ELEMENTE INIŢIATICE ÎN PROZA LUI CALISTRAT HOGAŞ
sau
O posibilă interpretare simbolică a ciclului
“În Munţii Neamţului”
-dedicat memoriei venerate a Maestrului nostru Vasile Lovinescu!
Unul din îndemnurile pe care Maestrul nostru îl repeta la intervale de timp cu tâlc rânduite era: “Să ne îndoctrinăm mirarea”. Mărturisesc dificultatea cu care l-am înţeles, cu atât mai mult cu cât tăcerile lui erau atât de bine cumpănite încât nu de puţine ori eram cuprinşi de mirare, pe care absenţa cuvintelor o transformau, destul de des în uimire – o stare aş putea spune binecuvântată de deschidere, de freamăt interior şi emoţie puternică, în care ne simţeam purtaţi spre o zare nebănuită încă, dar în care aflam sensuri şi nuanţe noetice suverane. Aşa am înţeles “tăcerea din cuvinte”; aşa am înţeles că între “puritate” şi “cum există lucrurile care nu au fiinţă” este o legătură indisolubilă. Pe măsură ce un “lucru”, o “creatură” se manifestă în câmpul existenţial, autenticitatea sa dispare iar aceasta este cuprinsă în “spectrul parturient formal”, prin urmare deplin în orizontul Iluziei universale. Cu cât creşte gradul de puritate, scăzând consistenţa relativităţii, a contingenţei, manifestarea ca existenţă se diminuează iar acel “lucru” capătă “fiinţă”. Altfel spus, puritatea este calitatea operaţională ce conferă “lucrului” autenticitate – adică “veridicitate” în cerul senin al certitudinii, devenind un “adevăr secund” al Adevărului absolut.Procesul de eliminare a “consistenţelor-accident” limitative, la nivelul individual uman, este numit “desăvârşire” – tendinţă certă spre puritate, care sălăşluieşte în Act şi se împlineşte în circumstanţe particulare.
Angrenată în transfomări succesive, preeminenţa individului uman se împlineşte ca rost, pe măsura libertăţii sale funciare, a aspiraţiei. Dezindividualizarea – căci despre aceasta este vorba – asigură, contrar mentalităţii moderne, regăsirea Personalităţii adevărate, ceea ce poate fi numit “metanoia”; ea se realizează prin “trecerea la limită” a “sinei” prin intermediul reflecţiei intelectuale individuale – care este “Nous”-ul oglindit, reflectare a Intelectului Prim.
Această experienţă singulară o întâlnim mai des decât ne-am aştepta în operele literare: “Divina Comedie” (Dante Aligheri), “Povestea lui Harap-Alb” şi altele. Chiar dacă unii autori nu au conştientizat valoarea spirituală iniţiatică a operei lor – ceea ce nu este cazul pentru Creangă -, nu au fost, pentru aceasta, mai puţin “purtători” de graţie ai unor mesaje “speciale”, uneori “decisive”.
Cu ceva timp în urmă, plimbându-ne “singurătatea pentru a nu o copleşi tristeţea” – cum obişnuia să spună poetul azurului interior, haidjin Sayghio – prin opera luminoasă şi caldă a lui Hogaş, ne-au atras atenţia pasaje care depăşesc banalitatea simplelor descrieri bucolice, pastorale sau patriarhale, oferindu-ne prilejul de a adăsta la pragul tainic al miracolului ce suscită evidenţa ultimă a simbolului; ajunşi în vecinătatea unei linii de hotar de consistenţa oniricului elemntar, ne-a fost oarecum dificil să ne decidem dacă privirea furişată “dincolo” trebuie “îndoctrinată” sau putem rămâne la condiţia secvenţială a cititorului circumspect.
