close

Creștinătate

Creștinătate

Ultima oră!

Bis43432

Sfinții specialiști în depistarea virusurilor au găsit un nou tip de virus deosebit de periculos.

Acesta se numește CRENEP 21.
CRENEP se pare că provine de la creștin nepracticant.
CRENEP 21 dă o boală extrem de periculoasă numită Creștinita Asimptomatică.

Iată manifestările creștinului asimptomatic:
– Afirmă că îi ajunge credința din suflet.
– Nu se spovedeste, pt că el are o relație specială cu „Divinitatea” (unii chiar tusesc dacă pronunță Hristos)
– Zice că are credința lui și că important e să se simtă el bine cu ea.
– Nu trece pe la Biserică pentru că el o „mentalizează” de acasă
– Are ferma convingere că poate emite păreri personale ref la Biblie, dogmă, Biserică, erezii, etc.
– Are halucinații și vede peste tot preoți în merțane, îmbrăcați în aur etc.
– Crede că în sufletul său este o scânteie din Dumnezeu. Altfel spus că ceva din el este deoființă cu Dumnezeu
– Nu se împărtășește
– Crede că ortodoxia e compatibilă cu zodiile, yoga, reiki, etc.
– Nu face nici un fel de nevoință că nu cumva să dea în necumpatare, habotnicie, etc

INFORMAȚIE DE ULTIMĂ ORĂ!!!

Se pare că virusul a suferit o mutație care a dat simptome noi. Și anume:
– Consideră că Hristos, icoanele și moaștele sunt contagioase.
– Consideră că aproapele său care e madularul Bisericii este un bioterorist care îi poate aduce moartea.

MĂSURI DE PREVENȚIE

Ca să nu contactați acest virus:
– Spovediti-vă des
– Împărtășiti-vă des
– Stați în mediul aseptic duhovniceste care e Biserica
– Rugati-vă, citiți Biblia, citiți cărți ale Sf. Părinți.
Dacă vă încearcă una din simptomele CRENEP 21 ungeti-vă cu ulei de Maslu.

ȚINEȚI APROAPE!

(Cătălin Rusu)

mai mult
CreștinătatePromovate

Hristos nu Se infectează cu microbi, iar din nemuritoarele Taine nu există niciun pericol de infectare

crce46115

Hristos nu Se infectează cu microbi, iar din nemuritoarele Taine nu există niciun pericol de infectare.

Răposatul Dimitrie Panagopulos (1916-1982), predicator luminat, predica chiar și la spitalul Sotiria, unde alții nu se apropiau de frica tuberculozei. Acolo îl însoțea părintele Dimitrie Papantonis, care spovedea pe tuberculoși și săvârșea Sfânta Liturghie.

Într-o zi, un doctor, care urmărea predicile, s-a apropiat de predicator și i-a spus:

– Domnule Panagopulos, este imposibil ca preotul să consume conținutul Sfântului Potir. Se împărtășesc atâția bolnavi din acesta și, după cum este cunoscut, microbul se transmite prin salivă. Ce face, deci, preotul, cu Trupul și Sângele Domnului care rămâne? Îl varsă în chiuvetă? Acesta nu este, însă, un păcat mare?

– Un astfel de lucru nu se întâmpla niciodată, a răspuns predicatorul. Hristos nu Se infectează cu microbi, iar din nemuritoarele Taine nu există niciun pericol de infectare.

Doctorul, însă, nu putea să creadă. Atunci, acela l-a sfătuit să urmărească Liturghia și, la sfârșit, să se așeze undeva, încât să vadă mișcările preotului în timpul consumării conținutului Sfântului Potir. Așa s-a și întâmplat. Doctorul a văzut cu ochii lui cum preotul slujitor a consumat Sfintele Taine. L-a văzut chiar cum punea vin ca să nu rămână nici urmă din Trupul și Sângele Mântuitorului. De atunci, doctorul nu numai că a crezut, ci se împărtășea și el cu bolnavii.

(Minuni și descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, traducere de Tănase Mihai, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 131)

(doxologia.ro)

mai mult
Creștinătate

PS Sebastian: „Prinde orbul, scoate-i ochii!”

ps-sebastian-al-slatinei

Episcopul Sebastian al Slatinei și Romanaților face o paralelă între zicala „Prinde orbul, scoate-i ochii!” și „Vindecarea orbului din naștere”, text evanghelic prezentat la liturghie duminică, 24 mai 2020.

„Nu știu dacă autorul acestei zicale s-a inspirat din evanghelia de astăzi, dar prea se potrivește!”, remarcă PS Sebastian într-un text publicat pe site-ul oficial al Eparhiei.

„Mântuitorul Hristos dăruiește vedere unui orb din naștere, și ce pătimește săracul de el după aceea?!… Ca și cum le-ar fi scos lor ochii, pentru a-i dărui orbului, așa s-au năpustit fariseii și cărturarii asupra bietului om:

„‹Nu este el! Sau, dacă da, atunci înseamnă că nu s-a născut orb. Vino încoace orbule, spune dacă ai fost cu adevărat orb! Povesteşte-ne cum s-a întâmplat!… Daţi-l afară că nu e bun de nimic! Aduceţi-i pe părinţii lui!› 

Pe aceia i-au întrebat: ‹E adevărat că e fiul vostru? Ce s-a întâmplat cu el?› 
Părinţii, speriaţi, au dat din colţ în colţ, temându-se de fariseii care porniseră o campanie de orbire generală, prin care doreau să facă așa fel ca să „nu mai vadă” nimeni niciodată Adevărul.

„O anchetă penibilă, în care este chemat orbul din nou. Este ameninţat de data aceasta. I se sugerează să se renege pe sine şi să se întoarcă în ‹întunericul de unde venise›. Un spectacol dezgustător, dar surprins atât de sugestiv în sintagma ‹prinde orbul, scoate-i ochii!›”.

Duminica orbilor

Aprofundând înțelesurile acestui text evanghelic, ierarhul spune că poate ar fi trebuit ca duminica aceasta să se numească, mai curând, „duminica orbilor”, decât „duminica orbului”.

„Căci cine vede, până la urmă, și cine nu? Orbul L-a ‹văzut› pe Hristos, dar fariseii şi cărturarii au rămas anchetându-L şi astăzi. Nu vi se pare că nu doar zicala românească citată se potrivește evangheliei de astăzi, ci și atacul tot mai întețit al ‹orbilor› din vremea noastră asupra creștinismului?”

PS Sebastian reclamă mai multe categorii de farisei și cărturari „orbi” care atacă Biserica în zilele noastre:

  • Luptătorii pentru scoaterea icoanelor din școli;
  • Artizanii campaniei de cenzurare a sărbătorilor creștine, în special a Crăciunului;
  • Militanții pentru eliminarea Religiei din învățământul de stat;
  • Dușmanii moralei și ai familiei creștine − promotori, în schimb, ai păcatelor împotriva firii, ai căsătoriei persoanelor de același sex, ai ideologiei de gen și ai educației sexuale premature și deviante a copiilor;
  • Adversarii Sfintei Împărtășanii.

De unde își iau acești ‹războinici› ai răului râvna de a tot vâna creștinismul? Ce este atât de nociv în a petrece cineva în ‹lumina› pe care Domnul a dăruit-o, ca și orbului de astăzi, tuturor celor care-I urmează Lui?” se întreabă Episcopul Slatinei și Romanaților.

„Faptul că nu toți creștinii reușesc să se ridice la înălțimea Învățătorului lor nu cred că dă dreptul nimănui nici la renegarea Sa și nici la persecutarea celor ce izbutesc prea puțin să o facă. De când este spectatorul mai performant decât concurentul, fie el și ultimul clasat în concurs? De când a devenit aflătorul în treabă mai credibil decât stăruitorul codaș, sau necredinciosul decât creștinul, fie el și unul de mai puțin succes?”.

„Scriu acestea toate nu pentru a ne plânge de milă unii altora, ci pentru a motiva și a mobiliza  pe cât mai mulți la pilda și comportamentul orbului”.

„Vedeți cum acela, odată ‹luminat de Domnul, nimeni și nimic nu l-a mai putut clinti din credința lui? Ba încă a dobândit și curajul de a-i ironiza pe stăpânii lumii lui: ‹V-am spus acum și n-ați auzit? De ce mă întrebați iarăși? Nu cumva voiți și voi să vă faceți ucenici ai Lui?› Știa prea bine din ce întuneric venise și era prea încântat de ‹lumina cea adevărată› pe care o primise, ca să se mai întoarcă vreodată acolo”.

„Noi, fraților, suntem conștienți cu ce fel de LUMINĂ ne-a luminat Domnul? Lumina credinței creștine! ‹Am văzut lumina cea adevărată și am primit Duhul cel ceresc? Părăsi-vom, oare, lumina aceasta de dragul întunericului de altădată?… Să nu fie!”

Sursă: Episcopia Slatinei și Romanaților

(basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

ÎNTREBĂRI CHEIE

ic7987

Dragii mei,

M-au întrebat destul de multe persoane cum să găsească un duhovnic bun.
Din experiența mea vă spun că un bun duhovnic TREBUIE să vă pună 9 întrebări la spovedanie în seturi de câte 3.
Aceste intrebari sunt:

SETUL 1
Cât te rogi?
Când te rogi?
Ce te rogi? (Ce rugăciuni faci?)

SETUL 2
Cât manânci?
Când mănânci?
Ce mănânci?

SETUL 3
Cât citești?
Când citești?
Ce citești?

De aici se face acordul fin pentru trăirea fiecăruia.
Da! Da! Și alte întrebări, dar aici e combinația fiecăruia între rugăciune, post și învățătură.

ȘI ÎNCĂ CEVA FUNDAMENTAL!
Înainte de spovedanie, să întrebe:
Cine este Hristos pentru tine personal?
Nu ce ai citit, nici ce ai auzit, nici ce scrie în catehism, etc.
Pur și simplu cine este în mintea ta Hristos?

(Cătălin Rusu)

mai mult
Creștinătate

15 cuvinte nemuritoare de la Părintele Arhiepiscop Pimen. „Să ne îngrijim, dar să nu ne îngrijorăm”

IPS-Pimen

1. Viața creștină înseamnă fericire chiar și în necazuri.


2. Ne trăim viața cu multe frământări și cu multe dureri, datorită păcatelor noastre și purtării de grijă a lui Dumnezeu. Dumnezeu ne cheamă la el și prin necazuri și prin dureri, pentru că așa putem să ne înțelepțim, să înțelegem mai bine voia lui Dumnezeu care este sfințirea vieții noastre.


3. Să vedem ce e mai de preț, trupul sau sufletul. Să ne îngrijim, dar să nu ne îngrijorăm.


4. Ştefan cel Mare a biruit cu post, rugăciune şi Sfânta Cruce şi aşa vom birui şi noi dacă vom păstra credinţa strămoşească şi dragostea de neam şi de pământul nostru strămoşesc.


5. Dacă am primit vindecare de boală sau dacă am primit orice altă binecuvântare de la Dumnezeu, suntem datori să aducem o jertfă. Suntem datori să renunțăm la ceva pentru binele celui de lângă noi și mai ales pentru binele celui suferind. Aceasta este viața creștină: să ne jertfim pentru cei de lângă noi.


6. Cum unui pom i se dă formatul și buna creștere în pepinieră, așa și noi suntem educați în pepiniera duhovnicească, familia: mama și tata.


7. Trebuie să ne zidim sufletește unii pe alții prin această strădanie permanentă de a bine-plăcea lui Dumnezeu, de a înlătura gândurile cele rele, faptele rele, cuvintele nesocotite, de a nu ne răzbuna, de a ierta și a cerceta Sfânta Biserică, a respecta posturile și celelalte rânduieli bisericești. Toate sunt spre folosul nostru duhovnicesc.


8. Trebuie să pătimim iertând celui care ne greșește, pentru că dacă nu este iertare nu este nici dragoste.


9. Educația este un proces greu, un proces sfânt și sfințitor și nimic din ceea ce este bine nu putem face fără ajutorul lui Dumnezeu.


