie este cea în care poetul Nae Stanciu apare elegant, la costum și cu cravată.

Adrian Zagorodnei a povestit și despre aventura găsirii editorului – devenit de negăsit în ultima vreme –, culminând cu momentele de așteptare tensionată în fața porții acestuia, într-o dimineață foarte devreme. O altă mărturisire emoționantă a serii a fost legată de concepția copertelor albumului pe care, Alexandra, nepoata poetului, a realizat o reproducere remarcabilă după celebra gravură „Lupta lui Iacov cu Îngerul” de Gustave Doré.

A urmat Octavian Onea, care s-a adresat direct poetului, ca și cum acesta ar fi fost prezent: „Salut, Nae! M-am trezit copleșit de un ocean de amintiri, care sunt atât de vii în sufletul meu!”.
Vizibil emoționat, el și-a început alocuțiunea povestind un episod deosebit din tinerețe. Pe atunci, fiind nevoit să accepte un post de propagandist în învățământul politic, nu a putut scăpa de această sarcină ingrată până când Nae Stanciu nu s-a oferit voluntar să îi ia locul. Octavian Onea a presupus că motivul real pentru care poetul a acceptat acel rol ideologic a fost dorința de a-și proteja familia și viitorul, mai ales în condițiile în care fiul său se orienta către o carieră teologică – un parcurs extrem de sensibil în acea epocă.

Preotul Dragoș-Gabriel Stanciu, fiul poetului, s-a adresat publicului cu o profundă emoție, modestie și respect. El a mărturisit că cei prezenți în sală reprezintă adevăratele „mituri ale copilăriei” sale, amintindu-și cum tatăl său l-a învățat de mic să aibă o prețuire deosebită pentru lectură și pentru scriitori.

În cadrul evocării, el și-a descris tatăl ca pe un părinte autoritar în anumite privințe, dar care i-a acordat totuși o deplină libertate socială și intelectuală. Din punct de vedere financiar, l-a creionat ca pe un antreprenor păgubos, care a ajuns de câteva ori la limita falimentului total. Una dintre aceste ocazii memorabile a fost aceea când a cumpărat o întreagă ediție a „Istoriei românilor” scrisă în limba maghiară, din care nu a reușit ulterior să vândă niciun exemplar.

Deși inițial a acceptat cu mare greutate decizia fiului de a urma o carieră teologică – conștient de consecințele politice aspre pe care regimul le-ar fi impus asupra familiei –, temerile sale s-au adeverit.

 În ciuda firii sale nonconformiste și a vieții boeme pe care o ducea, Nae Stanciu nu și-a ignorant familia. Atunci când soția sa s-a îmbolnăvit, i-a fost alături necondiționat, îngrijind-o cu devotament până la sfârșit.

Dragoș-Gabriel Stanciu a subliniat că tatăl său și-a contaminat toți apropiații cu „virusul culturii”, adăugând că cel mai fericit loc de muncă din viața poetului a fost cel de la bibliotecă. Cu o eleganță deosebită, fiul a refuzat să emită judecăți despre talentul literar sau despre cărțile părintelui său, preferând să vorbească despre omul din spatele versurilor. În final, el a subliniat că gestul prietenilor de a-i realiza acel album de fotografii i-a prelungit vizibil viața, devenind o bucurie constantă în ultimele sale zile.

Minel-Ghiță Mateucă a evocat întâmplările care l-au legat de Nae Stanciu și de fiul acestuia, recomandându-se, înainte de toate, prin perioada în care a activat în calitate de cronicar literar la Revista Altphel – o etapă marcată de o totală libertate de exprimare, lipsită de cenzură. Vorbitorul a nuanțat conceptul de oraș cultural, argumentând convingător că și centrele urbane de provincie (Târgoviște, Ploiești) își pot asuma cu mândrie o astfel de identitate. Apoi a prezentat cele trei volume semnate de Nicolae Stanciu: două cărți de versuri și un album de fotografii (realizat cu ajutorul prietenilor, o parte dintre aceștia fiind prezenți la comemorare), subliniind totodată personalitatea vulcanică a autorului, un om care „a ars” în permanență pentru artă.
Scriitorul a citit fragmente din cronica pe care a realizat-o la zece ani de la apariția volumului „Însângerarea zăpezilor” (publicat în 1996). În acest text, Minel-Ghiță Mateucă îl numește pe Nae Stanciu „poet de plăcere și de timp liber”, un creator care nu a făcut din poezie o carieră afirmată zgomotos. A vorbit, de asemenea, despre funcțiile modeste pe care acesta le-a ocupat în interiorul fenomenului cultural și despre celebrul său „birou de sub scară” – supranumit „biroul proscrișilor” –, evocând vremurile în care poezia devenise un refugiu și o consolare. Nae Stanciu a stat mereu în banca lui, evitând lumina reflectoarelor.

Despre minunatul volum „Însângerarea zăpezilor”, apărut în anul 1996 la Editura Fundației Culturale Aromâne „Dimândarea Părintească” (cu o prefață semnată de însuși Minel-Ghiță Mateucă și o postfață de Hristu Cândroveanu), cronicarul a subliniat că aduce o „poezie a obsesiilor existențiale” și o „stare perpetuu tensionată”. Dintre toate poemele, piesa capitală a volumului a fost indicată ca fiind „Jocul de-a viața”.

În încheiere, vorbitorul a oferit o concluzie memorabilă: „Fără să fie un poet consacrat, Nicolae Stanciu scrie o poezie mare. Nu-i de ici, de colea să fii autorul unei capodopere”.

Venerabilul Serghie Bucur a adus un omagiu profund prin lectura unei poezii-dedicație, lăsată ca mărturie în cadrul cenaclului: „În memoria poetului Nicolae Stanciu și a soției lui, romanciera Nina, în ziua comemorării lor. Luni, 22 Cireșar, 2026”:

„Ca o vocală-ntre consoane
 această viață între tampoane
flămândă de-o iubire-n pace
pe când nimic nu mai se-ntoarce.

Ca o vocală în ghilimele
scrisă cu degete rebele
respiră gata să dispară
în cea mai limbă de ocară.

Doar o singură vocală
în limba ei pur muzicală
această viață-ntre tampoane
când numai ea e-ntre consoane.”

Leonida Corneliu Chifu și-a îndeplinit rolul de amfitrion, intervenind cu comentarii aplicate sau simpatice la adresa invitaților ori cu amintiri proprii, pline de culoare.

Doar două ore. Seara nu a fost una obișnuită. Nu a întors nicio clepsidră și nu a fost nevoie ca cei prezenți să refacă prezența unui îndrăgit personaj. A fost ca și cum timpul nu a trecut, iar memoria nu a ajuns un mozaic de cioburi, încă.
Nicolae Stanciu – talentatul poet și boemul prieten nu are cum să dispară cu adevărat niciodată; el continuă să trăiască în propriile metafore scrise în pagini de carte, pe colțuri de șervețel în cafenele literare sau pe colț de suflet. Și cred că, de fapt, a fost de față, printre scaune și invitați, încercând să ne aducă aminte că poezia este singura formă de a locui, fără teamă, în curcubeu.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Amalia Melnic, Ramona Müller, Gabriela Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu, Valentin Irimia, Adrian N. Ionescu, Florin Oprea Sălceanu, Dan Simionescu, Eugen Petri, Nicolae Drăgulin, Dan Constantin, Dan Manoliu.

Invitați: Dragoș-Gabriel Stanciu, Gheorghe Stanciu, Traian D. Lazăr, Constantin Tudorache, Adrian Zagorodnei, Ilie Gâlea, Corneliu Dinu, Minel-Ghiță Mateucă, Serghie Bucur, Octavian Onea

Alți invitați: Tania Radu & Traian Radu ș.a.

Fotografii: Liana Sprânceană, Doina-Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Membrii cenaclului s-au întâlnit, din păcate, într-un număr mai restrâns ca de obicei – și nici nu a început bine vara! – pentru a onora programul anunțat.

În deschiderea ședinței, am făcut referire la bucuria cenacliștilor față de interesul și aplecarea redacției revistei „Euphorion” din Sibiu (sub egida USR), care, în primul număr din acest an, a alocat cu generozitate un amplu spațiu poetului Ion (Nino) Stratan, atât de îndrăgit de către comunitatea literară ploieșteană și de prietenii acestuia din cadrul cenaclului nostru; totodată am adresat mulțumiri pentru invitația adresată grupării noastre de a participa la proiect și la lansarea publicației.

De asemenea, i-am felicitat pe colegii noștri pentru volumele lansate recent la Editura Eikon în cadrul Salonului Internațional de Carte „Bookfest” 2026: Ramona Müller, cu volumul „Globetrollerul Rozalindion – Aventuri la cald, la rece și la capăt de lume”, și Eduard Gabriel Tănase, cu volumul „Despre răni și răniți”, dar și pe Amalia Melnic (pentru numeroase diplome obținute la concursuri online) și pe Sorana Brucăr pentru Mențiunea obținută la Concursul de poezie „Radu Cârneci” al Arenei Literare.

Pentru a nu întrerupe valul inspirației și euforia literară a serii, am schimbat ordinea rubricilor, dând voie istoriei să iasă prima la rampă.

Cele 11 minute de istorie ne-au purtat, prin intermediul lectorei permanente, prof. Emilia Luchian, în mozaicul populațiilor antice siberiene indigene. Pentru acestea, lumea se împărțea „între cer, pământ și adâncuri subterane”. Deși societatea era patriarhală, iar poligamia făcea parte din existență și supraviețuire, autoritatea femeilor era pe deplin recunoscută, acestea – în special cele vârstnice – având un statut sacru în cosmogonie (simbolul strămamei imortalizat în păpuși și statuete feminine). Totuși, statutul acesteia oscila între umilința cotidiană și puterea șamanismului (spiritele protejau clanurile).

Lectora și-a continuat expunerea vorbind despre istoria și spiritualitatea populației ciukci („poporul gheață al vânturilor de nord”). Această comunitate din Peninsula Ciukotka reprezintă una dintre cele mai rezistente și fascinante culturi arctice din Siberia. Viața lor s-a desfășurat mereu într-un mediu extrem. Membrii ei erau împărțiți între crescătorii nomazi de reni din tundră și vânătorii de mamifere marine de pe coastă.

În această societate, copiii erau antrenați de mici să facă față condițiilor vitrege prin metode dure, ce astăzi ar părea barbare, iar femeile au deținut mereu un rol fundamental. Ele nu doar că asigurau supraviețuirea materială prin construirea locuințelor (yaranga) și prelucrarea blănurilor, dar aveau și o autoritate decizională majoră în interiorul familiei. Totodată, ele dădeau dovadă de o tărie de caracter legendară: tradiția interzicea cu desăvârșire manifestarea durerii, astfel că, atunci când nășteau, femeile nu scoteau niciun sunet, considerând plânsul sau vaierul o dovadă de slăbiciune.

În comunitățile lor erau complet inacceptabile lașitatea, risipa de hrană, refuzul ospitalității față de călători și jignirea ritualurilor șamanice, dar și alianța cu membrii triburilor dușmane.

Spiritualitatea lor animistă se baza pe credința că întreaga natură este guvernată de spirite. Șamanii, apelând la transă, tobe și plante sacre, acționau ca mediatori pentru a vindeca bolile și a asigura succesul la vânătoare. În acest univers mistic, populația ciukci manifesta o fluiditate unică a genului prin fenomenul „oamenilor moi”. La porunca spiritelor, unii șamani bărbați își asumau complet identitatea socială, hainele și sarcinile casnice ale femeilor, adesea căsătorindu-se cu alți bărbați. Acest travesti ritualic era privit cu un respect profund, fiind considerat o sursă de uriașă putere spirituală.

Spre deosebire de alte triburi siberiene, populația ciukci s-a remarcat printr-o rezistență militară feroce (susținută de arme rudimentare: arcuri, sulițe cu vârf de os sau piatră, armuri din fâșii de os de balenă sau piele de morsă) în fața expansiunii țariste din secolul al XVIII-lea. Pentru că nu au putut fi cuceriți prin forță, Imperiul Rus (Ecaterina cea Mare) a fost nevoit să le recunoască independența printr-un decret special. Acest statut unic le-a permis să își păstreze pământurile, legile și tradițiile șamanice aproape intacte pentru mult timp.