Un prim pasaj care ne-a convins că suntem în faţa unui proces interior simptomatic şi emblematic din punct de vedere spiritual şi iniţiatic l-am aflat în ciclul “În Munţii Neamţului”:
“N-aş putea spune tocmai hotărât, dacă, în timp de vreo două ceasuri lungi, am stat deştept şi am visat, sau dacă am dormit şi am cugetat, după cum iarăşi n-aş putea lămuri, cam ce hotar ar putea fi între vis şi aieve; atâta ştiu, că, la deşteptare, mă trezii cu sfântul soare acaţat de vârful plopului.” (1)
Formulări numai aparent paradoxale, dar de o rigoare remarcabilă, ale acestei stări cumulative a celor două lumi – cea de aici, de jos şi cea de dincolo – : “am stat treaz şi am visat”, căci aşa cum spun vechii maeştri spirituali (Rumi, Tchoang-tseu), viaţa aceasta este vis; apoi, “am dormit şi am cugetat”, lumea cealaltă fiind a celor adormiţi, acolo unde are loc Judecata (particulară şi apoi universală) şi unde, prin urmare discernământul, luciditatea îşi desăvârşesc rostul escatologic. Ne-a convins de intenţia explicită, oarecum, a autorului – având în vedere şi unele detalii privind biografia sa – de a şti foarte exact care este punctul de plecare în acest pelerinaj interior citarea începutului unei terţine din Dante, cu o modificare semnificativă: (2)
“Tacito, solo, e senza compagnia…” (3)
Modificarea semnificativă constă în parafrazare: în versul dantesc apare pluralul (taciti, soli,…), fiind vorba despre Virgiliu şi Dante, în timp ce Hogaş foloseşte singularul: Tacito…. Nu este singura dată când citează din Dante, ceea ce este important având în vedere conţinutul iniţiatic recunoscut al operei florentinului, dar faptul însuşi că se referă la o singură persoană este suficient să atragă atenţia asupra procesului interior ce va urma; în treacăt fie spus, şi Dante începe tot prin descensus ad inferos pentru a “riveder le stele” (4) şi apoi, de aici, “salire a le stele” (5) . Mai interesant este faptul că, încă de la început, acest proces spiritual evolutiv începe sub semnul Iubirii, cea pe care pelerinul o nutreşte pentru Floricica: o iubire pe cât de “tardivă”, cronologic, încărcată oniric şi prin anamnesis, pe atât de “imposibilă” fizic. Amintirea pe care o are, înainte de pornirea propriu-zisă pe Cale ne conduce la una dintre cele mai tainice şi dificil de înţeles doctrine tradiţionale: fata de nouă ani, care simbolizează aspectul feminin divin şi maestrul spiritual (6), Înţelepciunea perennă, aşa cum poate fi înţeleasă Beatrice a lui Dante (7); autorul şi-o aminteşte când a văzut-o prima oară:
“….un stol de fete între opt şi zece ani……; una mică cât o lingură şi iute ca o picătură de argint viu, îmi sări în gât, mă sărută….” (8)
Călătoria iniţiatică începe la hotarul dintre lumi, spaţiu al amintirii (anamnesis) într-o veşnică “ne-uitare”, sălaş al acestei Beatrice
“…înger nefericit, icoană a dumnezeieştii frumuseţi…” (9)
ajunsă deja la maturitate, imagine desăvârşită a lui Shakti (în tradiţia hindusă; Shekinah în trad. Iudaică şi Sakinah în cea islamică) – aspectul feminin al Principiului. În mai multe rânduri apare “durerea deznădăjduită” a Floricicăi, amintindu-ne de perpetua tânguire a lui Shakti, suferinţa imensă produsă de despărţirea de Domnul ei, aşa cum apare în toate tradiţiile; plânsul mut şi privirea interioară sfâşietoare în cea mai adâncă şi înaltă melancolie, un dor mistuitor pe care abia îl suportă lumile; disperarea “prakritiană” a pierderii fiului-logodnic şi mire pe care un aspirant o actualizează pentru a-şi legitima “războiul sfânt”. Acest “Eros al depărtării” îi animă pelerinului toate tendinţele ascendente, reducându-i individualitatea la condiţia de suport al unei aspiraţii totale, unice şi astfel începe “îndepărtarea substanţei”de intimitatea intelectuală a celui ce nu mai putea îndura în acest moment “vitregia” condiţiilor limitative.
Aceeaşi durere o simte călătorul spre veşnicie când îi scrie Floricicăi în album:
Aş vrea să smulg din suflet icoana feţei tale
Şi-a ochilor tăi rază să-mi pară că s-a stins!
Să uit că vre-o dată te-am întâlnit în cale….
De te-am iubit ….să-mi pară că te-am iubit în vis!
Noianul veşniciei aş vrea să se deschidă
Imens, fără hotară, cu negre adâncimi,
Şi-n braţe de-ntuneric aş vrea să mă cuprindă
Pe veci…. (10)
Dar aspiraţia irepresibilă a celui care porneşte pe Calea iniţiatică spre Beatitudine (beatitudinem, din aceeaşi rădăcină lingvistică a numelui Beatrice) este vehiculată de Iubire; ca şi la Dante, atingerea desăvârşirii este sub semnul iubirii aşa cum apare în ultimul vers al Divinei Comedia:
……l’amor che move il sole e l’altre stelle.
Itinerarul iniţiatic porneşte din ograda Floricicăi:
……..când porţile ….se închiseră, scrîşnind în urma mea cu neunse şi hrentuite încheieturi de fier ruginit, mi se păru că ceva ascuţit mă înţeapă în suflet, sau că ceva greu şi înalt îmi cade pe spate, şi că răsună a sec din lumea aceasta tocmai în lumea cealaltă!..
……toate lucrurile, sub ochii mei, luau înfăţişarile din lumea cealaltă.