10. Dumnezeu ne dă tot ce ne trebuie, dar noi trebuie să contribuim cu ascultarea poruncii Sale și cu ceea ce stă în puterea voinței noastre.


11. Dacă este să spun ce am iubit mai mult, este că am iubit să fiu ascultător și să fac lucrul, cum se spune, ca pentru Dumnezeu.


12. Cunoaștem multe despre viața lui Ștefan cel Mare, nu cunoaștem însă data nașterii, pentru că, în trăirea creștină, data cea mai importantă din viața unui om este data morții, pentru că atunci încheiem bilanțul faptelor noastre.


13. Unor copii, în fața unui manuscris: Vedeți, sunt rânduri drepte, litere frumoase, fără pată de cerneală. Și știți cu ce se scria atunci? Cu pană de gâscă, dar idei de aur. Astăzi mulți scriu cu peniță de aur, dar idei de gâscă.


14. Minusurile sunt foarte mari, pentru că trăim într-o epocă materialistă. Este o epocă pur materialistă, care urmărește informarea nu educarea. De aceea Biserica trebuie să se implice pentru înduhovnicirea lumii de astăzi și mai ales a tineretului. Și așa cum pomul mai întâi în pepinieră se formează, la fel și omul. Tânărul, copilul trebuie adus la Biserică pentru că aici se formează; învață cele ale vieții, învață să fie conștiincios.


15. Pentru asta am devenit preot. Să învăţ a muri în fiecare zi. Ne pregătim în fiecare zi de marea întâlnire cu El.

(basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Vindecarea orbului din nastere

duminica_orbului

Un orb din nastere primeste vindecare de la Hristos. Ucenicii auzind ca acesta nu a vazut niciodata, ii cer socoteala Invatatorului: „Cine a pacatuit: acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb?” (Ioan 9, 2).

Intrebarea apostolilor cu privire la pacatele orbului este fara sens, daca tinem seama ca acesta nu vazuse niciodata. Daca orbirea ar fi fost cauzata de propriile pacate, atunci acestea ar fi trebuit savarsite inainte de nasterea sa, deci intr-o alta viata. Ori credinta in reincarnare este straina de invatatura Bisericii.

Referitor la pacatele parintilor, exista credinta ca noi le mostenim, o credinta care nu este conforma cu Sfanta Scriptura. Cei care impartasesc o astfel de credinta ajung sa afirme ca un copil se naste cu un anumit handicap din cauza pacatelor parintilor. Ce trebuie sa le spunem acestor persoane? Ca dupa cum nu mostenim vina lui Adam, tot astfel, nu mostenim nici pacatele parintilor. Dar dupa cum orice om vine la existenta cu o natura omeneasca imbolnavita din cauza caderii in pacat a lui Adam si Evei (nu poate scapa de moarte), tot asa parintii pot transmite copiilor inclinatii spre patimi, dar in niciun caz pacatele lor personale.

Din Evanghelie aflam ca Mantuitorul le-a raspuns: „Nici acesta n-a pacatuit, nici parintii lui, ca sa se nasca orb, ci ca sa se arate lucrarile lui Dumnezeu in el” (In 9, 3). De aici reiese ca sunt evenimente in istorie, in viata noastra, care au ca scop descoperirea prezentei si lucrarii lui Dumnezeu.

Pe unii nu-i multumeste un astfel de raspuns, ba chiar ajung sa vada in ele o neputina a lui Dumnezeu. Afirma ca daca Dumnezeu ar fi fost atotputernic, nu ar fi ingaduit ca un om sa se nasca orb. Si-ar fi aratat puterea lucrarii Sale in alt chip. E adevarat ca Dumnezeu ar fi putut sa faca si acest lucru, ca doar prin puterea Sa, Marea Rosie a fost despartita in vremea lui Moise. Dar si in astfel de cazuri, omul despartit de Dumnezeu, ar fi gasit semnelor minunate explicatii logice, le-ar fi inclus in categoria fenomenelor naturale.

Dupa cum fariseii nu pun intrebari celui orb si parintilor acestuia pentru a se convinge de interventia minunata a lui Dumnezeu, ci pentru a o exclude, tot asa si noi, nu incetam sa cerem explicatii despre existenta si lucrarea Sa, nu pentru a crede in El, ci pentru a-L respinge. E bine sa retinem ca fariseii, invatatii timpului respectiv, nu-L recunosc pe Hristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu, ba chiar Il socotesc om pacatos, in vreme ce orbul vindecat spune: „Daca este pacatos, nu stiu. Un lucru stiu: ca fiind orb, acum vad” (Ioan 9, 25).

Adrian Cocosila


Evanghelia Duminicii a 6-a după Paşti (Vindecarea orbului din naştere)

„În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut pe un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuieşte: trimis. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. Iar vecinii şi cei care-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină, a uns ochii mei şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. Deci, iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd. Însă unii dintre farisei ziceau: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei. Au zis, deci, orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că Proroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns, însă, părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinţii lui pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale ca, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul acesta este păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu că, fiind orb, acum văd. Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui? Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit cu Moise, dar pe Acesta nu-L ştim de unde este. A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic. Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot şi tu ne înveți pe noi? Şi l-au dat afară. A auzit Iisus că l-au dat afară şi, găsindu-l, l-a întrebat: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Cel ce vorbește cu tine, Acela este. Iar el a grăit: Cred, Doamne! şi s-a închinat Lui”. ( Ioan 9, 1-38)

(crestinortodox.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Sfintii Imparati Constantin si Elena

Sf.CtinElena

Sfantul Constantin a fost fiul imparatului Constantius Chlorus si al Elenei. S-a nascut la 27 februarie 272, in cetatea Naissus (astazi, Nis, in Serbia). Dupa moartea tatalui sau din 304, a fost proclamat imparat. Intra in conflict cu Maxentiu, fiul imparatului Maximian, pentru ca acesta dorea sa ocupe functia pe care el o detinea.

In ziua premergatoare luptei cu Maxentiu, in anul 312, Constantin a vazut pe cer o cruce luminoasa si o inscriptie: In hoc signum vinces (prin acest semn vei birui). Noaptea, in vis, i se descopera Hristos si-l indeamna sa puna semnul sfintei cruci pe toate steagurile armatei sale. Constantin va iesi biruitor din lupta.

In anul 313 va da un decret prin care va opri prigonirea crestinilor si astfel, crestinismul devine religie permisa in imperiu. Religia crestina va deveni religie de stat, in vremea imparatului Teodosie cel Mare (379-395).

Amintim ca in vremea imparatului Constantin s-a tinut primul Sinod Ecumenic, la Niceea in anul 325, unde a fost inlaturata erezia lui Arie si s-au alcatuit primele articole din Crez.

Imparatul Constantin a murit in anul 337, la zece ani de la trecerea la cele vesnice a mamei sale.

Imparateasa Elena, mama sfantului Constantin, este cea care a descoperit pe dealul Golgotei, crucea pe care a fost rastignit Hristos. A zidit Biserica Sfantului Mormant, Biserica din Bethleem, pe cea din Nazaret si multe alte sfinte locasuri.

Hramul istoric al Catedralei Patriarhale din Bucuresti

Unul dintre cele mai vechi lacasuri de cult din tara inchinate Sfintilor Imparati Constantin si Elena este Catedrala patriarhala din Bucuresti, ctitorie a voievodului Tarii Romanesti, Constantin Serban Basarab (1654-1658), care a fost sfintita in 1658 de patriarhul Macarie al Antiohiei si al Intregului Orient, impreuna cu mitropolitul Stefan al Tarii Romanesti si cu episcopii de Ramnic si de Buzau.

In anul 2002, la sarbatoarea hramului catedralei, o delegatie a Bisericii Ortodoxe din Cipru a daruit vrednicului de pomenire patriarh Teoctist Arapasu o racla cu particele din moastele Sfintilor Imparati Constantin si Elena, aduse de la Manastirea Kykkos, impreuna cu o copie dupa icoana Maicii Domnului pictata de Sfantul Evanghelist Luca, care se pastreaza in manastirea cipriota.

Troparul Sfintilor Imparati Constantin si Elena

Chipul Crucii Tale pe cer vazandu-l si ca Pavel chemarea nu de la oameni luand, cel intre imparati Apostolul Tau, Doamne, imparateasca cetate in mainile Tale o a pus, pe care pazeste-o totdeauna in pace, pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, unule iubitorule de oameni.

Tot astazi, facem pomenirea Sfantului Mucenic Pahomie.

Maine, facem pomenirea Sfintilor Mucenici Vasilisc si Marcel.

(crestinortodox.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Pimen Zainea

lumina

Pimen Zainea (n. 25 august 1929, Grebănu, Judeţul Buzău, România – d. 20 mai 2020, București, România) a fost un cleric ortodox român, care a îndeplinit slujirea de arhiepiscop ortodox al Sucevei și Rădăuților, începând din anul 1991.

Viața și activitatea sa până la alegerea ca arhiepiscop

Pimen Zainea s-a născut la data de 25 august 1929, în satul Herăști, comuna Grebănu (județul Buzău), primind la botez numele de Vasile Zainea. Și-a efectuat studiile medii la Liceul din Râmnicu Sărat și la Seminarul monahal din Mănăstirea Neamț (1948-1951). Urmează apoi studiile superioare la Institutul Teologic Universitar din București (1953-1957), iar mai târziu studii de specializare la Universitatea din Köln (1976-1977). De asemenea, între anii 1953-1957 a făcut studii la Institutul de Arte Plastice din București, obținând diploma de calificare în muzeografie.

Este tuns în monahism la Mănăstirea Neamț la 10 martie 1951 sub numele Pimen, fiind hirotonit ierodiacon (1951) și apoi ieromonah (1957). Slujește în calitate de Profesor la școlile monahale din Mănăstirile Neamț și Secu (1951-1952), apoi ca pedagog la Seminarul Teologic din Mănăstirea Neamț (1952-1953). După absolvirea Facultății, este numit egumen, apoi stareț la Mănăstirea Putna (1957-1961). Îndeplinește apoi ascultări în mai multe mănăstiri din zona Neamțului: preot-duhovnic la Mănăstirea Văratec (1961-1962), preot la Schitul Durău (1962-1964), muzeograf la Mănăstirea Putna (1964-1974). Este ridicat la rangul de protosinghel (1966) și apoi la cel de arhimandrit (1975).

În perioada 1974-1978, este numit ca stareț la Mănăstirea „Sf. Ioan cel Nou de la Suceava”. IPS Pimen a îndeplinit câteva misiuni peste hotare: în cadrul Arhiepiscopiei misionare ortodoxe Române din Statele Unite și Canada (1977), la Reprezentanța Patriarhiei Române din Ierusalim (1978-1979), membru în câteva delegații sinodale care au vizitat alte Biserici. Apoi devine exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor (1979-1982).

La 10 ianuarie 1982, arhimandritul Pimen Zainea este ales de către Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, cu titlul “Suceveanul”. Este hirotonit întru arhiereu, cu prilejul hramului Mănăstirii „Sf. Ioan cel Nou” de la Suceava, la 24 iunie 1982 de către IPS Mitropolit Teoctist Arăpașu al Moldovei și Sucevei, împreună cu PS Episcop Eftimie Luca al Romanului și Hușilor și cu PS Roman Ialomițeanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor. La săvârșirea hirotoniei au participat și Patriarhul Iustin Moisescu al Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Diodor al Ierusalimului aflat pe atunci în vizită în România, precum și foarte mulți ierarhi din Sinodul Patriarhiei Ierusalimului și din Biserica Ortodoxă Română.

Apoi, la data de 24 ianuarie 1991, PS Pimen Suceveanul a fost ales arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, fiind instalat ca episcop la Suceava la 3 martie 1991.