Totuși, adevărata lovitură aplicată modului lor de viață a venit în secolul XX, odată cu instalarea perioadei sovietice. Regimul comunist a implementat politici dure de „modernizare” și colectivizare forțată. Renii au fost confiscați și trecuți în proprietatea statului, iar nomazii au fost obligați să se stabilească în sate permanente, în case din cărămidă.

Copiii ciukci au fost trimiși în școli-internat obligatorii, unde li s-a interzis să își vorbească limba maternă. Cel mai grav lovit a fost șamanismul, inclusiv fenomenul „oamenilor moi”. Considerate superstiții primitive și periculoase, practicile ritualice au fost interzise prin lege. Mulți șamani au fost arestați, trimiși în lagăre sau executați.

În ciuda acestor traume culturale uriașe, care au degradat structura lor socială, micile comunități din Ciukotka încearcă astăzi să își recupereze și să își protejeze identitatea spirituală, refăcând legătura cu trecutul.

Rubrica Cea mai recentă creație a transferat emoția serii în spațiul liric, trecând de la rigorile istoriei la sensibilitatea poeziei. Imaginația și forța cuvântului scris au fost onorate de lecturile colegelor noastre, care au adus în fața celor prezenți universuri interioare unice: Luminița Bratu (Undeva la capătul lumii), Emilia Luchian (Salcâmul naiadei, Spărtura clepsidrei), Ramona Müller (Ventralia, Doamna cu puncte de suspensie – apărute în Revista Euphorion nr.1/2026), Amalia Melnic (Fără titlu).

În contul Lecției de poezie, Gabriela Petri a avut ocazia să ne împărtășească frumoasa experiență a colaborării cu revista „Euphorion” și cu colectivul redacțional al acesteia. Nu ne-a fost foarte clar când și cum intenția de a participa la proiect în nume propriu s-a transformat în participarea Cenaclului. Cu toate acestea Cenaclul nostru a găsit de cuviință să mulțumească pentru invitație colectivului redacțional în timp util, printr-o scrisoare de politețe, publicată în revista online „24 PH ARTE” a asociației literare din care facem parte. Gabriela Petri ne-a făcut cunoscute impresiile deosebite datorate lansării publice a celui mai recent număr al revistei, lăsându-ne pentru mai târziu bucuria lecturării individuale a articolelor cuprinse între coperți.

Revista poartă, de această dată, titlul ION STRATAN așa cum l-am cunoscut. Deschizând drumul unei noi rubrici „Așa cum l-am cunoscut” care să releve prietenia literară și solidaritatea de generație, publicația a încercat să-l definească pe genialul poet optzecist, adunând mărturiile autorilor: Ioan Radu Văcărescu, Adrian Alui Gheorghe, Ion Bogdan Lefter, Romulus Brâncoveanu, Romulus Bucur, Ligia Csiki, Elena-Corina Barbu, Gabriela Călin, Liana Dupont, Ioan Vintilă Fintiș, Ariadna Petri, Eugen Petri, Costel Nedelcu, Radu Sergiu Ruba, Bogdan Lucian Stoicescu dar și câteva poeme traduse în limba engleză ale redutabilului Nino. Fotografiile sculpturilor realizate de Eugen Petri se încadrează armonios și sugestiv între paginile revistei alături de alte merituoase articole consacrate criticii literare, muzicii, artelor plastice, teatrului, volumelor de autor- ale căror apariții sunt demne de semnalat ș.a. în capitole distincte și atractive, nemaivorbind de consistența exemplară a conținutului fiecăruia.

Felicitări pentru activitatea deosebită și mulțumiri cu reverență colectivului redacțional pentru colaborare și revistele trimise! Am cumpărat cu interes câteva exemplare precum și volumul miniatural de Haiku, semnat de Emil Cătălin Neghină.

Amalia Melnic a susținut o frumoasă Lectură de cenaclu (proză scurtă și micro ficțiuni) cu texte inedite sau publicate în reviste literare importante, în format fizic și online. Absurdul, straniul, melancolia, ironia și amuzamentul, dar și imaginile dure și expresiile tăioase și-au dat întâlnire în proza tinerei noastre colege, oferind astfel fiecărui ascultător din sală libertatea deplină de a-și imagina propriul înțeles și de a trăi textul în acord cu propria sensibilitate. Povestirile reprezintă un amestec dintre realitate și imaginar/vis, în care autoarea trece rapid de la viața de zi cu zi la situații absurde, stranii sau amuzante. Explorarea durerii, a despărțirii și imaginile poate neașteptat de dure se împletesc cu ironia, umorul negru și un ton surprinzător de copilăresc uneori. Are capacitatea de a scrie scurte scenarii aproape cinematografice și surprinde doar în câteva rânduri povești întregi de viață, lovind cititorul cu un final neașteptat.

Lecturile Amaliei, 29 de proze scurte și ultra scurte: Taxiul de noapte, Hipnoza, La psiholog, La secretariat, Un pahar în plus, Un fleac de singurătate, Exil, Masă-mbelșugată, Sunt pe lista lui Moș Crăciun, Prea departe, Pe umeraș, Lucrurile de care nu mă despart, Amurg, Safari, Am ajuns în vârf, Cereale cu lapte, Cum să crești un dinozaur în sufragerie fără să știe mama, A doua planetă albastră, Supraviețuitori în natură, Florăria de la colț, Hoinar, Îmi donez corpul științei, Trăiesc din scris, Ora de știri, Iarna unui moș bărbos, Ziua în care am îmbătrânit, Școala de șoferi, O fotografie uitată în fundul unui sertar, Manuscris.

Urmărid titlurile ai impresia că ingeniozitatea Amaliei le-a luat pe toate.

Am ales din paletele evantaiului de texte:

Liternet

Jur că am fost fată cuminte, Dragă Moș Crăciun. Te văd că ești în formă în ciuda vârstei înaintate, totuși, locul tău de muncă presupune să faci efort o singură dată pe an, de aceea te-ai menținut. Haide, nu-mi mai aminti de lista de borfași pe care i-am măcelărit, știi doar că în adâncul sufletului sunt un om bun. Nu mă mișc de aici până nu mă treci și pe mine pe listă. Nu mă provoca să mă rog de tine, am zis hotărâtă ținându-i pistolul la tâmplă și a cedat. Până la urmă și Moș Crăciun e un simplu bărbat.
(Sunt pe lista lui Moș Crăciun)

Toate lucrurile erau pereche în casă noastră. Ceștile de cafea, periuțele de dinți, pernele, toate. Până în ziua în care au venit să mă anunțe că ai murit. Sunt niște proști, ei nu știu cât ai visat să zbori. Am vrut să strig, dar doar am mimat ca un mut. Am vrut să plâng, dar ochii mi-au secat. Și nu mi-a mai rămas nimic. M-am prezentat la înmormântare tot în negru cu o lumânare beteagă. Când am strâns pumnul, am simțit pământul din el. Noi doi am fost, acum nu știu, mă uit în van cum se decojesc pereții.
 (Un fleac de singurătate)

Eram un pui de două luni când m-au adoptat. Le-am fost companion în toți cei 16 ani de viață. Fetița familiei se lăuda la școală că îi sunt cea mai bună prietenă. Acum îmi sprijin mustățile pe o masă rece. Ei nu sunt aici. Simt mirosuri străine și îmi e frică. Mă dor șoldurile și abia respir. Un străin în halat alb îmi dă târcoale. Îl aud vorbind despre eutanasiere. Nu știu ce înseamnă asta. Mă injectează. Alunec într-o direcție, pe o cale necunoscută. Aș vrea să fiu lângă familia mea.
(Ziua în care am îmbătrânit)

Stăteam liniștiți cu burta la soare. Ne‐a prins ploaia. Au fugit țânțarii, au fugit pelicanii, au fugit vulpile. Am fugit noi. Ne-am urcat pe o barcă stricată, s-a răsturnat barca, au venit crocodilii. A fost care pe care. Am băgat degetele în ochiul unuia, a mai țipat unul. Totul e bine când se termină prost. Am scăpat toți în viață. Ne-am adăpostit pe o insulă. Rafala nu se oprea. Au venit șerpii, am fript unul, pe altul l-am făcut supă. A fost o masă copioasă, apoi ne-am pus pe pescuit. Am prins un papuc.
(Supraviețuind în natură)

Literomania

Taxiul din noapte

Era o seară târzie, un singur taxi în stație, o ploaie ce părea nesfârșită mă udase până la piele, ca o pisică zgribulită în căutare de adăpost, m-am urcat cu o oarecare teamă. Mi s-a părut bizar să-l văd aproape abandonat la ora respectivă.

– Până la Gara de Nord, am șoptit. Aveam în plan să mă întorc acasă cu ultimul tren disponibil, aproape de miezul nopții. Dacă ajungeam în timp util, aș mai fi avut câteva minute la dispoziție să-mi iau bilet și să aprind o țigară.

– Domnișoară, nu cunoașteți serviciile noastre? Noi lucrăm la pompe funebre, vă duc unde trebuie, nu unde doriți. Și dacă supraviețuiți, vă las în zori la gară, mi-a răspuns șoferul pe un ton serios, un tip solid care părea epuizat.

În mod normal, aș fi luat în glumă ce mi-a spus, dar luând în considerare tonul serios, mi-a înghețat strigătul de spaimă. Un val de aer rece mi-a cuprins corpul și parcă am paralizat. M-am gândit să deschid ușa și să mă arunc din mașină, însă portiera era blocată, imposibil să fie deschisă.

Ploaia a continuat nestingherită, geamurile s-au aburit de la frig, drumul părea nesfârșit și nu aveam nicio presimțire bună. M-a condus până în Cimitirul Bellu. Mormintele erau perturbate de un zgomot infernal, liniștea nopții era spartă dramatic. Când am coborât, uimirea mi-a încleștat maxilarul și am privit într-o tăcere apropiată morții. Vreo zece muncitori tranșau cadavre și le aruncau peste alte morminte. Sunetul de fierăstrău îmi amintea de abatoarele de porci.

 La colț, o ambulanță neagră era parcată, într-un flux continuu și monoton, scoteau din ea, din când în când, câte unul.

Am văzut trecând pe șosea o altă ambulanță, umbre ce păreau să strige ,,Ajutor!” stăteau cu membrele superioare. ,,Sunt sufletele celor stinși”, mi-am zis, ,,Le duc către lumea de dincolo.” Șoferul ambulanței a crăpat geamul, am întrezărit că era îmbrăcat prea elegant pentru un șofer, un zâmbet sardonic încremenit pe fața lui m-a răscolit până l-am simțit în organe. O senzație amară mi s-a plimbat printre plămâni și rinichi, atunci am realizat că îmi pare cunoscut. Îl știam dintr-un coșmar cu demoni. Era unul din cetele cele mai adânci ale iadului, era unul sofisticat care depășea mintea umană, nu era unul clasic cu părți de animale pe corp, ci arăta ca un om nefiresc, politicos aranjat, dar mai ales rău.

Doi indivizi din ambulanța neagră au sărit să mă apuce de mâini, m-au târât cu forța, în altercația noastră mi-au acoperit membrele și toracele cu vânătăi. M-au tras cu o forță inumană ca pe o vită condusă la tăiere. Ajunși în interior, m-au legat de mâini și de picioare cu chingi metalice. M-am zbătut și am urlat, cu toate că știam că e în zadar. Un tip în halat alb citea dintr-un dosar, vag mi-am observat numele și poza pe el. De unde să fi avut dosarul meu medical? m-am întrebat uluită.

– Domnișoara X39. Sănătate perfectă și tânără, ocupație nestabilită. Contacte inconstante cu familia. Într-adevăr, este candidata optimă pentru transplantul de organe. Familia ei va observa abia în câteva luni dispariția, a spus, pregătind o injecție cu o substanță necunoscută. În timp ce mi-o administra, am început să mă rog, simțeam că acelea vor fi ultimele mele clipe și am adormit.

M-am trezit simțind că nu mă pot mișca, corpul mi-era complet paralizat. Am putut mișca doar ochii și i-am învârtit ușor în jur, în interiorul ambulanței. Mâinile îmi erau umflate dureros și înnegrite, m-am gândit că se vor necroza în curând. Mi-am amintit de o vorbă a mamei, spusă într-o ceartă, ,,Să ți se usuce mâinile și să pice!”, acum blestemul ei se materializa. Am auzit un sfârâit și în aer s-a împrăștiat un miros de carne arsă. Era bisturiul electric care mă despica.  Simțeam fiecare durere din timpul operației și nu mă puteam opune. Eram captivă în propriul corp. Am început să mă gândesc la viața mea scurtă, oare cu ce greșisem în 25 de ani de existență ca să merit o asemenea soartă.