….; arborii rari de pe marginea drumului, în neclintita lor însufleţire trimeteau, parcă, din înălţime……….ultimul “rămas bun” celui care călca pentru cea din urmă oară hotarăle aşezate între cele două lumi; (11)
Scrâşnetul metalic, sinistru, al porţilor ruginite de roua lacrimilor Shekinei desparte sonor cele două lumi, căci pleacă spre instantaneitatea unui spaţiu simbolic. Strâns legat de logica actului în curs de desfăşurare, urmează o descriere admirabilă a “intervalului” (sandhya în trad. Hindusă, barzakh în esoterismul islamic):
Pisicuţa, străbătând parcă drumul înalt al celor nouă vămi, mi se părea că merge pe o cale îngustă num ai cât o muche de cuţit şi, hipnotizat de eterna legănare a pasului ei, aşteptam pe fiece minut să mă prăbuşesc în noianul gol şi fără fund de sub picioarele mele…Fiinţa mea se topise, se idealizase şi, ca un fir de aţă fără sfârşit, mi se părea că sufletul meu se deapănă lung în urma mea… (12)
Admirabilă descriere a “căii drepte” (siratu-l-mustaqim (13), din esoterismul islamic), cea pe care se produce încă de la început o “afânare” a psihicului, pierderea sa în consistenţă; urmează imprecaţii la adresa contingenţei şi inconsistenţei propriei existenţe şi a existenţei umane în general. Efectul stării în care se află nu întârzie : asimte nemărginirea unei întinderi, plenitudinii care înghite totul:
Dincolo de marginile răsăritene ale acestei mări (cea a mării de întuneric dintre apus şi răsărit) se întindea taina nesfârşită a lumei celeilalte… (14)
Întâlnim mai departe pagini de o bogăţie simbolică şi de o adâncime spirituală surprinzătoare: mare tenebrarum, care este lumea abia părăsită, încremenirea spaţiului şi curgerea lumii, a vremuirii spre obârşii, spre izvoare, puntea despărţitoare şi podarul zodiacal (un adevărat Caron fixat în ambianţa cosmică), drumul în munte până la Bătrânul păstor pe care îl pune în antiteză cu o făptură androginică (15) inferioară şi infernală, până la un anumit punct; este posibilă şi o altă interpretare: o prezenţă prakritiană degenerată, decăzută, oricum neinteligibilă, acum aflată în fază ciclică finală. Această figură androginică sub aparenţa sa, feminină ca manifestare, este în raport de contradicţie şi complementaritate, în orizontul “eternului feminin” cu Beatrice-Floricica. Este una dintre întâlnirile care destramă promiscuitatea banalităţii, a unei consecvenţe liniare “groase” şi stupide, “pitoreşti”. De altfel, banalitatea unui lucru nu provine din evidenţa existenţei sale, căci aceasta este marcată exclusiv de iluzie, ci din inapetenţa intelectuală funciară a spectatorului de a identifica în sinea sa “lipsa de relaţie” a acestuia în câmpul semnificaţiilor majore. Am putea spune că în realitate nu există nicio relaţie între semnificat şi semnificant, ci doar o reflectare a acestuia în cerul pur şi inefabil al Intelectului Prim – restul până la iluzie îl face manifestarea. Căci, în fond, ce este simplitatea absolută a Principiului decât puritate absolută. Aşadar, un lucru există întru cât îl reflectă din interior Fiinţa-Principiul manifestării universale, iar când el încetează să mai existe, din acel moment fiinţarea sa este certă căci este suprimat aspectul “realizat” al posibilităţii relaţiei.
Acestea sunt motivele pentru care episoadele descrise de autor sunt reale, deoarece este cu adevărat neimportant şi nesemnificativ dacă acesta le-a gândit în termenii pe care noi îi relevăm, căci datele esenţiale ale problemei sunt, în fond, informale.
În Părintele Ghermănuţă, printre alte pasaje pline de tâlc, apare pentru prima dată o “reacţie” şi o consecinţă a parcurgerii traseului interior de până acum:
Sau, sunt momente, cel puţin, când “conştiinţa de sine” desprinzându-se ca o lipitoare sătulă şi căzându-ţi de pe suflet, întreaga ta fiinţă se desface, se topeşte, se împrăştie şi, ca un prinos curat, neprihănit, se înalţă pe trepte de văzduh şi de lumină către Dumnezeul său etern…Atomul devine imensitate! Te cauţi şi nu te găseşti nicăieri, sau te cauţi şi te găseşti pretutindeni!… (16)
Este o primă etapă a dezindividualizării, în care aşa-numitele infinitul mare şi infinitul mic se convertesc în Plenitudinea desăvârşită; ultima afirmaţie: Te cauţi şi nu te găseşti nicăieri, sau te cauţi şi te găseşti pretutindeni! Ne dă măsura, în mod egal, a stării de “fluidizare” şi suspendare a Eului şi a identificării cu manifestarea universală. Este o stare interioară care îl pregăteşte pentru faza finală a procesului iniţiatic, de realizare spirituală într-un anumit grad, fără a fi efectivă total şi fixată ca staţiune.
Episodul Singur este un exerciţiu existenţial total, în sensul unei regresiuni “în punct” prin izolare, închidere în “pupa” orizontului natural al condiţiei umane şi “învierea” într-o condiţie superioară; este numai o condiţie a purităţii şi nu o realizare completă din punct de vedere spiritual iniţiatic.