A publicat o serie de articole, recenzii și cronici în revistele “Mitropolia Moldovei și Sucevei” de la Iași și “Candela” de la Suceava. Printre articolele publicate de către IPS Pimen menționăm următoarele: „Icoana Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos și semnificația ei teologică redată în frescele din nordul Moldovei” (1981); „Însemnătatea teologică a Icoanei Botezului Domnului, după texte liturgice” (1982); „Cuvântul și icoana” (1984); „Întâmpinarea Domnului în iconografia bisericilor din nordul Moldovei” (1984); „Autonomie și autocefalie în picturile bisericilor din Moldova” (1985); „Icoana Învierii” (1986); „Icoana Schimbării la Față” (1986); „Păstori și propovăduitori ai dreptei credințe. Sfinții Trei Ierarhi” (1987); „Învățătura ortodoxă despre icoană” (1987); „Dobândirea, păstrarea și desăvârșirea mântuirii noastre” (1988); „Sfinții Apostoli Petru și Pavel în iconografia ortodoxă” (1988) etc.

Realizările IPS Pimen în Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților

În anii de arhipăstorire a Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, IPS Pimen a avut multiple realizări. Printre acestea se numără redeschiderea unor sfinte lăcașuri care au fost închise în perioada comunistă, cum ar fi Mănăstirea Voroneț și Mănăstirea Humorului, mănăstiri deschise la câteva zile după ce a ajuns arhipăstor al acestor ținuturi. Pe lângă aceste două mănăstiri a ctitorit, a fost alături de cei care au dorit să ctitorească biserici, mănăstiri și schituri. Dacă atunci când a venit IPS Pimen erau în jur de zece mănăstiri și schituri, astăzi sunt peste 35 de mănăstiri și schituri în această arhiepiscopie.

Din anul 1991, când a fost numit Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, IPS Pimen a întreprins și o bogată activitate culturală. Cu binecuvântarea IPS Sale au fost publicate numeroase cărți, broșuri și tipărituri, adresate în special credincioșilor de rând. Unele dintre acestea au fost scrise chiar de către IPS Arhiepiscop Pimen. Dintre cărțile tipărite în Arhiepiscopie amintim: „Din cărți adunate și la copii iarăși date”, „Carte de învățătură și îndrumare ortodoxă”, „Viața și activitatea Sf. Ierarh Leontie de la Rădăuți”, „Necazurile în viața creștinului”, „Acatistul și slujba Sf. Voievod Ștefan cel Mare”, „Carte de religie”, „Povățuiri pentru spovedanie”, „Din pagini de altădată”, „Adevăruri mântuitoare”. În această carte, IPS Pimen urmărește explicarea unor învățături controversate, a unor texte controversate din Sf. Scriptură.

Tot cu binecuvântarea IPS Pimen s-a tipărit „Tipicul Sf. Sava”, apoi foarte multe monografii cu mănăstirile Putna, Moldovița, Sucevița, Voroneț, Dragomirna, Humor, Probota. Au fost tipărite cărți de rugăciune, care au fost date la copiii de clasa I, la începutul fiecărui an școlar.

De asemenea, IPS Pimen a fost preocupat și de problemele sociale din Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, încurajând înființarea a numeroase cămine și așezăminte speciale pentru cei nevoiași. Astfel, a fost construit Căminul de bătrâni „Sf. Ioan cel Nou de la Suceava”, Căminul de bătrâni de la Bogdănești, de la Gros, de la Sihăstria Putnei și de la Mănăstirea „Sf. Dimitrie”, de la Vatra Dornei.

Arhiepiscopul Pimen al Sucevei și Rădăuților a fost distins cu Ordinul Național “Pentru Merit” în grad de Mare Cruce (2000) de către Președintele României, Emil Constantinescu.

IPS Pimen, autor a două inițiative controversate

IPS Pimen s-a remarcat în România de după Revoluția din 1989, prin două inițiative controversate inițiate de el: retrocedarea către Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților a fondului forestier care aparținuse înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial Mitropoliei Bucovinei (cu sediul la Cernăuți) și ridicarea Arhiepiscopiei de la Suceava la rang de Mitropolie a Bucovinei. Înalta față bisericească deține funcția de președinte al fundației private Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei.

Într-o scrisoare deschisă din martie 2006, IPS Pimen afirma:

„Poporul român și-a salvat țara în care trăiește și astăzi, înainte de toate, prin credință în Dumnezeu. Întru slava Lui s-au zidit biserici, mănăstiri, locuri de rugăciune și mulțumire pentru biruința asupra celui viclean, care a împins seminții nesătule și lacome să ne calce hotarele. Cine nu cunoaște osârdia veșnic pomenitului Ștefan cel Mare și Sfânt, cel care a împodobit pământul Moldovei cu câte o biserică după fiecare înfrângere a dușmanului? Cine a dat, după Dumnezeu, mai multă strălucire Bucovinei decât Marele Voievod, vajnic apărător al creștinătății, recunoscut de toate neamurile?
Zidind biserici, le-a înzestrat cu moșii pentru a se întreține, luând această povară de pe umerii dreptcredincioșilor, care nu totdeauna, după îndestularea familiei, au putut susține cu prisosul muncii lor Sfânta Biserică. Pilda Voievodului a fost urmată de alți vrednici înaintași, care au sporit bunurile bisericești ca Biserica Neamului să poată înfrunta veacurile. La altarele bisericești s-a clădit și iubirea de Neam și Țară, salvându-se pământul strămoșesc pentru noi cei de azi. Sub stăpânirea austro-ungară, averile mănăstirilor din Bucovina au fost puse sub o singură administrare, înființându-se Fondul Religionar Greco-Oriental din Bucovina.

Autoritățile imperiale austro-ungare, hotărâte să controleze drastic administrarea acestor averi din care, evident, să tragă partea ocupantului, nu au tăgăduit însă dreptul mănăstirilor de a se întreține din moștenirea ctitorilor. După prăbușirea imperiului austro-ungar, statul român, în granițele României Mari, nu numai că a recunoscut dreptul de proprietate al Bisericii, dar a legiferat organizarea și funcționarea Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, acesta devenind pentru întreaga Europă model de administrare a unei suprafețe mari de pădure – 240.000 ha, folosind profitul pentru întreținerea lăcașurilor de cult și, mai ales, pentru ajutorul celor nevoiași.

Ceea ce n-au cutezat năvălitorii barbari și străinii timp de patru veacuri, au reușit comuniștii în 1949, desființând Fondul Bisericesc. Nu prin legiferare publică, ci printr-un fals decret, nepublicat, instrument la îndemâna slugilor comuniste, care s-au pus la dispoziția ocupantului sovietic. Astfel, mai bine de jumătate de secol, întreținerea monumentelor de cultură, consacrate ca valori mondiale prin cuprinderea lor pe lista UNESCO, a rămas la mila românilor, jefuiți și ei de regimul comunist.

După 1990, restabilirea Fondului Bisericesc a devenit subiect de propagandă electorală pentru toate partidele. În opoziție, politicienii de-a valma s-au angajat să restituie proprietățile bisericești și, în mod special să reconstituie Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei. În lupta pentru putere, politicienii noștri erau creștini, liberali, democrați. Ajunși la guvernare, în cel mai scurt timp, au devenit mai comuniști decât comuniștii. Istorici și juriști de seamă au pus la dispoziția politicienilor documentele care atestă, fără putință de tăgadă drepturile noastre istorice asupra a 192.000 ha terenuri forestiere (diferența până la 240.000 ha a rămas la Ucraina). Lungi dezbateri în comisii de legiferare și instanțe de judecată au confirmat dreptul de proprietate al Fondului Bisericesc asupra celor 192.000 ha.

În campania electorală din 2004, Guvernul Năstase, luând în serios angajamentul Alianței Dreptate și Adevăr de a restitui pădurile Bisericii în Bucovina, printr-o ordonanță de urgență a „împroprietărit” Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților cu 90.000 ha. De reținut, că Fondul Bisericesc și Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților erau proprietari de drept și nu aveau nevoie de împroprietărire ci, de lăsarea în deplină proprietate și netulburată posesie a terenurilor sale. Pierzând alegerile, liderii aceluiași P.S.D. au reușit desființarea actului normativ semnat de Adrian Năstase.

Cu frică de Dumnezeu și credință în dreptate, facem responsabili pentru această stare de lucruri funcționarii corupți și lacomi din Regia Națională a Pădurilor, care nu pot accepta ca profitul pădurilor noastre să-și recapete destinația din veac, pentru întreținerea monumentelor de cult și pentru opere caritabile. Răspunderea se întinde și asupra Prefectului Orest Onofrei, a subprefectului Dumitru Pasniciuc, care au cedat presiunilor Regiei Naționale a Pădurilor și ale mafiei lemnului. Marea răspundere creștină revine însă Domnului Ministru Gheorghe Flutur, care, din înălțimea funcției Domniei Sale a acoperit toate aceste abuzuri. Este adevărat că ne-am așteptat la o asemenea atitudine din partea reprezentanților Regiei Naționale a Pădurilor, ce, prin retrocedarea pădurilor bisericești, nu-și mai poate justifica existența în județul Suceava. (…)

Nu ne dezicem nicicum de recunoștința publică față de Domnul Adrian Năstase în 2004, omul politic de autoritate, care, în trei zile a transferat Arhiepiscopiei posesia asupra 90.000 ha de pădure. Credința noastră creștină ne lasă mereu în așteptarea pocăinței celui păcătos. Cât de mare poate fi păcatul nostru, care am crezut în cel mai firesc act de dreptate, împlinit fie și pe jumătate de un singur om politic, față de indiferența, dacă nu opoziția fățișă, a celorlalți politicieni la durerea noastră? Demn de reținut este că lăudându-l pe Adrian Năstase atunci n-am pus la îndoială cu nimic virtuțile Domnului Gheorghe Flutur, ale Domnului Theodor Stolojan – candidat la președinție atunci sau ale Domnului Traian Băsescu – președinte al Partidului Democrat la vremea aceea. De la Domniile lor așteptam cealaltă jumătate a pădurii noastre după care, laudele și mulțumirile cuvenite n-ar fi întârziat. (…)

Nu vom conteni lupta noastră, în țară și în străinătate, până când testamentul voievozilor și celorlalți vrednici înaintași nu va fi respectat. (…) Căci, ridic glas de protest, spun astăzi și pentru viitor: administrarea Fondului Bisericesc de către Stat înconvoaie și umilește nu atât capul Episcopului Bucovinei, ci, în primul rând Biserica din Bucovina, obștile monahale, preoții și credincioșii din Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, poporul român.”

Pe de altă parte, IPS Pimen, arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, a confirmat demersurile pentru înființarea la Suceava a unei mitropolii. „S-a mai pus această problemă și ni s-a spus: «La timpul potrivit». Este problema Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, care poate să aprobe înființarea unei mitropolii la Suceava. Se lucrează la documentație, dar noi trebuie să facem ascultare de Sinod. Suntem la judecata Sinodului, nu a oamenilor… Oamenii vor multe, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române va fi cel care va hotărî, în final“. Mai ales că, de curând, s-a creat un precedent prin ridicarea Arhiepiscopiei Clujului la rang de mitropolie, sub conducerea lui Bartolomeu Anania. Și la Rădăuți sunt susținute demersurile în vederea reînființării istoricei Episcopii.

Colaborarea cu Securitatea
În octombrie 2007 CNSAS a ajuns la concluzia că, potrivit documentelor studiate, Pimen Zainea a avut legături atât cu Securitatea, cât si cu Direcția de Informații Externe (DIE), el având numele conspirative „Sidorovici” și, respectiv, „Petru”, lucruri pe care IPS Pimen este hotărât să le conteste la tribunal.

Pe data de 15 martie 2011 Curtea de Apel București a decis să respingă apelul arhiepiscopului Pimen la hotărârea CNSAS din 2007 prin care a fost deconspirat ca turnător al Securității. Pimen Zainea a fost racolat de Securitate în 1975, pe când era la Mănăstirea Putna. El a declarat că nu va ataca decizia Curții de Apel București. Pimen Zainea a contestat totuși decizia Curții de Apel București. Înalta Curte de Casație și Justiție a respins în mod irevocabil recursul său în data de 18 octombrie 2012, confirmând soluția dată de instanța de fond privind colaborarea cu Securitatea.