Presupusul medic a început să vorbească cu ai săi coechipieri:

– Pensă, vă rog. Mai repede, măi băieți, că mai avem multe operații de făcut în seara asta. Vreau să terminăm mai repede cu internele și vreau să-i recoltăm și creierul, mă va ajuta în studiul pentru teza de doctorat.

Lumea din proza Amaliei este o lume a contrastelor prin care ea își face drum cu curaj și talent. Lecturile Amaliei Melnic au plăcut, comentariile au fost încurajatoare, am felicitat-o. Leonida Corneliu Chifu a făcut recomandări de lecturi similare din literatura universală și autohtonă.

Mult succes, Amalia!

Au participat: Emilia Luchian, Amalia Melnic, Luminița Bratu, Ramona Müller, Gabriela Petri, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Florin Sălceanu, Dan Simionescu, Mihail Ivănescu, Dan Constantin.

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu

Invitație, afiș, cronică și editare: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

A fost o seară cu iz nichitian și parfum de mai – une soirée pour les connaisseurs, cum s-ar putea spune. Întâlnirea – intimă și fără conveniențe speciale a cenacliștilor și a invitaților, în sala Studio a Filarmonicii ploieștene, a debutat cu rubrica „Cea mai recentă creație”, onorată prin lectura celor mai noi și inspirate texte din atelierele literare: Liana Sprânceană (Dorul, Blitz), Luminița Bratu (Seara aceea era despre noi), Emilia Luchian (Marmură și umbră, Jocul de rol), Cati Rodica Enache (Poem fără nume), Maria Bem (Mă caut prin gând – poem personal și Autoportret de Nichita Stănescu).

A urmat prezentarea unei conferințe cu titlu și conținut valoros: „De la revoluția limbajului poetic la noua reziliență «impersonală» – incursiune în universul simbolic stănescian”, susținută sub formă de masterclass de către prețiosul invitat al cenaclului, dl. profesor Sever Avram, o personalitate multivalentă, activă atât în mediul literar, cât și în cel științific sau economic, care a propus o incursiune de înaltă ținută academică în universul simbolic stănescian, radiografiind totodată criza spirituală a Europei contemporane.

Prezentat succint de amfitrionul serii, Florin Manole, invitatul s-a definit evocând cu emoție personalitatea profesorului Constantin Enciu, cel care l-a îndrumat în anii de liceu și care a fost, totodată, profesorul mamei domniei sale, dar și al poetului Nichita Stănescu. În timpul studiilor universitare, domnul Sever Avram mărturisește că a fost ghidat în cariera de critic de către Eugen Simion, a participat activ la ședințele Cenaclului Universitas (președinte) și a amintit debutul în revista Amfiteatru.

Vorbitorul a dezvăluit că oferirea unei imagini retrospective asupra postumității lui Nichita Stănescu reprezintă un experiment laborios. Cu ocazia debutului său, care a implicat un studiu aproape exhaustiv al operei lui Goethe, autorul s-a aflat în fața necesității de a introduce filtre conceptuale care să permită o conectare corectă la această problematică. Alegerea unor citate-cheie din lirica stănesciană a transformat întreaga expunere într-una extrem de provocatoare.

Pilonii textuali: De la Elegii la Laus Ptolemaei

Un fragment, extras din „A unsprezecea elegie”, constituie enunțarea miezului programatic al întregii opere nichitiene: „Totul e simplu, atât de simplu încât/ devine de neînțeles…”. Versul este considerat extrem de percutant, ca și cum ar fi fost scris în ziua de azi – un veritabil manifest al cunoașterii și al stării de „a fi înlăuntrul lucrurilor”. Exegeza modernă îl consideră unul dintre cele mai puternice manifeste ale cunoașterii prin imanență din întreaga poezie a secolului al XX-lea. În acest context, gravitația devine o figură a cunoașterii: nu este vorba despre contemplarea planetelor, ci despre forța care le ține unite. A cunoaște înseamnă, așadar, a simți forța de atracție dintre cunoscător și cunoscut, poemul fiind, în mod sincron, un program poetic, filosofic și spiritual.

Un alt text, selectat din volumul „Laus Ptolemaei” (publicat în anul 1968), aduce în prim-plan imaginea Pământului plat ca figură a imanenței. În viziunea autorului, gestul poetic de a declara Pământul plat nu este o simplă metaforă, ci apare ca o minuțioasă și profundă operație filozofică.

Conferința a continuat cu referiri la pasaje alese din volumul dialogic Antimetafizica. Autorul remarcă la Nichita Stănescu ceea ce poate fi considerat o plasă de siguranță conceptuală, și anume depersonalizarea gnoseologică. Aceasta reprezintă, oarecum, o preluare a tradiției de la T.S. Eliot, care s-a impregnat în mindset-ul poetului și al cititorului, fiind însă proiectată de Nichita într-o retortă superioară. Citându-l pe Roland Barthes, vorbitorul a subliniat ideea că cititorul devine complicele celui care înfăptuiește actul ideogramei poetice.
Citatele alese de conferențiar din Antimetafizica vizează raportul dintre real și antireal – o dinamică pe care Mircea Eliade nu a putut-o explica pe deplin, ci doar Ioan Petru Culianu, în mod parțial. Această dezvăluire este făcută de poet într-un exercițiu de dialog cu Aurelian Titu Dumitrescu.

Relația dintre Nichita Stănescu și Aurelian Titu Dumitrescu reprezintă unul dintre cele mai fascinante exemple de complicitate creativă și mentorat din literatura română, materializată într-o operă unică. Legătura lor transformă conceptul teoretic de „cititor-complice” într-o realitate vie, în care tânărul poet devine interlocutorul, oglinda și co-autorul ultimilor ani din viața geniului nichitian, relație reflectată magistral în volumul Antimetafizica prin formula „excesului de ireal atribuit realului”.

Antiprogramul poetic și salvarea culturii europene

Această interpretare propune, în esență, un antiprogram antipoetic. Nu este vorba aici despre romantism sau bovarism; intimismul nu este distrus și nu se urmărește construirea unei lumi fictive suprapuse peste real, așa cum întâlnim la Borges. Miza o reprezintă întoarcerea la real prin curățarea acestuia de ireal, o decamuflare a sacrului din profan. Textul face trimitere la filozofia surprinsă în „Des choses cachées depuis la fondation du monde” și realizează un racord la Mircea Eliade („singura realitate reală… este mitul”), dar și la interpretarea lui Călin-Andrei Mihăilescu („mitul trebuie crezut pe cuvânt”).

Autorul a intercalat în expunerea sa necesitatea salvării culturii europene (văzută ca o „insulă de umanism”) și a ceea ce înseamnă Europa cu adevărat. Invocând ideea „devenirii unei singure gândiri și economii”, formulată de Mario Draghi, vorbitorul a subliniat că, fără un ethos valabil, nu vom putea face față provocărilor contemporane. Din acest punct de vedere, Nichita Stănescu este un generator de inspirație simbolico-arhetipală. Problema alienării actuale ar putea fi explicată tocmai prin ruptura dintre conștiință și straturile sale generative profunde, acolo unde sensul nu mai este fixat în limbajul instrumental.

În această cheie, transformarea iubirii în caritas – definită de Martin Heidegger drept o „sălășluire protectivă” – devine esențială pentru a putea rezista în competiția cu zonele globale „mai reci”, dedicate exclusiv profitului, precum China și SUA. Totodată, amintind de primul festival „Nichita Stănescu” și făcând trimitere la studiile cercetătorului Sergiu Al-George (bun înțelegător al lui Brâncuși, Enescu și Eminescu), autorul a evidențiat că paradoxala prezență a „non-alogenilor” (precum Eminovici, Caragiale sau Nichita) a făcut ca spiritul românesc să fie mai profund înțeles.

Diagnosticul prezentului: Alienare structurală și Gândire slabă

Luând în considerare teza lui Ștefan Lupașcu (Logica dinamică a contradictoriului), alienarea societății de astăzi devine una structurală, iar nu accidentală. Inautenticitatea dominantă duce la dispariția sincerității, interzicându-ne accesul la dimensiunea esențială din noi înșine. Arhetipurile sunt vizitate astăzi doar „muzeal”, fiind pierdută posibilitatea unei candori fructuoase și provocatoare. Pentru a descrie acest fenomen, textul apelează la conceptul lui Gianni Vattimo, il pensiero debole („gândirea slabă”), care admite ultrarelativismul epocii actuale. Totuși, interpretarea lui Vattimo asupra „morții lui Dumnezeu” nu produce un nihilism steril, ci generează sensul ca rezonanță – o intuiție pe care Nichita Stănescu a avut-o din plin.

La poetul român, autenticitatea devine o practică de locuire a contradicției, de unde izvorăște și imanența vizualizării lumii în complexitatea ei halucinantă. Profesorul Sever Avram propune o comparație tripartită între raportul dintre ființă, limbaj și original:

• Martin Heidegger: pentru care libertatea nu înseamnă autonomie psihologică, permisivitate sau frivolitate, ci o revelare a ființei primordiale (asumare profundă orientată spre dezvăluirea originalității);
• Sergiu Al-George: care urmărește persistența structurilor simbolice arhaice, universalul fiind un simbol recurent;
• Nichita Stănescu: la care limbajul forțează irupția originalului.

În sprijinul acestei idei sunt evocate personalități precum Amita Bhose, dar și un studiu semnat de Gabriel Liiceanu, care îi aduce laolaltă pe Hölderlin, Trakl și Rilke în jurul conceptului de „locuire în precaritate a ființei umane”. Este amintit, de asemenea, un eseu de tinerețe al lui Florin Manole, ce gravita în jurul ideii că „opera este locul unde adevărul ființei se dezvăluie”. Profesorul Sever Avram a insistat pe faptul că opera nu trebuie să aclameze nevrozele individuale într-o primordialitate dezarmantă.

Conferențiarul a pus în contrast „omul friabil” al lui Alberto Giacometti cu „omul friabil identitar” teoretizat de Anthony Giddens, descriind individul contemporan ca pe cineva care nu mai are curajul de a căuta adevărul, refugiindu-se în anecdotica știrilor – comportament văzut ca o probă de anxietate și disperare socială. În antiteză cu această derivă, unde – potrivit lui Dan Alexe  – riscăm să devenim prizonierii unei „dacopatii” generalizate, arhetipurile nu aparțin trecutului. În perspectiva lui Carl Gustav Jung, ele constituie matrici vii.

Libertatea ca irupție a originalului

Prin urmare, Nichita devine „poetul recuperării arhetipale” printr-o reconectare activă la sursele primordiale. Antimetafizica și necuvintele nichitiene nu distrug metafizica; ele reprezintă un joc reverberant de cuvinte care încearcă să spargă convenționalismul limbajului pentru reactivarea transistorică a sensului (sau a „noimei”, în termenii lui Constantin Noica). Libertatea la Nichita este, așadar, actul creator prin care limbajul forțează irupția originalului.

În final, autorul a relevat o discuție anterioară cu Florin Manole legată de „spaima de libertate” a lui Erich Fromm. Concluzia serii a fost una gravă: actualitatea pare a fi o lume a rătăcirii (a „Satanei”), iar nu a spiritului adevărului, îndreptându-se spre o autodistrugere spirituală a speciei, într-un sens similar celui evocat de Andrei Tarkovski în filmul Solaris. Totuși, în sens spiritualist, această transformare poate fi privită ca un drum spre mântuire prin Apocalipsă, iar antecamera în care ne aflăm astăzi induce, mai presus de toate, necesitatea unei reflectări profunde.

Discuțiile care au urmat nu s-au lăsat deloc așteptate, publicul prezent reacționând cu efervescență la temele incitante ridicate de Sever Avram. Amfitrionul Florin Manole a redeschis dialogul concentrându-se pe binomul indisolubil dintre poezie și adevăr. El a subliniat că, într-o epocă a deconstrucției, poezia rămâne ultimul refugiu al adevărului ființei, locul unde limbajul își recuperează sacralitatea pierdută.