Este semnificativ că după trecerea furtunii este deja o altă lume – e drept, o vede numai pelerinul, “călătorul”, dar nu însemnaă că ea nu există dacă nu întruneşte “coeficientul” de evidenţă majoritar, al cantităţii. Momentul ales pentru această renaştere este unul de excepţie:
Domnule,, îmi zise părintele Ghermănuţă la plecare, nu era rău să mai fi zăbovit d-voastră cîteva zile la noi, că-i tocmai la primenitul luminii şi vremea poate să se schimbe; (17)
Admirabilă expresie pentru a desemna clipa şi punctul cumpenei vremuirii, ceea ce explică ce simte oficiantul în adâncul fiinţei sale: taina ademenitoare a pustiului şi singurătăţii….; cu alte cuvinte, această clipă excepţională de trecere, care deschide Poarta spre desăvârşire, reuneşte condiţia favorabilă din afară: primenitul luminii şi pe cea propice interioară, aspiraţia ajunsă la gradul înalt al tensiunii sale: ”şi când închipuirea mea străbătea în taina lor (“negurile munţilor de miazăzi” – n.n.), adâncă şi liniştită, mi se părea că ceva mă soarbe, că întreaga mea fiinţă se subţie, ca suptă de o gură nevăzută…”.
Ambianţa cosmică este în acord cu solemnitatea şi frumuseţea divină a “intenţiei călătoriei”:
Şi glasul de pretutindeni al tăcerii sfinte şi netulburate, ca şi o cântare umilită de laudă, izvorâtă din adâncul inimii neprihănit al Firii, se îndrepta, în accente misterioase, către îndurarea fără hotare a Celui-prea-înalt. (18)
Pentru o asemenea călătorie un “vehicul de foc” mai potrivit decât Pisicuţa nu se putea afla; creat de Dumnezeu din foc şi aer – calităţi elementare primare superioare – calul este prin excelenţă ghidul cel mai potrivit, călăuza cea mai sugură; ce să mai spunem despre numele pe care autorul l-a dat calului său: un animal cu un simbolism dezvoltat pe toate registrele cu putinţă şi de reţinut caracterul său contemplativ, in dependent, cu semn de aer, diafan, ca să nu mai amintim legătură cu marii înţelepţi din toate timpurile şi chuiar cu Profetul Islamului. Cine anume este în realitate ne vom întreba spre finalul călătoriei când oamenii pe care autorul îi întâlneşte la trecerea Tazlăului rostesc de două ori cuvântul “pajură”, minunându-se de calităţile excepţionale ale Pisicuţii. Asemănarea cu pajura ne reaminteşte că este simbol al Evanghelistului Ioan, aşa cum pisica este “prezentă la picioarele Domnului Iisus” (19); reprezintă vizual şi simbolizează un mod specific de cunoaştere şi iniţiere.
Pasăre imperială, regală, simbol al contemplării, semnificaţiile sunt aşa de complexe încât nu ne încumetăm nici măcar să le enumerăm. (20) Semnalăm numai frecvenţa mare cu care autorul mărturiseşte că se lasă condus de Pisicuţă – indicaţie, credem, preţioasă, având în vedere cele constate des de acesta urmare a propriilor decizii:
”………Totuşi, o nemărginită şi neputincioasă ciudă mă cuprindea când vreuna din ele (potecile-n.n.), cu apucăturile ei de femeie vicleană, mă purta după voie de nas până la hotarele murelor sau ale ciupercilor ş-apoi deodată, ca şi cum cineva i-ar fi tăiat capul, îşi dădea sufletul şi murea la marginea vreunui desiş, încâlcit şi întunecos al pădurilor…”
Excelentă descriere a lumii noastre, după care sufletul călătorului încearcă să se orienteze, cu drumurile ei care expiază în “mişuna parturienţei formale”, înecată de propria-i magmă şi bolgie prakritiană,. Soluţia : “calul-pasăre”, care îl conduce chiar şi atunci când “….orice urmă de potecă aproape dispăruse…” ; ca şi călător fără drumuri, fără poteci, înţelegem de ce anume pelerinul are momentul de certitudine a poziţie sale unice, prototipale, singulare, în care simte unindu-se în el oglindirea celor două Nume ale lui Dumnezeu, acelea de Unitate şi Unicitate:
Cine avea mai nemăsurată putere decât mine asupra nemărginirii mute şi solemne a singurătăţii şi a pustiului?…. Căci singurul stăpânitor, de obârşie divină eram numai eu, în ceasul acela!” (21)
Această conştientizare a poziţiei sale de “reprezentant, locţiitor al lui Dumnezeu” îi conferă puritatea adamică, primordială, elementară; cu această stare specială se poate retrage pentru “opera la roşu” alchimică, pentru metamorfoză – în sensul strict al termenului – în sc obitura unei stânci (peştera din munte-n.n.), izolat de restul lumii, al manifestării universale, păzit de Pisicuţa-Pajură, fiinţă a zenitului, având o singură cale de acces, îngustă, cât “tăişul sabiei”. Sufletul său tinde, aşa cum este de înţeles, spre o stare intermediară, neutră:
…..mă cuprinde numaidecît, sau melancolia…sau somnul, două stări ale persoanei mele între care, niciodată, nu am făcut deosebire; căci după cum melancolia este somnul sufletului, tot aşa somnul e melancolia trupului; (22)
Cele două stări, se pare, nu se exclud ci se convertesc una în cealaltă, deoarece concomitenţa “existenţei” şi a “fiinţei” este o consec inţă a orizontului spre care priveşti; altfel spus, nostalgia somnului, mundană, încărcată de semne secu ndare, formale, este o suferinţă a neputinţei raţiunii de a asimila linia fină, inefabilă şi prin urmare imperceptibilă, unde se sfârşeşte lumea aceasta, pentru a o putea stăpâni, şi a trece mai departe. Melancolia este începutul însingurării, a intrării într-un proces lent sau rapid de dezindividualizare, de dezintegrare a “carcasei” formale şi subtile, prin utilizarea “iodului” (23) arzător, mistuitor al “singurătăţii cu Domnul”.