Decesul
Înaltpreasfințitul Pimen a încetat din viață în ziua de miercuri 20 mai 2020, după o cumplită luptă cu SARS-CoV-2/ COVID19. El se afla în stare gravă, la secția de ATI a Institutului „Matei Balș” din București. Ierarhul în vârstă de 90 de ani era intubat și ventilat mecanic din seara zilei de 1 mai, după ce a suferit complicații pulmonare. În afară de tratamentul cu plasmă, ÎPS Pimen a beneficiat și de tratamente revoluționare, care au dat rezultate foarte bune în alte locuri ale lumii.

ÎPS Pimen a fost adus de la Suceava la București pe data de 20 aprilie cu un elicopter MI8, alături de un pacient de 47 de ani aflat la acea dată în stare gravă. Starea ÎPS Pimen s-a agravat. Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților a fost mutat la ATI și intubat. Medicii SMURD Iași au spus la acea vreme că a fost o misiune de noapte deosebită, făcută în sprijinul pacienților aflați în stare gravă.

În noaptea de 19-20 mai 2020, în jurul orei 00:50, ÎPS Pimen a suferit un al doilea infarct, în urma căruia a decedat. Infarctul ar putea fi pus pe seama infectării cu noul coronavirus.

(Wikipedia)

mai mult
CreștinătatePromovate

Zece exemple de tineri şi copii care au devenit sfinţi

tineri-care-au-devenit-sfinţi

Sfântul Ioan Valahul sărbătorit sâmbătă, 12 mai, şi-a jertfit viaţa pentru Hristos când încă nu împlinise 18 ani. Acesta nu este un exemplu singular, ci în istoria Ortodoxiei sunt foarte mulţi copii şi tineri care au mărturisit pe Domnul cu preţul propriei vieţi.

Sfântul Ioan este numit Valahul după locul naşterii sale, Valahia fiind vechiul nume al Ţării Româneşti. Mucenicul Ioan s-a născut în jurul anului 1644, în Oltenia.

Pe când a împlinit 15 ani, în contextul politic al vremii, sfântul a fost luat rob şi dus la Istanbul. Pentru că a refuzat să cadă în păcate trupeşti, a fost întemniţat şi supus la numeroase chinuri.

Apoi, în ziua de 12 mai 1662 a fost dus într-o margine a Constantinopolului, la locul numit Parmak-Kapi (Poarta Stâlpului), „aproape de Bezastani“ şi spânzurat. Nu împlinise încă 18 ani.

Trupul său a fost aruncat în apele Bosforului sau îngropat de creştini într-un loc rămas necunoscut, undeva în apropierea zidurilor marii metropole bizantine de odinioară.


Sfânta Filofteia  – martiră la 12 ani

Această muceniţă s-a născut în oraşul Târnovo, Bulgaria, din părinţi creştini, oameni simpli.

Într-o zi, mergând ea după obicei să ducă tatălui ei mâncare la câmp, i-au ieșit în cale niște săraci și flămânzi, știind că este o fire milostivă. Neavând altceva ce să le dea, sfânta le-a împărțit mâncarea pe care trebuia să o ducă tatălui ei. Într-una din zile, tatăl a urmărit-o și văzând că împarte mâncarea săracilor a lovit-o cu toporul, cauzându-i astfel moartea.

Moaştele Sfintei Filofteia se află la Curtea de Argeş, fiind aduse în vremea domniei lui Radu (Negru) Vodă.


Sfântul Matei, fiul Sfântului Domnitor Constantin Brâncoveanu

În anul 1714, în Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului, sultanul Ahmed al III-lea (1703-1730) a trimis mulţime de ostaşi care l-au luat pe Constantin Vodă împreună cu fiii săi şi i-au dus la Înalta Poartă Otomană din Constantinopol (azi Istanbul).

Acolo au fost întemniţaţi şi chinuiţi cumplit de otomani vreme de patru luni, fiind supuşi la nenumărate suferinţe în închisoarea Şapte Turnuri (Edicule). Pentru a nu fi pedepsiţi cu moartea, ei trebuiau să se lepede de credinţa creştină, dar n-au voit să se lepede de Hristos.

Astfel, în ziua sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, 15 august 1714, când dreptcredinciosul Domnitor Constantin Brâncoveanul împlinea vârsta de 60 de ani, a primit sfârşitul mucenicesc prin decapitare împreună cu fiii săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi cu ginerele său, sfetnicul Ianache.

Îmbrăcaţi numai în cămăşi, bătuţi, torturaţi şi înfometaţi, cei cinci au fost aduşi în faţa sultanului Ahmed, care le-a cerut să renunţe la creştinism, pentru a-şi salva viaţa. În faţa acestei propuneri, Sfântul Constantin Brâncoveanu a răspuns, fără să mai stea pe gânduri: „De legea creştină nu mă las, căci în ea m-am născut şi am trăit, şi în ea vreau să mor!”.

Pe fiii săi, domnitorul i-a îmbărbătat cu următoarele cuvinte: „Fiilor, fiţi bărbaţi! Am pierdut tot ce aveam pe astă lume. Nu ne-au mai rămas decât sufletele. Să nu le pierdem şi pe ele, ci să le ducem curate înaintea feţei Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!”.

Fiul cel mai mic, Matei, avea numai 11 ani când şi-a jertfit viaţa pentru Hristos.


Sfântul Mucenic Neofit

Sfântul a trăit în secolul al treilea, în oraşul Niceea.

Pe când avea 15 ani a refuzat să se supună poruncii împăratului Deciu de a jertfi idolilor, fapt pentru care a suferit multe suplicii. Au încercat să-l ardă, dar Domnul l-a păzit nevătămat în cuptor. Apoi a fost aruncat fiarelor sălbatice, însă acestea nu l-au sfâşiat.

Atunci, un soldat l-a străpuns cu suliţa şi Sfântul Neofit, în vârstă de 15 ani, a trecut la viaţa veşnică.


Sfântul Fanurie a fost martirizat la vârsta de 19 ani

S-a născut în Rodos din părinți păgâni și bogați, fiind cel mai mare dintre cei 13 frați. După moartea părinţilor, Fanurie a părăsit oraşul şi s-a dus în pustiu.

Acolo, din voia lui Dumnezeu, a întâlnit un pustnic care i-a făcut cunoscută Evanghelia și l-a botezat, sfătuindu-l să-l propovăduiască pe Hristos.

Urmare a activităţii sale de propovăduire, sfântul a fost închis şi apoi adus înaintea unui guvernator păgân. Mărturisindu-și cu îndrăzneală credința a fost supus chinurilor și, în cele din urmă, ars în foc.


Sfântul Chiric, mucenic al lui Hristos la 3 ani

Sfânta Iulita şi copilul ei, Chiric, au suferit moarte martirică în timpul persecuției pornite împotriva creștinilor de împăratul Dioclețian (286 – 305).

Ei au fost prinşi şi aduşi în faţa guvernatorului Alexandru, care a supus-o supliciilor pe Sfânta Iulita în speranța că se va lepăda de credința ortodoxă. În timp ce sfânta era biciuită cu vine de bou, Sfântul Chiric, aflat în brațele guvernatorului, a început să plângă, fapt pentru care păgânul l-a ucis lovindu-l de treptele scaunului de judecată.

În cele din urmă, îndurând numeroase chinuri, Sfânta Iulita a trecut la Domnul primind moarte martitrică prin decapitare.

 


Sfânta Chiriachi – ocrotitoarea Eparhiei Huşilor

Împăratul Diocleţian a pornit prigoană împotriva creştinilor pe când Sfânta Chiriachi avea 16 ani. Fiind pârâţi că sunt creştini, sfânta împreună cu părinţii ei au fost întemniţaţi. Pe părinţii ei i-au dus la Melitene în Armenia, unde au pătimit pentru Hristos din ordinul guvernatorului Iustus, iar pe Chiriachi au trimis-o în lanţuri, la cezarul Maximian Galeriu (293-311), în Nicomidia.

După ce a fost chinuită mai multe zile, soldaţii guvernatorului au scos-o în afara oraşului pentru a o decapita, însă Sfânta a cerut voie să se roage.

După ce s-a rugat, a povăţuit pe creştinii care îi urmaseră să mărturisească şi ei credinţa. Apoi, aşezându-se pe pământ, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Moaştele Sfintei au fost îngropate cu evlavie de  creştini, fiind cunoscute pentru darul facerii de minuni.

Prin purtarea de grijă a episcopului Iacob Stamati al Huşilor, în anul 1763, o mână a sfintei a fost adusă şi aşezată în biserica Mănăstirii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din Huşi, ctitoria Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, catedrala de astăzi a Episcopiei Huşilor, Sfânta devenind ocrotitoare a acestei eparhii.


Sfânta Marina

Sfânta Marina s-a născut în Antiohia Pisidiei, fiind fiica unui slujitor al idolilor păgâni, anume Edesie.

După ce a murit mama sa, Marina a fost încredințată unei femei dintr-un sat din afara oraşului, să o crească. Această femeie i-a descoperit credinţa creştină, astfel că Marina a început să îl propovăduiască pe Hristos.

Împlinind 15 ani, ea a fost adusă înaintea conducătorului oraşului, Olimvrie, care, auzind că ea nu se închină idolilor, a închis-o în temniță.

Fiindcă nu a vrut să se lepede de Hristos a fost bătută cu toiege, spânzurată pe un stâlp, arsă cu făclii și aruncată cu capul în jos într-un vas plin cu apă. În cele din urmă a fost decapitată în ziua de 17 iulie a anului 304.


Sfântul Mamant

În timpul persecuțiilor din secolul al III-lea, părinţii sfântului Mamant au fost aduși din provincia Gangara la guvernatorul Cezareei Capadociei, Faust, unul dintre aprigii prigonitori ai creștinilor. Fiind întemnițați, Rufina a născut pe Sfântul Mamant în închisoare, după care a fost ucisă de persecutori.

La porunca lui Dumnezeu, o femeie pe nume Amina a luat în grija sa pruncul Rufinei. Ajungând la vârsta de 15 ani, Sfântul Mamant s-a remarcat ca și părinții săi în mărturisirea credinței în Domnul nostru Iisus Hristos.

Fiind arestat de către delegatul împăratului Aurelian (270-275), un anume Democrit, a fost trimis în Egeea, unde se afla împăratul, pentru a fi judecat și osândit chiar de acesta, deoarece făcea parte dintr-o familie nobiliară.

Nevrând să renunțe la credință și mărturisind pe Mântuitorul Iisus Hristos ca singurul Împărat al cerului și al pământului, el a fost supus la chinuri și a suferit moarte martirică în anul 275.


Sfintele Pistis, Elpis şi Agapis

Sfânta Sofia, care era văduvă, îşi creştea singură cele trei fiice, pe care le-a botezat după numele celor trei virtuţi creştine: Pistis (Credinţa), Elpis (Nădejdea) şi Agapis (Dragostea).

Aflând despre ele că sunt credincioase, împăratul Adrian a dat ordin să fie aduse la palat împreună cu mama lor. Fetele, în vârstă de 12, 10 şi 9 ani, au refuzat să aducă jertfe zeiţei Artemis, şi atunci au fost ucise. După trei zile de rugăciune la mormântul lor, a murit şi mama lor. Din anul 1992, Sfânta Sofia este ocrotitoarea capitalei Bulgariei.

(basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Au ei ce au cu inima Ortodoxiei

ortodox

Din nou încearcă derbedeii de politicieni să îl țintuiască pe Hristosul Euharistic de cruce.

Au ei ce au cu inima Ortodoxiei și cu Euharistia cea dătătoare de viață și li se pare lor, gunoaielor sociale, că rânduiala liturgică a Sfintei Împărtășanii, trebuie administrată după cutumele pandemiei. Adică îl ambalăm pe Hristos după stilul și nevoile vremii.

Unora li se pare normal acest lucru, având în vedere criza psihologică și morală a acestei pandemii, iar de frica contaminării caută moduri de a practica liturgica euharistică după criterii laice. Lor nici nu le trece prin cap că prin aceste decizii și opinii liturgice profane, aduci de fapt ofensă lui Dumnezeu. Dumnezeu cere de la noi curaj nu frică.