O atenție deosebită a fost acordată perspectivei poeziei contemporane în fața prezenței tot mai provocatoare și perturbatoare a Inteligenței Artificiale (AI). Liana Sprânceană a adus în discuție impactul noilor algoritmi generativi și fenomenul „influencerilor moderni”, care redefinesc consumul de cultură pe platformele virtuale. S-a ridicat o întrebare legitimă: poate AI-ul să replice vreodată „necuvântul” sau „irupția originalului” stănescian, ori tehnologia doar ambalează estetic o formă de inautenticitate structurală?

Alte nuanțe de substanță au fost introduse în dezbatere de comentariile lui Leonida Corneliu Chifu, dar și de Gabriela Petri cât și de Cati Rodica Enache, care au completat tabloul receptării actuale a liricii. S-a discutat despre riscul ca arhetipurile poetice să fie aplatizate de logica algoritmilor de rețea, dar și despre nevoia stringentă ca noile generații de creatori să își mențină acea „candoare fructuoasă” invocată în conferință. Intervențiile celor prezenți au demonstrat că, departe de a fi un simplu exercițiu literar, redescoperirea lui Nichita reprezintă o armă conceptuală vie împotriva ultrarelativismului și a alienării tehnologice contemporane.

După aplauze și felicitări, rigoarea academică s-a dizolvat firesc în boema unui pahar cu vin.

Au participat: Sever Avram, Florin Manole, Alice Neculea, Emilia Luchian, Cati Rodica Enache, Luminița Bratu, Maria Bem, Gabriela Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Cătălin Apostol, Dan Simionescu, Dan Manoliu, Eduard-Gabriel Tănase, Florin Oprea-Sălceanu, Dan Constantin și alți invitați.

Fotografii: Liana Sprânceană, Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu

Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Întâlnirea cenacliștilor de luni seara a îmbinat lectura entuziastă a celor mai recente creații cu o incursiune în istoria și literatura Franței, dar și cu jurnalul de călătorie Cinci zile de vis la Paris, semnat de Maria Bem.

Cea mai recentă creație a adus pe scena imaginară a cenaclului atât poezie, cât și proză. La capitolul lirism, au lecturat: Liana Sprânceană (Viața la superlativ, Să fie mai), Luminița Bratu (Multiplu de trei), Gigi Stănescu (Catrene), Sorana Brucăr (Fără titlu, Cubul lui Nichita, Greșeala primordială) și Emilia Luchian (Vers nelămurit, Bilet de intrare).  Proza a fost reprezentată de Amalia Melnic (Fără titlu, Iarna nucleară) și de Eduard-Gabriel Tănase care, cu un text inspirat de Hemingway (Pielea elefantului alb) –, și fără a dezvălui toate detaliile, i-a provocat pe cei prezenți la un concurs pentru a ghici cine se află în spatele creației sale. Cati Rodica Enache a prezentat un mic eseu despre Sahaja Yoga (Shri Mataji Nirmala Devi: „Cine-și cunoaște sufletul, îl cunoaște pe Dumnezeu”) și un poem de Khalil Gibran.

11 Minute de Istorie a propus un popas în trecutul Franței. Prin expunerea captivantă a profesoarei Emilia Luchian, participanții au fost invitați să își imagineze cauzele înfrângerii lui Napoleon în Rusia.

Campania din Rusia din 1812 a reprezentat un dezastru militar pentru Napoleon Bonaparte din cauza unei fuziuni fatale între erorile strategice, factorii umani și condițiile climatice extreme. Orgoliul Țarului Alexandru I, care a refuzat categoric orice negociere de pace în ciuda ocupării Moscovei, a prelungit conflictul și a forțat o așteptare inutilă de peste o lună din partea împăratului francez. Conducerea excesiv de centralizată a lui Napoleon a paralizat inițiativa mareșalilor săi, iar subestimarea distanțelor uriașe a dus la prelungirea exagerată a liniilor de aprovizionare. În fața invaziei, reziliența națională rusă s-a manifestat prin tactica pământului pârjolit și printr-un război de gherilă necruțător. Țăranii și-au incendiat propriile recolte, iar cavaleria rapidă a cazacilor a hărțuit constant flancurile armatei franceze în retragere. Incendierea Moscovei i-a lăsat pe invadatori fără adăpost, forțându-i să mărșăluiască înapoi prin iarna rusească necruțătoare în haine neadecvate, concepute inițial pentru campanii rapide de vară. Deși legenda nasturilor de cositor pulverizați de gerul extrem rămâne un mit urban demontat de istorici realitatea echipamentului insuficient a decimat trupele. În lipsa resurselor locale, sistemul napoleonian de aprovizionare prin rechiziții a eșuat complet, provocând jafuri generalizate și o degradare morală profundă. Foametea extremă și bolile au transformat Grande Armée dintr-o forță de elită într-o masă dezorganizată de oameni care își abandonau camarazii bolnavi pe marginea drumului pentru a supraviețui, pecetluind astfel prăbușirea Imperiului Francez.

Dintre cele mai importante momente militare au fost amintite: Bătălia de la Borodino (septembrie 1812) – cea mai sângeroasă din campanie, unde feldmareșalul Kutuzov i-a opus o rezistență acerbă lui Napoleon și mareșalilor săi Louis-Nicolas Davout și Joachim Murat; deși Napoleon a obținut o victorie tactică și a deschis drumul spre Moscova, pierderile umane au fost uriașe de ambele părți – și Bătălia de la Berezina (noiembrie 1812), care a marcat finalul dezastruos al campaniei, deși Napoleon a reușit să evite încercuirea grație mareșalului Michel Ney. În final, lectora a făcut o remarcă surprinzătoare, asemănându-l pe Napoleon cu Rodin: „ambii au furat”. Dacă împăratul francez a jefuit tezaurele Europei și ale Moscovei pentru a finanța măreția Imperiului, marele sculptor Auguste Rodin a fost acuzat în epocă că a „furat” din creația Camillei Claudel, însușindu-și pe nedrept ideile și tehnicile inovatoare ale acesteia.

Lecția de poezie, propusă de Doina Ofelia Davidescu într-o căutată armonie cu tema întâlnirii, a fost dedicată câtorva aspecte inedite din viața și opera lui Charles Baudelaire.
Dincolo de opera sa revoluționară, viața lui Baudelaire a fost una a exceselor și a instabilității: a locuit în peste 40 de case din cauza datoriilor, a risipit rapid averea familiei din obsesia pentru dandyism, iar părinții l-au trimis forțat într-o călătorie spre India pe care a abandonat-o rapid. A experimentat cu substanțe interzise în celebrul Club al Hașișului și a tradus timp de 17 ani opera lui Edgar Allan Poe, pe care îl considera un geamăn spiritual. Publicarea volumului Florile Răului în 1857 i-a adus o condamnare pentru obscenitate și cenzurarea a șase poeme, iar sfârșitul i-a fost marcat de un atac cerebral cauzat de sifilis, care l-a lăsat mut și paralizat.

Ciclul Tableaux parisiens a fost introdus în ediția din anul 1861 a volumului Les Fleurs du mal, reflectând melancolia urbană și transformarea radicală a Parisului într-o metropolă modernă sub conducerea baronului Haussmann. Întregul volum îi este dedicat lui Théophile Gautier:

„Poetului impecabil,
neîntrecutului magician al literelor franceze,
preaiubitului şi preaveneratului meu
maestru şi prieten
Théophile Gautier
cu sentimentele celei mai adânci smerenii
îi închin
aceste flori maladive.” – C.B.

Poetul devine un flâneur, un observator atent care descoperă frumusețea în efemer, banal și degradare, transformând orașul într-un organism viu marcat de contraste puternice între splendoare și mizerie sau între vis și spleen. În plan personal, universul său poetic a fost profund influențat de trei muze ce reprezentau ipostaze distincte ale iubirii: Jeanne Duval – „Venus cea neagră” a pasiunii carnale, Apollonie Sabatier – „Venus cea albă” a idealului spiritual, și Marie Daubrun – „Venus cea verde” a consolării și camaraderiei.

Din ciclul Tableaux parisiens, în care Baudelaire extrage frumusețea din suferința urbană, au fost alese pentru lectură trei poeme. Dacă în Unei cerșetoare roșcate el transfigurează mizeria unei fete sărace într-o viziune a nobleții și a eleganței poetice, în Lebăda pasărea captivă pe pavajul uscat al Parisului devine o alegorie a artistului exilat într-o lume modernă și degradată. În Bătrânele, poetul urmărește figurile fragile de pe străzi, văzând în ele simboluri ale singurătății și ale timpului care distruge frumusețea trecută. Toate aceste poeme transformă marginalizații și degradarea în simboluri ale condiției umane.

„Parisul meu se schimbă! Dar nu melancolia!
Foburguri vechi şi schele, clădiri, palate noi
Îşi ţes la mine-n suflet uşor alegoria
Şi amintirea scumpă mai grea e ca un sloi.” (Lebăda – Charles Baudelaire)

„Prin încâlceala vastă a vechii capitale,
În care pân’ şi groaza cunoaşte-al vrăjii har,
Eu urmăresc, supusul umorilor fatale,
Fiinţe decrepite c-un farmec singular.
Au fost femei odată aceste pocitanii,
Lais ori Eponina! Gheboase, strâmbe, seci,
Să le iubim! Au suflet, nu le-omorâră anii…
În fuste destrămate şi în veşminte reci…” (Bătrânele – Charles Baudelaire)

A doua parte a serii a fost rezervată unei lecturi de cenaclu inedite, ce a transformat sala într-un spațiu al visării și al evadării culturale. Protagonista serii, scriitoarea Maria Bem, ne-a prezentat cel mai recent volum al său, Cinci zile de vis la Paris – Jurnal de călătorie, apărut la Editura PIM, Iași, în anul 2025. În prefață, mărturisirea autoarei stabilește tonul întregii scrieri: „Visul copilăriei mele a purtat mereu numele Parisului”.

Departe de a fi un simplu ghid turistic, volumul este o confesiune caldă și profund personală. Cartea este structurată în capitole distincte ce surprind impresiile autoarei de pe parcursul celor cinci zile, fiecare secțiune fiind înnobilată cu motto-uri atent alese și note sugestive care îi îmbogățesc sensul:

• Ziua întâi – Emoția Parisului: un tur fascinant al celor mai frumoase obiective turistice: Domul Invalizilor, Place de la Concorde, Arcul de Triumf, impresionantele poduri peste Sena, piețe și bulevarde celebre.
• Ziua a doua – Valea Loirei: explorarea unui șirag de castele minunate, cu istorii fascinante, printre care autoarea amintește Chambord, Blois și Chenonceau.
• Ziua a treia – Sub umbrelele Parisului: pașii au purtat-o, cu emoții sincere, către Catedrala Notre-Dame, Muzeul Luvru și Turnul Eiffel.
• Ziua a patra – o zi de splendoare și spiritualitate, dedicată Palatului Versailles și mirificelor sale grădini, urmată de o incursiune pe Colina Montmartre și la Bazilica Sacré-Cœur.
• Ziua a cincea – cea de rămas-bun, dar nu înainte de a realiza un scurt tur prin cartierul modern La Défense și o vizită la domeniul regal Fontainebleau.

Volumul se încheie cu o postfață și un delicat poem:

„Plecăciune, Paris
Te las în urmă, oraș de lumină,
Dar inima-mi bate în ritmul tău blând.
Pe Sena sclipesc dorințe și vise,
Se-ascunde în ele un vechi legământ.
Am fost o clipă parte din tine,…” (Poem de încheiere – Maria Bem)

De altfel, versurile Mariei Bem se împletesc cu povestea călătoriei într-un mod nostalgic și seducător, creând o armonie perfectă între precizia jurnalului și vibrația lirică. Poezia nu apare ca un simplu ornament, ci ca o prelungire firească a trăirilor sale; acolo unde proza se oprește pentru a admira un detaliu arhitectural sau o stradă îngustă, versul intervine pentru a surprinde trecerea timpului, melancolia amintirilor și fiorul descoperirii. Această fuziune stilistică transformă fiecare pagină într-o experiență multisenzorială.