Eficienţa unei asemenea operaţiuni este asigurată şi de un zid despărţitor pe care îl ridică singur şi pe care-l pecetluieşte cu deviza: Morietur quicumque transiliet moenia mea…” (24) – formulă oraculară ce ascunde sensuri neaşteptate pentru cineva care are cunoştinţe minime, dintre acestea cel mai important fiind: moarte şi înviere; sensul semantic direct al formulei este riguros, căci oficiantul s-a retras, s-a izolat în condiţia primă a “proximităţii divine”, aspirantul şi oficiantul, laolaltă, murind pentru lumea aceasta, a tuturor căilor fără orizont, fără zare, întru a doua naştere, într-o nouă stare. Cu gestul închinării solemne cu faţa la răsărit, încheie această fază, lăsând să se împlimească opera tainică a Duhului.
Retras în “Matricea lumii”, pregătit pentru renaştere, el asistă la diluviul animic prin care şi în urma căruia vor răsări “ceruri noi şi un pământ nou” din adâncul Firii şi al fiinţei sale:
Cine ştie dacă creasul cel grozav al împlinirii vremilor de-apoi nu sunase acum şi dacă nu era scris în cărţile oarbe ale ursitei, ca să se aprindă şi să ardă osia nemăsurată a lumilor, de la un capăt pînă la celălalt? Iar temeiurile firii să se prăbuşească şi să umple, cu pulberea lor măruntă întunecimile goale şi fără sfârşit ale haosului negru, din care puterea cuvântului dumnezeiesc le scosese spre fiinţă? (25)
Cu certitudine, ambianţa cosmică este cuprinsă de aceleaşi frământări, schimbări, transformări profunde, căci ce este lumea şi ce sunt lumile, dacă nu un vis al sufletului, un parfum, o adiere a necuprinsului şi un fum al ofrandelor prin care Domnul primeşte mărturisirea din partea creaturii.
Autorul foloseşte o dublă, repetată formulă prin care, adresându-se sieşi şi în acelaşi timp “vehicului său de foc”, identifică precis procesul ce este pe cale să se împlinească: “Dormi în pace! – formulă folosită în mod obişnuit pentru “cei adormiţi”, cei plecaţi dintre noi – riguros echivalentă cu “Odihnească-se în pace!” -, în fapt un “cuvânt de trecere” (mot de passe, parolă), o a doua Poartă sonoră, care se află în contrast cu prima: cea care a despărţit lumile prin scrâşnetul ei ruginit, sinistru.
Trezirea din “moartea” temporală presupune numai condiţia iniţială pentru a accede la Marea Operă, al cărei Operator final va fi, cu siguranţă, un maestru spiritual. În căutarea acestuia va pleca şi pelerinul nostru după ce se va integra în forma cea nouă a lumii – atât cât mai este posibil, după ce aceasta a fost “lămurită”în viforul teribil al diluviului. Primenirea luminii de care pomenea părintele Ghermănuţă s-a produs şi încă în toate sensurile; prin urmare lumea nouă este într-o nouă lumină:
……Firea întreagă mi se păru ca răsărită atunci, pentru întâiaşi dată, din sânul adânc al apelor creaţiunii. Atât era de fragedă, atât era de virginală!. (26)
Ulterior, itinerarul aspirantului este plin de întâlniri cu semnificaţii minore din punct de vedere spiritual, dar care pot căpăta importanţă dacă vom cunoaşte amănunte legate de viaţa acestui călător-pelerin, din perioada anterioară procesului de purificare şi transformare; noi nu ne vom mai opri decât la două momente, ambele esenţiale din perspectiva interpretării noastre: întâlnirea cu Domnul Arsene şi atingerea punctului terminus al călătoriei: “acasă la Piatra”.
Despre Domnul Arsene aflăm, în primul rând un lucru puţin comun şi care oferă dimensiunea şi calitatea unei personalităţia cărui ubicuitate este cu totul deosebită faţă de reperele lumii noastre :
-Ei, d-apoi lui domnu Arsene cine-i mai poate ţinea socotelile? Când îl cauţi, nu-l găseşti, şi-l găseşti tocmai când nu-l cauţi….nu-i ştii obiceiul?
Ai dreptate, nevastă….Amu trebuie să fi stând dumnealui răsturnat cu faţa-n sus, pe patul dumisale din pădure, c-un picior desculţ şi cu unul încălţat şi s-a hi uitând la stele ziua miaza mare. (27)
Acest mod aritmic şi asimetric în care se împletesc “a căuta” şi “a găsi” este un indiciu asupra caracterului său paradoxal şi cumulativ subiacent al personajului; nu se supune condiţiei obişnuite şi banalităţii evidenţei, fiind plămădit din aceeaşi materie fluidă, transparentă, volatilă ca şi melancolia şi reveria de consistenţă spirituală a autorului – este comuna măsură a intersectării lor. Aflat într-o lume complet “exteriorizată”, în ţesătura intimă a articulaţiilor subtile, domnul Arsene contemplă “centrele” principiale elementare ale lumilor într-o stare de meditaţie, de neclitire principială exemplară şi autentică, conjugând orizontalitatea morfică disociată – “răsturnat cu faţa-n sus, pe patul dumisale din pădure, c-un picior desculţ şi cu unul încălţat” – cu verticala unicităţii reflectate -“şi s-a hi uitând la stele ziua miaza mare”- aşa cum se vede, în momentul diurn median, când cumpăna timpului a încremenit într-un echilibru recesiv.Taina care aureolează un asemnea personaj este şi mai mare când aspectul esenţial, cel al numelui, nu este numai o constelaţie de semnificaţii ci ni se dezvăluie ca fiind “numai” un nume de botez, neavând, prin urmare, o origine , o obârşie cunoscută:
“;trebuie să hi avînd el şi alt nume, da noi îl cunoaştem numai după numele de botez;” (28)
Aşa cum se ştie din opera lui Rene Guenon, şi nu numai de aici, botezul este un ritual prin definiţie iniţiatic; a primi un asemenea nume însemnă a fi “mandat” cu o funcţiune, aşa cum se întâmpla în vechime când numele de botez corespundea nu numai individului care-l primea, calităţilor şi disponibilităţilor sale, pe toate palierele, dar şi finalităţii existenţei şi destinului său; în Imperiul Bizantin exista o “instituţie tradiţională” care se ocupa cu acordarea numelui de botez, fundamentată pe date astrologice autentice, care era condusă de un Logothet.
În ceea ce priveşte aspectul onomastic, numele provine de la “arsenic”; este necesar să precizăm că este vorba despre arsenicul alchimic, cunoscut şi ca “mercurul Filosofilor”. Numele vine din persană prin limba siriacă şi a pătruns în greaca veche în forma arsenikon – cu sensul de “masculin în cel mai înalt grad”, “element care domină şi stăpâneşte calitatea masculină”. Evidenţierea lui aparţine lui Albertus Magnus (29) în 1250; precizările făcute de Dom Pernety (30) în Dicţionarul său “mitho-hermetic” îl arată ca fiind “mercurul Înţelepţilor” şi că este o substanţă extrem de subtilă dar şi excesiv de violentă; cu el se albeşte aurul. Simbolul asău alchimic este conjugarea a două simboluri: triunghiul cu vârful în jos, simbol al apei pe care se suprapune un triunghi cu vârful în sus, simbol al focului; de rermarcat că cel al focului este “evertuat”, reprezentat cu o bază fragmentată în partea centrală, vârful triunghiului apei neatingând baza celuilalt triunghi; ac eastă “evertuare” are sensul, aici cel puţin, de element dinamic, care intervine pentru a administra transformările produse de acţiunea directă a Duhului – simbolizat prin elementul “foc”. Am putea spune că “arsenicul” este o conjugare a “apei elementare” cu “focul elemntar”: prin urmare o “apă de foc” şi “un foc lichid”.
Înfăţişarea personajului misterios este cu totul obişnuită, doar dacă ea nu intră în raza interpretărilor legate de visul călătorului nostru care, înainte să-l întâlnească în realitate, în concretul imediat, are acest contact “subtil”, domnul Arsene căpătând în secvenţa onirică a lui Morfeu,statura “gigantică”; la întâlnirea cu el, autorul îl vede numai pe jumătate îmbrăcat cu haina şi mergând ca Narayana pe apa Tazlăului. Cu siguranţă, diferenţele fac deosebirea între contactul interior oniric, conţinutul simbolic al funcţiunii pe care o învarnează domnul Arsene şi cel exterior, comun, când acelaşi personaj nu mai este decât unul excentric. Drumul acesta de la excentricitate la “unitatea polară” a purităţii l-a parcurs şi pelerinul nostru, dar, aşa cum se poate constata, la domnul Arsene este vorba despre concomitenţă, în realitate, pe când la aspirant este o relaţie de succesiune a două stări, din care prima este conţinută ca o condiţie exterioară necomună. Mai aflăm şi o altă indicaţie, aparent estetică, referitor la funcţiunea spirituală a acestui personaj, care spune multe pentru cel care este preocupat de anumite aspecte ale istoriei picturii:
[Domnul Arsene]…ar fi alcătuit un model viu pentru o pânză, unde clasicismul să-şi dea mîna cu decadenţa, Michel Angello cu Boticelli!… (31)
Aşadar, solarul Michelangelo şi uranianul tainic Boticelli. Având în vedere legătura strânsă între Boticelli şi opera lui Dante, viziunile pe care pictorul le-a avut în urma pătrunderii mesajului iniţiatic din opera marelui florentin, nu putem crede că amintirea marelui pictor este întâmplătoare sau lipsită de un sens profund.