Iar dacă ne cere frică, ne cere frică de Dumnezeu și de a nu săvârși păcate, nu frica de îmbolnăvire. Euharistia lumii trebuie să fie mai presus de îmbolnăvirea lumii. Dacă omul pune înainte frica de îmbolnăvire, iar nu frica de Dumnezeu, atunci nu se găsește vrednic de Dumnezeu. Acel om nu este vrednic să se numească credincios. Iar dacă mai și gândim că pentru pofta noastră euharistică combinată cu frica de îmbolnăvire îl ,,ambalăm pe Hristos în pungi de unică folosință și dăruit omului cu lingurițe de picnic, am devenit chiar demonici.

Nici diavolul nu se atinge de Trupul și Sângele lui Iisus Hristos, însă omul ateu, politicianul lichea, slugă și inchizitor al Satanei, dă cu Hristos de pământ. El gunoiul social. Îi stă lui în lada de gunoi a conștiinței sale, împuțită de griji meschine și politici diabolice, ideea de îmbolnăvire la Sfântul Potir. El care nu a citit nici o dată un catehism ortodox.

Și acum în mascarada penibilă a pandemiei, îi arată el lui Dumnezeu că îl strânge de gât prin legi și impuneri nerușinate.

Rușinos din partea lor și mai rușinos din partea noastră, că de frica îmbolnăvirii, mai să fim de acord cu astfel de inovații de ,,criză”.

(Text propus de Cătălin Rusu)

mai mult
CreștinătatePromovate

Predica la Duminica Samarinencii

predica-duminica-samarinencii

Predica la Duminica Samarinencii – Apa cea vie

In calendarul Bisericii noastre ortodoxe, Duminica aceasta, a V-a dupa Pasti, e numita Duminica Samarinencei. Sunt sigur ca multi v-ati intrebat: Cine este aceasta Samarineanca? Cum de a ajuns atat de celebra, cand nici macar numele nu i se cunoaste? Cine este aceasta anonima contemporana cu Mantuitorul, ca din zecile, sutele de mii de contemporane anonime, sa fie amintita tocmai ea? Ce a facut ea ca sa merite sa intre in istorie, sa fie pomenita de-a lungul veacurilor, si sa i se consacre chiar o zi din calendarul bisericesc? Cine este aceasta femeie care concureaza pe Alexandru Macedon si pe Cezar? Cine este aceasta samarineanca despre care se scriu carti si se vorbeste in biserici? Nu exista carte de exegeza crestina in care ea sa nu fie pomenita. Cine este aceasta samarineanca pe care o picteaza marii pictori ai lumii? Cine este aceasta samarineanca si ce a facut ea ca sa-si merite locul nu numai in calendar, ci si pe peretii bisericilor noastre?

Este o anonima, dar o ilustra anonima. De ce? Ca sa intelegem de ce, trebuie sa ne ducem putin inapoi, in atmosfera intamplarii care a facut-o sa ajunga in istorie, si prin istorie pana la noi. Era o sateanca dintr-un tinut al Tarii Sfinte, socotit blestemat si spurcat. Se numea Samaria. Era o sateanca oarecare. Am putea spune ca era chiar putin deocheata. Si o sa avedem indata de ce. Samaria era si este si azi o provincie situata in mijlocul Tarii Sfinte, intre provincia de nord, Galileea, unde este Nazaretul, si provincia de sud, Iudeea, unde sunt Betleemul si Ierusalimul.

Samarinenii, ca si tinutul lor, erau socotiti de catre iudei spurcati. Nici un iudeu nu s-ar fi apropiat de vreun samarinean. Nu i-ar fi vorbit. N-ar fi luat ceva din mana lui. Ba chiar se fereau sa treaca si pe teritoriul lor. De ce? Pentru ca in timpul invaziei asiro-babiloniene, sub imparatul Salmanasar, asiro-babilonienii s-au amestecat cu locuitorii Samariei. Acestia erau urmasii a doua dintre triburile lui Israel, a doi dintre cei doisprezece fii ai lui Iacob, anume ai lui Efraim si ai lui Manase. S-au amestecat cu invadatorul asiro-babilonian si si-au stricat randuielile religioase, socotite sacre pentru fiii lui Israel. Au schimbat chiar Ierusalimul ca centru religios, pe un alt centru al lor, unde si-au cladit un altar nou, astfel incat in loc sa considere Ierusalimul drept locul cel sfant, si templul din Ierusalim ca centru al inchinarii la adevaratul si unicul Dumnezeu, ei si-au facut un templu propriu, pe muntele Garizim, unde se inchinau si lui Iahve, dar se inchinau si unor idoli asiro-babiloniei. Din punctul de vedere al adevaratilor iudei, acest lucru era o adevarata catastrofa religioasa. Nu se respectau cele mai importante din poruncile Vechiului Testament, precum: „Sa nu-ti faci tie chip cioplit” (Deut. 5, 8; Iesire 20, 4), sau „Sa nu mergeti dupa alti dumnezei, dupa dumnezeii popoarelor care se vor afla in imprejurul vostru” (Deut. 6, 14). Ori, tocmai aceasta facusera samarinenii. Din aceasta cauza erau considerati ca niste leprosi si iudeii ocoleau cu grija locurile in care isi aveau acestia satele si orasele.

Cu toate acestea Mantuitorul, urmat de apostolii Sai, trecand din provincia de sud, Iudeea, spre provincia de nord, Galileea, in patria Sa, cum spun adesea evanghelistii, pentru ca era din Nazaretul Galileii, in loc sa ocoleasca Samaria, cum faceau toti, urmand valea Iordanului spre izvor, a trecut de-a dreptul prin Samaria.

Trebuie sa ne inchipuim ca apostolii insisi nu-L urmau pe acel drum cu bucurie si fara teama. Pentru un adevarat iudeu, a fi mers pe drumul acela era scandalos. Dar Mantuitorul se hotarase sa infrunte acest scandal. Va fi avut El ceva in gand. Poate voia sa le dea o anumita lectie apostolilor. Acestia s-au gandit probabil si la aceasta, desi nedumerirea le staruia in suflete, si vor fi fost privind in jur sa nu-i vada cineva, si sa le-o ia in nume de rau.

Ajunsesera langa un sat care se chema Sihar. Vedeti, evanghelistii ne dau si detalii geografice. Ne spun numele provinciei, ne spun numele satului. Nu fac acest lucru intamplator. Ei fac istorie.

Si dau inadins detalii care sa confirme veridicitatea intamplarii. La marginea satului era o fantana. Iisus-s-a oprit sa se odihneasca, iar pe ucenici i-a trimis in sat sa caute ceva de mancare. In timp ce Mantuitorul statea langa fantana, a venit din Sihar o femeie ca sa ia apa. Aceasta e Samarineanca pe care o aminteste Evanghelia de astazi, si al carei nume s-a dat duminicii acesteia, a V-a dupa Pasti, Samarineanca, adica o locuitoare din Samaria, cum am spune noi, ardeleanca, sau sibianca, sau moldoveanca. Cu acest nume a ramas in istorie.

A venit la fantana, L-a vazut pe Mantuitorul si, dupa imbracaminte, si-a dat seama ca e iudeu. Nu i-a adresat nici un cuvant, pentru ca stia ca nu se cadea sa vorbeasca cu un iudeu. A scos apa. Probabil venise de acasa cu o galeata si cu o funie cu care sa scoata apa. Fantana nu avea instalatie proprie de scos apa.

Impotriva tuturor preceptelor Legii, si spre surprinderea femeii, Mantuitorul i s-a adresat cu cuvintele: „Da-mi sa beau”. Femeia a fost foarte contrariata. Nu i se mai intamplase asa ceva. Omul calca randuielile traditionale. Il infrunta: „Cum tu, care esti iudeu, ceri sa bei apa de la mine, care sunt samarineanca?”

Dialogul se anunta interesant. Femeia astepta explicatia ceruta. Nu i-a dat apa. Si atunci Mantuitorul i-a spus: „De ai fi stiut darul lui Dumnezeu si Cine este Cel care ti-a zis: „Da-mi sa beau”, ai fi cerut tu de la Dansul, si ti-ar fi dat apa vie” (Ioan 4, 10 si urm.). Ciudata explicatie! Si ce vorba fara noima. Apa vie! Parca ar exista si apa moarta, isi va fi zis femeia in sinea ei. Nu mai auzise o astfel de imperechere de cuvinte, desi metafora ca mod de vorbire nu le era straina orientalilor. In Scriptura evreilor, care era si a samarinenilor, cu unele exceptii, o astfel de vorbire facea tocmai frumusetea inegalabila a multor carti, precum Cantarea Cantarilor, Proverbele lui Solomon, Eclesiastul. Poate ca femeia sa nu fi fost totusi o prea silitoare cititoare. Si-apoi cartile, pe vremea aceea, erau rezervate mai ales barbatilor. Ea intelese cuvintele, in ceea ce spuneau ele simplu si direct, mintii si intelegerii ei, dar i se paruse fara noima. S-a mirat mai departe: „Doamne, — adica domnule —, fantana este adanca si nici ciutura nu ai; de unde dar ai apa cea vie?” Ca doar nu vei fi fiind tu mai mare decat Iacob, parintele nostru, care era in stare sa faca minuni? Dar Iisus i-a raspuns din nou cu cuvinte de taina: „Tot cel ce bea din apa aceasta va inseta iarasi, iar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va inseta in veac, si apa pe care i-o voi da, se va face intr-ansul izvor de apa care curge spre viata vesnica”.

Nu e greu de presupus ca femeia n-a priceput nici acum prea mult din cele auzite, dar o asemenea apa, care sa-i ajunga pentru o viata, o ispitea totusi: „Doamne, da-mi apa aceasta,-ca sa nu mai insetez nici sa mai vin aici sa scot apa!” Era o cerere de bun-simt, desi se putea sa fi fost rostita putin in gluma. Cuvintele strainului erau prea grele pentru ea. Putea crede ca nici nu au fost rostite pentru ea. Si nici n-au fost rostite pentru ea!

Mantuitorul, aparent, nici nu i-a mai raspuns la aceasta cerere. Si-a dat seama ca nu a fost inteles si ca femeia i-a luat cuvintele la modul cel mai direct, cum va pati si cu Nicodim cand ii va vorbi despre nasterea din nou, fara sa priceapa sensul lor ascuns, tainic, spiritual. A dorit totusi s-o lamureasca si atunci a recurs la un procedeu pedagogic, de pregatire.

Mai intai, ca si cum i-ar fi dat speranta ca ii va da „apa cea vie”, din care band sa nu mai inseteze niciodata, a pus-o la proba, spunandu-i: „Mergi de cheama pe barbatul tau, si vino aici”. Femeia i-a raspuns: „Nu am barbat”. A trecut cu bine proba. De ce? Fiindca Mantuitorul care, ca Dumnezeu atoatestiutor, vedea la departare si cunostea faptele, inimile si destinele oamenilor, stiuse acest lucru, dar ii pusese la incercare sinceritatea, pentru a o face sa merite continuarea convorbirii.

I-a placut raspunsul ei. Spusese adevarul. „Bine ai zis ca nu ai barbat”, a apreciat-o El, si indata si-a pus in gand s-o uluiasca cu cateva amanunte din viata ei, amanunte care urmau nu numai sa-i starneasca la maximum interesul, dar s-o si faca sa se angajeze fara rezerve in discutie, cat dintr-o teama sfanta, ca in fata unui prooroc, cat din curiozitatea, dar mai ales din dorinta de a-si lamuri unele lucruri pe care nu le intelesese pana atunci prea bine.