Vocea caldă și plăcută a autoarei, care și-a lecturat fragmentele cu o sinceritate cuceritoare, ne-a purtat timp de aproape un ceas într-un vis frumos de-a lungul cheiurilor Senei și în împrejurimi. Am simțit, rând pe rând, freamătul marilor bulevarde, tăcerea solemnă din grădinile de la Versailles și boema artistică de pe Colina Montmartre. Lectura sa a avut puterea rară de a dizolva distanțele, aducând spiritul parizian direct în mijlocul nostru. Dacă cineva ne-ar fi întrebat în acel moment de grație: „Când ați vizitat ultima oară Parisul?”, răspunsul nostru ar fi fost, fără nicio ezitare: „Acum!”.

Autoarea ne-a oferit, cu emoție și bucurie, autografe pe exemplarele dăruite și ne-a prezentat câteva dintre premiile obținute la competițiile literare la care a participat recent.

Comentariile de la final ale celor prezenți au fost pline de entuziasm, confirmând frumusețea  acestei întâlniri de suflet.
Seara s-a încheiat cu intervenția lui Florin Manole, care a felicitat-o pe Maria Bem și a propus o serie de ajustări constructive pentru creațiile prezentate de Sorana Brucăr și Cati Rodica Enache, exprimându-și, totodată, aprecierea față de prestația provocatoare a lui Eduard-Gabriel Tănase.

Au participat: Maria Bem, Alice Neculea, Emilia Luchian, Cati Rodica Enache, Luminița Bratu, Gabriela Petri, Amalia Melnic, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Florin Oprea-Sălceanu, Eduard-Gabriel Tănase, Dan Simionescu, Gigi Stănescu, Dan Constantin.

Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Cenacliștii, invitații și prietenii cenaclului au avut prilejul unei noi și frumoase întâlniri, dedicată de această dată uneia dintre cele mai fascinante personalități ale culturii române și universale, Constantin Brâncuși, propunând o reîntoarcere, atent dozată între emoție și reflecție, către figura tutelară a sculptorului, cu ocazia aniversării a 150 de ani de la naștere.

Într-un firesc tradițional, rubrica „Cea mai recentă creație” a funcționat ca un prim prag de apropiere, încercând să aducă un modest omagiu marelui artist. Au fost prezentate texte în versuri și proză inspirate din viața și spiritul lui Brâncuși, și nu numai. Au citit: Luminița Bratu („O zi cât viața”, „Sculptorul”), Cati Rodica Enache („Pasărea măiastră” și evocarea celebrului proces juridic prin care operele trimise în SUA pentru o expoziție au fost considerate unelte și supuse taxelor vamale, situație remediată ulterior în instanță), Maria Bem („Omagiu brâncușian”), Liana Sprânceană („Frustum”, aforisme), Doina Ofelia Davidescu („Paris, 1938” – o scurtă ficțiune despre întâlnirea lui Brâncuși cu Maria Tănase).

Lectorii serii brâncușiene – sculptorul Eugen Petri și soția sa, Gabriela Petri – au oferit o incursiune captivantă, însoțită de suport vizual (PowerPoint), în universul creatorului care a redefinit sculptura modernă, structurată în două momente distincte și complementare.

Prima parte, susținută de Gabriela Petri, a urmărit cu o anumită rigoare și sensibilitate traseul formării lui Brâncuși, de la Hobița la Paris. Expunerea  a mizat pe detalii mai puțin frecventate, pe acele „contururi secundare” care, puse cap la cap, luminează devenirea unui destin. Sprijinită pe repere bibliografice solide – de la Vasile Georgescu Paleolog, un fidel exeget al sculptorului, la Doina Lemny, unul dintre cei mai importanți și riguroși cercetători ai operei brâncușiene ș.a., prezentarea a evidențiat nu doar etapele biografice, ci și tensiunea dintre origine și desprindere, dintre lumea satului și deschiderea către universalitate.

Parcursul dintre cele două borne ale existenței lui Brâncuși (19 februarie 1876 – 16 martie 1957), începând cu Hobița și cu plaiurile natale și încheindu-se cu atmosfera unui Paris cosmopolit și atrăgător, a fost prezentat în strânsă legătură cu contextul epocii. Dacă începuturile au fost marcate de dificultăți și de un drum anevoios, destinul artistului s-a transformat treptat, acesta devenind, dintr-un creator neînțeles și adesea ignorat, o figură recunoscută și celebrată pe plan internațional.

Evocarea Hobiței, a plaiurilor natale dar și a copilăriei, cu acea formulă memorabilă – „tezaur de fericire pentru toată viața” – a pregătit, în mod subtil, înțelegerea ulterioarei esențializări a formei. Nimic nu pare întâmplător în acest parcurs: nici plecarea „decisă” printr-un gest ludic al aruncării unei monede, nici întâlnirea timpurie cu sculptura, nici ucenicia în atelierul lui Rodin. Finalul, marcat de îndemnul matern – „Du-te, mamă, că nu ți-e scris să stai în umbra unui sat” – a funcționat ca o cheie simbolică a întregii deveniri.

Al doilea moment, susținut de Eugen Petri, a propus o perspectivă contemporană asupra operei brâncușiene – un unghi de înțelegere și de simțire a sculptorului, privit prin ochii și experiența unui artist al secolului XXI. Expunerea a fost susținută de imagini sugestive, pe un fond muzical inspirat din folclorul românesc, aparținând lui Erik Satie, menite să apropie publicul de esența gândirii și sensibilității lui Brâncuși.

A fost evocată și perioada în care sculptorul a fost criticat, fiind considerat, la un moment dat, un „artist animalier”, datorită simbolurilor recurente din opera sa (cocoșul, țestoasa, pasărea, peștele). Cel care avea să devină un mare inovator și-a început ucenicia în atelierul lui Rodin, pe care îl părăsește însă după un timp, rostind celebra afirmație: „La umbra copacilor mari nu crește nimic”. Astfel, încheie o etapă și deschide o alta, radical diferită.

Părăsind perioada realistă de început, Brâncuși se înscrie, prin originalitatea sa, în contextul marilor transformări artistice de la începutul secolului al XX-lea, alături de noile curente din artă și arhitectură: Art Nouveau în Franța și Jugendstil în Germania (Stilul 1900), caracterizate prin inspirația din natură.

Au fost aduse în prim-plan lucrări realizate după depășirea etapei realiste: „Sărutul” sau portretul „Baronesei”, unde artistul abandonează finisajele tradiționale, optând pentru o expresivitate mai directă, cu o eboșă puternică. A fost amintită și observația Doinei Lemny: „Brâncuși te face să gândești depărtându-te de înțelegerea realistă”.

Un tandem inspirațional inedit a fost conturat între Constantin Brâncuși și Wilhelm Lehmbruck. Lectorul a evocat, de asemenea, prietenia cu Modigliani, precum și un impresionant șir de artiști influențați de viziunea brâncușiană: Wilhelm Lehmbruck, Amedeo Modigliani, Hans Hartung, Isamu Noguchi, Henry Moore, Alexander Archipenko, Naum Gabo, Alexander Calder, Marcel Duchamp și Alberto Giacometti.

Modul în care Brâncuși a „curățat” forma de detalii inutile pentru a ajunge la esență – exemplificat prin „Domnișoara Pogany” – a influențat generații întregi de artiști occidentali, de la moderniști până la minimaliștii americani.

Au fost prezentate lucrări reprezentative, începând cu „Ecorșeul” („Jupuitul”), evidențiindu-se tehnica inovatoare a cioplirii directe, renunțarea la detalii, explorarea diferitelor materiale (precum marmura cu venatură), dar și importanța soclului, conceput ca o operă de artă în sine.

Un moment aparte l-a constituit evocarea boemei pariziene. Printr-o istorioară amuzantă, a fost prezentată simularea, alături de prieteni apropiați (Marcel Duchamp, soția acestuia și Erik Satie), în atelierul lui Brâncuși, a procesului intentat statului american, în urma clasificării eronate a sculpturilor drept „obiecte industriale”.

Au fost amintite și episoadele în care lucrările lui Brâncuși au fost refuzate sau cenzurate, artistul regăsindu-se uneori în contexte similare la „Salonului Refuzaților”, fără ca acest lucru să-i diminueze forța creatoare.

Spiritualizarea formelor tradiționale ocupă un loc central în opera sa. „Coloana Infinitului” reprezintă punctul culminant al acestui proces, inspirată de stâlpul de pridvor al caselor țărănești, transformat din element utilitar într-un simbol metafizic al ascensiunii.

Un segment important al expunerii a fost dedicat sculptorilor români influențați de Brâncuși, dintre care s-au remarcat George Apostu, Marian Zidaru și Vlad Ciobanu.

Acordând o importanță esențială dialogului cu materialul și dezvoltând un limbaj artistic personal, Eugen Petri însuși se recunoaște sub influența marelui sculptor, ilustrând acest fapt prin lucrări precum: „Arcul Împăcării”, „Sfatul Prelaților”, „Aripa Îngerului”, „Magul”, „Turnul Babel”, „Scara îngerilor”.

A fost, în ansamblu, o seară echilibrată, în care informația nu a sufocat emoția, iar admirația nu a alunecat în retorică. Mai mult decât o evocare, întâlnirea a funcționat ca un exercițiu de apropiere – nu neapărat de imaginea monumentală a lui Brâncuși, ci mai ales de acea simplitate esențială pe care opera sa o reclamă și o impune. Expunerile au captat atenția celor prezenți, bucurându-se de intervenția avizată a lui Alice Neculea ș.a. Au fost răsplătite cu aprecieri, aplauze și discuții de final.

Au participat: Gabriela și Eugen Petri, Alice Neculea, Luminița Bratu, Maria Bem, Cati Rodica Enache, Ramona Müller, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Florin Oprea-Sălceanu, Eduard-Gabriel Tănase, Dan Manoliu, Gigi Stănescu, Dan Constantin

Invitați: fam. prof. Petrescu, fam. Nicolescu, prof. Pătrașcu, av. Alecu, Radu Cosma, Doru Gogulancea ș.a.

Fotografii: Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

 

De la Vama Oglinzilor la Vama Sufletului – a trecut 1 an

O înserare blândă, umbrită de ploi care s-au oprit parcă mirate că a trecut un an de când nu mai este printre noi, ci doar în amintiri frumoase, colegul nostru, regizorul Gabriel Comanroni. Nu am fost prea mulți – poate doar atâția câți a trebuit – și poate că ceilalți, de pe unde s-au aflat, au avut, într-o clipă de răgaz, un gând mângâietor pentru amintirea lui. Prezența soției sale, Mariana Dorina Coman, a fost așteptată și binevenită.

Doina Ofelia Davidescu și Leonida Corneliu Chifu au fost amfitrioni triști ai unei seri mângâiate palid de bucuria de a-l fi cunoscut și apreciat. O seară pe care ne-am dorit-o cât mai caldă în amintirea lui Gabi. Poate că, într-un fel minunat și misterios, retras în vreun ungher, a asistat și ne-a privit cu un zâmbet îngăduitor în colțul gurii chiar el, cel plecat.

După un scurt moment de reculegere, cei prezenți au împărtășit propriile gânduri sau pe ale celor care au dorit să se alăture cu mesaje de suflet, comemorative.

Sorin Vânătoru a citit un text frumos, completat de versuri edificatoare – Intelect afectiv și acuitate a înțelegerii – în care îl evocă pe Gabriel Comanroni ca pe un intelectual de mare finețe, definit prin sensibilitate afectivă și o remarcabilă acuitate a înțelegerii, un interlocutor pasionat și profund, capabil să pătrundă esența ideilor, indiferent dacă discuțiile vizau literatura, filosofia sau domenii științifice complexe. Prietenia lor s-a construit în timp, pe dialoguri intense, afinități intelectuale și o apropiere umană caldă, devenind o prezență esențială în viața sa.

Spirit lucid, concis și expresiv, Gabriel Comanroni reflectă în poezie trăiri existențiale intense și interogații fundamentale despre viață, moarte și identitate, exprimându-se într-un registru liric grav, uneori de inspirație blagiană sau romantică. Versurile explorează teme precum condiția umană, noaptea ca simbol, jocul dintre prezență și absență și dimensiunea mistică a existenței, conturând portretul unui poet profund, neliniștit și autentic.

Sorin Vânătoru consideră că întâlnirea cu Gabriel a fost o revelație, iar dispariția lui lasă un gol resimțit profund, compensat doar de amintirea vie a vocii și a prezenței sale.