Toate acestea ne conduc la concluzia că domnul Arsene, în virtutea numelui său împlineşte o funcţiune spirituală, iniţiatică, prin consistenţa sa “ignifică”de natura “iodului”, în contrast cu atitudinea sa hieratică, diafană, suavă; este ste rolul unui maestru spiritual care rectifică disponibilităţile aspirantului în funcţie de reperele Căii spirituale, induce “poteci” care nu “mor”, în şerpuirea lor sintetică, unind plusul cu minusul într-un vortex al realizării cunoaşterii imediate, intuitiv intelective, fulgurante, “căi care se unesc în vârful Muntelui” – cum spun Înţelepţii şi
Veghetorii lumii acesteia.
Un alt indiciu al rolului, funcţiunii sale o constituie două precizări referitoare la una din “bizareriile” domnului Arsene:
…un picior desculţ şi altul încălţat…”
…îmbrăcat numai pe o mânecă, iar partea dreaptă a hainei rămăsese în voia întâmplării…” (32)
Acest gen de asimetrie, vestimentară, este obişnuită în riturile de agregare la ordine iniţiatice (ex. Masoneria şi Franc-masoneria) precum şi în unele ritualuri iniţiatice comune din alte tradiţii. În afară de aspectul incompletitudinii şi al lipsei de echilibru, este de remarcat nevoia de ordonare precum şi aparteneţa aspirantului la două ordine diferite ce necesită rectificarea; la domnul Arsene are semnificaţia sublinierii legăturii sale cu procesul iniţiatic propriu-zis.
Punctul în care se intersectează traseul pelerinului nostru cu calea siderală a domnului Arsene este o curgere: Tazlăul. Este, totodată, împlinirea sensului alchimic al arsenicului: se întâlnesc “apa” şi “focul” – curgerea universală este intersectată de duhul rectificator. Eroul nostru, gol – într-un gest adamic – în apa liniştită, limpede, cerească, lungit, “bălăcindu-se” în imediata apropiere a “hrăpitului” domn Arsene, care trece fără să-l observe, cu o impasibilă şi suverană linişte, pace, a celui care colindă lumile, prin vârtejul de stropi pe care îl provoacă adamicul erou. Ca şi cum ar încerca să “tulbure apele” şi să refacă atmosfera şi condiţiile din primul său contact cu “operatorul spiritual”, din vis, aspirantul îşi defineşte aspiraţia prin poziţia sa orizontală, de “cupă”, de conţinător, pentru oficierea unui ritual asemenea botezului – rit de consistenţă şi sens iniţiatic, aşa cum s-a mai spus. Verticalitatea netulburată a oficiantului se deplasează, hieratic, spre incinta staţiunii sale contemplative. Urmat îndeaproape de cel care recuperează verticala, ei “îşi încrucişară privirile”; trezit din “moartea opacă a lumii deaici, de jos” este acum în raport de complementaritate cu orizontalitatea domnului Arsene, care se aşezase pe “patul” său contemplativ, în imobilitatea neafectării sale şi în stare de non-acţiune specific principială.Alternând cele două poziţii în situaţii distincte, dar legate între ele de o procesualitate particulară, cei doi constituie polii aceleiaşi “operaţii” prin care Cerul a intervenit. Fulguraţia privirilor celor doi pecetluieşte întreaga operaţie spirituală:
Şi domnul Arsene se ridicase în ochii mei la treapta înaltă a unei viziuni!… (33)
Aceste cuvinte ne dau măsura imensă a celor relatate… afară de faptul dacă Hogaş nu ştia semnificaţia autentică a termenului “viziune”! Din datele sale biografice, mai mult sau mai puţin cunoscute de cititori, este exclusă o asemenea ipoteză!
Ultimul act al acestui “scenariu” iniţiatic este atingerea punctului terminus al acestei călătorii, ce marchează o realizare interioară de un anumit grad, cu o anumită altitudine şi configurarea unei staţiuni spirituale: revenirea acasă. Ceea ce este interesant, fără îndoială, este un fapt care poate să pară minor, nesemnificativ, dar căruia nu putem să nu-i acordăm o semnificaţie precisă, având în vedere cele pe care le-am evocat de-a lungul acestei interpretări simbolice: nu este recunoscut de slujnica nouă, care fusese “tocmită în lipsa” sa. Desigur, explicaţia curentă este aceea pe care o deducem cu toţii, fiind dealtfel una banală; dar faptul în sine ne confirmă că transformarea care a constituit scopul real al acestei călătorii iniţiatice, a acestui pelerinaj interior, s-a realizat. A nu fi recunoscut presupune apariţia unei modificări, a unei schimbări – or, acesta era şi obiectivul, scopul final. Schimbarea aceasta interioară devine evidentă, iar stăpânul casei devine un necunoscut, redevine un simplu “cetăţean al universului”, după o expresie hermetică; el ascunde, în viforul şi nebunia acestei lumi pământul de lumină pe care a păşit şi pe care l-a cucerit. Curgerile de apă pe care le-a traversat, porţile sonore prin care a trecut, “păzitorii pragului” pe care i-a întâlnit., toate acestea au fost probaţiuni prin care aspirantul a reuşit să cucerească tabernacolul luminii tainice a nopţii din ochii Beatricei-Floricica. Genunea privirilor acesteia se dovedeşte Zenitul senin al necuprinsului iar “tristeţea deznădăjduită” şi “tânguirea mută” ca fiind numai condiţia sacrificială a celui ce trebuie să moară ca să renască. Pelerinajul luminii este cel al Iubirii şi al adevăratei Cunoaşteri, iar Beatrice-Floricica, mâna diafană care ne conduce spre Nemurire, unind adâncul fiinţei noastre, de pământ, cu stelele…… Superata tellus, sidera donat, cum spunea Boetius. De fiecare dată lacrima timpului me umezeşte inima şi ne întoarcem în cotidian cu cel mai de preţ dar: nădejdea.
Note:
(1) Calistrat Hogaş, Opere – Clasicii romîni – Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, 1956 (!); pag.192. “Floricica”.
(2) Cel care-l conduce pe Dante este Virgiliu, ca un maestru spiritual autentic; la Hogaş singularul se poate explica prin prezenţa “maestrului interior”, reprezentat mai apoi de “fata de nouă ani”. A se vedea Rene Guenon, Iniţiere şi realizare spirituală şi Scurtă privire asupra iniţierii, ambele apărute la Ed.Herald.
(3) Dante , Divina Comedia, Newton Compton Editori, 2008; Inferno, canto XXIII,vers.1. Traducerea: “Tăcuţi, singuri, fără însoţitori / Mergeam unul înainte şi celălalt în urmă / Aşa cum merg fraţii minoriţi pe cale.” (în original: Taciti, soli, sanza compagnia / n’andavam l’un dinanzi e l’altro dopo / come frati minor vanno per via.)
(4) Inferno, canto XXXIV, vers.139.Trad.:”pentru a revedea stelele”.
(5) Purgatorio, canto XXXIII, vers.145.Trad.:”a ajunge, a se înălţa la stele”.
(6) Abd al-Razzaq Yahya (Ch.-A. Gilis), La Petite fille de neuf ans, Ed. Le Turban Noir, 2006.
(7) Beatrice Portinari, de care s-a îndrăgostit marele florentin şi care avea “aproape nouă ani” – după cum afirmă el în Vita Nuova. Acelaşi simbolism al “fetei de nouă ani” îl aflşăm şi în hinduism, în tantrism, şi chiar în Islam: Aisha, ultima soţie a Profetului Muhammad avea nouă ani când a devenit soţia acestuia.
(8) C.Hogaş, Opere….; pag.193.
(9) Op.cit., pag.199.
(10) Op.cit. Pag210.
(11) Op.cit. Spre Nichit, pag 215.
(12) Op.cit. Pag.215-216.
(13) Apare în prima surat a Coranului (versetul 6 şi 7) şi reprezintă calea desăvârşirii; este prezentată ca fiind mai subţire decât “tăişul unei săbii”, “mai subţire decât firul de păr”, etc.
(14) Op.cit. Pag.216.
(15) Op.cit. Pag.229-230.
(16) Op.cit. Pag.238.
(17) Op.cit. Singur, pag.271.
(18) Op.cit.:pag 273.
(19) Dicţionar de simboluri, J. Chevalier şi A. Gheerbrant; art. Pisica, vol.3, pag.99.
(20) Dicţionar de simboluri, J. Chevalier şi A. Gheerbrant.
(21) Op.cit. Pag.275.
(22) Op.cit. Pag.278.
(23) Literă a alfabetului ebraic, cu un simbolism excepţional, reprezentând în discursul esoteric pe Dumnezeu. Dante spune că I este numele Domnului; Iod este şi litera incipientă a Numelui divin YHWH (Yahwe ) – a se vedea Tora (Vechiul Testament)
(24) Trad: Oricine va trece peste zidurile mele va muri.
(25) Op.cit. Pag.285.
(26) Op.cit. Pag.286.
(27) Op.cit. Pag.315.
(28) Op.cit. Pag. 316.
(29) Albert cel Mare (1195-1280), papă sub numele de Ioan al XXI-lea, magistrul lui Toma d’Aquino; în ceea ce ne priveşte, alchimist impoertant, teolog şi filosof hermetic important.
(30) Antoine-Joseph Pernety (1716-1796), alchimist, filosof hermetic important, fondatorul Ordinului Iluminaţilor din Berlin şi apoi al Iluminaţilor de Avignon.
(31) Op.cit. Pag.319.
(32) Op.cit. Pag 317.
(33) op.cit. Pag.319.