Mantuitorul a continuat: „Caci cinci barbati ai avut, si acela pe care-l ai acum, nu-ti este barbat”, si a mai laudat-o o data pentru sinceritatea ei: Aceasta adevarat ai spus”. Asadar traia in concubinaj cu al saselea. De data aceasta femeia a ramas stupefiata. Nu i se mai intamplase asa ceva. Atunci a izbucnit: „Doamne, vad ca esti prooroc”. Si-a dat seama ca altfel n-ar fi avut de unde sti toate acestea. A ramas uimita fiindca ii spusese un adevar din viata ei. Si stia precis ca nu se mai intalnise cu el niciodata.
Poate ca in discutia pe care a avut-o acolo, Mantuitorul ii va fi spus si multe alte lucruri, pentru ca evanghelistul, autorul care scrie intamplarea, desigur sintetizeaza, ne da numai esenta convorbirii.

Impresionata la culme, dar pastrandu-si cumpatul, s-a gandit ca n-ar fi rau sa profite de faptul ca Dumnezeu i-a scos in cale un prooroc, si ce s-a gandit? E un lucru cu care probabil nu ma voi mai intalni niciodata.- Ia sa-i pun eu intrebarea vietii mele, aceea care ne preocupa pe toti, locuitorii Samariei, intrebarea natiunii mele, aceea care face sa fim dispretuiti de iudei si ocoliti. Aceasta trebuie sa fie un altfel de iudeu, un intelept, de vreme ce sta de vorba cu mine. Poate ma va lamuri. Daca a stiut sa-mi spuna atatea din viata mea, fara intoiala, va sti sa-mi raspunda si la aceasta. Si il intreaba: „Doamne, parintii nostri (acestia din Samaria) s-au inchinat in muntele acesta (muntele Garizimului), voi insa (cei din Iudeea) ziceti ca in Ierusalim este locul unde se cuvine a se inchina”. Spune-mi, va fi continuat ea, cum e mai bine? Care este adevarul?

Abia acum Mantuitorul i-a dat, de fapt, apa cea vie. Acum i-a dat de fapt raspunsul la cererea ei care ni s-a parut a fi, si era intr-adevar, naiva, dar pe care Mantuitorul n-a ignorat-o, ci a adus discutia pana la acest punct, in care urma sa-i dea raspunsul. Era un raspuns pentru ea? Era si pentru ea. Dar era mai ales o proclamatie, o declaratie de credinta, unul din acele momente in care Mantuitorul isi delimita invatatura Sa de cea a Vechiului Testament, dar si de cea a neamurilor. De data aceasta o delimita si fata de unii, si fata de altii.

Ceea ce i-a spus Samarinencei e ca o continuare a Predicii de pe munte. Samarineanca era doar un pretext. Intalnirea cu ea a fost un pretext pentru a spune cuvintele care urmeaza si care fac parte din esenta Evangheliei Sale. Iata de ce, aceasta anonima din Samaria a intrat in istorie. Pentru ca ea a auzit cea dintai aceste cuvinte. Si, cine stie, poate ca chiar ea le-a transmis, si de la ea le-a preluat Sf. Evanghelist Ioan. Altfel, de unde sa le fi luat? Sa le fi repetat Iisus? Sa le fi repetat insotitorilor convorbirea? Nu prea obisnuia.

Vom intelege acum mai bine de ce a intrat samarineanca in concurenta cu Alexandru Macedon si cu Cezar, pentru un loc in istoria omenirii. Si s-ar putea sa fie mai multi cei care au auzit de ea, decat cei care au auzit de Alexandru Macedon si de Cezar!

O sfanta cu numele uitat. O sfanta dintr-o concubina? Dar Maria Magdalena ce fusese? Pentru ca a tinut minte si a propovaduit cuvintele lui Iisus, pentru ca L-a recunoscut si Il va fi propovaduit ca Mesia, pentru ca a transmis una din cele mai delicate solutii pentru vremea aceea, dar si pentru alte vremuri, privitoare la importanta problemelor legate de cult, samarineanca isi merita locul in Evanghelie-si in pomenirea noastra. Ea s-a facut instrumentul unei precizari fundamentale cu privire la depasirea de catre crestinism a nationalismului ingust, a Legamantului celui vechi, ca si a altor nationalisme, ca si cel al samarinenilor de pilda, largind crestinismul pana la dimensiuni universale.

Acest lucru l-a spus Iisus acestei femei: invatatura Mea este universala. Are limitele cat limitele lumii, si centrul pretutindeni, pentru ca fiecare om e o lume, si lumea ca un individ. Se afla peste tot. E mare cat cea mai mare marime, dar incape si intr-o inima de om. Si, mai presus de toate, nu e in forme, locuri si ritualuri, decat atunci cand e in oameni, in duh si adevar. Numai atunci se poate salaslui si in forme, locuri si ritualuri, peste tot pe unde exista oameni.

Dar sa mergem chiar la cuvintele Mantuitorului. „Zis-a ei lisus: Crede-Ma, femeie, ca va veni vremea cand nu in muntele acesta, nici in Ierusalim va veti inchina Tatalui. Voi nu stiti cui va inchinati, iar noi stim cui ne inchinam, caci mantuirea este de la iudei”. Afirma, asadar, continuitatea dintre cele doua Testamente, pe care cei din Samaria, si neamurile in general o ignorau, si nu era bine.-Dar mai afirma ca ceva urma sa se schimbe si in privinta iudeilor. Daca ar fi spus unui iudeu sau in Iudeea ca va veni vremea cand locul de inchinare nu va mai fi Ierusalimul, ar fi riscat inainte de vreme moartea. Poate tocmai de aceea a facut aceasta declaratie unei samarinence, careia vestea ii va fi facut chiar placere, desi Iisus ii negase si Garizimului privilegiul de a fi loc exclusiv de inchinare. Si aceasta era o traditie care urma sa se schimbe si, pe care, de fapt, o va schimba chiar El, si chiar in momentul acela, cand zicea: „nici in muntele acesta al vostru.

Si indata, continuandu-si vorbirea, a trecut la cele ce vor fi puse in locul celor vechi: „Dar va veni vremea, si a si venit (s.n. venise chiar in acel moment, cand o decidea Mantuitorul), cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui cu duhul si cu adevarul, caci Tatal astfel de inchinatori cauta”. Si ca s-o incredinteze ca nu poate fi decat asa, i-a dat in continuare o definitie a lui Dumnezeu, una din cele mai posibile, dar care se potrivea de minune contextului convorbirii: „Dumnezeu este duh, si cei ce se inchina Lui, se cuvine sa se inchine cu duhul si cu adevarul”.

Ceea ce urmeaza ne descopera o samarineanca isteata si credincioasa. E drept ca amesteca credinta iudeilor cu cea a samarinenilor, dar asa era credinta lor. Ei se considerau si erau de fapt iudei numai ca, din pricina amestecului cu asiro-babilonienii, adoptasera cateva- obiceiuri care devenisera traditii proprii, deosebite de ale iudeilor.

Femeia nu s-a multumit cu raspunsul lui Iisus, desi era clar ca era de acord cu El. Ii mai trebuia insa o verificare. Si nu s-a sfiit sa i-o ceara. Va fi zis: Ceea ce spui Tu e foarte interesant si m-as bucura sa vina acele vremuri de care vorbesti, si care sa ne scape si pe noi de blamul si blestemul iudeilor. Dar cum dovedesti ca va fi asa? Numai unul singur ar putea da marturie valabila despre acestea: Mesia!

Ce multe lucruri stia femeia aceasta! Si avea o judecata dreapta. Avea un criteriu precis cu privire la schimbarile asteptate. Ceea ce spui Tu, va fi spus ea, are nevoie de o confirmare, si nu poate nimeni s-o dea, decat Acela pe care Il asteptam toti. „Stiu ca are sa vie Mesia, adica Hristos, si cand va veni Acela, ne va spune toate”.

Avea dreptate. Lui lisus ii va fi placut replica si i-a admis obiectia. Numai Mesia avea aceasta autoritate, de a pune credinta si practicarea ei pe alte baze. Asa se stia dintotdeauna. De aceea si era asteptat cu atata infrigurare. Si atunci Mantuitorul i-a oferit cel din urma argument, exact in sensul asteptarilor ei: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine”.

Trebuie sa ne imaginam ca femeia va fi fost surprinsa de o asemenea declaratie, dupa ce o uimise si faptul ca strainul ii cunostea trecutul, si fusese apoi supusa, intr-un crescendo intensiv, unei convorbiri neobisnuite. Incheierea era de-a dreptul uluitoare!

N-a mai putut face altceva, decat sa fuga in sat si sa-i anunte pe locuitorii satului despre cele intamplate. Sfantul Evanghelist Ioan povesteste simplu, in cateva cuvinte: „Femeia s-a dus in cetate si le-a zis oamenilor: Veniti de vedeti un om care mi-a spus toate cate am facut”. Ca sa ne arate cat era de emotionata, Sfantul Ioan noteaza un amanunt, pe langa acela ca cel mai mult a impresionat-o faptul „ca ii spusese ei toate cate a facut”, anume ca „si-a lasat vasul de apa acolo”. Uitase pentru ce venise. N-o mai interesa. Altceva o interesa acum.

Trebuie sa ne-o imaginam alergand si vorbind, strigand in dreapta si in stanga si chemandu-i pe toti sa mearga sa vada ceea ce a vazut ea: „Veniti de vedeti!” Dar a mai adaugat ceva. Parca nu cu toata convingerea, ci cu oarecare teama, ca sa nu fie luata drept o exaltata, si sa n-o asculte nimeni. Zicea: „Nu cumva e Acesta Hristosul?”

A procedat bine. Spusele ei i-au impresionat pe sateni, pentru ca si-au parasit casele si au venit la fantana sa-L vada pe omul cel minunat. Sfantul Evanghelist Ioan povesteste ca, dupa cea au stat de vorba cu El, L-au invitat sa mearga cu dansii in Sihar si ca Mantuitorul a ramas cu ei doua zile. Si sa nu uitam: era impotriva traditiei iudaice, care interzicea lucrul acesta cu strasnicie. Venise insa Cel care avea dreptul sa dispuna o indreptare! (intreg episodul, la Ioan 4, 5-42).

Mantuitorul a facut cu Samarineanca, am putea spune, o prima catehizare crestina. A invatat-o despre Dumnezeu. Dupa ce i-a spus ca se cade sa ne inchinam lui Dumnezeu in duh si in adevar, i-a precizat: „pentru ca duh este Dumnezeu”. Deci nu este material, cu chip si dimensiuni omenesti, cu trebuinta de a manca si a bea. Era un fel de a-i spune ca venise momentul cand, ceea ce fusese dat celor vechi sa stie, potrivit mentalitatii lor, si care dusese la cultul exprimat prin jertfe materiale, acum trebuia depasit. Trebuia trecut la o treapta superioara de intelegere a lui Dumnezeu, si a inchinarii ce I se cuvine: in duh si in adevar, nu prin forme si jertfe care ar fi fost inchinare prin acelea.

Important devenea acum, exact ceea ce era inainte secundar si total neglijat, adica inima, starea sufleteasca, dreptatea si adevarul, care intovaraseau ritualurile, rugaciunea si jertfa. O adevarata revolutie spirituala. Nu e de mirare ca cei obisnuiti cu cele vechi, nu le-au putut cu nici un chip primi pe cele noi. N-au putut intelege aceasta radicala schimbare a unor mentalitati si traditii vechi de secole. De altfel, tocmai incercarea de schimbare a acestora, L-a costat pe Iisus viata. Cu nimic nu e lupta mai grea decat cu traditiile, intrate in constiinta poporului, chiar si cand acestea ajung sa fie absurde si sa-si piarda sensurile originare. Numai prin jertfe, vechiul poate fi biruit de nou, irationalul de rational.

I-a mai spus Samarinencei ca Dumnezeu e pretutindeni, nu numai la Ierusalim sau pe muntele Garizimului si, fiind pretutindeni, vede si stie tot. I-a mai spus ca Dumnezeu, fiind duh, este nemuritor. A invatat-o apoi cum trebuie sa fie legaturile dintre oameni si Dumnezeu, si i-a spus ca acestea trebuie sa fie prin rugaciune, iar rugaciunea trebuie sa fie in duh si in adevar. Va fi inteles Samarineanca acest „in duh si in adevar?”