Florin Manole a citit un text de fină reflecție – Ne pasă de morți altfel decât de vii? – insistând asupra modului în care îi păstrăm în memorie pe cei dispăruți și sugerând că amintirea lui Gabi Coman este fragmentară și incertă, mai ales pentru cei care nu l-au cunoscut direct. Imaginea sa se conturează treptat, dincolo de momentele concrete, prin ceea ce a creat și a lăsat în urmă. A completat că adevărata amintire durabilă nu stă într-un episod anume, ci în operă și în felul în care va fi înțeles și iubit de ceilalți.

Considerând că momentul este potrivit, Florin Manole a propus o meditație asupra semnificației sărbătorii Bunei Vestiri, purtând audiența într-un parcurs în care teologia și filosofia se întâlnesc. A detaliat cu subtilitate sensurile profunde ale acestei sărbători creștine, evidențiind modul în care, după spusele Sfântului Evanghelist Luca, vestea adusă de îngerul lui Dumnezeu, Arhanghelul Gabriel, ar trebui să se oglindească în viața spirituală a fiecăruia („părtași la sfințenia acestui eveniment”) și în conștiința colectivă. În interpretarea sa, fiecare element – de la simbolurile liturgice până la dimensiunea morală și existențială a evenimentului – a fost pus sub semnul introspecției, invitând la meditație, la contemplarea misterului divin și la înțelegerea legăturii dintre credință, suflet și lume.

Prin grija colegului Dan Simionescu am vizionat „Exit Life”, un film de scurtmetraj realizat în anul 2015, cu scenariul și regia lui Gabriel Coman, imaginea, montajul și producția fiind semnate de Octavian Tatomirescu. Protagoniștii (Ana-Maria Bălescu, George Rotaru) și actorii din rolurile secundare (Cătălin Stelian, Otilia Pătrașcu, Adrian Ancuța) au intrat perfect în atmosferă și au redat povestea cu intensitate.

Filmul evidențiază o temă extrem de actuală și tulburătoare: modul în care dependența digitală poate anula instinctele umane fundamentale, inclusiv pe cel de supraviețuire și pe cel matern. Pelicula lui Gabriel Comanroni, inspirată dintr-un caz real (probabil cel din Coreea de Sud, 2010), servește drept un avertisment brutal despre disocierea de realitate. Scenariul pune în lumină viața unui cuplu dependent de tehnologie și mediul virtual – în care, pe o insulă exotică, există ca o familie minunată, cu o viață perfectă –, atrăgând atenția asupra dezumanizării prin tehnologie și evidențiind contrastul dintre „perfecțiunea” Karinei, copilul virtual, și suferința fizică a celui real, Laura. Creierul poate prioritiza o recompensă digitală imediată în detrimentul responsabilităților vitale, ceea ce duce la pierderea identității. Incapacitatea Andei (Anabella) de a-și recunoaște numele real demonstrează că avatarul a înlocuit complet sinele, transformând realitatea într-un mediu ostil și străin. Starea de sarcină a tinerei adaugă un strat suplimentar de complexitate morală: ce șanse are un nou copil într-un mediu în care părinții sunt „captivi” psihic? Filmul este o oglindă sumbră a capcanei digitale, împinsă la extremul patologicului. Deși ni-l aminteam bine – întrucât am avut ocazia să-l comentăm, în urmă cu câțiva ani, în prezența regizorului –, vizionarea lui ne-a cutremurat.

Leonida Corneliu Chifu, vizibil emoționat, a continuat seara cu citirea mesajelor primite de la prietenii și apropiații lui Gabi Coman.

Scriitorul, regizorul de teatru și film Mihai Vasile a transmis un text de o remarcabilă sensibilitate, un omagiu emoționant: Gabriel Coman – el însuși o parabolă a Micului Prinț.

Amintind prima întâlnire cu Gabriel, în 1985, la o vizionare de film, acesta evidențiază pasiunea, curajul și hotărârea tânărului cineast, precum și corespondența dintre ei, dar și frumoasele momente de intersecție profesională. A remarcat talentul acestuia, dar și orgoliul constructiv și dorința de a crea filme adevărate, chiar dacă circumstanțele vieții și tulburătorii ani ’90 l-au împins adesea departe de aspirațiile sale. Mihai Vasile povestește cum, de-a lungul timpului, Gabriel devine un mentor pentru tineri în domeniul filmului și fotografiei, predând cu pasiune și obținând rezultate remarcabile. Autorul descrie întâlnirile lor ca momente de căldură și afectivitate, pline de dialoguri profunde despre artă, cinema și viață. În ciuda unor dificultăți profesionale și a unei lumi adesea cinice, Gabriel găsește, în final, în Cenaclul literar „I.L. Caragiale”, un „liman”, un loc și o comunitate unde își poate exercita talentul și sensibilitatea. Rememorarea subliniază caracterul său curios, metaforic, dar și realist, comparându-l cu Micul Prinț – un om delicat, atent la esențial, dar cu un impact profund asupra celor din jur. „Nu mi-a ieșit deloc din minte ideea că Gabriel a fost – în multe feluri – un Mic Prinț, ca mulți dintre noi, de altfel, numai că la el, la situația lui și la felul în care a trecut prin viață – curios și nedumerit, făcător de metaforă dar și de act crud-realist – s-a adăugat un ceva pe care noi ceilalți nu l-am avut, poate.”, consideră Mihai Vasile și încheie cu tristețe și admirație, recunoscând că lipsa lui Gabriel lasă un gol de neînlocuit.

Scriitorul Teodoru Ghiondea și poetul Florin Dochia s-au aplecat asupra creației lirice a lui Gabriel Coman, publicate în antologiile recente ale Cenaclului „I.L. Caragiale” (Neuroni și Endorfine și Spirala Ascunsă), punând în lumină talentul, sensibilitatea și profunzimea acestuia în domeniul poeziei, dar și al analizei filmice. Asemenea lor, dar cu mult înainte, scriitorul Ioan Mihai Cochinescu a scris prefața volumului de poezie Vama Oglinzilor, publicat în anul 1999, la editura LiberArt, Ploiești.

Recenzia Un înger cu destin de iad, aparținând jurnalistului și scriitorului Gheorghe Burdujan, la volumul menționat, atrage atenția asupra autorului și subliniază că «Vama Oglinzilor este fericita vocabulă ce cuprinde în sine esența unei drame existențiale (însăși viața autorului)”. Așadar, în mod obligatoriu, tot ce urmează după acest titlu va fi scris cu sânge și nisip: „sunt os și flacără”, „rana lui doi”, „otrăvit de lună”, „rană dulce”, „înger cu destin de iad”, „deșert după deșert și teamă”, „nu tu m-ai născut, mamă, ci durerea, durerea adâncă”, „crucea de sânge”, „moartea, stea sublimă” etc. Este o carte adevărată, peste care nu poţi trece cu uşurinţă pentru că există autonom prin valoare, ca o balanță ce are picior de sprijin miezul unei inimi.»

Leonida Corneliu Chifu a amintit că antologia aflată în pregătire va purta titlul, inspirat de un poem al lui Gabriel Coman, Trecere și timp, și că va conține un capitol integral dedicat omagierii acestuia.

Din creația lui Gabriel Coman(roni):

De ce m-ai înviat, Doamne?
Țin minte că am venit odată din nimic
și tot acolo m-am întors obosit…
De ce m-ai înviat, Doamne, iar?

Acolo în moarte
n-am recunoscut nimic,
în afară de ușorul viu
de a fi cumva așa
plin și luminos
printre lumini
înainte de a mă fi născut,
înainte de-aș fi știut
că sunt…
(Ultima lamentație a lui Lazăr) 

„Acum umblu fără sens noapte de noapte: mi-e frică de somn și sar și alerg, fug continuu… trec din amurg în amurg peste străzi întunecate și ude, peste orașul tot mai pustiu, unde cei ce dorm nu știu că dorm, nu mai știu clar dacă trăiesc… Imaginația mea mă va lăsa… nu știu unde se va duce… După cină nu știu cât voi mai aluneca mai jos…
De ce să mai scriu? Tot nu știu…”
(Imaginația mea m-a invitat la cină – fragment)

Buna Vestire este pragul prin care Cuvântul a intrat în lume. Noi ne consolăm cu gândul că Gabriel Comanroni nu a plecat, ci s-a mutat în cuvintele, fotografiile și filmele sale.

Nu am făcut fotografie de grup. Ce rost ar fi avut, când cel despre care am vorbit întreaga seară nu era prezent?

Am plecat purtând în suflet bucuria de a-l fi cunoscut și încrederea că, la fel ca în marea veste a primăverii, viața nu este învinsă, ci transformată în lumină și memorie vie.

Au participat: Mariana Dorina Coman, Alice Neculea, Emilia Luchian, Maria Bem, Diana Petroșanu, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Sorin Vânătoru Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Florin Oprea-Sălceanu.

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu

Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

 

 

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Sunteți invitați să participați la următoarea ședință a Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești, care va avea loc în data de 30.03.2026, ora 16.30, în Sala Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu”.

Întâlnirea va fi dedicată, în întregime, memoriei celui care a fost, până anul trecut, colegul nostru, Gabriel Coman(roni).

Vom avea prilejul să evocăm momente din viața sa, să rememorăm prietenia care ne-a legat, precum și implicarea acestuia în activitățile desfășurate sub egida Asociației Culturale 24 PH ARTE.
De asemenea, vom da glas creației sale lirice și vom viziona unul dintre filmele prezentate de-a lungul timpului în cadrul cenaclului.
Sperăm să avem alături și membri ai familiei sale, pentru a împărtăși gânduri și amintiri.

Evenimentul va fi moderat de Leonida Corneliu Chifu cu participarea lui Dan Simionescu.

Afiș și editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

O întâlnire de gală între spirite alese

O seară intimă, monșer, în care am fost – câți ne-am nimerit – musafiri poftiți la o întrunire cum rar se mai vede: un omagiu adus culturii, cu dichis, cu ifos și cuviință, unde eleganța de pe vremuri a dat mâna, nu fără o ușoară plecăciune, cu spiritul vioi al zilelor noastre. O seară în care dress code-ul, să ne înțelegem, a fost unul singur și fără apel: lirismul.

Sub cupola timpului – vastă, rotundă și, pe alocuri, cam prăfuită de atâta istorie – am asistat la o scenă de toată frumusețea: Cenaclul „I.L. Caragiale”, un domn respectabil de 77 de ani, cu monoclu bine fixat și mustață în furculiță, a fost primit cu o plăcere cât se poate de simandicoasă de către gazda sa, Biblioteca Județeană „N. Iorga”. Venerabila doamnă, trecută binișor de suta de ani (dar nu-i dai!), cochetă nevoie mare, în botine fine și cu pălăria à l’époque așezată impecabil, și-a deschis larg porțile pentru a marca, fix pe 20 Mărțișor a.c., o cifră rotundă și respectabilă: 105 ani de când slova nu-i mai dă pace.

Cei prezenți – atenți, concentrați și, pe alocuri, ușor bănuitori – au stat la pândă, poate-poate or auzi scârțâitul unei uși secrete… Căci se zice (și nu fără temei) că, din când în când, mai dau târcoale pe aici niște umbre cu pretenții (întemeiate) de personalități:

– Dumitru Munteanu-Râmnic – întâiul director, om serios și de ispravă, care a pus lucrurile în mișcare și a scos la lumină „Gazeta Cărților”, prin februarie 1921, ca să știe lumea cum stă treaba.
– Nicolae Iorga – patronul spiritual, personalitate de prim rang, care n-a stat pe gânduri și a zis: „Să se facă bibliotecă la Ploiești!” — și s-a făcut, ba încă a mai și dat din cărțile dumisale, să nu fie vorbă.
– Constantin Dobrogeanu-Gherea – critic și sociolog, om cu capul pe umeri și idei multe, pe care biblioteca îl ține minte și-l pomenește la vreme potrivită.
– Ioan A. Bassarabescu – ploieștean de-al locului, scriitor fin, cu ochi pentru năravurile lumii, amestecat cum se cuvine în viața culturală a târgului.
– Nicolae Simache – profesor și istoric, figură de bază, fără de care cultura prahoveană ar fi fost, cum să spunem… mult mai săracă.

Și, dacă stai bine să te gândești, nu-i exclus ca, tiptil-tiptil, să fi trecut și spiritul lui Nicolae Boaru, directorul care, între 1996 și 2013, a pus lucrurile la punct și a făcut din toată povestea asta o adevărată citadelă a cărții. Și asemenea lui, mulți alții.