Se poate sa fi inteles, chiar daca, intreaba, i-ar fi fost greu sa explice cum vine asta. Sintagma e atat de profunda, si de o concentrare ca de stea redusa la dimensiunile unei mingi, dar cu greutatea stelei. Si noi o intelegem, dar cred ca putini am putea s-o spunem prin cuvinte mai adecvate, printr-o parafraza care sa nu-i tradeze esenta. E si aceasta o dovada ca sintagma nu putea fi inventata nici de Samarineanca, nici de naratorul evanghelist. Ei ar fi explicat-o. Auzind-o insa de la Iisus, au redat-o asa cum au auzit-o, fara s-o mai dezvolte, fara sa incerce s-o explice. Sfantul Ioan se opreste brusc, dupa ce o insemneaza (Ioan, 4, 24).

Ceea ce nu inseamna ca nu se poate totusi explica si ca nu stim despre ce este vorba. Remarca noastra este numai cu privire la capacitatea autorului ei de a concentra in doua cuvinte ceea ce necesita o carte pentru a fi explicat.

Despre aceasta ne-am putea convinge usor, daca am sta de vorba doi cate doi, sau mai multi laolalta, si ne-am pune intrebarea: „Ce inseamna inchinare in duh si in adevar?” Cred ca n-ar fi prea usor sa raspundem dintr-o data, desi in gandul nostru ni se pare ca toti stim despre ce e vorba. Cand ajungem insa sa trebuiasca sa ne exprimam in cuvinte, e ceva mai greu.

Si nu m-am oprit la aceasta intamplator. Am constatat din nenumarate discutii ca pot iesi de aici foarte multe confuzii. Asupra catorva din aceste confuzii as vrea sa meditam impreuna. Unii zic: Trebuie sa te inchini lui Dumnezeu in duh adica fara nici o forma, fara sarbatori, fara post, fara ritual, fara preoti, fara vesminte de slujba, fara sa-ti faci cruce, de pilda, fara sa ingenunchezi, fara sa te duci la biserica. Altii zic: inchinare in duh inseamna inchinare din inima buna, inchinare din gand curat, inchinare din credinta dreapta, cu iertarea celor ce ne-au gresit, cu pocainta inimii, cu hotararea de a face bine dupa masura posibilitatilor, cu iubire fata de toata lumea, pana si fata de vrajmasi, cu rugaciune pentru altii.

Care din cele doua interpretari mentionate mai inainte talcuieste asa cum trebuie cuvantul Mantuitorului? In aparenta si una, si alta. In fapt, cei care opteaza pentru prima talcuire se ratacesc, pentru ca iau textele Sfintei Scripturi izolate, si scapa din vedere unele aspecte care se lamuresc prin alte locuri din Sfanta Scriptura si din invatatura Mantuitorului.

Mantuitorul si apostolii au mers la templu (Marcu 11, 15, 17; Ioan 7, 14, 28; Matei 21, 13; Luca 19, 41; Marcu 13, 1; E Ap. 5, 42; Ioan 2, 16); Mantuitorul a recunoscut autoritatea mai marilor

sinagogii, a invatat in templu si in sinagogi, si a recomandat celor pe care ii vindeca sa se arate preotilor (Marcu 5, 38; Luca 17, 14; Luca 4, 15; Matei 8, 4; Luca 5, 14; Marcu 1, 44), a recomandat postul (Marcu 9, 29; Luca 5, 35; Matei 17, 21), a participat la sarbatori (Ioan 7, 10; Luca 22, 8), cand a luat cuvantul in sinagoga din Nazaret, si-a pus fara indoiaja tefilinul pe umeri, adica vesmantul ritual (Luca 4, 16 s.u.), cand vindeca bolnavii folosea gesturi rituale, precum punerea mainilor (Luca 4, 40), se ruga in templu, in sinagogi si in locuri speciale (Marcu 1, 35; Luca 4, 42; 5, 16; Matei 14, 23), a folosit painea si vinul ca materii rituale (Luca 22, 19-20), a ingenuncheat la rugaciune (Luca 22, 41), iar Apocalipsa vorbeste de tamaie si de rugaciunea sfintilor (Apoc. 5, 8).

Oare cand unii refuza semnul crucii, nu stiu ca Sfantul Pavel i-a osandit pe „vrajmasii crucii lui Hristos?” (Fii. 3, 18). Numai talcuitorii care doresc sa-si mentina bisericutele lor, iesite din comuniunea cu Biserica cea „una, sfanta si soborniceasca”, deci manati de interese personale si nascute din pacat, rastalmacesc toate aceste lucruri ca sa loveasca in Biserica lui Hristos, sub pretextul ca ofera una mai buna. Pana la urma, pe cele mai multe dintre lucrarile pe care le neaga Bisericii Ortodoxe, le reintroduc si la ei sub alte forme, contrazicandu-si propriile invataturi, si inseland pe naivi de dragul de a se arata pe ei intelepti si priceputi la dispute. Ei ocolesc desigur spusele Sfantului Pavel care indeamna: „De acestea sa le aduci aminte oamenilor, si sa-i indemni inaintea Domnului sa nu intre in dispute, caci nu-s de nici un folos si numai smintesc pe ascultatori” (Iisus Tim. 2, 14-22).

Unii ca acestia, „au numai chipul cucerniciei, iar puterea ei o tagaduiesc. De acestia fereste-te” (Iisus Tim. 3, 5). Nu recunosc preotii, dar isi fac pastori; nu recunosc bisericile, dar isi fac „case de rugaciuni”, exact cum sunt si bisericile; nu recunosc vesmintele, dar au inventat altele; nu recunosc slujbele traditionale, dar au compus altele cu un ritual similar. Cu acestea intr-adevar pot insela numai pe cei slabi de minte si dovedesc ca nu duhul adevarului ii indrumeaza ci duhul celalalt, al mandriei, al slavei desarte, si al dorintei de stapanire. Unora ca acestora li se potriveste cuvantul: „Se apropie de Mine cu buzele lor, si ma cinstesc cu limba, iar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 8). Cei mai multi sunt cuprinsi doar de viclenie, iar cei care au ravna cu adevarat, „nu au pricepere” (Rom. 10, 2).
Talcul adevarat al cuvintelor „inchinare in duh si in adeavr”

consta in aceea ca toate formele exterioare capata valoare, numai cand sunt umplute cu inima buna, iubire, generozitate, jertfa pentru altul, schimbare interioara, dorinta de transformare in bine, renuntarea la judecarea aproapelui, renuntarea la disputele desarte, smerenie, ramanere in Biserica lui Hristos cea zidita pe temelia apostolilor si continuata pana azi prin succesiune apostolica, in Biserica noastra ortodoxa. In Vechiul Testament fariseii erau cei care strigau in pietele publice „ca ei sunt altfel”. Asa fac astazi si sectantii nostri. Parca ar fi rupti din pilda Vamesului si a Fariseului!

Ei inventeaza alte forme numai spre a se deosebi, punand accentul tocmai pe formele inventate de ei, in loc sa-l puna pe duh si adevar. Noi avem formele noastre traditionale, nu.de noi inventate, care vin de la Mantuitorul si de la Apostoli, si au trecut ca atare prin 2000 de ani de experienta. Noi credem ca „a fi in duh Si adevar”, se poate numai in aceste forme traditionale, biblice, atestate si garantate de experienta bimilenara a Bisericii ortodoxe. Evident, aceste forme nu lucreaza si nu mantuiesc prin ele insele, dar nici fara ele nu ne putem mantui, pentru ca prin ele ne exprimam credinta si inchinarea in duh si adevar.

„Noul Asezamant nu este al buchei, ci al duhului, pentru ca buchea ucide, iar duhul da viata” (Iisus Cor. 3, 6). Prin „buche” se intelege forma goala, folosita fara sensul ei duhovnicesc, pentru ea insasi, ca si cum mantuirea s-ar obtine numai prin forma. Ceea ce e.ciudat, e ca razvratitii impotriva formelor traditionale ale Bisericii Ortodoxe nu renunta la forme, ci inventeaza altele, numai de dragul de a fi altfel. In cazuri de viata izolata, departe de lume si de Biserica organizata, dar numai acolo, inchinarea in duh si adevar poate capata forme speciale. Iata o parabola care ilustreaza aceasta idee:

Trei tineri scapati dintr-un naufragiu au reusit sa ajunga intr-o insula nelocuita. Vaporul s-a scufundat si ei si-au organizat viata cum au putut, avand acolo cele de trebuinta. Nu stiau nici o rugaciune. Stiau doar ca Dumnezeu este Treime, asa ca au imaginat o rugaciune simpla: „Trei voi, trei noi, miluiti-ne pe noi”.

Toata viata, pana au ajuns ca la 90 de ani, au rostit aceasta rugaciune. La o vreme, a ajuns acolo un vapor, din intamplare caci calea era greu navigabila, si pe ci era si un episcop. Vazand semne ca insula ar fi locuita, in ciuda indicatiilor hartilor ca ar fi pustie, au coborat toti de pe vapor si i-au gasit acolo pe cei trei, ninsi de ani si de asteptare.

Episcopul i-a intrebat ce rugaciuni stiu, si ei i-au raspuns: Stim o rugaciune simpla, compusa de noi, fiindca atunci cand vaporul nostru a naufragiat, nu prea eram dintre cei cu educatie religioasa. Si si-au descoperit textul rugaciunii. Episcopul le-a spus ca nu e de ajuns si ca sunt in primejdie sa-si piarda mantuirea. I-a povatuit sa invete macar rugaciunea domneasca, Tatal nostru. I-a invatat rugaciunea Tatal nostru, iar conducatorul vaporului i-a invitat sa se intoarca inapoi in tarile lor. N-au vrut. Erau prea batrani si se obisnuisera acolo pe insula.

Intr-o zi vaporul a plecat. Dar n-a apucat sa se departeze mai mult de o zi de mal, ca la un moment dat cei de pe vapor i-au vazut cu stupefactie pe cei trei batrani venind spre vapor si umbland pe apa ca pe uscat. Comandantul a oprit vaporul si episcopul i-a intrebat: „Ce-i cu voi? V-ati razgandit? Vreti sa va intoarceti inapoi in tarile voastre?” „Nu, a raspuns unul dintre ei, dar am uitat jumatate din rugaciunea ce ne-ai invatat, si ne temem sa nu ne pierdem mantuirea, asa cum ai spus Prea Sfintia Ta. Pana la jumatate merge, dar mai incolo numai merge”.

Episcopul si-a dat seama atunci ca oamenii nu mai aveau nevoie de nici o alta rugaciune, in afara de aceea pe care o stiau ei. Aceea era rugaciunea in duh si in adevar, pentru ca era adresata lui Dumnezeu din suflete curate, cu toata credinta, cu toata forta sufletului lor. Numai asa se putea explica darul ce-l capatasera, de a merge pe apa ca pe uscat. Si atunci le-a spus: „Duceti-va inapoi si ziceti-va mai departe rugaciunea voastra, si mantuiti-va in Domnul, si rugati-va si pentru noi! ”

Parabola vorbeste de la sine. Acestia se aflau in inchinare in duh si in adevar. Erau bineinteles in imprejurari speciale. Noi traim in mijlocul lumii si, asa cum avem nevoie de scoli pentru a invata, de spitale pentru a ne lecui, de imbracaminte si de fabrici de imbracaminte, de lumina si de uzini electrice, de carti si de tipografii, si inaintea lor de autori, tot asa avem nevoie si de conditii pentru a ne exprima legaturile cu Dumnezeu si comuniunea dintre noi, in sensul invataturilor lasate de Mantuitorul. Si cei trei se exprimau in felul lor, comunitar. Devenisera trei ca unul si capatasera acelasi dar. In acest sens cei trei sunt un bun exemplu si pentru noi, si parabola nu e numai pentru pustnici!

Rugaciunea in duh si in adevar se aseamana cu rugaciunea vamesului: „Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosul”, aceea care, atunci cand I se adreseaza lui Dumnezeu, nu judeca pe vecin, nu se compara, nu se indreptateste. Aceea prin care cel ce se roaga isi vede barna din ochiul sau, si nu paiul din ochiul vecinului. Este rugaciunea celui care, inainte de a merge la biserica, cum spune Mantuitorul, merge intai de se impaca cu cel caruia i-a gresit sau cu cel cu care este in suparare. Rugaciunea in duh si in adevar este rugaciunea celui care spune drept lui Dumnezeu, atunci cand sta de vorba cu El, de pilda cand zice: „Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri”. Iarta in clipa aceea pe toti cei care i-au gresit si nu tine minte raul.

Aceasta este rugaciunea in duh si adevar: rugaciunea celui care nu incearca sa se insele nici pe sine, nici pe Dumnezeu. Si acestea nu le poate sti nimeni, decat duhul omului si duhul lui Dumnezeu! De aceea este in duh si in adevar. Aceasta rugaciune a invatat-o Mantuitorul pe Samarineanca din Evanghelia de azi. Si iata, in virtutea faptului ca a stat de vorba cu Mantuitorul, a capatat gratia de a fi pomenita pana in zilele noastre. Si amintirea ei se va perpetua in vecii vecilor.

Traditia crestina ne spune ca aceasta femeie s-a pocait, ca a fost una din ucenitele Domnului si ca a propovaduit invatatura Sa pana la moarte. Nu este cu totul imposibil, de vreme ce si-a inceput propovaduirea chiar in momentul in care a plecat de la fantana, si ducandu-se in satul ei a spus: Am vazut pe Cineva care ar putea sa fie Mesia!

Iata, asadar, pentru care motive Samarineanca a intrat in istorie. Ea a ramas martora peste veacuri a unei importante invataturi, transmise fara indoiala si prin ea. invatatura nu i s-a adresat numai ei. Ea a fost pretextul. invatatura ni se adreseaza noua tuturor, si lucrul cel mai important pe care trebuie sa-l tinem minte, este tocmai aceasta invitatie a Mantuitorului de a I ne inchina in duh si in adevar. Nu e greu sa ne dam seama ca, daca suntem in legatura cu Dumnezeu in duh si in adevar, in sinceritate, in smerenie, in modestie, in generozitate, in bunatate, toate acestea lucreaza asupra sufletului nostru, dar se rasfrang si in viata aproapelui nostru, in viata societatii, in viata lumii in care traim. Fiindca, in fond, Dumnezeu aceasta vrea, ca rugandu-ne Lui in duh si in adevar, sa cream o lume care sa fie a Duhului si a adevarului.

IPS Antonie Plamadeala
Talcuri noi la texte vechi, Editura Sophia

Predica rostita in catedrala din Sibiu, la 11 mai 1985.

(crestinortodox.ro)

mai mult
Creștinătate

Noi, creștinii, ne împărtășim din același potir și cu aceeași linguriță nu pentru că nu avem acasă pahare și lingurițe de unică folosință

credinta

Împărtășirea din același potir are ca scop unificarea noastră în Hristos. Fiecare în parte se unește într-un singur Trup, devenind una. Latinescul “cuminicare” are același sens, de a fi una. Devenim una, ne unificăm, prin părtășia la Trupul și Sîngele Domnului.

Hristos se unește cu fiecare din noi, în chip tainic, prin Împărtășire, ca și noi să fim una, adică să ne unim între noi, alcătuind trupul Bisericii. Faptul că noi mîncăm și bem din același potir, din singurul potir, arată că toți sîntem o gură și o inimă.

Orice îngrețoșare sau frică, orice bănuială rea care ne face să dorim o împărtășire separată de ceilalți este străină duhului iubirii și a unității.

Noi, creștinii, ne împărtășim din același potir și cu aceeași linguriță nu pentru că nu avem acasă pahare și lingurițe de unică folosință, ci pentru că noi avem între noi aceeași dragoste și încredere pe care o are mama față de copilul său, gustînd întotdeauna din lingură înainte de a o oferi ca să vadă dacă nu e prea fierbinte.

Actul Împărtășaniei nu este unul tehnic care are ca scop asigurarea transmiterii unui conținut dintr-un vas în gurile noastre, ci este un act de taină, plin de încărcătură spirituală și unde unicitatea Potirului și unirea celor ce sorb din el este fundamentală.

Iată de ce discuțiile care vin să propună practici ciudate de împărtășire cu Trupul și Singele lui Hristos lovesc în sensul și rostul însuși al Cinei de Taină pe care însuși Hristos ne-a lăsat-o.

Potirul ne unește, nu ne separă.

Subiectul este mult mai grav decît se încearcă a fi prezentat. Este pentru prima dată în istoria de 2000 de ani a creștinismului cînd autoritățile statului fac legi în Altar.

(marturieathonita.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

VREAU SĂ VĂ ÎNTREB CEVA

ic44587

Dragii mei,

Știm cu toții pilda cu tânărul bogat din evanghelie.
S-a întristat mult și a plecat pentru că avea averi multe (Mat 19; 22).

Toți avem o reacție psihologică de felul:
– ce pildă frumoasă/ interesantă, etc
Sincer, am ajuns să urăsc genul ăsta de reacție la ORICE lucru duhovnicesc.

SAU

O reacție emoțională:
Am simțit o veselie în inimă!
Acestea sunt reacții LUMEȘTI.
Adevarata reacție duhovnicească este atunci când prin harul lui Dumnezeu ne punem în situația tânărului.

ȘI ACUM INTREBAREA:

Ce ați face dacă, acum când citiți aceste rânduri, vă apare Hristos în față și vă zice așa:
Ia o singură haină pe tine, lasă tot ce ai în casă, lasă și casa și familia, TOT ce crezi că e al tău, și VINO CU MINE?
Vi se mai pare interesant sau vesel?
Nu vă îndemn să vă gândiți bine, pt că ar fi tot ceva psihologic.
Vă îndemn să vă pregătiți duhovniceste pentru un răspuns – faptă la o asfel de posibilă chemare.
De asemenea vă îndemn să vă autoevaluați starea duhovnicească.
Fraților și surorilor, s-ar putea ca foarte  curând să fim în situația de a răspunde unei astfel de chemări! Nu ne putem imagina în ce formă vă veni chemarea, nu știm nici când, nici cum. Dar trebuie să fim în stare să recunoaștem chemarea și să dăm un răspuns.
Să ne dea Hristos puterea de a da răspunsul cel mântuitor!
Nu cel interesant sau vesel sau lumesc.
Doamne ajută!

(Cătălin Rusu)

mai mult
CreștinătatePromovate

Președintele Academiei Române, în dezacord cu măsura din starea de alertă: Accesul în biserici este capital

AcadPop1

Istoricul Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, a vorbit despre importanţa credinţei în România ieşirii din criză: „Marea masă a acestui popor nu poate trăi în afara credinţei”.

Preşedintele Academiei Române a fost miercuri invitatul emisiunii Marius Tucă Show. Istoricul Ioan-Aurel Pop a vorbit despre importanţa credinţei în România acestui moment.

„Poporul român are caracteristicile lui, ca orice popor, şi am vrut să le demonstrez celor care au puterea de a lua decizii că la noi, la români, credinţa şi biserica fac parte cumva din esenţa vieţii. Şi când spun asta mă refer la marea masă a poporului român. Fireşte că şi românii au gânditori atei, anticlericali, anticonfesionali, unii care se declară agnostici, alţii post-postmoderni. Într-o ţară liberă au loc toţi. Însă marea masă a acestui popor nu poate trăi în afara credinţei, iar la poporul acesta credinţa se manifestă prin biserică. Prin urmare am atras atenţia că închiderea bisericilor pentru timp îndelungat, zăvorârea lor, nu e de natură să ne scoată din pandemie, să ne vindece de boală şi să ne ferească de moarte. Ar fi mai bine să ne gândim şi la încrederea care trebuie să fie în sufletele acestui popor care a trecut prin multe”, a explicat Ioan-Aurel Pop la Marius Tucă Show, conform Mediafax.

Conform lui Pop, încrederea, pentru mulţi români o conferă rugăciunea, chiar rugăciunea solitară „în acest loc al Domnului” în care românul s-a simţit întotdeauna apărat, s-a simţit mai sigur, şi a făcut din biserică un fel de altar al vieţii.

„A cinstit-o, o cinsteşte şi acum. Vedeţi că în preajma noastră avem un popor care se mândreşte probabil că e cel mai ateu popor din lume, poporul ceh. Dar noi ne putem mândri cu faptul că, la cele mai recente recensăminte, suntem unul dintre cele mai credincioase popoare. Poate, pentru unii sceptici, doar la nivel declarativ. Dar la noi, biserica e o formă de a trăi viaţa şi, chiar dacă termenul formă nu ne duce neapărat cu gândul la esenţă, viaţa e formată şi din fenomene şi din esenţe, şi din conţinut, şi din aparenţă, şi prin urmare biserica e legată de sufletul nostru. Şi tocmai pentru a ieşi mai bine din această criză în care ne aflăm cred că accesul în biserici, fireşte, controlat, cu păstrarea distanţei necesare, este capital”, a spus Ioan-Aurel Pop.

(miscareaderezistenta.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Prigoana

liturghie

.. Foarte mulți creștini ortodocși vorbesc de PRIGOANĂ.

Fie preiau, fie se exprima ei înșiși … Poate fi așa!… dar noi, ortodocșii mai și dorim aceasta prigoană. Și dacă nu e,… o inventam!… uitând câte aveam de făcut și nu am făcut. Pentru că și viața creștină autentica e o mucenicie!… Ne dorim MUCENICIA, dar nu ne pregătim pentru ea!…

…Mergem la biserică ani de zile cu întârziere, nu de la începutul slujbei,… iar dacă am fost închiși 2 luni ni se pare o vecie!…
…Omorâm in 30 ani 30 milioane copii prin avort chirurgical, 70 000 000 prin avort hormonal … si ni se pare enorm de mult 1000 morți în 2 luni.
…Dacă suntem de aur,… când vom fi scuipați vom șterge scuipatul și vom străluci mai mult. Dacă suntem de chirpici și vom încerca să ștergem scuipatul,… noroi ne vom face!… (spunea în 1977 părintele Ioan Negruțiu mult chinuit în închisorile comuniste).
… să ne folosim de ceea ce a permis Dumnezeu pentru noi și să ne schimbam modul de viață. Sa nu mai avem propriul mod de viață!… ci modelul să fie cel verificat de 20 de veacuri.
… De acum, reîncepând mersul la sf. Liturghie să traim fiecare Liturghie ca PRIMA, ca ULTIMA, ca UNICA Liturghie din viața noastră!…

(Pr. Nicolae Tănase, Valea Plopului)

mai mult
CreștinătatePromovate

Slujbele religioase cu participarea credincioșilor vor putea fi oficiate în afara bisericilor începând din 15 mai

mozaic

În declarația de presă susținută marți, Președintele României, Klaus Iohannis, a vorbit despre măsurile de relaxare ce vor fi luate după suspendarea stării de urgență. El a anunțat că, după data de 15 mai, se va putea participa la slujbe religioase în aer liber în anumite condiții.

Serviciile religioase cu credincioși pot fi reluate în prima fază în curtea bisericii sau în fața bisericii – deci în exterior”, a spus președintele. „Credincioșii vor purta obligatoriu mască și vor păstra obligatoriu distanța de un metru și jumătate”.

În ultima perioadă, foarte multe persoane, inclusiv celebrități, medici și oameni de cultură, au cerut relaxarea măsurilor în privința participării la slujbe. Printre aceștia și Președintele Academiei Române, I.A. Pop, care a scris în Duminica Tomii pe Facebook: „Reintrarea românilor în biserici ar spori și eficiența luptei contra acestei teribile molime”.

Parohiile încep deja să se pregătească în acest scop. Este și cazul Bisericii Sfântul Nicolae – Socola din Iași, care a desenat în curte flori situate la 1,5 metri distanță una de cealaltă.

Sursa: basilica.ro

(doxologia.ro)

mai mult
1 2 3 41
Page 1 of 41