Dar, cum magia are uneori capriciile ei și întârzie să se arate pe deplin, realitatea și-a rostit, elegant, cuvântul: onorabila și onoranta gazdă, doamna director Mihaela Radu, a întâmpinat asistența cu un salut cald și ales, adresând mulțumiri Cenaclului literar „I.L. Caragiale” pentru armonioasa colaborare, precum și distinșilor invitați, Camelia Iuliana Radu și Teo Cabel (membri USR), reuniți sub același semn al bucuriei culturale, prilejuită de lansarea volumului Drum fără sfârșit, semnat de poetul Mircea Teculescu (membru USR), în cadrul Zilelor Bibliotecii „N. Iorga”.

Evenimentul de aseară a fost dedicat poeziei. Dar nu a fost cazul ca eu să vorbesc prea mult despre poezie… a fost suficient să privesc în jur… fiecare în parte, poeți ai propriilor vieți, rescriind lumea prin gesturi simple și adevărate. Căci, dacă stăm să judecăm drept, universul întreg e o poezie – cu rimă sau fără, după împrejurări. Iar viața, să-mi fie cu iertare, rămâne cel mai frumos poem scris vreodată. Iar noi, cei de aseară, adunați acolo cu rost, am fost – poate – o rimă nimerită, pusă la locul ei, în strofa unei după-amiezi care nu se va lăsa uitată cu una, cu două.

Și, ca tabloul să fie complet, până și soarele și-a făcut datoria conștiincios, ca un funcționar model: ieri, 20 martie, la ora 16:45 fix, a trecut regulamentar peste ecuatorul ceresc și a decretat, fără drept de apel, instalarea primăverii. Și nu oricum, ci cu efecte vizibile: în oraș, în inimi – dându-ne, cu voie de la natură, liber să înflorim odată cu ea.

A fost făcut cunoscut mesajul Asociației Culturale 24PH ARTE PLOIEȘTI, de profund respect față de această sărbătoare a spiritului ploieștean.
La acest ceas aniversar, conducerea asociației – poetul Ioan Vintilă Fintiș, regizorul Cătălin Apostol și jurnaliștii Florin Manole și Leonida Corneliu Chifu – a transmis gânduri de aleasă prețuire venerabilei Biblioteci „Nicolae Iorga”, doamnei director Mihaela Radu, precum și evenimentului de lansare de carte, poetului Mircea Teculescu și invitaților Camelia Iuliana Radu și Teo Cabel, poeți și redactori-șefi ai unor veritabile reviste culturale (Caietele Norr și Literadura), precum și tuturor celor prezenți, exprimând deschiderea și interesul pentru colaborări viitoare.

Apoi, ce să vezi, stimabile – a ieșit la rampă însăși POEZIA! Și nu oricum, ci cu ifos și aplomb, de parcă era (și chiar a fost!) stăpâna serii. Câteva cenacliste, doamne respectabile și bine înarmate cu metafore, au servit oaspeților, după datină, „pâine și sare” lirice, frumos dospite și cu tâlc, de să rămână omul pe gânduri: Luminița Bratu (Poeme scurte), Liana Sprânceană (Când), Diana Petroșanu (Calea regală), Maria Bem (versuri închinate Bibliotecii), Sorana Brucăr (Miez și coajă), Emilia Luchian, provocând protagonistul (Popas la borna de aur).

Lăsând la o parte tonul amuzant, caragialesc, menționez că poetul Mircea Teculescu a răspuns invitației de a prelua imaginara ștafetă lirică, povestind despre emoțiile și întâmplările — rareori capricioase, deseori norocoase – ale debutului (Exerciții de tăcere), despre relația cu editurile, publicațiile și redactorii-șefi ai acestora, precum și despre propriile căutări, abordări și reușite și nu în ultimul rând despre cele nouă volume de autor, dar și depre numeroasele publicări în reviste literare de ținută.

A vorbit, de asemenea, despre motivațiile care l-au „împins” către forma atât de prețioasă a haiku-ului, dar și despre planurile din viitorul apropiat. Totodată, a recitat din volumul de versuri aflat în pregătire, Puzzle Game. A evoluat între cei doi invitați, interpunându-se cu naturalețe și echilibru, povestind despre relația cu aceștia, despre tehnica și concursurile de haiku, motivând abilitatea dobândită de cronicar literar (despre volumele de versuri ale Cameliei Iuliana Radu, Ioan Vintilă Fintiș, și proză ale lui Vlad Mușat și Doinei Ofelia Davidescu) și recitând, într-un dialog viu, presărat cu reflecții și accente lirice, care a menținut atenția și interesul publicului pe tot parcursul intervenției sale.

Teo Cabel, redactorul-șef al revistei Literadura, o publicație serioasă, al cărei conținut își onorează pe deplin titlul, a mărturisit că apreciază în mod deosebit atmosfera aparte a formei de cenaclu, despre cât de dificil este să atragi tinerii în astfel de manifestări. A adresat felicitări Bibliotecii, a trecut în revistă conținutul revistei pe care o coordonează, precum și modul în care aceasta funcționează, oferind câteva repere despre activitatea editorială.

De asemenea, a remarcat și a apreciat atât aspectul, cât și conținutul micului volum albastru semnat de Mircea Teculescu, subliniind, totodată, talentul acestuia, sensibilitatea expresiei poetice și abordarea interesantă a formei poetice japoneze. Concluzionând că „esențele tari se țin în sticluțe mici” și că volumul este o capodoperă, a felicitat autorul, exprimându-și bucuria de a citi volumul în format fizic.

Poeta Camelia Iuliana Radu, redactor șef al revistei Caietele Norr, în cronica sa de întâmpinare a volumului Drum fără sfârșit. tanka & solo tan-renga & haiku, apărut la Editura Elstar, Câmpina, 2025, sugestiv intitulată „Un jurnal poetic al privirii”, a evidențiat calitatea deosebită a versurilor, subliniind faptul că autorul sublimează arta haiku-ului fără a imita, în mod mimetic, trăirile japoneze.
În opinia sa, Mircea Teculescu s-a impregnat profund de spiritul acestei forme poetice, scriind cu detașare și autenticitate, fidel propriilor emoții și unei contemplații discrete a lumii. Realitatea imediată se convertește astfel într-o iluminare interioară, prin imagini simple, dar cu o densitate meditativă aparte, care amintesc de tradiția poetică japoneză autentică: un fulg pe bradul din ghiveci, o pitulice pe o pârtie uitată, câteva pene într-o scobitură de salcie.
Poetul nu recurge la metafore elaborate, ci surprinde fulgurația clipei, iar poemele sale compun, în ansamblu, o veritabilă cronică a anotimpurilor, fiecare purtându-și specificul și sensurile sale subtile.
Camelia Iuliana Radu și-a continuat disecția creației teculesciene sub lupa sensibilă a unui cronicar serios și sârguincios, remarcând că decorul natural devine o veritabilă oglindă a stărilor interioare, dar și un pretext pentru reflecția asupra fragilității existenței.
A evidențiat, de asemenea, prezența discretă a umanului, ca element de umanizare a unei tehnici poetice de inspirație japoneză, precum și tensiunea subtilă dintre prezent și memorie — o relație pe care autorul nu o explicitează, ci o sugerează, lăsând cititorului libertatea de a intui și de a măsura singur distanța dintre acestea.
Timpul este redat în fracțiuni de secundă, iar atenția poetului se oprește asupra unor obiecte și detalii pe care, în mod obișnuit, le trecem cu vederea, conferindu-le o neașteptată încărcătură simbolică.
În aceste crochiuri lirice se conturează idei filozofice esențiale – conștiința trecerii timpului, unitatea dintre om și natură, valoarea clipei prezente -, poezia devenind, în acest sens, o reflectare subtilă a memoriei și a identității umane, iar tehnica Zen nu vine din doctrină, ci este construcția meditativă a poetului, evidențiind formele de tăcere poetică ale autorului, necesară și cititorului pentru a primi răspunsul emoțional căutat.
Titlul apare ca o veritabilă biografie interioară a poetului, sintetizând una dintre ideile centrale ale volumului: aceea că viața este un parcurs continuu, fără începuturi clar delimitate și fără un sfârșit propriu-zis.
Poemele se succed asemenea unor pași ai privirii autorului, fiecare text reprezentând o scurtă oprire pe acest drum existențial, un popas de reflecție și de decantare a trăirilor. Împreună, ele alcătuiesc un subtil filtru emoțional prin care realitatea este percepută, interiorizată și transfigurată.

Momentele de final i-au aparținut poetului Mircea Teculescu, care a recitat, la cererea publicului, atât din volumul prezentat, cât și din cel aflat în pregătire, PUZZLE GAME ÎN ORAȘUL DORMITOR.

Din volumul lansat:

efemeride
și-n aceste clipe
nimic altceva –
deja îndepărtată
ziua mea de naștere

soare-răsare –
pe noptieră deschis
un evantai

chioșc părăginit –
polenul mânat de vânt
cată adăpost

cana de ceai –
strânse cu ambele mâini
amintirile

colind de Crăciun –
în pătuțul de altădat
se joacă un copil

Felicitările asistenței și autografele acordate de poet au tras cortina peste o seară minunată de poezie, ale cărei ecouri au continuat, firesc, la un fursec, un pahar de vin și o vorbă bună.

Revenind la patronul nostru spiritual:
Și uite-așa, mon cher, am asistat la o seară în care cultura n-a fost nici solemnă peste măsură, nici plicticoasă, ci exact cum trebuie: cu har, bucurie și cuviință.

Au fost de față, cum se cuvine la o asemenea întrunire de ținută, persoane distinse și cu greutate în ale condeiului și ale spiritului: doamna director a Bibliotecii Județene „N. Iorga”, Mihaela Radu – gazdă primitoare și de toată isprava -, poetul Mircea Teculescu, în plină vervă lirică, poeta Camelia Iuliana Radu, cu ochi critic și vorbă cumpănită, și poetul Teo Cabel, domn serios și bine așezat în ale revistei.

Nu am lipsit nici eu, Doina Ofelia Davidescu, secretar literar al Cenaclului „I.L. Caragiale” Ploiești, atentă la rânduială și la bunul mers al lucrurilor, secondată, cu elan și talent, de inimoasele cenacliste: Luminița Bratu, Liana Sprânceană, Diana Petroșanu, Maria Bem, Sorana Brucăr și Emilia Luchian – fiecare cu partea ei de har și contribuție, cum se cuvine.

Printre domni, s-au remarcat Marian Mărchidanu, Florin Oprea-Sălceanu și Dan Constantin, prezenți cu interes și  dispoziție, cum stă bine oricărui iubitor de cultură.

Iar la capitolul invitați – lume aleasă: Iulia Dragomir, Cecilia Dragomir, Nicolae Pieptănaru și alții asemenea, fiecare cu plăcerea de a fi acolo și cu respectul cuvenit pentru cele petrecute.

Într-un cuvânt, o adunare cum rar se mai nimerește: nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar fix cât trebuie pentru ca seara să rămână, vorba aceea, cu ecou și cu folos.

Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Prima întâlnire de primăvară a cenacliștilor s-a petrecut luni, în calmul unei înserări de martie, în spațiul primitor al Sălii Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu”. Atmosfera a fost animată de frisonul curiozității și al așteptării, stârnit de promisiunea incitantă a lecturii de cenaclu, susținută de protagonistul serii, Sorin Vânătoru, un valoros veteran cenaclist.

Cea mai recentă creație s-a desprins de la reverul începutului de primăvară într-un dialog inspirat între proză și poezie: Adrian N. Ionescu (Nu m-atinge că iubesc), Luminița Bratu (În văzul tău nevăzutul), Amalia Melnic (Mi-am auzit bârfe), Liana Sprânceană (Globul de sticlă), Emilia Luchian (Captivitate albă), Eduard-Gabriel Tănase (Un kilogram)

11 minute de istorie și Lecția de poezie au format un neașteptat tandem la propunerea lectorei prof. Emilia Luchian. O fereastră deschisă spre trecutul Nigeriei, prezentată cu rigoare, concizie și farmec a înlesnit un moment de sensibilitate lirică surprinzător.

Mai întâi, o incursiune în cultura poporului ioruba din Nigeria ne dezvăluie un univers complex de mituri, ritualuri și structuri sociale bine conturate. În centrul tradiției se află figura legendară a lui Oduduwa, considerat întemeietorul civilizației ioruba, trimis pe pământ de un zeu suprem pentru a crea lumea și pentru a întemeia orașul sacru Ile-Ife, văzut drept leagănul acestei culturi. Din acest centru mitic s-ar fi răspândit descendenții săi, care au fondat orașe-stat devenite adevărate cetăți culturale.

Viața spirituală era dominată de cultul – valabil și în prezent – al divinităților (Zeul Metalului, Victoriei și Războiului, Zeul Curcubeu ș.a.) de ritualuri și jertfe menite să mențină echilibrul dintre oameni, natură și lumea spiritelor: în mitologia ioruba, mama zeilor nu putea avea copii și, pentru a afla cum să depășească acest blocaj, se consulta cu oracolul Ifá, care indica ritualuri și jertfe necesare pentru a restabili fertilitatea și echilibrul divin. Societatea era organizată ierarhic, cu regi, nobili și lideri religioși, iar în plan familial poligamia era acceptată. Un loc aparte îl ocupau gemenii, considerați o binecuvântare și protejați de divinitate. Femeile aveau un rol mult mai important decât ar sugera structura patriarhală a familiei. Ele administrau gospodăria și educația copiilor, dominau comerțul din piețele orașelor și puteau deține funcții sociale și religioase semnificative. Civilizația ioruba s-a remarcat și prin meșteșuguri rafinate: la Ile-Ife au fost descoperite ateliere vechi de producere a mărgelelor din sticlă colorată, folosite ca podoabe, însemne de prestigiu și elemente decorative pentru sanctuare și așezări, semn al rafinamentului artistic și al statutului social.

Apoi în Lecția de poezie am făcut cunoștință cu Wole Soyinka, unul dintre cei mai importanți scriitori nigerieni și africani contemporani, provenit dintr-o familie de intelectuali,  multiplu premiat dar și laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1986, primul african distins cu această recunoaștere. Născut în 1934 în Abeokuta, Nigeria, Soyinka a studiat literatura engleză și teatrul și a fost activ încă din tinerețe în mișcarea culturală și literară nigeriană. Pe lângă cariera literară, Soyinka s-a implicat activ în probleme politice, criticând regimurile dictatoriale și nedreptățile sociale din Nigeria, ceea ce l-a făcut să fie arestat și exilat în mai multe rânduri, chiar condamnat la moarte, de la care a scăpat ca prin minune. Opera sa, ca o „mască Gèlèdé”, cuprinde poezie (8 volume mari), piese de teatru (19), romane (2), eseuri (5 volume), memorii (5 volume) și filme (2), adesea inspirate de mitologia și tradițiile africane, dar și de realitățile politice contemporane, sculptând prin cuvânt tensiunile dintre tradiție și modernitate, justiție și tiranie, mit și realitate. Respectând cultura ioruba, SOYINKA crede că „un înțelept vorbește în noduri pentru ca cel ce ascultă să aibă satisfacția de a le desface”. Printre cele mai cunoscute lucrări ale celui care „nu scrie pentru a distra, ci pentru a trezi” (Ulli Beier) și care „a redat demnitatea cuvântului African” (Ben Okri) se numără piesele „Death and the King’s Horseman” (Moartea și cavalerul regelui) și „A Dance of the Forests” (Dansul pădurilor), care combină simbolismul cultural african cu reflecții asupra puterii, justiției și responsabilității civice.
Din exemplificările lirice sugestive ale lectorei (Ploaia de gheață, Recviem, Telefonistul, Zbor de noapte, Abiku, Post mortem, Gânduri la rece) reținem din ultima:

„16 pași pe 10
Atât e lumea acum
Pereții au ureche de piatră,
Iar tavanul e un cer de var
Care nu plânge niciodată.
Ei cred că m-au îngropat de viu,
Că liniștea va roade din mine ca un vierme.,
Dar eu am învățat să vorbesc cu furnicile,
Să număr bătăile inimii pământului.

Nu vă temeți pentru mine:
Cel care scrie pe întuneric,
Cu cerneală scoasă din propria durere
Nu poate fi niciodată cu adevărat singur.
Gândul meu e o pasăre care nu are nevoie de poartă.” (Wole Soyinka)

Liana Sprânceană a construit un scurt intermezzo prin evocarea marelui actor Toma Caragiu, oferindu-ne o înregistrare a unui fragment emoționant, Părinteasca dimandare, recitat de către acesta în limba aromână.

Lectura de Cenaclu – Prezența prețiosului veteran al cenaclului și cunoscut al lumii literare prahovene și naționale, scriitorul Sorin Vânătoru (apreciat de critici însemnați printre care Alex Ștefănescu), este întotdeauna o frumoasă provocare și chemare la gândire, înțelegere și citire. În prima parte a timpului rezervat exclusiv pentru el, a lecturat din creația sa literară: Auschwitz, Când voi fi cadavru, Filozofia porcului, Stalin, Un bun Dumnerzeu, A crede în Dumnezeu, Acum e momentul!

Florin Manole i-a mărturisit autorului că se numără printre poeții săi preferați și l-a felicitat pentru modul în care conceptul este prezent în creația sa literară, apreciind că acest aspect îi conferă valoare și îl distinge de poeții conceptuali. A adăugat că, deși poetul se declară „necredincios”, scrie ca un credincios: „când scrii despre Dumnezeu, scrii despre poezie.” Discuția a continuat pe ton calm și apropiat cu adaosul condimentat al lui Leonida Corneliu Chifu (Dumnezeu ia chipuri multiple, comunismul fiind o religie etc). În interveția sa, Florin Sălceanu a apreciat că autorul este „un furios, nihilist, revoltat împotriva spiritualității” și l-a îndemnat la „schimbarea orizontului revoltelor”, care îl apropie de Sartre, Heidegger ș.a.

Dacă asistența a aplaudat încântată lectura, eu am avut mai târziu, acasă – la lumina singuratică a unei veioze, privilegiul relecturării și alegerii unui text pentru publicare.  

„Nu știu dacă există zece milioane de îngeri și nouă milioane de diavoli, știu numai că Dumnezeu se câștigă prin muncă!
Pe Dumnezeu îl meriți numai dacă îl construiești pe cont propriu, dacă nu te lenevești într-o credință dulceagă pentru a scăpa de frică!
Nu vreau să cred în Dumnezeu, ca să mă odihnesc în credința mea!
Dumnezeu este Calea, Adevărul și Viața numai după ce ai înfruntat frica absolută!
Dumnezeu nu se poate mișca dacă stai smirnă în el!
Mă smulg din strânsoarea amorțelii colective și mă eliberez într-o singurătate absolută, orfan de supranaturalul unui creștinism de uz intern: nu a existat nicio revelație!
Dar faptul că merg pe stradă și primesc pietre și bastoane în spate, după ce am spus asta, mă îmbrâncește să cred că Revelația a existat ca Elucubrație absolut necesară în evoluția conștiinței, că totalitatea existenței este un delir sistematizat, un nonsens cu sens, care imprimă lumii un ritm mereu scos din fire și face din adevăr o Revelație de mâna a doua, o chestiune mediocră, o terfeleală.
Orice fel de limbaj aș folosi, de Revelație nu pot să scap și nici ea de mine.
Numai așa pot să intru și să ies din ea cât vreau, să-mi pun cenușă în cap și să strig acestei Judecăți de Apoi:
nu vreau să fiu un credincios care crede pentru că crede, nici un credincios sfâșiat de credință, care îi adaugă lui Dumnezeu complexele îndoielilor sale, în vreme ce credința rămâne doar un instrument de a scăpa de ele, o sfântă agitație psihomotorie!
Acum răstignit între huiduielile mulțimii și un cosmos demențial, cred pentru că m-am călit în necredință,
la apogeul necrediței mele, mă simt liber și voios în Dumnezeu!” (Sorin Vânătoru) 

Așa l-am regăsit pe autor cu viziunea sa existențialist-creștină asupra credinței, apropiată de gândirea lui Petre Țuțea. În concepția lui Sorin Vânătoru, Dumnezeu nu este acceptat pasiv, ci se câștigă prin efort personal și confruntarea cu frica și îndoiala. El critică credința superficială, practicată din comoditate sau conformism, și afirmă că adevărata credință apare doar după o criză spirituală profundă, când omul trece prin necredință și singurătate, devenind o experiență autentică și liberă, născută din lupta interioară cu absurdul existenței (idee apropiată de existențialism și de reflecțiile lui Søren Kierkegaard despre credința trăită ca experiență personală).

Sorin Vânătoru a rezervat partea a doua a expunerii sale unei conferințe, ajustând titlul inițial la „Neurobiologia credinței și a actului de creație artistică”, considerând că acesta reflectă mult mai fidel conținutul pregătit pentru prezentare.

Pornind de la ideea unificării spiritului cu materia, lectorul susține că elementele spirituale trebuie recunoscute în plan material și invers. Astfel, concepte precum vocea divină sau supranaturalul, deși nu erau formulate explicit la început, își au originea în preistoria umanității. În acest sens, antropologul britanic Edward Burnett Tylor, în lucrarea Primitive Culture, afirmă că prima formă de religiozitate este animismul, credința că fiecare ființă sau fenomen natural posedă un spirit sau un suflet, idee care subliniază diferența dintre spirit și suflet și rădăcinile ancestrale ale concepțiilor despre supranatural.

Dezvoltarea acestor concepte a fost posibilă și datorită evoluției umane: între Homo heidelbergensis și Homo sapiens, în urmă cu aproximativ 600.000 de ani, a avut loc trecerea treptată de la comunicarea prin semne și sunete la limbajul articulat, ceea ce a permis formularea și transmiterea simbolică a experiențelor spirituale.

La aceste perspective se adaugă teoriile cercetătorului Julian Jaynes, care a studiat în mod original textele sacre, formulate în lucrarea The Origin of Consciousness in the Breakdown of the Bicameral Mind. Jaynes susține că, în stadiile timpurii ale evoluției conștiinței, oamenii interpretau anumite procese mentale ca „voci divine”, percepute ca provenind din exterior și atribuite zeilor. Această interpretare explică apariția timpurie a ideii de revelație și a experiențelor religioase. Ceea ce noi numim „voce interioară” și „conștiință” ar fi evoluat din experiențele timpurii de tip bicameral, iar figura lui Avraam poate fi văzută ca un exemplu timpuriu de om care începe să audă această voce internă ca propriul său gând, nu ca pe un zeu extern. Saul din Tars pe drumul Damascului reprezintă ultimul episod de bicameralitate.

Lectorul și-a continuat expunerea teoriilor privind dezvoltarea religiei, prezentând argumente considerate esențiale. Cum se formează credința? Nu există un „centru” specific în creier dedicat lui Dumnezeu; fenomenul religios este mai degrabă rezultatul mecanismelor neurochimice, în special al eliberării dopaminei, care generează senzația de credință – fie în divinitate, fie în prieteni sau alte entități. Psihicul uman investește energie libidinală (conform lui Freud) în diverse obiecte simbolice (religie, relicvă, obiect personal etc.), într-un proces similar efectului placebo: credința și experiența subiectivă sunt produse de modul în care creierul interpretează aceste investiții afective și recompensa dopaminergică asociată. Lectorul a prezentat și traseul anatomic complicat al dopaminei, argumentând că vindecările spontane se explică mai degrabă prin mecanismele creierului decât prin credință.

Apoi a abordat tema surselor creativității umane, atribuind-o haosului. Expunând mecanisme neuronale complexe, a adus ca argumente studiile de estetică informațională ale lui Max Bense și Abraham Moles și a completat cu cercetările lui Noam Chomsky — subliniind că, fără filtru cultural, haosul și estetica informațională ar rămâne doar zgomot, lipsit de semnificație socială.

Constrâns de timpul care s-a scurs pe nesimțite, lectorul a încheiat, considerând că temele abordate în expunere erau suficiente pentru o singură seară. Comentariile celor prezenți au izbucnit concomitent, transformând finalul în momentul de savoare a unei cupe de șampanie.

Au participat: Sorin Vânătoru, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Amalia Melnic, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Eduard-Gabriel Tănase, Adrian N. Ionescu, Florin Oprea-Sălceanu, Dan Constantin, Mihail Ivănescu.

Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina-Ofelia Davidescu

Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș