close

Creștinătate

Creștinătate

“STRICA-SE-VOR TOATE RÂNDUIELILE PĂMÂNTULUI”.(Sf.Scriptură)

ic252

 

– Oare Papa Francisc își dă seama de greutatea cuvintelor care le rostește ca suveran pontif?

– “Toți s-au abătut, netrebnici s-au făcut, nu este cel ce face bine, nu este până la unu”.(Psalmii).

– “Vremea este să lucreze Domnul că oamenii au stricat Legea Ta”!(Psalmii).

– “Nimic nu este nou sub soare”, spune Eclesiastul și “Deșertăciunea deșertăciunilor toate sunt deșertăciune”.(Sf.Scriptură).

– “Când veți vedea urâciunea pustiirii în locul cel Sfânt, sfârșitul este aproape”!(Sf.Scriptură).

– De mai mult timp marele prelat pontiful- papă Francisc afirmă diferite declarații în mare dezacord cu ceea ce învață Sfânta Scriptură.

– De aceea, trebuie multă atenție în lumea creștină și trebuie tras urgent un semnal de alarmă, fiindcă prăbușirea geopolitică morală și economică a Europei, vine tocmai din aceste bombe cu ceas, repetate mereu de la Vatican, iar efectul lor întârziat este islamizarea Europei și distrugerea valorilor creștine pe acest bătrân continent.

– Nu putem glumi cu Dumnezeu și Istoria Europei creștine !

– Remarcile suveranului pontif, de genul:

– Biblia este depășită de actualitate, trebuie o Biblie actualizată nouă, după lumea de astăzi!

– Adam și Eva este doar un simplu mit religios, nu au existat niciodată !

– Nu există Rai și Iad!

– Cei cu orientări nefirești, în dezacord cu familia biblică primordială (Adam și Eva), adică familia naturală bărbat și femeie, sunt tot copiii lui Dumnezeu, indiferent de păcatele lor !

– Nu-l poate percepe suveranul pontif, pe Dumnezeu ca pe un: “Moșneguț cu bagheta magică, făcând lumea din nimic ca un iluzionist”!
– Afirmație făcută la o conferință științifică despre teoria Bing-bengului.

– Toate acestea vin în totală contradicție cu Sfânta Scriptură, care zice:

– “Ce amestec are întunericul cu lumina”?

– “Cerul și pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece până nu se vor împlini toate”.(Sf.Evanghelie).

– Să hulești lucrarea Duhului Sfânt și teologia Cuvântului veșnic a lui Dumnezeu, din Referatul biblic al “CĂRȚII FACERII”, care arată cum toate s-au făcut prin Cuvântul veșnic, este o hulă fără precedent și fără egal în discursul unui slujitor al Scripturii și a lui Dumnezeu.

– Relativizarea credinței, a dogmelor, a creștinismului ca valori divine și milenare în cultura Europei creștine, este curată nebunie și bombă cu ceas, care va fi începutul unui haos dezastruos fără precedent și sfârșitul unei culturi plină de valori autentice și morale, câștigate cu sânge, inimi, jertfe și sfinți.

– Ar fi momentul să conștientizăm pericolul ce ne paște în cel mai scurt timp posibil, ținând cont de ideologiile moderne implementate forțat zi de zi, care agresează psihic întreaga societate, mai ales în rândul tinerilor.

– Tinerii și copiii, care sunt cei mai vulnerabili la nou, dar și înțeleg cel mai greu valorile autentice, păstrate și aduse cu jertfe mari, sânge, lupte, suferințe, vieți omenești până în pragul secolului XXI, moment în care umanitatea riscă să piardă cărarea dreaptă, legătura cu Dumnezeu și să abandoneze totul la lada de gunoi a Istoriei.

– Cu totul altceva înseamnă la noi acum, conceptul de nou actual, fața de termenul teologic al Scripturilor, “CER NOU ȘI PĂMÂNT NOU”, în viziunea divină a lui Dumnezeu.

– Excelență reconsiderați-vă atitudinile și exprimările teologice ca suveran pontif, să nu aruncăm singuri noi lumea creștină din întreaga Europă în haos total, anarhie, moarte morală, moarte spirituală și poate chiar reconfigurare geopolitică și culturală.

– Bolovanul nepăsării și imoralității începe să se rostogolească încet și sigur de la o Europă creștină spre una islamizată și noi singuri suntem vinovați.

– “SĂ STĂM BINE SĂ STĂM CU FRICĂ SĂ LUĂM AMINTE”!!!

Pr.Calistrat
M-rea Vlădiceni

mai mult
CreștinătatePromovate

Predică la Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor) – Arhim. Valerian Radu

cred52

Audio

Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor)

Predică la Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor) – Arhim. Valerian Radu

(doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

LECŢIA DE RELIGIE

Afis2214

Semnificaţia rituală a pelerinajului

Nu ştiu cum se face, dar chiar asta este tema de această săptămână!… Oricum, iată, o temă de actualitate în contextul datelor de 14, 26, 27 octombrie!… Dar, evident, vorbim despre pelerinaj în general şi despre implicaţiile sociale ale acestuia!…

“Gestica liturgică include şi semnificaţia pelerinajului ca preînchipuire a unirii cu Dumnezeu dincolo de experienţa finală a ultimei călătorii a omului, de fapt a călătoriei sufletului său spre Lumină. De la simplul gest ritualic al ocolirii bisericii pe parcursul actului liturgic al prohodirii lui Iisus în timpul săptămânii Patimilor, act care se multiplică identic ca într-un fractal în spaţiul hilbertian în toate bisericile, într-o manieră holistică, integratoare, şi până la semnificaţia marilor pelerinaje (către Ierusalim, Roma, Athos, Lourdes, Fatima, Mont Saint-Michel sau Santiago de Compostella) toate acestea fac parte din iconomia gesticii liturgice; până şi tămâierea (cădirea) prin sanctuar este în sine anticiparea marelui pelerinaj, pregătirea pentru pelerinajul final, în sensul lui Paul Barbăneagră” (Subsemnatul în teza mea de doctorat, ÎNCERCĂRI DE HERMENEUTICĂ ANTROPOLOGICĂ ASUPRA RITUALURILOR RELIGIOS-CREŞTINE, Editura EIKON, 2014, p.115)

Ceea ce se întâmplă astăzi cu pelerinajul de la Iaşi, de la Sfânta Parascheva este numai pierderea oricărui act de conştienţă asupra dimensiunii sacralităţii acestui ritual, dar văzut şi ca fenomen cultural, ca dimensiune antropologică românească!… Pelerinajul de la Iaşi trece dincolo de religios, el era ceva ce ţinea de seva identitar ontologică românească!… Managementul acestei nefaste perioade şi lipsa de comunicare între Biserică şi Stat a dus la alegerea celei mai proaste soluţii în manifestarea firească a unui act normal!… Puteau fi găsite multe alte soluţii care ar fi permis şi respectarea normelor stricte de protecţie şi distanţare pentru evitarea contaminării cu nefericitul virus. Un alt virus este mai periculos în societatea globală; lipsa de comunicare duce la aberaţii comunitare şi la reacţii sociale cu efect de lungă durată!… S-a marcat, aşadar, un precedent foarte periculos prin anularea pelerinajului!… Căci da, de anularea pelerinajului este vorba, de vreme ce românii din alte părţi ale ţării sunt văduviţi de dreptul la liberă trecere, cu argumente puerile sanitare!… Aici este ceva care depăşeşte sfera gândirii inteligente şi frizează absurdul antropologic!…

(Bogdan Costin Georgescu)

mai mult
CreștinătatePromovate

Pescuirea minunata

PrG

Predica la Duminica a XVIII-a dupa Rusalii

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos,

Vom asculta mai intai cuvantul (dumnezeiasca Evanghelie de astazi) si apoi taina, deoarece cuvantul talcuieste, explica taina. De aceea in dumnezeiasca Liturghie, in partea intai este Evanghelia, deci cuvantul, si in partea a doua, taina Euharistiei; atunci, dupa ce preotul rosteste cuvintele Mantuitorului: “Luati, mancati, acesta este trupul Meu! Beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu, al legii celei noi, care pentru voi si pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor” (si adauga Mantuitorul: “Aceasta sa o faceti intru pomenirea Mea”) si se canta: “Pre Tine Te laudam, pre Tine Te binecuvantam”, preotul, in numele lui Hristos, cu Hristos in Duhul Sfant, se roaga: “Inca aducem Tie aceasta jertfa duhovniceasca si fara de sange. Te chemam, Te rugam, cu umilinta la Tine cadem. Trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste daruri ce sunt puse inainte!” Peste noi – adica peste toti; si peste daruri, adica cele pe care le-au adus credinciosii crestini: painea si vinul, ce sunt puse inainte. “Si fa, adica, painea aceasta, cinstit Trupul Hristosului Tau, iar ce este in potirul acesta, cinstit Sangele Hristosului Tau, prefacandu-le cu Duhul Tau cel Sfant.” Si painea si vinul – se dezvaluie din adanc – devin, se prefac tainic in Mielul jertfit de la intemeierea lumii, in Trup si Sange dumnezeiesc, in Acela prin Care toate s-au facut.

 

Aceasta este taina: Trimite Duhul Tau cel Sfant, nu numai peste daruri, ci si peste noi. Cugetam candva la cuvintele psalmistului: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu, facerea mainilor Lui – adica omul (caci “Mainile Tale m-au facut si m-au zidit”) – o vesteste taria”. Vesteste omul taria si slava lui Dumnezeu? Trimite peste noi si peste aceste daruri Duhul Tau cel Sfant, ca sa intelegem taina aceasta, si anume: ca noi suntem chip al lui Dumnezeu, si ca noi vestim cel putin cum Il vestesc cerurile! Daca nu e asa, asa trebuie sa fie. Cuvantul vesteste, talcuieste taina.

Acum sa auzim cuvantul, care ne va dezvalui si astazi, ca totdeauna, taina Evangheliei. Iata cuvantul randuit de dumnezeiestii Parinti pentru aceasta duminica:

“Pe cand multimea Il imbulzea, ca sa asculte cuvantul lui Dumnezeu, si El sedea langa lacul Ghenizaret, a vazut doua corabii oprite langa tarm, iar pescarii, coborand din ele, spalau mrejele. Si urcandu-Se intr-una din corabii care era a lui Simon, l-a rugat s-o departeze putin de la uscat. Si, sezand in corabie, invata, din ea, multimile. Iar cand a incetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mana la adanc si lasati in jos mrejele voastre, ca sa pescuiti. Raspunzand, Simon a zis: Invatatorule, toata noaptea ne-am trudit si nimic nu am prins, dar, dupa cuvantul Tau, voi arunca mrejele. Si facand ei aceasta, au prins multime mare de peste, ca li se rupeau mrejele. Si au facut semn celor care erau in cealalta corabie, sa vina sa le ajute. Si au venit si au umplut amandoua corabiile, incat erau gata sa se afunde. Iar Simon Petru (acum e numit deplin: Simon Petru), vazand aceasta, a cazut la genunchii lui Iisus, zicand: Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos. Caci spaima il cuprinsese pe el si pe toti cei ce erau cu el, pentru pescuitul pestilor pe care ii prinsesera. Tot asa si pe Iacov si pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau impreuna cu Simon. Si a zis Iisus catre Simon: Nu te teme; de acum inainte vei fi pescar de oameni. Si tragand corabiile la tarm, au lasat totul si au mers dupa El” (Luca 5, 1-11).

Preaiubitilor! Cu auzul inimii sa primiti bucurie si veselie, cum a zis David: “Auzului meu vei da bucurie si veselie”. Faca Domnul asa sa simtim acest cuvant al Evangheliei.

Era dimineata in ziua aceea cand Mantuitorul Si-a chemat ucenicii pentru cuvantul hotarator. Ucenicii – Simon impreuna cu Andrei, fratele lui, si Iacob cu Ioan – Il urmasera pe Iisus inca de pe malul Iordanului. Ei fusesera ucenicii lui Ioan Botezatorul si, dupa ce S-a botezat Mantuitorul, Ioan le-a aratat lor – lui Andrei, Simon, Iacov, Ioan, Filip si Natanael – pe Iisus, zicandu-le: “Iata Mielul, Cel care ridica pacatele lumii”. Si au trecut atunci (mereu folosesc cuvantul trecere – in ebraica – Paste), Simon cu Andrei, Iacov cu Ioan, Filip cu Natanael, de la Ioan la Iisus. Au trecut pascal, pentru ca au trecut la Iisus, Care e Pastele.

Si au mers impreuna, precum stim, la Cana Galileii, unde Iisus a prefacut apa in vin; vinul care se preface in Sangele Lui. Si au mers mai departe, mai la nord, catre Marea Galileii (sau Lacul Ghenizaret), acolo unde Iisus, in Capernaum, a primit sa-I fie randuita o incapere, o locuinta pentru misiune, pentru slujire.

Iar ucenicii acestia, sase la numar, isi continuau indeletnicirea lor de pescari, dar luand invatatura, urmandu-L pe Iisus. Si mai ales in noaptea aceea s-a randuit pregatirea lor, cand ei, in slujirea, in munca lor de pescari, s-au trudit o noapte intreaga si n-au prins nimic. S-au trudit noaptea, cand, dupa priceperea si mestesugul pescaresc, se prind aceste fapturi – ca ofranda omului – pestii, despre care se spune ca nu au glas. Si nu au glas, intr-adevar; cand cad in undita, se zbat, dar nu striga, nu plang. Fara glas, asemenea mielului si oitei, care nu striga impotriva celor ce o tund. E o vorba in popor: “Tiparii se pescuiesc pe intuneric”. Uneori vorba aceasta se potriveste ca o manusa unor asa-numiti misionari evanghelisti, care pescuiesc in intuneric si momesc sufletele ramase in intuneric, adica lipsite de Evanghelia Fiului lui Dumnezeu.

Noaptea aceea intreaga a fost noapte de truda. Dar ce taina mare are noaptea, iubitilor! E o zicala, o stiti mai bine: noaptea e pentru sfat. Ce fel de sfat? Din adanc, de la Duhul Sfant; caci intre darurile Lui e si sfatul, cum citim la proorocul Isaia: “A odihnit peste el (peste orice suflet dupa chipul lui Dumnezeu) duhul intelepciunii, duhul intelegerii, al sfatului, al tariei, al credintei, al cunostintei, al temerii de Dumnezeu”.

In noaptea aceea au lucrat adanc in lupta lor. Noaptea, intocmai ca in zilele creatiei. De atatea ori am marturisit – dupa Scriptura, nu de la noi, Doamne: zilele creatiei nu incep cu dimineata, ci cu seara. A fost o seara, o dimineata – ziua intai; o seara, o dimineata – ziua a doua; o seara, o dimineata – ziua a treia. Si in fiecare dimineata a creatiei era rodul, aparea un nou regn: al apelor si mineralelor, al scanteierilor din pietre stralucitoare; apoi al verdetei, florilor, holdelor; apoi al pestilor din adanc, al vietuitoarelor care se misca si al pasarilor vazduhului. Apoi omul. Vedeti? De la seara la dimineata, de la intuneric spre lumina.

Noaptea au trudit Simon si Andrei, fratele lui, cu Iacov si cu Ioan; si a fost sa nu prinda nimic. Ei, mesteri, cu toata tehnica, stiinta lor, priceperea, experienta lor mai ales, care e mai adanca decat rationamentul, stiinta noastra. Experienta e din viul vietii, si cu toata fiinta mea, si cu mintea si cu inima – si cu gandire si cu simtire; cu viata.

Asa s-au trudit in noaptea aceea. Nu s-a trudit, nu s-a chinuit o noapte intreaga si Sfantul Antonie cel Mare? S-a luptat cu demonii si a strigat, si de-abia in zori, in faptul diminetii, i s-a aratat Mantuitorul. Si a intrebat, si a strigat nevoitorul: “Doamne! Unde ai fost, Doamne? N-ai vazut Tu sudorile si chinurile mele in lupta cu demonii din mine?” “Aici eram, cu tine. Priveam, te vedeam, si lauda aduceau suferintele tale pentru Mine. Ma bucuram”.

Si, intr-adevar, in zori,dupa acea truda a lor, Mantuitorul S-a aratat la tarm. Noi sa nu nesocotim truda lor. Gandeasca-se fiecare: muncesti, muncesti, uneori o vara intreaga si peste rodul tau cade piatra. Munceste unul la slujba lui, sa faureasca ceva, si nu reuseste, sau de munca lui se alege praful. Si parca intra atunci intr-un fel de neliniste si deznadejde. Doamne! Parca-i parasit intr-o singuratate totala. Dar tocmai atunci, cand ajungi la constiinta acestei parasiri, atunci vine Dumnezeu, atunci apare Iisus la tarmul existentei tale.

Si le-a aparut; si Il cunosteau, vedeti? Ca dovada, S-a suit in barca lui Simon. Precizez lucrul acesta pentru ca unii talcuiesc ca si cum atunci ar fi aparut Iisus prima oara in fata lor. Nu. A intrat in corabia lui Simon, pe care il stia de la tarmul Iordanului. Si l-a rugat: “Departeaz-o putin de la tarm” Departeaz-o – totdeauna, si in spatiu, si in timp, asa se deschide ceea ce se numeste perspectiva, nu? Cand iei distanta. Si in istorie, intelegi mai bine evenimentele, luand distanta. Altfel se oglindesc, se reflecteaza in constiinta, in raport cu desfasurarea istoriei, care e calauzita de descoperirea dumnezeiasca.

Si, luand distanta Mantuitorul, si avand in fata – in spatiu – multimea, le-a grait Evanghelia. Stim si din predica de pe munte ce le-a grait Iisus: “Pocaiti-va! A venit imparatia lui Dumnezeu”. In El, in Hristos, era sosita imparatia. Adica lumea in care imparat este Dumnezeu: in inima mea, a fiecaruia, in care El este Soarele Dreptatii, cum zice o rugaciune a diminetii, pe care preotul o citeste in timpul celor doisprezece psalmi: “Lumineaza Doamne in inima mea, Tu, Soarele Dreptatii”. Asa vorbea Iisus, Soarele Dreptatii, si, incheind pentru acea zi din Evanghelia Sa, ii spune lui Simon: “Mana corabia la adanc si aruncati mrejele”.

Intai a vorbit si apoi a poruncit actul, adica: taina, caci se va petrece taina. Cuvantul si taina: “Mana la adanc!”. Cuvantul e negrait de generos, caci numai in adanc daca vei ajunge, ai sa intelegi propria-ti taina. Altfel ramai la suprafata. Ramai – iertati-mi cuvantul, dar e al Scripturii – la nivelul pielii. Omul, dupa savarsirea pacatului dintai a fost imbracat in haine de piele. La inceput au fost frunze de smochin, care erau usor mai transparente, apoi haine de piele. Ramai la nivelul pielii si atata simti, atata vezi.

”Mana la adanc…” Petru, deodata, s-a oprit, abia retinandu-se: “Doamne, toata noaptea ne-am trudit; si n-am prins nimic”. Erau doua elemente implicate: nu numai ca o noapte intreaga s-au trudit; dar era implicata si tehnica lor; Doamne, noi am pescuit atunci cand se prind pestii, cu priceperea si experienta noastra, atunci am savarsit, ne-am facut meseria, si nu un ceas, doua, cat vrei Tu acum, ci o noapte intreaga! Si totusi Simon asculta, chiar impotriva legii firii, ca sa zicem asa! “La cuvantul Tau, zice, voi arunca mreaja!” Si au aruncat mrejile si au prins multime de peste, incat corabia s-a umplut (a lui Simon si a lui Andrei) si au facut semn celorlalti doi, Iacob si Ioan, fiii lui Zevedeu, tot la fel pescari. Ei alcatuiau un fel de ceata, o breasla, ca pe urma sa alcatuiasca o apostolie a lor. S-au apropiat si ei cu corabia si din mrejele lor au umplut si cealalta corabie, incat erau gata sa se scfunde. Si totusi, atatia fiind, pluteau (tot deasupra lumii, dar din adanc). Si atunci Petru rosteste acel cuvant (Petru care era cu Mantuitorul in corabia ce se umpluse de pesti): “Iesi de la mine Doamne, iesi de la mine, ca om pacatos sunt!”

Iubitilor, retineti, rogu-va, acest moment pentru ca el ne dezvaluie o taina de inceputuri a omului: “Iesi de la mine Doamne, ca om pacatos sunt!”. Pentru ca Petru a savarsit un act originar din taina omului (“Iesi de la mine Doamne ca sunt om pacatos!”). Cercetatorii istoriei religiilor descopera ca, de la inceput, omul (intr-un timp care era atat de aproape de momentul cand Dumnezeu L-a zidit pe om si a suflat chipul Lui divin in el), dupa ce a cazut si a avut constiinta caderii, nu a fost parasit de Dumnezeu. Dumnezeu nu-l paraseste pe om, ci il cheama din nou, il cauta si il cheama cum l-a cautat pe Adam cand, dupa cadere, s-a ascuns dupa pomii gradinii, in lume: “Adame, unde esti?” – a strigat; si Adam a raspuns: “Doamne, m-am vazut gol, mi-a fost rusine si teama si m-am ascuns”.

Omul, retineti, in fata lui Dumnezeu, dupa cadere a fost cuprins de spaima pacatului, de constiinta acestui zid care il desparte de Dumnezeu. Si acest zid a fost inlaturat de Hristos cel inviat, Care, prin usile incuiate, a venit la ucenicii Sai. Caci nu exista zid pentru har. Nu exista moarte pentru har. Si mort de ai fi, asa cum te face pacatul, harul lui Dumnezeu te poate invia. De altfel asa vor invia la sfarsitul veacurilor toti. “Va veni vremea cand toti cei din morminte vor iesi, zice Scriptura, cei ce au facut cele bune pentru invierea vietii, cei ce au facut rele, pentru invierea judecatii (pentru osanda )”. Nimic nu sta in calea harului, pentru ca ceea ce suntem noi este faptura, rod al harului. Iar harul este din eternitatea lui Dumnezeu si puterea Lui infinita.

“Iesi de la mine Doamne! Om pacatos sunt” . Petru rostea ceea ce au rostit oamenii dintru inceputuri, atunci cand harul lui Dumnezeu scanteia, si a scanteiat mereu, si in Vechiul Testament. Si asa au constatat cercetatorii: indeosebi in fata lui Dumnezeu se petrece acelasi fapt. Aici e taina prezentei si marturiei lui Dumnezeu, a existentei adevarului dumnezeiesc, pe care nici o stiinta a lumii nu a putut sa o descifreze. In fata lui Dumnezeu omul traieste ceea ce se numeste mysterium tremendum – adica tainicul acesta cutremurator, taina care ne cutremura. Aceasta au simtit-o toti, din inceputurile lumii, dupa cadere, ca un cutremur al sufletului si ca o iluminare tainica, din adanc. Se imbina deci spaima, cutremurul, cu iluminarea, cu lumina din adanc, de dincolo de lume, de intunericul pacatului.

Cum zicem noi, iubitilor, cand iesim cu Sfanta Impartasanie? – “Cu frica lui Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste apropiati-va!” . Cu frica lui Dumnezeu – cutremurati – dar si cu credinta si cu dragoste. Aici, retineti, se dezvaluie prezenta lui Dumnezeu: in spaima si cutremur, dar si in credinta si dragoste. Cum spun Parintii, totul se petrece intre teama si speranta.

Deodata Sfantul Petru isi dezvaluie starea, pe care o recunostea – starea de pacat, de despartire de Dumnezeu –, si care, in fata sfinteniei lui Dumnezeu, in fata lui Hristos, il face sa se inspaimante. Pentru ca starea de pacat, pe de o parte te inspaimanta, te arunca departe, te face sa te ascunzi de rusine. Nu te copleseste rusinea cand te simti pacatos, in orice fel de pacat, trupesc sau sufletesc (de pofte ale trupului, de manie, de orgoliu)? Nu mai stii cum sa te acoperi.

“Iesi de la mine, Doamne!” … Pe de o parte prezenta lui Dumnezeu parca te sileste sa fugi, sa te retragi, sa te ascunzi. Iti doresti parca sa te inghita pamantul. Dar, totodata, este si atractie, vedeti? Asa se misca. Rugati-va, cercetati, cugetati, voi toti cei care vreti sa stiti, sa intelegeti ce inseamna taina intalnirii lui Dumnezeu, in starea noastra, nu a sfintilor.

“Om pacatos sunt” , a spus Petru si s-a dat la o parte, in spaima care-l inunda in fata Dumnezeirii. Asa se simte harul Dumnezeirii: iti vezi deodata starea de cadere, de pacatosenie, de prostie, de nesimtire; mai ales de nesimtire. Cand stau in fata cuvantului Evangheliei, sau in biserica, sau la auzul unui cuvant, sau in fata unei jertfiri, iar eu nu simt nimic, stau asa – iertati-mi cuvantul – gura casca, e semn ca sufletul meu e mort, e in nesimtire.

Petru n-a fost in nesimtire; in el s-a trezit atunci taina tainelor. Si a vazut starea lui de pacatos in fata sfinteniei lui Hristos; s-a descoperit in el icoana din vesnicie a Fiului lui Dumnezeu, dupa al Carui chip am fost ziditi.

“Doamne, iesi de la mine!…” . Dar Iisus (urmeaza partea a doua a momentului sacru), a iesit Iisus din corabie? Corabia e Biserica; in corabie suntem toti; pacatosi suntem toti. Parca toti strigam acum cu Petru: “Iesi de la mine, Doamne, sunt om pacatos!” . Dar Iisus n-a iesit din corabie. Dimpotriva, i-a spus: “Nu te teme!” . In Evanghelie teama e izgonita. In Vechiul Testament, cand s-a dat Legea, pe Sinai, au fost cutremure si fulgere, si toti de la poalele muntelui au fugit (Legea care osandeste, Legea care pune in lumina pacatul). Acum coborase Datatorul Legii, Cel care S-a facut pacat pentru noi, ca pe cei de sub lege sa-i rascumpere.

“Nu te teme!” . Iubitilor, Sfantul apostol si evanghelist Ioan spune ca dragostea izgoneste frica. Daca cei din Vechiul Testament spuneau: “Inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu” , Sfantul Ioan spune inspirat: “Iubirea izgoneste frica”. Si care iubire a izgonit frica? Pai in fata lui Petru era insasi Iubirea, era intruparea Iubirii. Si atunci, Iubirea i-a spus lui Petru: “Nu te teme!” Eu am venit sa izgonesc frica.

Da, inceputul intelepciunii e temerea, frica; dar intelepciunea are doua capete, sa nu uitam: incepe prin frica si sfarseste in dragoste, in iubire. Acum era Iubirea, Care Se arata: “Nu te teme! De acum vei fi pescar de oameni”. Din alegerea aceasta a pescarilor, ca apostoli, s-a dezvaluit taina ca ei sa fie pescari de oameni, pentru ca ei sunt cei care scot din adanc ( Hristos i-a poruncit lui Petru: “Mana la adanc!” ). Din adanc au scos acum vietuitoare fara glas, fara zgomot (de atatea ori spunem: Zgomotul face putin bine, iar binele putin zgomot). Si i-a facut pe ei pescari de oameni, dar sondand in adanc, adancul inalt, iubitilor. Asa le-a poruncit lui Simon, lui Andrei, lui Iacov si lui Ioan, iar ei au lasat totul si au mers dupa Dansul.

Da, le-a poruncit, si deodata s-a petrecut acest fapt la care, iarasi, rogu-va sa fim cu luare aminte. Cuvantul Lui, cuvantul de chemare al Lui, pescarii l-au inteles. Adancul la care-i chemase Iisus, adancul pentru pescuire a trezit adancul din ei. Si adanc pe adanc cheama. “Dumnezeu a pus in vistierii adancurile” oamenilor, spune psalmistul. L-au recunoscut, din adanc, pe El, pe Hristos. Dar cum? Retineti si aceasta: in Evanghelie s-a observat ca, la evrei, inteleptii nu alergau ei dupa ucenici. Nu aveau credit. Ucenicii ii cautau pe cei mai intelepti. Hristos e unicul Care cheama: “Veniti dupa Mine! Va voi face pescari de oameni.”. In acest cuvant al Lui se descopera unicitatea Lui; se descopera slujirea Lui divina, a Celui trimis de Tatal; se descopera dumnezeirea Lui, se descopera mesianitatea Lui in acest cuvant: “Veniti dupa Mine!” .

Ca aceste cuvinte au fost spuse in lume si de dictatori sau de alte forte, este posibil, dar stim ce a urmat tuturor poruncilor lor. E unic cuvantul “Veniti dupa Mine” pe care Hristos il rosteste in constiinta misiunii Lui, de Mantuitor al lumii. Mai adanc: de Urzitor al lumii, pentru ca toti suntem urziti de Fiul in Duhul Sfant, din porunca Tatalui de a fi chip dupa chipul lui Dumnezeu. El, Urzitorul lumii e acum in fata lui Petru (a lui Simon ) si a lui Andrei, a lui Iacov si a lui Ioan. Si au simtit adanc; s-a trezit adancul din ei.

Iar ultima adancime din noi ce reprezinta, ce ne descopera? – Ultima adancime din noi descopera chipul lui Hristos. Ultima adancime a sufletului meu poarta pecetea chipului Tau, Doamne! Starea aceasta o putem traduce prin iubire, cautare, dor, dar, mai adanc, e chipul Cuiva. De aici a luat nastere icoana, fiindca simti fiintial nevoia sa contempli chipul Cuiva. E pecetea Cuiva in mine. Si cand scanteiaza acest gand, deodata se trezeste in tine o raspundere negraita: Doamne, ce raspundere am pentru acest chip care e in mine!

Asa s-a trezit in apostoli, in urmasii lor, in sfinti, in martiri, in cuviosi, in toti dreptii, constiinta ca acolo, in adanc, e chipul Tau, Doamne. Si eu trebuie sa Te recunosc pe Tine, ca Tu sa ma recunosti pe mine. Un filosof din veacul acesta – Heidegger – zice ca “omul a fost aruncat in lume fara sa fi fost intrebat daca vrea sau nu”. Ei vezi? Te-a aruncat fara sa te intrebe. Dar de ce? – Pentru ca inainte de a fi, nu existai. Si atunci te intrebi: cum de a ajuns o minte atat de stralucitoare sa gandeasca astfel? Adica omul se vede aruncat in lume. Se vede aruncat ca intr-o parasire, ca intr-o singuratate. O singuratate absoluta, asa cum va spune si un mare biolog, laureat al premiului Nobel – Jacques Monod: “In sfarsit, omul se vede singur intr-un univers indiferent” .

Dar adauga: “Lui ii revine sa aleaga intre Imparatie si tenebre”. Dar va veni o femeie evreica, un suflet chinuit, iscoditor, pe nume Edith Stein, care-i asculta cu inteligenta ei pe filosofi (pe Husserl, Max Scheler, Heidegger), si afla de la ei ca omul e aruncat in aceasta parasire, singuratate. Ea insa simte din adanc (aici e taina adancului, ea n-a ramas la suprafata), ca, in adancul lui, omul cauta, e nelinistit. Si se intreaba: sunt aruncat, dar m-a aruncat Cineva. Inseamna ca eu trebuie sa-L caut si sa-L cunosc pe Acel Cineva Care m-a aruncat. Oricare ar fi chinul meu, nu ma poate reduce la tacere totala. Nu-mi poate interzice cautarea. Adancul din mine cere pe Acel Cineva Care m-a zidit, m-a situat aici, in lume. Eu nu-mi sunt propria cauza. Si aceasta certitudine a ei avea sa fie cuprinsa in cartea A fi finit si a fi infinit. Cine a pus in mine aceasta sete pe care inteleptul Solomon o rostise: “Ai pus in noi si gandul vesniciei”? Si in dorul acesta Edith Stein a ajuns la fundamentul existentei, al fiintei. E acel adevar de care eu iau cunostinta, si anume, ca adancul din mine cauta si doreste acest necuprins, acest infinit in care simti ca ai viata, ai setea de existenta si de infinit.

Si atunci ea s-a botezat. L-a intalnit in adancul ei pe Acela despre care spuneau filosofii ca il arunca pe om. Si a simtit (si aici cu adevarat a crezut) cum credinta pregateste stiinta. Stiinta pregateste cunoasterea. Credinta, insa, e mai adanca, pentru ca ea e adeziunea catre infinit, infinitul dumnezeiesc pe care stiinta nu-l poate cuprinde.

O, Doamne, ce taina se dezvaluie aici! Ca in orice om, de pretutindeni e chipul infinitului viu al lui Dumnezeu, al Fiului lui Dumnezeu. In tot omul, de orice religie ar fi. Aceasta evreica l-a descoperit. A devenit calugarita. Si lumea aceasta, lumea teroarei, lumea acestui veac atat de patimitor si insangerat, a rupt-o din manastire si s-a savarsit ca martira undeva intr-o camera de gazare nazista. Cum altii au sfarsit prin inchisori si prin gulaguri – in veacul acesta al intelepciunii, al intelepciunii acestei lumi.
O, iubitilor! Adancul! Sa simtim toti cum adancul din noi cheama Adancul. Si, mai curand, adancul dumnezeiesc al Fiului lui Dumnezeu coborat in lume din iubire, cheama adancul fiecaruia dintre noi.

Daca eu Te port in mine, o, Doamne, invredniceste-ma sa Te arat pe Tine! Chipul meu sa devina chip de lumina si de iubire, asemenea Tie, in lume, Doamne! Si, la masura mea, sa fiu si eu un smerit ucenic al Tau! Lasand toate, au mers pescarii de oameni dupa El. Ajuta-ne, Doamne, si noua sa mergem dupa Tine! Cu rugaciunile Maicii Tale si ale tuturor sfintilor. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

mai mult
CreștinătatePromovate

Fără comentarii: Dimitrie Cantemir despre islam

DimitrieCantemir

Din Precuvântarea la Sistemul sau întocmirea religiei Muhammedane:

„De aceea, cînd legea Domnului e făclie picioarelor noastre, care e poticnirea picioarelor, şi care obstacol poate sta înaintea mersului nostru? Precum, de pildă, dacă vreun credincios oricît de simplu va auzi numele lui Antihrist, numele lui Arie, al lui Nestorie şi numele lui Muhammed, ce altceva, rogu-vă, va vedea în ele, decît pe înşelătorul cel scîrnav, prorocul cel mincinos, sfîntul cel făţarnic, legiuitorul cel prea rău şi pierzătorul de suflete?

Tot aşa, cînd va auzi sau va citi cartea vreunei eresiarh, chiar de va fi renumit şi slăvit autorul ei, îndată va spune fără teamă: „Este un mincinos, nu vorbeşte adevărul“, cunoscînd prea bine porunca sfîntului Pavel: „Chiar înger de se va pogorî din cer şi vă va învăţa altele, care nu se potrivesc cu învăţătura Evangheliei , nicidecum nu se cuvine să-l credeţi“.

Aşadar, cînd va lua în mînă cartea Curanului şi va pricepe prin însăşi cunoaşterea lui naturală că învăţătura ei este potrivnică oricărei înţelepciuni dumnezeieşti şi omeneşti, ce altceva va afirma, rogu-vă, decît că această carte este o îngrămădire de împletituri mincinoase, o culegere de basme şi o adunătură de poveşti în cel mai înalt grad caraghioase. Înţelegînd deci rînduielile şi legile ei, îndată va zice: „Spusu-mi-au mie călcătorii de lege defăimări, însă nu sînt ca legea ta, Doamne“.

Judece, aşadar, cititorul nostru şiretenia cu adevărat perfidă, însă foarte grosolană şi proastă a legii muhammedane, adică a cărţii Curanului . Pentru că vrînd să ascundă împletiturile minciunilor sale de alte popoare, dar mai cu seamă de cele creştine, a pus asupra urmaşilor săi, ca din porunca lui Dumnezeu, o grea anatemă şi anume ca această carte a Curanului să nu fie rostită în altă limbă decît în cea arabă, nici scrisă cu alte caractere decît cu cele arabe.

Iar aceasta, pentru ca nu cumva popoarele învăţate din acea vreme, dar mai cu seamă grecii şi latinii cărora limba arabă le era necunoscută şi neobişnuită, să afle cuvintele lui deşarte şi frumuseţile lui putrede.

Însă fiecare veac îşi avea finicii săi şi n-au lipsit bărbaţii erudiţi, nici dintre creştini, nici dintre păgîni, care au învins dificultăţile cumplite şi tari ale limbii arabe şi au vădit pe şarpele ce se ascundea sub verdeaţa ei.

Voi trece sub tăcere pe Simokatta, Gheorghe Kedrenos şi alţi autori creştini, care au dezvăluit şiretenia muhammedană parţial şi superficial în scrierile lor istorice.

Voi trece sub tăcere şi pe împăratul Ioan Cantacuzino care într-o mare carte şi prin îndelungată vorbire ridiculizează şi combate cu bună evlavie şi cu înţelepciune împletiturile de minciuni şi cuvintele deşarte ale Curanului.

Voi oferi însă comentariul făcut de Porfirie, filosoful peripatetic, un elin, la Cartea lui Moise , la Sfînta Evanghelie , la Curan. Cînd păgînul mai sus amintit a citit din curiozitate cu cea mai mare atenţie aceste cărţi ale celor trei legislatori şi a cercetat stăruitor legile date de ei spre îndreptarea moravurilor omeneşti, a pronunţat pentru toate diferite sentinţe.

Mai întîi, deci, despre Legea lui Moise se povesteşte că a zis: „Legea iudaică este o lege copilărească“; despre legea creştină că este o „Lege a lucrurilor cu neputinţă“; iar despre legea muhammedană că este o „Lege porcească“.

Dar ca nu cumva cuvintele acestui filosof elin să vateme urechile cititorului evlavios, n-o să ne fie greu să tîlcuim puţin mai pe larg intenţia lui. Socotesc, deci, că rostind despre legea iudaică o sentinţă atît de inferioară, el s-a referit la anumite rînduieli şi ceremonii ale legii care, judecate numai din punct de vedere istoric, se văd lipsite de orice folos pentru îndreptarea moravurilor.

Aşa, de pildă, că mîncînd Paştile, adică mielul fript, azimile şi ierburile amare, să stea în picioare, încălţaţi, să aibă toiegele în mînă; să-l mănînce cu avînt şi grabnic, astfel încît să nu rămînă pe dimineaţă nimic din cele puse înainte; oasele care nu se pot mistui în stomac şi celelalte care se socotesc a fi necurate şi scîrboase să le ardă cu foc şi altele asemenea.

Fireşte, dacă ne vom referi la imaginea spirituală a Paştelui, ele nu înseamnă nimic altceva decît că trebuie să-şi aducă aminte că au fost cîndva înstrăinaţi în Egipt, că au fost reţinuţi în robia cumplită şi îndelungată a lui Faraon, că pînă la urmă au fost izbăviţi miraculos de braţul lui Dumnezeu conduşi fiind de Moise şi Aaron şi au sosit din această robie în pămîntul cel făgăduit, căci Pasha pe evreieşte înseamnă „trecere“ sau „strămutare“.

Deci cînd a văzut elinul multe ca acestea şi altele asemenea în Vechiul Testament şi n-a putut pricepe sensul lor cel tainic, a zis că legea lor este copilărească.

Iar cînd citea Evanghelia , dar mai cu seamă primul capitol al sfîntului Ioan: „La început era Cuvîntul“ şi celelalte, se spune că a zis: „Sublim grăieşte barbarul“.

Iar despre legea evanghelică acelaşi a spus că este a lucrurilor cu neputinţă pentru că a văzut, după cum socotesc, că unele porunci şi sfaturi par să depăşească puterile omeneşti, cum ar fi: „De vrea cineva să-şi cîştige sufletul, trebuie să şi-l piardă; „De vorbeşte cineva de rău pe cel credincios, acela să-l binecuvînteze“; „De-i va lua haina, să-i dea şi cămaşa“; „De-l va lovi în obraz, să-l întoarcă şi pe celălalt“; „De va greşi fratele de şaptezeci de ori cîte şapte pe zi, de atîtea ori să i se ierte“, astfel ca „Soarele să nu apună întru mînia lui“; în sfîrşit, „De vrea să fie desăvîrşit, toate ale sale să le dea săracilor“, iar pentru sine să-şi lase numai crucea, adică suferinţa, răbdarea, ascultarea, dispreţul, batjocurile, clevetirile, prigonirile, şi pînă şi sufletul său să şi-l pună pentru prieten.

După cercetarea acestor porunci ale Mîntuitorului — aspre, însă impuse de sfatul Domnului —, judecînd necredinciosul greutatea lor şi făcînd o argumentare sofistică de la cele parţiale la cele generale, a încheiat cu un paralogism şi a spus că legea creştină este o lege a lucrurilor cu neputinţă.

Nici nu e de mirare că omul păgîn, la prima vedere, n-a putut pătrunde şi pricepe puterea şi sensul cuvîntului adevărului dumnezeiesc; Evangheliile îi arată chiar pe apostoli, mai înainte de a primi înţelepciunea turnată prin harul preasfîntului Duh ce se pogorîse asupra lor, încercînd o greutate egală cu îndoiala cu privire la bogatul ce avea să se mîntuiască sau la trecerea cămilei prin urechile acului.

Primind însă cele mari şi minunate în dar de la dumnezeiasca economie, ei au înţeles că cele ce li se par oamenilor a fi cu neputinţă, la Dumnezeu sînt cu putinţă. Dar nu voi mai zăbovi asupra acestora.

Cealaltă părere a unui atît de mare filosof, deşi idolatru necredincios, s-o judece cititorul nostru fără nici o tulburare a minţii sau părtinire lăuntrică şi să cerceteze ceva mai adînc de ce a dat el o sentinţă atît de batjocoritoare şi dispreţuitoare despre legea muhammedană şi a numit-o lege porcească, adică a dobitoacelor mai proaste şi mai rău puturoase decît toate.

Fără îndoială că multe lucruri caraghioase şi fără nici un sens ale legii Curanului l-au putut convinge pe Porfirie să le aibă într-o consideraţie atît de inferioară. Totuşi, după părerea mea, două pricini au fost mai mari şi mai de căpetenie.

Cea dintîi cred că e faptul că în legea muhammedană sînt îngăduite foarte multe — chiar dacă nu toate — oarecum animalice, lipsite de orice pricepere şi sens, dar poruncite drept lucruri foarte necesare, aşa încît dacă animalele cele necuvîntătoare ar fi avut capacitatea de a grăi şi modul de a-şi arăta intenţiile, cu adevărat şi-ar fi bătut joc de un astfel de legislator, iar legea lui ar fi declarat-o mîrşavă şi vrednică de batjocură.

Căci cine dintre cei cu înţelegere ar socoti că e un merit, ca pe fiecare om — afară de muhammedan — să-l lipseşti de agonisita lui, să-i jefuieşti pe toţi de toate fără nici o teamă, să propovăduieşti că cea mai bună faptă şi de mai mare merit este să ucizi? Totuşi, legea muhammedană nu numai că îngăduie ci şi porunceşte, şi nu numai că porunceşte ci, dacă cineva nu face aceasta, îl socoate că a păcătuit de moarte. Specificul justiţiei popoarelor şi al dreptăţii sociale este ca fiecăruia să i se dea ce e al lui.

Legea Curanului , dimpotrivă, proclamă că nimeni în lume n-are stăpînire asupra vreunui lucru, afară de cei ce urmează Curanului. Cu un cuvînt, toate şi le atribuie lor, nimic nu este îngăduit altora, nimic nu aparţine altora, nimic altceva nu socotesc a fi drept. Aceasta, deci, este partea din legea Curanului care, fiind lipsită de orice raţiune şi sens, ca o piatră ruptă din marginea prăpastiei se prăbuşeşte vertiginos în adîncul ignoranţei.

Cred că a doua pricină pentru care filosoful mai sus amintit s-a arătat atît de scîrbit de învăţătura Curanului este faptul că Muhammed pune binele suprem în simţul extern şi comun tuturor animalelor.

După ce le-a slăbit discipolilor săi (în lumea aceasta) toate frînele destrăbălării, îmbuibării, plăcerii pîntecelui şi a celor de sub pîntece, el le făgăduieşte şi în viaţa viitoare (unde oricine care s-a nevoit după lege nădăjduieşte să-şi ceară de la preadreptul judecător adevărata fericire şi cunună) plăcerile trupului cele fără de osteneală: lupte amoroase, fapte vitejeşti, victorii, domnia lui Bachus şi orice desfătare şi gîdilare a tuturor simţurilor ca pe un lucru prea dulce, precum porcilor celor buboşi noroiul şi mocirla prea împuţită.

Şi mai afirmă că le va da posibilitatea să scoată din plin din adîncul larg al relei cinstiri. Acestea pe scurt spuse, dar după cum socotesc destule, le-am adus spre pildă pentru ca cititorul nostru să-l poată cunoaşte lesne pe balaur după trompă. Iar celelalte numeroase capete de şarpe cu atîtea limbi de năpîrcă le va vedea pe urmă în această carte a noastră alcătuită pe scurt”.

(timpul.md)

mai mult
CreștinătatePromovate

Predica la Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci

prCleopa

Predica la Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci
( Despre deosebirea crucilor in viata celor ce se mantuiesc )

“Cuvântul Crucii, pentru cei pieritori, nebunie este. Iar nouă celor ce ne mântuim, puterea lui Dumnezeu este” (I Corinteni 1, 18).

Iubiți credincioși,
Mântuitorul nostru Iisus Hristos zice în Sfânta Evanghelie: “Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Astăzi vom vorbi despre deosebirea crucilor prin care ne putem mântui pe pământ.

Vă amintim că noi creștinii cinstim îndoit Crucea lui Hristos: crucea materială, văzută, pe care o cinstim, o sărutăm și o purtăm și crucea spirituală care este suferința pentru fapta bună.

Dacă citim cu atenție în Sfânta și dumnezeiasca Scriptură vedem că semnul Crucii materiale s-a arătat în chip simbolic din cele mai vechi timpuri. Astfel vedem că patriarhul Iacov a binecuvântat pe fii lui Iosif cu mâinile sale în semnul Crucii (Facere 48, 13-16).

Semnul Crucii văzute a fost prefigurat de ținerea mâinilor lui Moise la rugăciune în chipul crucii, în timpul luptei cu Amalec (Ieșire 17, 11- 12).

Crucea văzută, materială, a fost închipuită tainic în Legea Veche și prin semnul T, care îi apăra de moarte pe cei ce îl aveau pe fruntea lor (Iezechiel 9, 4-6). Crucea este simbolizată și prin pecetea lui Dumnezeu care păstrează nevătămați pe cei ce o au pe fruntea lor (Apocalipsă 7, 2-4; 9, 4). În legea Harului Însuși Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos a binecuvântat în chip văzut cu mâinile Sale pe copii: “Și luându-i în brațe i-a binecuvântat punându-Și mâinile peste ei” (Marcu 10, 16).

Iar despre binecuvântarea Apostolilor, la înălțarea Sa la cer, ne spune: “Apoi i-a dus afară spre Betania și, ridicându-Și mâinile Sale, i-a binecuvântat” (Luca 24, 50). Apostolii, la fel, au hirotonit prin binecuvântarea în semnul crucii diaconi, preoți și episcopi prin rugăciune și punerea mâinilor (Fapte 6, 6; 14, 23; I Timotei 3, 2). Pentru acest fapt Taina Preoției este numită “punerea mâinilor preoției”. Tot prin rugăciune și punerea mâinilor în chipul crucii împărtășeau Apostolii taina ungerii cu Sfântul Mir, numită “Pecetea Darului Sfântului Duh” (Fapte 8, 17; 19, 6; II Corinteni 2, 15).

Cât privește Crucea nevăzută, spirituală și tainică pe care trebuie s-o purtăm cu toții, aceasta este suferința și osteneala noastră la lucrarea faptelor bune. Mântuitorul nostru Iisus Hristos care a purtat crucea văzută pe Golgota, cât și pe cea nevăzută a suferințelor pentru a noastră mântuire, ne-a învățat și pe noi să răbdăm crucea vieții, zicând: “Cine rabdă până la sfârșit acela se va mântui” (Matei 10, 22; 24, 13; Marcu 13, 13). Satana urăște foarte mult semnul Sfintei Cruci, căci Crucea este arma cea nebiruită cu care Hristos l-a biruit și a golit iadul. De aceea satana îndeamnă pe cei rătăciți de la adevăr, adică pe sectanții care îi slujesc lui, să hulească și să urască Crucea lui Hristos. Căci precum câinele fuge de bățul cu care a fost lovit, tot așa și diavolul fuge de Crucea lui Hristos care îi amintește că prin ea a fost lovit și biruit.

Adevăratul creștin ortodox cinstește Crucea care s-a sfințit cu mâinile lui Hristos pe Golgota și se închină ei cu toată evlavia și smerenia. La fel cinstește și crucea cea nevăzută a suferințelor vieții în Hristos pe care a răbdat-o și Mântuitorul până la moarte, și încă moarte pe cruce (Filipeni 2,8). Dar și aceasta să cunoască creștinul ortodox că crucea nevăzută a suferințelor Sale este de multe feluri și fericit este acel creștin care cu credință în Dumnezeu și cu multă răbdare își duce crucea suferințelor pe pământ în dragostea lui Hristos, spre mântuirea sufletului său.

Așa, de exemplu, unul este orb și rabdă toată viața cu mulțumire această suferință. Altul este surd, altul nu poate vorbi, iar altul este șchiop și lipsit de oarecare mădulare ale trupului său. Și dacă suferă cu bărbăție această neputință și mulțumește lui Dumnezeu cu rugăciuni din inimă, unul ca acela cu mucenicii se va număra. Numai să se ferească de orice păcate, căci dincolo îl așteaptă bucuria cea fără de margini.

Alții duc cu multă răbdare crucea căsătoriei care nu este ușoară, deoarece multe și mari datorii au creștinii cei căsătoriți. De a crește pe fiii lor în frică de Dumnezeu, de a nu-și ucide copiii, de a iubi Biserica, mama noastră care ne-a născut prin apă și prin Duh (Ioan 3, 5); de a posti toate sfintele sărbători de peste an, precum și Miercurea și Vinerea și lunea, spre a prisosi dreptatea lor mai mult decât a fariseilor care se laudă că postesc de două ori pe săptămână.

Apoi de a duce viată în curățenie, în posturi, în Duminici și în Sfintele sărbători; de a face milostenie, de a merge regulat la biserică, de a face în toată vremea rugăciuni și de a citi cât mai des Sfânta Scriptură și învățăturile sfinților lui Dumnezeu. Încă de a se feri de orice păcat care depărtează de la ei pe Duhul Sfânt și multe alte îndatoriri pe care îi învață preoții în toate Duminicile și sfintele sărbători, numai de ar asculta cu frică de Dumnezeu. Nu este ușoară nici crucea văduviei și a fecioriei, a celor ce se silesc pentru dragostea lui Dumnezeu să ducă viață în curățenie și cinste pe pământ, între care se numără și călugării.

Unii dintre aceștia, dacă vor face precum au făgăduit înaintea Domnului, dacă vor trăi în ascultare, în sărăcie, în feciorie, nu numai cu trupul ci și cu mintea și cu inima lor de se vor părăsi de a pofti cele stricăcioase și înșelătoare, de mare plată se vor bucura în veacul viitor. Atât călugării care au făgăduit să-și păzească fecioria până la moarte, cât și creștinii care voiesc să trăiască în feciorie și curățenie, au nevoie de post, de înfrânare la mâncări alese și vin și de trezvia minții, unită cu rugăciunea și cugetarea la moarte și la judecata de apoi. Ei trebuie să aibă pururea frica lui Dumnezeu înaintea ochilor minții, spre a-și păzi mintea și cele cinci simțiri de ispite, de gânduri rele și de prietenia cu fețe care pot pricinui sminteală și păcat.

Grea este crucea și celor săraci și necăjiți care trăiesc în lipsuri și sărăcie și se luptă cu multe nevoi ale vieții pământești. Și aceștia de își vor duce crucea suferinței cu smerenie, cu răbdare și cu mulțumire, mare plată îi așteaptă pe ei la Dumnezeu, care este Preadrept, Atotștiutor și cunoaște răbdarea, necazul și suferința fiecăruia și va răsplăti tuturor după faptele lor.

Dreptul Iov zice: “O luptă este viața omului pe pământ” (Iov 7, 1). Sfântul Apostol Pavel zice: “În această luptă mare, aveți nevoie de răbdare” (Evrei 12, 2-7). Iar Mântuitorul nostru Iisus Hristos, zice: “Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19). De aceea suntem datori pururea de a ne ruga la Preamilostivul Dumnezeu să ne dea răbdare în necazurile și suferințele noastre, spre a ne duce Crucea până la sfârșit, căci fără de El nu am putea face nimic (Ioan 14, 4). Dar să fim încredințați că Dumnezeu, din a Sa nemărginită milă, nu lasă pe om să fie ispitit mai presus de puterile lui (I Corinteni 10, 13).

Iubiți credincioși,

Acum, către sfârșitul acestei predici, vom aminti o istorioară adevărată pentru un bolnav. Acesta a zăcut mai mulți ani și pierzându-și răbdarea în boală, cerea de la Dumnezeu să moară, iar Preabunul Dumnezeu l-a salvat printr-o minune, spre a nu-și pierde sufletul său.

Un călugăr cu viață aleasă din Sfântul Munte Athos, fiind paralizat de mulți ani, începuse a se ruga lui Dumnezeu, ori să moară, ori să se facă sănătos, nemaiputând suferi acea boală chinuitoare. Așa rugându-se, a venit la el un înger al Domnului și i-a zis: “Dumnezeu voiește să te curățe pe tine de păcatele tale ca fierul prin foc, spre a te duce pe tine în raiul desfătării, că nu este altă cale spre Mântuitorul decât calea Crucii care se face prin suferințe. Deci dacă vrei să te cureți de greșelile tale trebuie să mai zaci un an pe pământ sau să stai trei ceasuri în iad”.

Călugărul bolnav a început a cugeta. Încă un an de suferință pe pământ? Mai bine să stau trei ceasuri în gheenă! Atunci îngerul, cu iuțeala fulgerului îi duse sufletul său în chinurile iadului și plecă, zicând aceste cuvinte mângâietoare: “După trei ore voi veni la tine să te caut!” Întunecimea aceea cumplită, suspinările sfâșietoare ale păcătoșilor care se chinuiau în gheenă și fețele înfricoșate ale diavolilor au adus asupra călugărului urgisit o groază și o durere nespusă. Pretutindeni nu vedea și nu auzea decât suferințe, lacrimi și vaiete îngrozitoare! Doar ochii arzători ai diavolilor luceau în întunericul fără margini al iadului.

Atunci chinuitul călugăr a început a plânge și a striga, însă nimeni nu răspundea la strigătele sale. Lui i se părea că de când a sosit acolo trecuseră sute de ani de suferință și aștepta cu nerăbdare să apară îngerul Domnului să-l scoată. Însă îngerul nu venea. Toți păcătoșii închiși în gheenă nu erau ocupați decât de moartea lor prea amară și groaznică și de propria lor muncă, iar grozavii diavoli, în bucuria lor infernală, își băteau joc de suferințele păcătoșilor.

În sfârșit, îngerul cu un zâmbet de lumină, se apropie de chinuitul călugăr și-l întreabă: “Cum te afli, frate?” “Niciodată nu aș fi crezut că gura unui înger poate minți! Oare nu mi-ai spus că ai să mă scoți de aici după trei ore? Și iată, au trecut sute de ani în aceste suferințe groaznice! Ce zici tu?” A răspuns îngerul cu fața luminată: “O oră a trecut, de când te-am părăsit și mai ai încă două ore de stat aici!” “Două ore? strigă călugărul chinuit, cu mare groază. Este oare cu putință să fi trecut o oră? Dar nu mai pot suporta aceste munci cumplite! De se poate face voia Preamilostivului Dumnezeu, te rog scoate-mă de aici. Voiesc mai bine să sufăr pe pământ ani, secole chiar până la a doua venire a Domnului, dar scapă-mă de aici! Fie-ți milă de mine!”

Zise îngerul: “Dumnezeu, fiind Părintele îndurărilor și a toată mângâierea, arată bunătatea Sa asupra ta. Dar tu trebuie să-ți aduci aminte de acum înainte cât de grele și de mari sunt muncile gheenei; iar chinurile de pe pământ, oricât de groaznice ar fi, sunt numai umbră față de cele veșnice ale iadului (Viața repausaților, București, 1899, p. 424-426).

Iubiți credincioși,

Din această istorioară adevărată și din cele de mai înainte să înțelegem că nu este mântuire fără Cruce și fără suferință în această viață. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus că “prin multe scârbe ni se cade a intra întru Împărăția Cerurilor”.

Tot creștinul care dorește mântuirea sufletului său este dator să fie gata a suferi cu dragoste și cu răbdare toate necazurile, scârbele și durerile vieții îngăduite de Dumnezeu asupra omului pentru mântuirea lui. Zice Sfântul Isaac Sirul: “Precum focul curăță arama de rugină, așa boala curăță păcatul omului”. De aceea este bine ca în toată suferința și întristarea să ne rugăm Preaânduratului Dumnezeu să ne ierte de păcate și să ne dea răbdare în necazuri și supărări, aducându-ne aminte că: “Necazul răbdare lucrează, iar răbdarea curățire de păcate”.

Niciodată în viață nu putem răbda cât suntem datori pentru păcatele noastre, pentru a împăca dreptatea lui Dumnezeu. Și nici a răbda nu putem fără mila și ajutorul Preaânduratului Dumnezeu. De aceea Mântuitorul nostru Iisus Hristos a zis: “Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viață, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine” (Ioan 15, 4). Numai cu mila și cu ajutorul Lui putem în viață toate. Acest adevăr ni-l arată Sfântul Apostol Pavel care zice: “Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întărește” (Filipeni 4, 13).

Cu adevărat toate în Hristos le putem, iar fără El, nimic. De aceea suntem datori în toată vremea și locul să cerem mila și ajutorul lui Dumnezeu și cu credință și nădejde, să așteptăm aducându-ne aminte de cuvântul care zice: “Mântui-va Domnul sufletele robilor Săi și nu vor greși toți cei ce nădăjduiesc în El” (Psalm 33, 21). Amin.

Parintele Ilie Cleopa

(crestinortodox.ro)
mai mult
CreștinătatePromovate

Înălțarea Sfintei Cruci

SfCruce

Înălțarea Sfintei Cruci (gr. Σταυροφανεια) este una dintre cele mai vechi sărbători creștine, închinată Crucii Domnului nostru Iisus Hristos. În calendarul ortodox Înălțarea Sfintei Cruci se prăznuiește pe 14 septembrie; este una din cele două zile de post strict (ajunare) de peste an, alături de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august).

Semnificație
Prin această sărbătoare creștinii comemorează două evenimente deosebite din istoria lemnului sfintei cruci:

  • aflarea crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos, de către Sfânta Elena împărăteasa, mama Sf. împărat Constantin cel Mare, și înălțarea ei solemnă, în văzul tuturor, de către episcopul Macarie I al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie 326;
  • readucerea lemnului sfintei cruci de la perși, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclie, care a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt (Ierusalim), după care patriarhul Zaharia al Ierusalimului a înălțat-o în văzul tuturor, la 14 septembrie 630.

Istorie
Începutul cultului public și oficial al Crucii lui Iisus s-a petrecut în anul 335, cu ocazia sfințirii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul Calvarului și al îngropării Mântuitorului Iisus (vestita biserică a Sfântului Mormânt, sau Martirion/Martyrium, iar mai târziu “Ad Crucem”). Conform pelerinei creștine Egeria (sec. IV), în această biserică, consacrată în ziua de 13 septembrie, a fost depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de puțină vreme de sfânta Elena, mama lui Constantin.

Dar sărbătoarea liturgică a Înălțării Sfintei Cruci s-a stabilit o zi mai târziu, pe 14 septembrie, și așa s-a transmis și în Occident, cu începere din secolele VII-VIII, când la evenimentul din 335 s-a adăugat comemorarea redobândirii relicvei sfintei cruci de către împăratul bizantin Heraclie în anul 629. Cu paisprezece ani mai înainte, regele persan Cosroe Parviz, cucerind Cetatea Sfântă a Ierusalimului, a luat ca pradă de război și racla cu lemnul Sfintei Cruci. Heraclie a recuperat Crucea prin război, și a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt. Câțiva ani mai târziu, în anii 634-635, lemnul sfintei cruci a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (și înapoi) într-o procesiune solemnă care s-a păstrat până astăzi în cultul bizantin al sărbătorii din 14 septembrie.

Părțile din Sfânta Cruce care au rămas la Ierusalim s-au pierdut în anul 1187, când au fost luate de Episcopul de Betleem și duse în bătălia de la Hattin. Au rămas doar bucățile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol și la Roma. Părți din lemnul sfintei Cruci se găsesc astăzi și la Muntele Athos.

Imnografia Înălțării Cinstitei și de viață Făcătoarei Cruci

Tropar (glasul 1)
Mântuiește, Doamne, poporul Tău, și binecuvintează moștenirea Ta. Biruință binecredincioșilor creștini asupra celor potrivnici dăruiește, și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău.

Condac (glasul 4)
Cel ce Te-ai înălțat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruiește-i, Hristoase Dumnezeule. Veselește cu puterea Ta pe credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruință asupra potrivnicilor, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruință.

La Vecernia mică
Stihirile de la “Doamne, strigat-am”
Înălțându-Te Tu, Stăpâne, pe Cruce, împreună ai înălțat toată firea lui Adam cea căzută; pentru aceasta înălțând preacurată Crucea Ta, Iubitorule de oameni, tăria Ta cea din înălțime cerem, grăind: Mântuiește, Înalte, ca un Dumnezeu milostiv, pe cei ce cinstesc cinstită și de lumină purtătoare dumnezeiască înălțarea Crucii Tale (de două ori).

Ca psalmistul acum vedem așternutul unde au stat picioarele tale cele preacurate, Stăpâne; astăzi, înălțând cu dreaptă credință cinstită Crucea Ta, cea cu dragoste înălțată, ne rugăm Ţie grăind: pe toți cu dumnezeiască Crucea Ta sfințindu-i, arată-i părtași milostivirii Tale celei negrăite și Darului Tău, Preaînalte.

Ca unei arme nebiruite și paveze de nesurpat, și ca unui sceptru dumnezeiesc, ne închinăm preasfintei Crucii Tale, Hristoase, prin care lumea s-a mântuit și dănțuiește Adam. Adunările pământenilor, pe aceasta cu cântări bine lăudând-o, o cinstim și dumnezeiască înălțarea ei săvârșind, cerem curățire.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.

Tu ești pentru mine acoperământul cel tare, Crucea lui Hristos cea în trei împărțită; sfințește-mă pe mine cu puterea ta, ca să mă închin ție și să te slăvesc cu credință și cu dragoste.

La Stihoavnă
Astăzi Crucea lui Hristos se înalță, lemnul cel de viață purtător, pe care cu trupul a fost pironit, pe toți spre mântuire chemând.

Stih: Înălțați pe Domnul Dumnezeul nostru și vă închinați așternutului picioarelor Lui, că sfânt este.

Lemnul Crucii înălțat, văzându-l, să dăm laudă lui Dumnezeu, Celui ce s-a răstignit cu trupul, pentru bunătatea Sa.

Stih: Iar Dumnezeu, Împăratul nostru, mai înainte de veac a lucrat mântuire în mijlocul pământului.

Bucură-te dumnezeiască păzitoare a credincioșilor, zidul cel nebiruit, Crucea Domnului, prin care de pe pământ la cer ne-am înălțat.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.

Veniți toți cu veselie să sărutăm lemnul cel de mântuire, pe care a fost pironit Hristos, mântuirea lumii.

Tropar, glasul 1
Mântuiește Doamne, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta; biruință binecredincioșilor creștini asupra potrivnicului dăruiește și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău.

Condac, glasul al 4-lea
Cel ce te-ai înălțat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruiește-i, Hristoase Dumnezeule. Veselește cu puterea Ta pe dreptcredincioșii creștini, dăruindu-le biruință asupra celui potrivnic; având ajutorul Tău, armă de pace nebiruită biruință.

La Utrenie
Icos
Cel ce până la al treilea cer a fost răpit în rai și a auzit cuvinte nespuse și dumnezeiești, care nu este cu putință de limbi omenești a fi grăite, scrie către galateni: Ca niște râvnitori ai Scripturilor, ați citit și ați cunoscut: Mie, zice, să nu-mi fie a mă lăuda, fără numai în Crucea Domnului, pe care pătimind a omorât patimile. Deci și noi cu osârdie să ținem Crucea Domnului, lauda tuturor: Lemnul ce ne este nouă dat spre mântuire, armă de pace, nebiruită biruință.

Luminânda
Crucea este păzitoarea a toată lumea; Crucea, podoaba Bisericii; Crucea, întărirea credincioșilor; Crucea, slava îngerilor, iar demonilor rană (de două ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.

Crucea se înalță astăzi, și lumea se sfințește. Că Cel ce șade împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, pe dânsa mâinile și-a întins; și toată lumea ai tras-o la cunoștința Ta, Hristoase. Deci pe cei ce nădăjduiesc în Tine, învrednicește-i de dumnezeiasca Ta slavă.

La Laude
O, preamărită minune! Pomul cel de viață purtător, preasfânta Cruce, la înălțime ridicată se arată astăzi. Toate marginile o măresc; și toți demonii se îngrozesc. O, ce dar s-a dăruit pământenilor! Prin care, Hristoase mântuiește sufletele noastre, ca un milostiv (de două ori).

O, preamărită minune! Crucea ce a purtat pe Cel Preaînalt, ca pe un strugure plin de viață se înalță astăzi de pe pământ; prin care la Dumnezeu toți am fost trași și moartea de tot s-a potopit. O, preacinstite lemn, prin care ne împărtășim de nemuritoarea haină, cea din Eden, pe Hristos mărind.

O, preamărită minune! Lățimea și lungimea Crucii cu a cerului se aseamănă, căci cu dumnezeiescul dar sfințește toate. În aceasta neamurile păgâne se biruiesc; întru aceasta sceptrurile împăraților se întăresc. O, dumnezeiască scară, prin care ne-am suit la ceruri, înălțând întru cântări pe Hristos Domnul.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.

Astăzi înainte merge Crucea Domnului, și credincioșii o primesc pe ea cu dragoste și câștigă tămăduiri sufletului și trupului. Pe aceasta o sărutăm cu bucurie și cu frică; cu frică pentru păcat, că nevrednici suntem; iar cu bucurie, pentru mântuirea pe care o dă lumii Cel ce a fost pironit pe ea, Hristos Domnul, Care are mare milă.

Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Glasul al 2-lea:

Veniți credincioșii, să ne închinăm lemnului celui de viață făcător, pe care Hristos, Împăratul slavei, de bunăvoie mâinile întinzându-și, ne-a înălțat la fericirea cea dintâi, pe noi care mai înainte fiind amăgiți de vrăjmașul prin dulceață, am fost goniți de la Dumnezeu. Veniți credincioșii să ne închinăm lemnului, prin care ne-am învrednicit a sfărâma capetele vrăjmașilor nevăzuți. Veniți toate moștenirile neamurilor, să cinstim Crucea Domnului cu cântări. Bucură-te Cruce, mântuirea cea desăvârșită a lui Adam cel căzut. Întru tine dreptcredincioșii se laudă, căci cu puterea ta, biruiesc pe cei potrivnici. Pe tine acum cu frică creștinii sărutându-te, pe Dumnezeu, Cel ce a fost pironit pe tine Îl slăvim, grăind: Doamne, Cel ce Te-ai răstignit pe ea, miluiește-ne pe noi, ca un bun și iubitor de oameni.

Glasul al 5-lea:

Veniți popoare, preaslăvita minune văzând, puterii Crucii să ne închinăm: că lemnul în rai oarecând, moarte a odrăslit, iar aceasta, viață acum a înflorit, având pe Domnul cel fără de păcat răstignit pe ea. De la care toate neamurile, nestricăciune luând, grăim: Cel ce prin Cruce moartea ai surpat și pe noi ne-ai mântuit, slavă Ţie.

S-a plinit, Dumnezeule, glasul proorocilor Tăi, al lui Isaia și al lui David, care zice: Veni-vor toate neamurile, și se vor închina înaintea Ta, Doamne; că iată poporul care s-a umplut de darul Tău, Bunule, în curțile Ierusalimlui Tău s-au adunat. Cel ce Crucea ai răbdat pentru noi și cu învierea Ta ne-ai înviat, păzește-ne și ne mântuiește pe noi.

Glasul al 6-lea:

Astăzi pomul vieții din sânurile pământului fiind scos, adeverește învierea lui Hristos, Cel ce a fost pironit pe ea; și înălțat fiind prin mâinile preoților, vestește înălțarea Lui la ceruri, prin care firea omenească din căderea cea de pe pământ înălțându-se, în ceruri viețuiește. Pentru aceasta cu mulțumire grăim: Doamne, Cel ce te-ai înălțat pe cruce și împreună ne-ai înălțat și pe noi, învrednicește de bucuria Ta cea cerească pe cei ce Te laudă pe Tine.

Crucea Ta cea cu patru părți înălțându-se astăzi, Hristoase Dumnezeul nostru, câte patru margini ale lumii le sfințește; și fruntea credincioșilor creștini împreună se înalță sfărâmând într-însa coarnele vrăjmașului.

Mare ești, Doamne, și minunat întru lucrurile Tale, slavă Ţie.

Crucea lui Hristos, nădejdea creștinilor, îndreptarea celor rătăciți, limanul celor înviforați, în războaie biruință, întărire a lumii, tămăduire a celor neputincioși, învierea morților, miluiește-ne pre noi.

Glasurile proorocilor, pe acest sfânt lemn mai înainte l-au vestit. Prin care s-a mântuit Adam din blestemul morții cel de demult; și fiind înălțată astăzi, înalță glas împreună și făptura, cerând de la Dumnezeu milă. Cel ce ești Însuți întru milă nemăsurată, Stăpâne, curățire fii nouă și mântuiește sufletele noastre.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.

S-a plinit glasul proorocului Tău Moise, Dumnezeule, ce zice: Vedea-veți Viața voastră spânzurată înaintea ochilor voștri. Astăzi Crucea se înalță, și lumea din înșelăciune se slobozește; astăzi învierea lui Hristos se înnoiește și marginile pământului se bucură, în chimvale ca David cântare Ţie aducând, și zicând: Lucrat-ai mântuire în mijlocul pământului, Dumnezeule: Crucea și Învierea; prin care ne-ai mântuit pe noi, Bunule, Iubitorule de oameni, Atotputernice, Doamne, slavă Ţie.

Iconografie
Conform Erminiei lui Dionisie din Furna (Ed. Sophia, București, 2000, p. 218), Înălțarea Sfintei Cruci se reprezintă astfel: „o Biserică și într-însa [un] amvon; și sus pe amvon stând Sfântul Macarie, patriarhul Ierusalimului, ținând cinstita Cruce a lui Hristos, și lângă dânsul un diacon ținând o cădelniță; lângă amvon sfânta Elena împărăteasa și cu dânsa mulți boieri și mulțime de popor, uitându-se în sus la cinstita cruce, și avându-și toți mâinile înălțate spre amvon”.

(ro.orthodoxwiki.org)

mai mult
CreștinătatePromovate

Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci – Comentarii patristice

ic224472

Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.

Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci (Ev. Ioan 3, 13-17)

(In. 3, 13) Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.

Având două firi, adică cea omenească şi cea dumnezeiască, Hristos a răbdat Patima în umanitatea Sa, pentru ca fără distincţie, Cel care a suferit să fie numit deopotrivă Domnul Slavei şi Fiul Omului, chiar dacă este scris: Care S-a coborât din cer.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre credința creștină 2.7.58, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(In. 3, 13) Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.

Unii oameni, desigur, găsesc foarte surprinzător ceea ce Domnul a zis în Evanghelie: Nimeni nu s-a suit la cer, decât cel care s-a coborât din cer, Fiul Omului care este în cer. Cum – întreabă ei – poate fi spus că Fiul Omului s-a coborât din cer, când aici a sălăşluit în Pântecele cel fecioresc? Oamenii care spun asta nu trebuie respinşi, ci învăţaţi. Gândesc că ei ridică această întrebare din pietate, dar nu sunt capabili să înţeleagă acel lucru despre care întreabă. Ei nu îşi dau seama, vreau să spun, că dumnezeirea s-a îmbrăcat cu umanitatea în aşa fel încât a devenit o singura Persoană, Dumnezeu şi Om. Şi că umanitatea era unită cu dumnezeirea în aşa fel încât Cuvântul, suflet şi trup, era un singur Hristos. Şi de aceea poate fi spus: Nimeni nu s-a suit la cer, decât cel care s-a coborât din cer, Fiul Omului care este în cer.

(Maxim din Torino, Predica 265b.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(In. 3, 13) Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.

Pogorât din cerse referă la originea Lui din Duhul. Căci, deşi Maria a contribuit la creşterea Lui în pântece şi a dat naştere la ceea ce este firesc pentru genul ei, Trupul Lui nu se datorează acestei origini. Fiul Omului re referă la naşterea din trup conceput în Fecioara; care este în cer implică puterea firii Sale veşnice – o fire infinită, care nu se poate restrânge pe Sine la limitele trupului, El, care este izvorul şi fundamentul trupului. Prin virtutea Duhului şi prin puterea lui Dumnezeu Cuvântul, deşi El a petrecut în chip de rob, El a fost veşnic prezent ca Domn a toate şi înlăuntrul şi dincolo de cercul cerului şi al pământului.

Deși a coborât din cer şi este Fiul Omului, totuşi este în ceruri. Căci Cuvântul s-a făcut trup, dar n-a încetat să fie Cuvântul. Ca Cuvânt, El este în ceruri şi ca trup, El este Fiul Omului.

Ca şi Cuvânt făcut trup, El este deodată din cer, şi Fiu al Omului şi în cer. Căci puterea Cuvântului, rămânând veşnic fără de trup, era prezentă încă în cer când El s-a coborât. Trupul îi datorează Lui originea şi nimănui altcineva. Aşa că Cuvântul făcut trup, deşi era trup, totuşi niciodată nu a încetat să fie Cuvântul.

(Ilarie de Poitiers, Despre Sfânta Treime 10.16, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.

După ce a făcut menţiunea darului Botezului, El merge la izvorul (sau cauza) lui, adică Crucea… Aceste două lucruri, mai mult decât orice altceva, declară iubirea Lui cea de negrăit: aceea că a suferit deopotrivă pentru duşmanii Lui şi murind pentru ei, El le-a dăruit prin Botez întreaga iertare a tuturor păcatelor lor.

(Sf. Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 27.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.

Cu meşteşug minunat al învăţăturii cereşti, Domnul ne orientează atenţia la Învăţătorul Legii mozaice şi la înţelesul spiritual al acestei Legi, amintindu-ne vechea istorie şi explicând că ea este o imagine a Pătimirii Sale şi a mântuirii oamenilor.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii, 2.18, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.

A fost bine că Domnul a poruncit aceasta, căci prin ridicarea şarpelui de aramă, rănile celor care erau muşcaţi de şarpe se vindecau; căci şarpele de aramă este un chip al Crucii… În acelaşi fel, lumea a fost răstignită în ispitirile ei. De aceea, nu unul real, ci un şarpe de aramă a fost spânzurat. Aceasta s-a făcut aşa pentru că Domnul a luat asupra Lui asemănarea unui păcătos în trupul Lui, dar în realitate, era fără de păcat. În acest fel, el a imitat un şarpe prin aparenţa înşelătoare a slăbiciunii omeneşti, pentru ca atunci când va lăsa deoparte pielea trupului (aşa cum şarpele îşi schimbă pielea), El să distrugă viclenia adevăratului şarpe.

(Sf. Ambrozie de Mediolanum, Despre Duhul Sfânt, 3.8.50, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.

Crucea este ridicată şi apare deasupra pământului, pe care până acum răutatea o ţinuse ascunsă. Este ridicată nu pentru a primi slavă (căci cu Hristos răstignit pe ea, ce altă slavă mai mare ar putea avea?), ci pentru a da slavă lui Dumnezeu care este închinat pe ea şi proclamat prin ea… Nu este surprinzător că Biserica se bucură în Crucea lui Hristos şi se îmbracă în veşminte de sărbătoare, descoperindu-şi frumuseţea ei de mireasă când cinsteşte această zi. Şi nici nu este surprinzător faptul că o mare mulţime de oameni s-au adunat împreună astăzi pentru a vedea Crucea înălţată sus şi a se închina lui Hristos, pe care Îl văd înălţat pe ea.

Căci Crucea este arătată pentru a fi înălţată şi este înălţată pentru a fi arătată. Care Cruce? Crucea, care cu puţină vreme în urmă era ascunsă într-un loc numit al Căpăţânii, dar acum este adorată pretutindeni. Acest lucru ne bucură astăzi; aceasta sărbătorim noi. Acesta este înţelesul sărbătorii prezente. Aceasta este arătarea Tainei… Căci această Cruce, ascunsă şi dătătoare de viaţă a fost arătată, pusă în înălţime ca o cetate pe un deal sau ca o lumină în sfeşnic, pentru ca lumea toată să o vadă.

(Sf. Andrei Criteanul, Omilia 11 la Înălţarea Cinstitei Cruci, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului

Această istorie este un chip al întregii Taine a Întrupării. Căci şarpele semnifică păcatul cel amar şi aducător de moarte, care devora întreaga rasă de pe pământ… muşcând sufletul omului şi infuzându-l cu veninul vicleniei. Şi nu este altă cale pentru a scăpa de a fi cuceriţi de către el, decât prin vindecarea care vine doar din ceruri. Cuvântul lui Dumnezeu atunci a fost făcut în asemănarea trupului păcătos pentru ca să osândească păcatul în trupul Său (Romani 8, 3), aşa cum este scris. În acest fel, El devine Dătătorul mântuirii nesfârşite a celor care înţeleg dumnezeieştile învăţături şi privesc la El cu credinţă statornică. Dar şarpele, fiind înălţat pe o temelie înaltă, semnifică faptul că Hristos a fost arătat clar prin Pătimirea Sa pe Cruce, pentru ca nimeni să nu poată să nu-L vadă.

(Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului

Pare că chipul şi semnul care a fost ridicat pentru a contracara pe şerpii cei ce muşcau pe Israel era făcut pentru mântuirea celor ce cred că moartea a fost declarată a veni după şarpe, prin Cel ce a fost răstignit. Dar mântuirea a fost pregătită pentru cei care au fost muşcaţi de el şi care s-a încredinţat Celui care a trimis pe Fiul Său în lume să fie răstignit. Căci Duhul profeţiei prin Moise nu ne învaţă să credem în şarpe pentru că ea ne arată că şarpele a fost blestemat de Dumnezeu dintru început. Şi în Isaia, ne spune că El va aduce moartea vrăjmaşilor Lui prin Sabia sa cea preaputernică, care este Hristos.

(Sf. Iustin Martirul, Dialog cu iudeul Trifon, 91, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.

Prin ridicarea şarpelui, El a proclamat Taina prin care a declarat că va frânge puterea şarpelui, care a fost cauza căderii lui Adam. El va aduce mântuirea celor care cred în El pentru acest semn (Răstignirea), mântuire din colţii şarpelui, care sunt faptele cele rele, idolatriile şi alte fapte necuvioase… Pentru că Dumnezeu a poruncit ca semn să fie făcut şarpele de aramă – şi totuşi, El este fără de vină – chiar aşa, prin blestemul care se află în Lege împotriva persoanelor care sunt răstignite, totuşi nu este nici un blestem asupra Hristosului lui Dumnezeu, prin care toţi cei care au făcut fapte vrednice de blestem sunt mântuiţi.

(Sf. Iustin Martirul, Dialog cu iudeul Trifon, 94, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.

Păcatele care trag sufletul şi trupul către distrugere în acelaşi timp sunt reprezentate potrivit de către şerpi, nu numai pentru că ei erau cumpliţi şi veninoşi şi pricepuți în a aduce moartea, ci şi pentru că primii noştri părinţi au fost duşi în păcat de către un şarpe. Şi de la starea de nemuritori, ei au devenit muritori, păcătuind. Domnul este făcut cunoscut prin şarpele de aramă, pentru că El a venit în asemănarea trupului păcătos. Aşa cum şarpele de aramă avea asemănarea unui şarpe cumplit, dar nu avea absolut nici o putere de venin ucigător în mădularele sale – ci prin ridicarea sa a vindecat pe cei ce erau muşcaţi de şerpii cei vii –, tot aşa şi Izbăvitorul neamului omenesc nu s-a îmbrăcat în trup păcătos, ci în asemănarea unui trup păcătos, pentru ca, suferind moartea pe Cruce, în această asemănare să elibereze pe cei ce credeau în El de tot păcatul şi chiar de moartea însăşi.

Şi aşa cum cei care priveau la şarpele de aramă care fusese înălţat ca un semn erau vindecaţi la acea vreme de moartea cea temporară şi de rănile făcute de muşcăturile de şarpe, tot aşa şi cei care privesc la Taina Pătimirii Domnului, crezând, mărturisind şi imitând-o sincer sunt mântuiţi pentru veşnicie de orice moarte de care s-au molipsit, păcătuind în minte şi în trup.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii, 2.18, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului

De aceea, a fost descoperit prin şarpele de aramă, care prin fire nu poate suferi, că Cel care avea să sufere pe Cruce este Cel care prin fire nu poate muri.

(Sf. Efrem Sirul, Comentariu la Diatessaronul lui Tațian, 14.15, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului

Lăsaţi-mă să încerc să explic, atâta cât îmi va dărui Domnul, ce înseamnă aceste semne. Stâlpul (toiagul) înseamnă împărăţia, şarpele mortalitatea. Prin şarpe, umanităţii i-a fost dat să bea moartea. Domnul a fost pregătit să ia moartea asupra Lui. Deci, atunci când stâlpul a coborât pe pământ, a luat chipul unui şarpe pentru că Împărăţia lui Dumnezeu, care este Iisus Hristos, a venit pe pământ. El a îmbrăcat mortalitatea, pe care a răstignit-o pe Cruce. În milostivirea Sa, Domnul a adus şi un medicament care a restaurat sănătatea la vreme profeţită şi a prevestit Înţelepciunea care va veni în viitor… Oricine a fost muşcat de şerpii păcatului are nevoie doar să privească fix la Hristos, şi va primi vindecarea pentru iertarea păcatelor. Şi aşa, fraţilor, Domnul a îmbrăcat mortalitatea pentru ca Biserica să devină trupul Lui, şi El Capul ei, ca Om, în ceruri. Aşa că Biserica experiază mortalitatea care a fost impregnată în om prin seducţia şarpelui. Noi trebuie să murim păcatului primului om, dar apoi vom primi viaţa cea veşnică prin Iisus Hristos, Domnul nostru. Dar când va ajunge Biserica la viaţă şi se va întoarce în împărăţie? La sfârşitul lumii. De aceea, El a luat şarpele de coadă, care este sfârşitul, pentru a restaura toiagul în condiţia sa originară.

(Fericitul Augustin, Predici, 6.7, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

El spune că cel care a fost dat era Fiul lui Dumnezeu şi El este Cauza vieţii – a vieţii veşnice. El, Cel care a dăruit viaţă pentru ceilalţi prin moarte, nu este în mod continuu în moarte. Căci dacă cei care au crezut în Cel răstignit nu pier, cu atât mai puţin nu piere Cel ce a fost răstignit. El, Care a îndepărtat sărăcia celorlalţi, este liber de ea. Cel care dăruieşte viaţă celorlalţi aduce cu atât mai multă viaţă întru El.

(Sf. Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 27.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Textul “Atât a iubit Dumnezeu lumea” ne arată această intensitate a iubirii. Căci mare într-adevăr şi infinită este distanţa dintre cele două. Maiestatea nemuritoare, infinită, fără de început şi fără de sfârşit, a iubit pe cei ce nu erau decât praf şi cenuşă, care erau împovăraţi cu zeci de mii de păcate, dar care au rămas nerecunoscători, chiar atunci când în mod stăruitor L-au rănit. Acesta este Cel care a iubit. Căci Domnul nu a trimis un slujitor, nici un înger, nici chiar un arhanghel, ci pe Unul Născut Fiul Său. Şi totuşi, nimeni n-ar arăta o asemenea grijă nici pentru propriul copil, aşa cum a făcut Dumnezeu pentru slugile lui nerecunoscătoare…

El şi-a pus viaţa Lui şi şi-a vărsat Sângele Său cel scump pentru noi, chiar dacă nu este nimic bun în noi – în timp ce noi nu putem să ne vărsăm nici măcar banii noştri pentru binele nostru şi trecem cu vederea pe Cel ce a murit pentru noi, când el este gol şi străin… Noi purtăm brăţări de aur asupra noastră şi chiar pe animalele noastre de companie, dar trecem cu vederea pe Domnul nostru care merge gol şi trece din uşă în uşă… El cu bucurie rămâne flămând pentru ca noi să fim hrăniţi, gol pentru ca să ne dăruiască nouă materiale pentru veşmântul nestricăciunii, şi totuşi, noi nu putem să dăm ceva din mâncarea noastră şi din îmbrăcămintea noastră pentru El… Aceste lucruri le voi spune mereu şi nu voi înceta să le spun, nu atât pentru că am grijă de săraci, ci pentru că am grijă de sufletele voastre.

(Sf. Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 27.2–3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Să-L lăudăm pe Fiul în primul rând, venerând Sângele care a spălat păcatele noastre. El nu a pierdut nimic din dumnezeirea Lui când m-a mântuit, când ca un Bun Doctor s-a smerit la rănile mele purulente. El a fost un om muritor, dar El era şi Dumnezeu. El era din neamul lui David, dar era Creatorul lui Adam. El, Care era netrupesc, s-a îmbrăcat cu trup. El a avut o mamă, care cu toate acestea era Fecioară. El, Cel ce este fără de hotar, s-a legat pe sine cu frânghiile umanităţii noastre. El era jertfă şi Arhiereu, şi totuşi era Dumnezeu. El şi-a oferit Sângele Său şi a spălat întreaga lume. El a fost ridicat pe Cruce, dar păcatul a fost răstignit pe ea. El a devenit ca unul dintre morţi, dar a înviat din moarte, ridicând la viaţă pe mulţi care muriseră înaintea Lui. Pe de o parte, era sărăcia umanităţii Sale; pe de altă parte, bogăţiile dumnezeirii Sale. Nu lăsa ceea ce este omenesc în Fiul să îţi îngăduie în mod greşit să detractezi ceea ce este dumnezeiesc. De dragul dumnezeiescului, poartă în mare cinste umanitatea, pe care Fiul cel nemuritor a luat-o din iubire pentru tine.

(Sf. Grigorie de Nazianz, Poem, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Dumnezeu, Care a iubit lumea, L-a dar pe Unul născut Fiul Său ca o dovadă (chezăşie) văzută a iubirii Lui. Dacă dovada acestei iubiri ar fi fost aceasta, aceea că El ar fi dăruit o creatură pentru creaturi, dacă ar fi dat o fiinţă lumească pentru lume, dacă ar fi dăruit una născută din nimic pentru mântuirea celor creaţi din nimic, un asemenea sacrificiu ieftin şi minor ar fi fost o asigurare săracă a iubirii Sale pentru noi.

Darurile de preţ sunt dovada iubirii: măreţia dăruirii Sale este evidenţa măreţiei iubirii Sale. Dumnezeu, Care a iubit lumea nu a dat un fiu adoptat, ci pe propriul Fiu Unul Născut.

Aici este câştigul personal, adevărata filiaţie, sinceritatea; nu creaţie, sau adopţie, sau amăgire.

Aici este dovada iubirii şi afecţiunii Sale, aceea că El a dat pe propriul Fiu Unul Născut.

(Ilarie de Poitiers, Despre Treime 6.40, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Suma a toate este Dumnezeu, Domnul tuturor, Care din iubire pentru creaturi L-a dat Fiul Său morţii pe Cruce. Căci Dumnezeu atât a iubit lumea, încât a dat pe propriul Fiu pentru lume. Nu că nu ar fi putut să ne mântuiască în alt fel, ci în acest fel era posibil să arate iubirea Sa covârşitoare în mod abundent, adică să ne aducă pe noi aproape de El prin moartea Fiului Lui.

Dacă ar fi avut ceva mai drag, El ni l-ar fi dat nouă, pentru ca prin aceasta, neamul nostru să fie neamul Lui. Şi graţie acestei iubiri, El nu a ales să ne limiteze libertatea prin obligaţie, deşi era capabil să facă asta. Şi Domnul nostru a ascultat pe Tatăl Său tot din iubire pentru noi.

(Isaac de Ninive, Omilie ascetică 74, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Avraam a avut mulţi slujitori. De ce Dumnezeu nu i-a poruncit să îl jertfească pe unul dintre aceştia? A fost pentru ca iubirea lui Avraam să nu fie descoperită printr-un slujitor. Fiul lui, însă, a fost necesar pentru ca iubirea lui Avraam să se descopere. Erau deci şi alţi slujitori ai lui Dumnezeu, dar El nu şi-a arătat iubirea Sa pentru creaturi printr-unul dintre aceştia, ci prin Fiul Său, prin Care iubirea Lui pentru noi să fie proclamată…

De la Avraam încoace, simbolurile lemnului şi ale mielului au început să fie descoperite. Căci Isaac era un simbol al mielului prins în tufiş (Facere 22, 1-13), în timp ce Iacov a arătat că lemnul poate să însufleţească apa (punând nuiele în apă pentru ca oile să zămislească) (Facere 30, 37 ş.u). Lemnul deci a fost vrednic plutească pe ea, pentru că nici un os în el nu se zdrobeşte (Ioan 19, 33-36).

Roadele pământului sunt stimulate de lemn, iar tezaurele mării sunt luate prin intermediul lemnului. Tot aşa în cazul trupului şi al sufletului (care au nevoie de lemnul Crucii). Lemnul Crucii a fost cel care a fost cioplit prin mânia mulţimii înfuriate. El era ca un om mut în tăcerea lui, şi în agilitatea lui, un izvor de creştere către înălţimile umanităţii.

(Sf. Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian, 21.7, 9, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Dacă Tatăl, vedeţi, nu şi-ar fi dat viaţa, noi nu am fi avut viaţă. Şi dacă viaţa însăşi n-ar fi murit, moartea nu ar fi fost omorâtă. Domnul Hristos Însuşi, El este viaţa, despre care Ioan Evanghelistul spune: Acesta este Dumnezeu cel adevărat şi viaţa cea veşnică (I Ioan 5, 20). El Însuşi, Care prin profet a ameninţat moartea cu moarte, a spus: Eu voi fi moartea ta, o moarte, Eu voi fi boldul tău (Osea 13, 14). Aceasta a fost ca şi cum ar fi spus: Eu te voi ucide murind. Eu te voi înghiţi. Eu voi lua toată puterea din mâna ta. Eu voi elibera pe cei înlănţuiţi, pe care îi ţineai. Tu ai vrut să mă supui, deşi sunt nevinovat. Este drept acum ca tu să pierzi pe toţi cei pe care îi aveai în puterea ta.

(Fericitul Augustin, Predici, 265b.4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Mântuitorul şi Făcătorul nostru, Cel ce este Fiul lui Dumnezeu dinainte de veci, a devenit Fiul Omului la sfârşitul veacurilor. Astfel, Cel care, prin puterea dumnezeirii Sale, ne-a creat pe noi să ne bucurăm de fericirea vieţii celei veşnice, acum ne restaurează  prin slăbiciunea umanităţii Sale, pentru a redobândi viaţa pe care am pierdut-o.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii, 2.18, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 17)Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.

Atâta cât stă în puterea unui doctor, el a venit să vindece pe bolnav. Oricine nu ascultă de poruncile lui se distruge pe sine însuşi…. De ce este El numit Mântuitorul lumii, decât pentru că mântuiește lumea?

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 12.12, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 17)Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.

Mulţi dintre cei fără de grijă, folosind bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu pentru a înmulţi mărimea păcatelor lor şi preaplinul necinstei lor, vorbesc în acest fel, spunând: Nu există iad, nu există pedeapsă viitoare, Dumnezeu iartă toate păcatele noastre…

Dar să ne amintim că sunt două veniri ale lui Hristos, una trecută şi alta viitoare. Prima nu a fost să judece, ci să ne ierte. Cea de-a doua va fi nu să ne ierte, ci să ne judece. Despre prima venire El spune: Nu am venit să judec lumea ci să mântuiesc lumea. Dar despre cea de-a doua, El spune: când Fiul va veni întru slava Tatălui Său, atunci va despărţi oile de-a dreapta Sa şi caprele la stânga (Matei 25, 31).Şi oile vor merge întru viaţă şi caprele la osânda cea veşnică… Dar pentru că El este milostiv, pentru o vreme, El iartă în loc să judece… Căci dacă ar judeca imediat, toţi ar fi condamnaţi la pierzare, căci Toţi am păcătuit şi am pierdut slava lui Dumnezeu (Romani 3, 23).

(Sf. Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 28.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Ioachim și Ana

Joachimanna

Sfinții și drepții Ioachim și Ana sunt părinții Maicii Domnului, bunicii lui Iisus Hristos. Prăznuirea lor are loc în 9 septembrie, a doua zi după Nașterea Maicii Domnului, iar adormirea Sfintei Ana se prăznuiește în 25 iulie.

Viețile
Sfântul Ioachim era din tribul lui Iuda și descendent al Regelui David. Ana era fiica preotului Matan, din tribul lui Levi, asemenea Marelui Preot Aaron. Matan a avut trei fiice: Maria, Zoe și Ana. Maria s-a căsătorit în Betleem și a născut-o pe Salomeea, Zoe s-a măritat și ea în Betleem și a născut-o pe Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului, iar Ana s-a măritat în Nazaret cu Ioachim și la o vârstă înaintată a născut-o pe Maica Domnului.

Ioachim și Ana au fost căsătoriți timp de cincizeci de ani fără să aibă copii. Ei au trăit în liniște și credință, folosind doar o treime din venitul lor pentru ei înșiși și dând o treime săracilor și o treime Templului, ei fiind foarte înstăriți.

Odată, pe când erau deja bătrâni și erau în Ierusalim să jertfească Domnului, Marele Preot Isahar l-a mustrat pe Ioachim, „Tu nu ești vrednic să aduci jertfă cu aceste mâini sterpe”. Cei care aveau copii l-au înghiontit pe Ioachim, dându-l la o parte ca pe unul nedemn de a jertfi Domnului, căci a nu avea copii era privit atunci ca o pedeapsă divină. Acest lucru a adus multă amărăciune în sufletele celor doi soți, care ajunseseră deja la o vârstă înaintată, iar ei au plecat acasă cu inima îndurerată. Atunci, cei doi au început să se roage Domnului să facă cu ei minunea pe care El a făcut-o cu Avraam și cu Sara și să le dea un prunc care să aducă bucurie bătrâneții lor.

Domnul le-a trimis îngerul Său, care le-a dat vestea bună că vor avea „o fiică mult binecuvântată, prin care toate neamurile pământului se vor binecuvânta și prin care va veni mântuirea lumii”. Ana a rămas în curând însărcinată, iar peste nouă luni a născut-o pe Sfânta Fecioară Maria. Zămislirea Maicii Domnului este prăznuită de Biserică în 9 decembrie, iar Nașterea Maicii Domnului este sărbătorită pe 8 septembrie.

La vârsta de trei ani, Ioachim și Ana au dus-o pe Sfânta Fecioară la templu și au închinat-o slujirii lui Dumnezeu, încredințând-o preotului Zaharia. Atunci, după ce părinții ei au adus sacrificii Domnului (după obiceiul vremii), au lăsat-o împreună cu celelalte fecioare în apartamentele Templului să crească acolo. Biserica prăznuiește Intrarea în Biserică a Maicii Domnului în 21 noiembrie.

Adormirea
În următorii șapte ani, Dreapta Ana și Ioachim au vizitat-o adesea pe Maria la Templu, până la moartea lor; aceasta a rămas însă orfană la vârsta de zece ani. Sfântul Ioachim a trăit 80 de ani, iar Ana 79 de ani. Prăznuirea adormirii Sfintei Ana are loc în 25 iulie.

Moaște
În timpul domniei Sfântului Iustinian Împăratul (527-565), a fost construită o biserică în cinstea Sfintei Ana la Deutera. Împăratul Iustinian al II-lea (685-695; 705-711) a restaurat această biserică după ce Sfânta Ana i-a apărut soției sale însărcinate. Atunci trupul și vălul (maforionul) Sf. Ana au fost aduse la Constantinopol.

Imnografie
Tropar, glasul al 2-lea:

Pomenirea drepților Tăi, Doamne, prăznuind, pentru dânșii, rugămu-ne Ţie, mântuiește sufletele noastre.
Condac, glasul al 2-lea:

Veselește-te acum, Ana, dezlegându-te de legăturile sterpiciunii, și hrănește pe cea Preacurată, chemând pe toți să laude pe Acela ce a dăruit din pântecele ei oamenilor pe singura Maică ce nu știe de bărbat.
La Adormirea Sfintei Ana
Tropar, glasul al 4-lea:

Pe ceea ce a născut Viața în pântece ai purtat-o, pe Preacurata Maica lui Dumnezeu, de Dumnezeu gânditoare Ana. Pentru aceasta acum la primirea cerească, unde este locașul celor ce se veselesc întru slavă, bucurându-te acum te-ai mutat; cere pentru cei ce te cinstesc pe tine cu dragoste iertare de greșeli, pururea fericită.
Condac, glasul al 2-lea:

Pomenirea moșilor lui Hristos să o prăznuim, cerând cu credință ajutorul lor, ca să se izbăvească de tot necazul toți cei ce cântă: Dumnezeul nostru, fii cu noi, Cel ce ai preaslăvit pe aceștia precum ai binevoit.
Iconografie
Dionisie din Furna arată că Drepții Ioachim și Ana se zugrăvesc după cum urmează: Dreptul Ioachim se zugrăvește bătrân, cărunt, cu barba rotundă. Sf. Ana se zugrăvește bătrână, purtând un chiton (veșmântul de dedesubt) roșu și un himation (veșmântul de deasupra) verde. Ei sunt zugrăviți în diferite scene din viața Maicii Domnului: zămislirea acesteia, nașterea, binecuvântarea ei de preoți și Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. [1]. De multe ori, Sf. Ana este zugrăvită purtând-o în brațe pe Maica Domnului pruncă, iar uneori sunt zugrăviți amândoi drepții Ioachim și Ana, cu Fecioara, copilă, între dânșii. Mai rar, Sf. Ana se zugrăvește și singură.

(ro.orthodoxwiki.org)

mai mult
CreștinătatePromovate

Amintiri și gânduri la praznicul Nașterii Maicii Domnului

MaicaDomnului

De ce s-a fixat sărbătoarea nașterii Mariei pe 8, iar nu pe 9 ori pe 7 septembrie? Înțelesul tainic al cifrelor pare să ne dezvăluie aparenta nedumerire. Dumnezeieștii Părinți, inspirați de Duhul Sfânt, au statornicit această zi spre a ne aminti mereu că Maica Domnului este ușa prin care Hristos Dumnezeu, Cel veșnic de zile, a intrat în timp.

Fiecare sărbătoare a Maicii Domnului are specificul și rânduiala ei. M-aș bucura să mă găsesc în asentimentul dumneavoastră afirmând că stă în puterea fiecăruia dintre noi să ne apropiem de unul din praznicele Născătoarei de Dumnezeu legând anumite momente ale existenței noastre, neuitate împliniri, bucurii și, de ce nu?, chiar clipe mai cenușii, de aceste sărbători, zile cu sfintele bucurii din calendarul nostru ortodox.

Am auzit adeseori expresii de felul: „La Adormirea Maicii Domnului se împlinesc 7 ani de când s-a mutat în veșnicie bunica”. Altădată, cineva născut la 1 octombrie, glăsuia: „Acoperământul Maicii Domnului mi-a devenit o sărbătoare de suflet, căci este ziua mea aniversară”. Am cunoscut o persoană deosebită, care a văzut lumina zilei chiar pe 8 septembrie, de Nașterea Maicii Domnului. Pentru a marca fericita coincidență, obișnuiește a zice: „Am scâncit odată cu Prunca Maria, iar buna mea mamă poartă numele binecuvântatei maici Ana, cea care a purtat-o în pântece pe Fecioara Maria”. Iată cum mulți dintre noi își leagă existența de cea a Maicii Domnului, raportând evenimente, întâmplări la viața Împărătesei celei alese.

Copil fiind, praznicul Nașterii Maicii Domnului l-am asociat cu pregătirile pentru școală. Mirosul specific al ghiozdanului nou ori al rechizitelor cumpărate de părinți – după îndătinata rânduială – mie și fraților mei ne vestea că vacanța mare s-a apropiat de epilog și că trebuie să ne pregătim pentru începerea noului an școlar.

Înainte de asta, însă, la noi în comună – Erbiceni de Iași – praznicul de la început de an bisericesc, închinat Celei alese dintre toate neamurile, avea o strălucire aparte. Fiindcă una din bisericile comunei își serba hramul, cu prilejul acesta, undeva la o margine de sat, se organiza un fel de serbare câmpenească, posibilitate pentru noi, neastâm­părații țânci, să implorăm pă­rinții să ne împlinească multe sclifoseli. Gospodarii își vindeau din roadele câmpului, tinerii se prindeau în horă iar noi, cei mici, nu ne mai dădeam duşi de la tarabele cu dulciuri ori jucării.

Cu tot alaiul și veselia acelui moment sărbătoresc, îmi amintesc cu nostalgie că mama ori bunica găseau cu anevoie în grădinița cu flori câteva fire proaspete pentru a împodobi icoana la praznicul Nașterii Mariei. În afară de melancolicele crizanteme sau dumitrițe, celelalte flori, cândva vesele, erau ruginite și posomorâte. Era timpul când neguri fine se întindeau dimineața pe podișul de la marginea satului, iar amurgurile, sfârșindu-se în culoarea rumenului, scăldau cătunul într-o lumină odihnitoare. Dealurile zgribulite și golașe, câmpuri ce odinioară păreau un adevărat covor verde, acum, la început de Răpciune, stăteau zdrențuite și ostenite după căldurile toride din vară, așteptând ploile binecuvântatului anotimp al culorilor. Frunzișurile veștede oftau adânc sub călcâiele timpului ce se depăna discret. Era semnul venirii incontestabile a toamnei, cu sărbătorile și bucuriile împământenite.

Revenind la sărbătoarea închinată venirii pe lume a „Celei mai înalte decât cerurile”, mi se pare interesant să deslușim înțelesurile tainice ale zilei sale de naștere. Neîndoielnic, Sfinții Părinți nu au avut la îndemână un certificat de naștere al Maicii Domnului, nici vreun opis care să probeze evenimentul. Ce-i drept, dacă luăm în considerare că data de 9 decembrie s-a închinat proslăvirii zămislirii Fecioarei Maria de către Sfânta Ana, atunci înțelegem că, după săvârșirea celor nouă luni, fericita mamă și-a purtat în brațe darul cel îndelung așteptat. De ce luna septembrie și nu octombrie? Deoarece septembrie, potrivit indictionului bizantin, este prima lună a anului bisericesc, iar potrivit tradiției vechi iudaice, acum Dumnezeu a început să creeze lumea. Or, prin Maica Domnului, care a născut pe Mântuitorul nostru, lumea a fost recreată.

Totuși, de ce s-a fixat sărbătoarea nașterii Mariei pe 8, iar nu pe 9 ori pe 7 septembrie? Înțelesul tainic al cifrelor pare să ne dezvăluie aparenta nedumerire. Dumnezeieștii Părinți, inspirați de Duhul Sfânt, au statornicit această zi spre a ne aminti mereu că Maica Domnului este ușa prin care Hristos Dumnezeu, Cel veșnic de zile, a intrat în timp. Cartea Apocalipsei ne vorbește despre ziua a opta ca fiind Veșnicia. Astfel înțelegem de ce tocmai această zi s-a stabilit pentru a proslăvi nașterea Maicii Domnului. Așa ne explica la una din orele de curs Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Întâi­stătătorul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, dar și profesor de dogmatică şi pastorală la Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi.

Trebuie să recunosc că m-a captivat această perspectivă a sărbătorii. De aceea, am mai căutat și alte argumente pentru afirmaţia că între matematică și teologie există numeroase puncte convergente. Bunăoară, știința cifrelor utilizează, inspirată din teologie, cred, simbolul cifrei „8”, dar răsturnat, pentru noțiunea de infinit, care se pare că i-a preocupat pe gânditori din cele mai vechi timpuri. În cartea Floricăi T. Câmpan, „Dumnezeu și matematica”, autoarea se oprește asupra no­țiunii de infinit, încercând o analogie cu măreția și existența lui Dumnezeu.
Peste toate, însă, praznicul Nașterii Maicii Domnului ne oferă binecuvântatul prilej de a ne spori rugăciunile către Preacurata Fecioara Maria, ca să ne cuprindă în dragostea și binecuvântatele-i brațe, precum L-a purtat pe iubitul ei Fiu.

(Arhimandritul Mihail Daniliuc – doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Pilda lucrătorilor viei

Pilda-Viei

Pilda lucrătorilor viei – Predică la Duminica a 13-a după Rusalii

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Cuvantul psalmodiat de cor, “Cine este Acela Imparatul slavei?”, ne este noua introducere la cuvantul dumnezeiesc al Evangheliei de astazi. Sa-l ascultam:

“Zis-a Domnul: Ascultati pilda aceasta: Era un om oarecare stapan al casei sale, care a sadit vie. A imprejmuit-o cu gard, a sapat in ea teasc, a cladit un turn si a dat-o lucratorilor, iar el s-a dus departe.

Cand a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucratori, ca sa-i ia roadele. Dar lucratorii, punand mana pe slugi (slujitorii lui Dumnezeu), pe una au batut-o, pe alta au omorat-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decat cele dintai, si au facut cu ele tot asa. La urma, a trimis la ei pe fiul sau, zicand: Se vor rusina de fiul meu. Iar lucratorii viei, vazand pe fiul, au zis intre ei: Acesta este mostenitorul; veniti sa-l omoram si sa avem noi mostenirea lui. Si, punand mana pe el, l-au scos afara din vie si l-au ucis. Deci, cand va veni stapanul viei, ce va face acelor lucratori? I-au raspuns: Pe acesti rai, cu rau ii va pierde, iar via o va da altor lucratori, care vor da roadele la timpul lor. Zis-a lor Iisus: Au n-ati citit niciodata in Scripturi: «Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns sa fie in capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta si este lucru minunat in ochii nostri»? De aceea va spun ca imparatia lui Dumnezeu se va lua de la voi si se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cadea pe piatra aceasta se va sfarama, iar pe cine va cadea il va strivi. Iar arhiereii si fariseii, ascultand pildele Lui, au inteles ca despre ei vorbeste” (Matei 21, 33-45).

 

Preaiubitilor, am inteles toti ca e vorba de o parabola ce a fost rostita de Mantuitorul chiar in Saptamana Patimilor, inainte de patimirea Sa, adica inainte de Cruce si de Inviere. Era la Templu, si carturarii si fariseii se aflau de fata. Intelesul ei ne dezvaluie o icoana a istoriei. De aceea, sa-L rugam pe Bunul Dumnezeu sa ne daruiasca lumina acestui inteles. Stapanul este Dumnezeu; via – darurile Lui si lumea aceasta, referitor la poporul ales, asa cum cititm la Profetul Isaia cap. 5: via e insusi poporul lui Dumnezeu. “Vreau sa cant pentru prietenul meu cantecul lui de dragoste pentru via lui. Prietenul meu avea o vie pe o coasta manoasa. A sapat-o, a curatit-o de pietre, a sadit-o cu vita de bun soi. Ridicat-a in mijlocul ei un turn, sapat-a si un teasc, si avea nadejde ca va face struguri, dar ea a facut agurida”. “A imprejmuit-o cu gard”, am ascultat rostindu-se de catre Mantuitorul. Gardul imprejmuirii – Legea pe care a dat-o prin Moisi, ca sa-i fie ocrotire, zid impotriva raului, a pacatului. “A sapat in ea teasc” – teascul, in vie, reprezenta locul unde se striveau strugurii si instrumentul pentru producerea vinului. Aici, teascul are intelesul de altar.

Deci, in mijlocul viei altarul de jertfa, pe care jertfeste fiecare cu darul lui. “Si a cladit turn” – turn de straja, de veghe. Turnul e reprezentat prin mai-marii poporului, arhierei, farisei, acei care aveau datoria sa strajuiasca la pazirea Legii si deci la ocrotirea poporului, a viei, dupa voia Stapanului – a lui Dumnezeu. “Si a dat via lucratorilor, iar el a plecat departe”. – Dupa ce-ti incredinteaza darul, te lasa sa ucenicesti, sa lucrezi. Dumnezeu parca Se retrage. Si tainic El te inspira, dar fara sa te sileasca. Se pare ca e departe, si, totusi, chiar atunci cand crezi ca e departe, iar tu te rogi cu foc, e mai aproape ca oricand de tine. E taina aceasta a libertatii, pentru ca intr-adevar ucenicul sa cunoasca darul uimitor al libertatii, sa fie cu adevarat raspunzator si el de fapta lui.

Sa aiba mangaierea ca lucrul facut e si al lui. E totodata si darul lui Dumnezeu, dar si osteneala lui. Nimic nu vom intelege in Scriptura fara acest, daca vreti, paradox, aceasta antinomie. Adica, in ce inteles: lucrarea darului lui Dumnezeu si a ostenelii noastre. Ai spune ca totul este dar, si asa este; dar spui ca fara osteneala ta nimic nu este, si asa si este. Si atunci, unde este adevarul? Sau darul, sau osteneala? Ei bine, adevar e si una si alta. Asta inseamna paradox. E si darul lui Dumnezeu, si osteneala mea, fara de care nu capat nimic. Aici e taina libertatii, aici e taina bucuriei, a inaltarii, a oricarui progres, daca vreti, a oricarei sporiri in istorie. Si aici e si taina caderii si-a durerii, in acelasi timp. Caci in aceasta taina a libertatii insasi moartea si-a gasit loc. Pacatul si moartea. De aceea spune Sfantul Grigorie de Nyssa ca pacatul descopera totodata si libertatea, si pierderea libertatii. Si libertatea ca poti sa faci rau, din nefericire. Ai pierdut libertatea si ai devenit robul raului.

“Si a plecat (stapanul) departe”. Dar a sosit vremea roadelor. Caci, daca i-a lasat in libertate pe oameni, nimeni nu este scutit de raspunderea rodului, intr-o lume a zidirii, a creatiei. Au n-a spus Mantuitorul: “Dupa roade ii veti cunoaste”? Numai rodul ne indreptateste inaintea lui Dumnezeu si inaintea istoriei, inaintea oamenilor. Si ati vazut ce spunea proorocul Isaia: n-a adus via roade, ci agurida.

A venit sa ceara Dumnezeu rodul. Dar lucratorii, cand i-au vazut pe slujitori, au pus mana pe ei, i-au batut, i-au lovit, i-au ucis. Slujitorii, sau slugile trimise de stapan sunt profetii, in Vechiul Testament. Si de-a lungul sutelor de ani multi profeti au indurat aceasta ucidere a lucratorilor viei. Au fost, asa cum va spune Apostolul mai tarziu, Sf. Apostol Pavel, in Epistola catre Evrei, ca au fost batjocoriti, loviti, multi dintre ei ucisi, ferestruiti, cu pietre ucisi, pusi la cazne, ucisi cu sabia, pribegind in piei De oaie, in piei de capra, lipsiti, stramtorati, rau primiti. Si din nou Mantuitorul adauga. Daca intr-o perioada acesti slujitori au fost primiti de lucratorii viei precum s-a spus, a trimis alti slujitori; au patimit mai rau decat cei dintai. Iar la urma a trimis pe fiul sau, zicand: Se vor rusina de fiul meu. Fiul era El insusi, Mantuitorul. El, Care se pregatea sa intampine acum crucea, asa precum pregatise pe ucenici de-a lungul lunilor care premersesera, cand le spunea: “Iata, ne suim in Ierusalim, si Fiul Omului va fi dat in mainile oamenilor pacatosi, care Il vor batjocori, lovi, scuipa, rastigni, omori”. Si acum le spune direct fariseilor, la Templu. Lucratorii viei, vazand pe fiul, au zis: Acesta este mostenitorul. Veniti sa-l omoram, sa avem noi mostenirea lui. Cuvantul uimeste: “Sa avem noi mostenirea”.

Noi credem ca aici Mantuitorul spune de-a dreptul tocmai fariseilor, le descopera pacatul lor. Pentru ca ei faceau din virtutea lor valoarea suprema, mantuitoare. Deci: “sa avem noi mostenirea” – in noi este totul, nu mai avem nevoie nici de Fiul. Altfel spus – mantuirea prin ei. Sa nu fie! Caci greu este cuvantul. “Si punand mana pe el, l-au scos afara din vie si l-au ucis”. Profeteste Mantuitorul cum va fi ucis, rastignit in afara templului, pe dealul Golgotei (al Capatanii). Si aici se incheie drama unui anumit timp al istoriei – cu rastignirea. Observati: nu vorbeste Mantuitorul aici de inviere. Acest fapt a dat temei celor mai ascutiti cercetatori ai Scripturilor sa incredinteze ca Mantuitorul a rostit aceasta pilda cu aceasta taina profetica si ca e un adevar al Scripturilor. Caci daca ar fi fost spusa mai tarziu, de altcineva, ar fi fost vorba si de inviere. Mantuitorul acum le pune in fata ultimul lor pacat – al crucii. Si raspunderea: “Cand va veni stapanul viei, ce va face acelor lucratori?”. Si I-au raspuns – nu toti, unii numai: “Pe acesti rai, cu rau ii va pierde, iar via o va da altor lucratori, care vor da roadele la timpul lor”. La Sf. Evanghelist Luca, aceeasi pilda mai are un raspuns. Unii din farisei au zis: Sa nu fie, Doamne! S-au cutremurat in fata unui asemenea cuvant, unei asemenea sentinte.

Pana aici pilda se refera mai ales la farisei si carturari. Dar observati: nu e vorba – si as vrea sa subliniez acest lucru – de poporul intreg, de poporul ales; pentru ca nu osandeste via, ci numai pe lucratori, pe farisei si carturari. Deci niciodata n-ai dreptul sa osandesti un neam intreg. Nicaieri in Scriptura nu este vorba de osanda unui neam, ci numai de cei care au fost raspunzatori pentru el, cei care s-au aflat in turn – adica la veghe, la straja, si nu si-au implinit chemarea. De aici inainte pilda se deschide intr-o viziune asupra intregii istorii. Si zice Mantuitorul: “Au n-ati citit niciodata in Scripturi: «Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns sa fie in capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta si este lucru minunat in ochii nostri»?”. De unde este cuvantul acesta? Il rostise odinioara Psalmistul, asa cum citim la Psalmul 117. Mantuitorul reproduce cuvantul intocmai: “Piatra pe care n-au bagat-o in seama ziditorii, aceasta s-a facut in capul unghiului. Si de la Domnul a fost aceasta si minunata este in ochii nostri” (Ps. 117, 22-23).

Pe cine reprezinta aceasta piatra? Nabucodonosor, regele Babilonului, avand in captivitate o mare parte din neamul ales, intre acestia fiind si Daniel, a avut o viziune si a chemat pe inteleptii sai sa-i dezlege, sa-i talcuiasca. Dar cei din neamul sau nu s-au priceput, si atunci a chemat si pe Daniel. Si asa i-a vorbit profetul: “O, rege! Tu priveai si iata un chip – acest chip era peste masura de mare si stralucirea lui neobisnuita – statea inaintea ta si infatisarea lui era grozava. Acest chip avea capul de aur curat, pieptul si bratele de argint, mijlocul si coapsele de arama, pulpele de fier, iar picioarele parte de fier si parte de lut. Tu priveai si iata o piatra desprinsa, nu de mana, a lovit chpul peste picioarele de fier si Domn lut si le-a sfaramat. Atunci au fost sfaramate in acelasi timp fierul, lutul, arama, argintul si aurul si au ajuns ca pleava de pe arie vara si vantul le-a luat cu sine fara ca sa se gaseasca locul lor; iar piatra care a lovit chipul a crescut munte mare si a umplut tot pamantul” (Daniel 2, 31-35). In scurt, talcuirea acestei viziuni inseamna imparatiile care s-au desfasurat incepand cu vremea aceea (cu circa 450-500 de ani inainte de Mantuitorul), care reprezentau fie puterea aurului, a argintului, a aramei, a fierului, a lutului, si care, toate s-au spulberat in istorie. Dar Piatra a crescut si a devenit un munte inalt care strajuie peste tot pamantul.

Iar Piatra – cum vor spune Sf. Apostol Pavel si Petru – era Hristos. Piatra ajunsa in capul unghiului. In vremea veche, in constructii, piatra unghiulara era acea piatra care lega doi pereti, doua ziduri; pusa la locul de imbinare, in unghi, unde se imbinau cele doua ziduri, si care facea legatura intre ele. Si de aceea va spuneam ca pilda se desfasoara intr-o viziune asupra intregii istorii. Piatra unghiulara care lega si leaga cele doua ziduri, cele doua lumi – Israelul si Neamurile, adica intreaga umanitate. Atunci, cuvantul pune cea mai adanca tema a Revelatiei, a Descoperirii dumnezeiesti, si anume ca in Hristos, pentru constiinta crestina, potrivit Revelatiei, e data unirea tuturor neamurilor pamantului, e data posibilitatea impacarii tuturor, e data posibilitatea salvarii. El este, asa cum Il descopera Scripturile, Mesia – Hristosul, Trimisul lui Dumnezeu – si Unicul; caci se descopera aici unicitatea lui Hristos, a acestei Pietre unghiulare. Caci ar putea spune cineva: Bine, dar au mai fost si alti profeti, si alti intemeietori de religii. Cum Hristos este unic? – Da, El este unic prin insusi faptul ca este Fiul pe care Il trimite Stapanul viei, potrivit parabolei.

Este Fiul unic al Parintelui ceresc, Care n-are decat un singuri Fiu, despre Care a rostit si la Botez, la Iordan, si la Muntele Taborului: “Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit. Pe Acesta sa-L ascultati!”. El este unic si, fiind unic, El poate da unitatea umanitatii intregi. Caci daca n-ar fi unic, si daca am mai astepta si alti profeti, pe care l-ar alege istoria? Ce deruta, ce crize s-ar produce neincetat in adancul constiintei umane! Dar, repet, Dumnezeu nu are decat un singur Fiu, pe El L-a trimis, si El a luat pacatul intregii omeniri, l-a pironit pe cruce si, El, unicul, a biruit acea povara strivitoare a pacatului si a mortii, prin Inviere. Si, asa cum au marturisit Parintii Bisericii, in frunte cu Marele Atanasie, El cu adevarat este Unicul Mantuitor, pentru ca este Unicul Dumnezeu si Om totodata. In nici o religie, in nici o profetie, in nici o descoperire dumnezeiasca nu ni se comunica vreun mesia, vreun salvator care sa fie totodata si Dumnezeu si om, ca Iisus Hristos. Nici Mahomed, nici Budha, si nici altii, oricare ar fi. Si constiinta religioasa crestina intelege acest fapt: ca eu, ca om, nu pot fi mantuitor; oricare dintre noi. Toti suntem cu greselile noastre. Numai El, pentru ca e si Dumnezeu si Om, ne poate salva. Numai Cel fara pacat poate izgoni pacatul. Numai Cel care a biruit moartea poate sa biruie si moartea mea; numai cel care a inviat ma poate invia si pe mine. De aceea El e cu adevarat Piatra cea din capul unghiului, asa cum Se descopera El. Si adauga: “de la Dumnezeu este aceasta” – pentru ca El e Fiul lui Dumnezeu.

“Si se va lua imparatia de la neamul acesta si se va da neamului care va aduce roade”. – Deschide perspectiva istoriei, adica a intemeierii Bisericii si a chemarii neamurilor. Si, fireste, la acel prag al istoriei, la acea plinire a vremii, asa precum spun Scripturile, si neamul cel dintai si ales, care a primit chemarea, si el va cunoaste taina acestei Pietre din capul unghiului, care a unit cele doua lumi. Cum va spune Sf. Pavel: Daca ramurile din aceasta radacina au dezvaluit stralucirea Evangheliei, dar tulpina din care au rasarit, prin Hristos, Care-i Radacina!

Si cuvantul de incheiere, si mai greu si uimitor: “Cine va cadea pe piatra aceasta se va sfarama, iar pe cine va cadea il va strivi”. Repet, greu este cuvantul. Deodata spune, pentru o constiinta care ia aminte la Evanghelie, ca nu poti sa te feresti din calea Ei, nu poti trece dincolo de Hristos. Sau tu cazi, impotrivindu-te, sau Ea cade peste tine, n-O poti evita. Si, deodata, aceasta descoperire te uimeste, te framanta, te zguduie. Un suflet chinuit imi spunea nu demult: Orice cuvant si gand al meu cand stiu ce ecou are in sufletele celorlalti. dar mai mult, chiar simpla lui iradiere. Gandirea este o energie care se raspandeste. Si daca raspandesc aceasta gandire rea, vinovata, a mea, care-i infecteaza pe cei din jurul meu, cum voi raspunde? Caci ea ramane, fie in jurul meu, fie in cei pe care i-am smintit, i-am tulburat. Aceasta raspundere, de care nu pot sa nu tin seama. Si cum sa cazi tu peste Piatra? Si cum te sfarmi, daca tu cazi?

Cand un vas cade pe piatra, se intelege ca se sparge. Dar in Evanghelie totul trebuie inteles duhovniceste. Nu-i vorba de o violenta fizica, in nici un chip. Si nu e cu putinta sa intemeiezi pe Evanghelie violenta fizica. Nu e cu putinta, nu ai nici un drept. Si a fost o mare prabusire, o mare cadere, o mare eroare si tragedie in istorie cand s-a incercat sa se indreptateasca uneori chiar osandiri la moarte. Iertati-ma ca trebuie sa numesc Inchizita. In numele Evangheliei. Si prin aceasta si altii au incercat sa justifice faptele lor rele. Or, in Evanghelie, va rog sa retineti, nu poti intemeia nici un fel de violenta fizica. Numai adevarul, care trebuie sa convinga cu armele adevarului. Si de ce nu poti intemeia in Evanghelie o violenta fizica, ci numai duhovniceste, prin Duhul adevarului? – Pentru ca inceputul Evangheliei este prin Duhul Sfant. Fiul lui Dumnezeu de la Duhul Sfant S-a intrupat si din Fecioara, in curatie sfanta. Atunci, intreaga Evanghelie este iluminata duhovniceste, caci temeiul Evangheliei este Duhul Sfant, Duhul adevarului.

Deci “Cine va cadea pe Piatra aceasta se va sfarama” – te sfarmi atunci cand vrei sa lovesti tu in ea. Aduceti-va aminte, ca sa intelegem duhovniceste, de Sf. Pavel, cand mergea la Damasc sa-i prigoneasca pe crestini. Si pe drumul Damascului Mantuitorul i S-a descoperit. Lumina aceea orbitoare care l-a prabusit la pamant. Si trei zile si trei nopti n-a vazut si n-a mancat. Si auziti cuvantul: “Saule, Saule, de ce Ma prigonesti? Cine esti, Doamne? Eu sunt Iisus pe care tu Il prigonesti. Zadarnic iti este tie sa lovesti cu piciorul in tepusa”. Saul mergea sa loveasca si lumina Duhului Sfant l-a prabusit. Si, cu alte cuvinte, Mantuitorul i-a spus: Tu lovesti, tu te ranesti. Cand lovesti in bine, in adevar, in frumusetea divina, nu binele il distrugi, nu adevarul il distrugi, nici frumusetea negraita. Pe tine te ranesti, pe tine te ruinezi, pe tine te distrugi. De aceea spune Dumnezeu prin gura proorocului Ezdra: “Nu pe Mine M-ati parasit, ci pe voi insiva”. Cand parasesti binele si adevarul te parasesti pe tine. Ca sa te cunosti pe tine, trebuie sa-L cunosti pe Cel dupa al carui chip ai fost zidit – Fiul lui Dumnezeu facut Om; Dumnezeu-Omul. Si atunci, lovind in El in tine lovesti. “Cel ce va cadea pe Piatra aceasta se va sfarama” – si Saul era sa se sfarme, daca n-ar fi ascultat cuvantul. Si oricine nu asculta, sarmanul, pe el se paraseste, pe el se pierde, pe el se sfarama. Nu sunt atatea suflete chinuite care se sfarma, se piseaza launtric in zbuciumul patimilor si in cautarea vietii celei adevarate?!

Si invers: “Peste cine va cadea Piatra il va strivi”. Daca tu te impotrivesti, te sfarmi. Si chiar daca tu ramai cumva inchis in tine, ai zice neutru, vine Ea, Piatra. A venit Hristos la lume, a venit Fiul lui Dumnezeu, trimis in lume. Deci fie tu te indrepti spre Dumnezeu, fie Dumnezeu Se indreapta spre tine. Si se descopera aici ca mantuirea nu e cu putinta altfel, decat in cele doua porniri: de la Dumnezeu si de la tine, de la harul Lui si de la libertatea ta. Si numai din intalnirea lor se naste mantuirea. Nu e nevoie sa mai staruim: “Peste cine va cadea Piatra il va strivi”. Am aflat din profetia lui Daniel cum imperiile au pierit unul dupa altul: si cel de aur, si cel de argint, si cel de arama, de fier, de lut. Nici aurul, nici argintul, nici arama, nici fierul, nici toate altele odraslite de ele nu dirijeaza istoria. Ci, dimpotriva, Piatra aceea care s-a inaltat ca un munte deasupra intregii istorii. Iar Piatra aceea este Hristos. Si ferice de tot sufletul care si-a intemeiat viata si casa pe Piatra.

Inchei cu acel cuvant al Evangheliei Mantuitorului unde tot de piatra este vorba: “De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele si le indeplineste asemana-se-va barbatului intelept care a cladit casa lui pe stanca. A cazut ploaia, au venit raurile mari, au suflat vanturile si au batut in casa aceea, dar ea n-a cazut, fiindca era intemeiata pe stanca. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele si nu le indeplineste, asemana-se-va barbatului nechibzuit care si-a cladit casa pe nisip (adica pe toate opiniile noastre miscatoare ca nisipul). Si a cazut ploaia si au venit raurile mari si au suflat vanturile si au izbit in casa aceea, si a cazut. Si caderea ei a fost mare” (Matei 7, 24-27). Pentru ca n-a fost temelia ei pe Piatra, pe Hristos. Faca Domnul ca fiecare suflet din cei de fata si orice suflet din lume. Temelia casei lui neclatinata de nimic sa fie.

Parintele Constantin Galeriu

(crestinortodox.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

1 Septembrie, începutul anului bisericesc și ziua de amintire a Sf. Dionisie Exiguul

SfDionisie

Dionisie Exiguul sau Dionisie „cel Mic” a fost un călugăr originar din Scythia Mică (Dobrogea de astăzi) şi a trăit în secolele V-VI. Cea mai mare parte a vieţii sale a petrecut-o la Roma, unde a fost stareţul unei mănăstiri. A rămas în istorie ca un renumit traducător de opere teologice din greacă în latină.

Totuşi, opera cu rezonanţă istorică a sfântului Dionisie este introducerea calendarului creştin, împărţind istoria în două perioade – „înainte de Hristos” şi „după Hristos”. În acel timp, în uz era calendarul roman care număra anii începând cu data întemeierii Romei. Urmând calculelor făcute, Dionisie Exiguul a ajuns la concluzia că anul 753 de la întemeierea Romei era anul în care s-a născut Hristos, adică anul 1 al erei creştine. Calcule ulterioare au arătat că Dionisie se înşelase, iar anul în care s-a născut Hristos ar varia – după diferite păreri – între anii 6-3 î.Hr., cel mai probabil anul 2 î.Hr. Cu alte cuvinte, Hristos s-a născut „înainte de Hristos”!

Oricum, această eroare nu mai are o atât de mare importanţă, iar calculul anilor după „era creştină”, „anii mântuirii”, „anii Domnului” – inventat de un călugăr născut pe teritoriul ţării noastre! – s-a impus în toată lumea.

(doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

29 august – Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul

taierea-capului-ioan

Aceasta este ultima mare sărbătoare din anul bisericesc, pentru că pe 1 septembrie începe un nou an bisericesc. Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan a fost înaintea Domnului nu numai cu naşterea, ci şi cu moartea sa. Aşa cum Domnul Hristos a pătimit pentru păcatele oamenilor, tot aşa şi Înaintemergătorul Său a îndurat moartea mucenicească pentru fărădelegile lui Irod.

Biserica ortodoxă serbează de obicei ziua morții sfinților, adică data trecerii lor la cele cerești. Dar numai Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul fac excepție de la această regulă. Biserica a închinat Sf. Ioan șase sărbători: zămislirea lui – 23 septembrie; nașterea – 24 iunie; soborul lui – 7 ianuarie; tăierea capului – 29 august; prima și a doua aflare a capului său – 24 februarie; a treia aflare a capului Sf. Ioan – 25 mai.

Alături de Schimbarea la Faţă a Domnului şi Adormirea Maicii Domnului, Tăierea capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul este o sărbătoare cu semnificaţie eshatologică. De aceea Sf. Părinţi au rânduit ca cele trei sărbători să fie prăznuite în luna august, ultima lună din anul bisericesc, ca semn că acest chip al lumii va trece, că cer nou şi pământ nou vor fi.

În anul 31, tetrarhul Irod Antipa al IV lea, fiul lui Irod cel Mare, s-a dus la Roma la împăratul Tiberiu. Oprindu-se în casa fratelui său Filip, se aprinde de patimă pentru soţia fratelui său, Irodiada. Aceasta îi făgăduieşte că se va mărita cu el dacă se va despărţi de soţia sa, adică de fiica lui Areta, împăratul Arabiei. Irod Antipa îşi alungă soţia legitimă şi, împotriva legii, o ia de soţie pe Irodiada. Văzând această nelegiuire, Ioan Botezătorul, păzitorul Legii lui Dumnezeu, îl mustră pe Irod de faţă cu toţi: „Nu ţi se cade să ţii pe femeia fratelui tău” (Marcu 6, 18)

Irod, deşi umilit şi indignat, îndemnat şi de Irodiada ce voia să-l ucidă pe Ioan, porunceşte ca acesta să fie închis în temniţă. La ziua de naştere a lui Irod s-a făcut ospăţ mare, la care jucând fiica Irodiadei, Salomeea, şi plăcând lui Irod şi celor ce şedeau cu el, acesta, ameţit de băutură, îi promite că îi va da orice îi va cere, până chiar la jumătate din împărăţia sa. Irodiada şi-a sfătuit fiica să ceară capul Sfântului Ioan Botezătorul. Deşi nevrând aceasta, Irod porunceşte totuşi tăierea capul lui Ioan şi aducerea sa pe o tipsie.

Cumplita ucidere nu a rămas fără urmări pentru Irod. Împăratul Areta se răzbună pentru nedreptatea făcută fiicei lui, cucerind castelul Maherus şi o parte din pământul Iudeii. Apoi Irod pleacă la Roma pentru a obţine ca şi fratele său, Agripa, titlul de rege de la împăratul Caligula. Dar pentru că împăratul aflase că Irod se unise cu parţii împotriva romanilor, pregătind o armată de 70.000 de oameni, Caligula îi ia stăpânirea Iudeii, îi confiscă averea şi-l exilează împreună cu Irodiada la Lugdun (Lyon) în Galia şi apoi la Ilard în Spania. De altfel, Irod a şi murit acolo în mizerie şi boală, după ce mai întâi a văzut groaznica moarte a Salomeei.

Ziua Tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul este o zi de post. Creştinii postesc în această zi pentru a nu se asemăna lui Irod, care, din cauza ospăţului fără măsură, a cerut ca Salomeea să-i danseze şi drept răsplată i-a oferit capul Sfântului Ioan Botezătorul. Apoi, postim căci vrem ca viaţa noastră să urmeze vieţii înfrânate a Sf. Ioan. Ziua Tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul prefigurează Vinerea Patimilor, şi precum postim în fiecare vineri, ca zi a răstignirii Domnului, tot astfel se cuvine să postim şi în această zi.

(parohiaserbanvoda.ro)

mai mult
ActualitateCreștinătatePromovate

Pilda datornicului nemilostiv – Predica la Duminica a XI-a dupa Rusalii

pr26611

Pilda datornicului nemilostiv – Predica la Duminica a XI-a dupa Rusalii

(Pilda datornicului nemilostiv – Despre iertare si impacare)

Am recitit in seara aceasta (rostita in 4 martie 1984 ) din Sfanta Evanghelie cuprinzatoarea parabola a datornicului nemilostiv, care datora sta­panului sau zece mii de talanti.

In bani de-ai nostri ar veni cam cinci milioane de lei. (Evaluare ce apartine Parintelui Sofian, dansul tinand cont de cursul leului de atunci.)      

Stapanul sau l-a iertat. A fost destul ca sluga aceasta sa ceara o mica ingaduinta stapanului sau si acesta, cu bunatate ne­graita, i-a iertat toata datoria. Dar nu se uscasera bine lacrimi­le cu care ceruse omul indurare de la stapanul sau si intal­neste pe cale pe unul dintre maruntii lui datornici, care ii dato­ra o suma foarte mica – o suta de dinari – o suta de lei. I-a pus mana in gat sa-l sugrume, strigandu-i cu rautate: “Plateste-mi ce esti dator” (Matei 18, 28). Lui i se iertasera definitiv mili­oane, iar el, pentru o suta de lei, este gata sa-si sugrume con­fratele.                

Cand auzim o asemenea istorie ne umplem de revolta fata de purtarea cu totul lipsita de omenie a celui caruia i s-a iertat atat de mult, iar el nu vrea sa ierte nimic. Dar sa nu ne grabim sa-l osandim prea mult pe acel om fara pic de omenie, pentru ca ne osandim pe noi insine. Caci si noi ne purtam la fel cu semenii nostri.

Istorioara din Sfanta Evanghelie este o parabola in care datornicul cu zece mii talanti poate fi oricare dintre noi – dator cu pacate multe fata de Dumnezeu, iar stapanul care iarta datoria este Dumnezeu. Cel dator cu o suta de dinari este oricare dintre semenii nostri. Datornicul hain, caruia i s-a ier­tat tot, iar el nu vrea sa ierte mica datorie a neputinciosului sau datornic, ne reprezinta pe fiecare dintre noi, carora Dumnezeu ne iarta tot, iar noi nu vrem sa iertam nici cea mai mica jignire din partea aproapelui nostru.

Prin aceasta parabola Mantuitorul largeste intelesul cuvin­telor din rugaciunea Tatal nostru in care zicem: “…si ne iarta noua greselile noastre precum si noi iertam gresitilor nostri” (Matei 6, 12). Noi ne rugam zilnic cu aceasta rugaciune si ros­tim zilnic si aceasta a cincea cerere din Tatal nostru, dar nu stim in ce masura aceasta cerere “si ne iarta”, legata de afir­matia noastra “precum si noi iertam”, nu este mai degraba o osanda pe care noi insine ne-o cerem de la Dumnezeu, pentru ca noi ne purtam adeseori fata de semenii nostri ca datornicul neomenos din parabola: desi ni se iarta mult, noi nu iertam deloc sau foarte putin; in schimb cerem cu neobrazare sa fim iertati mereu, ca si cum Dumnezeu n-ar vedea si n-ar cunoaste fatarnicia si rautatea noastra.

Dar de ce suntem datori sa iertam?

Sfintii Parinti ne spun ca iertarea este fiica mai mare a dragostei. Cine nu poate sa ierte, acela nu poate sa iubeasca. Cine nu poate iubi pe oameni nu poate iubi pe Dumnezeu. Iar ca sa putem iubi pe Dumnezeu, trebuie sa fim impacati cu semenii nostri. Deci, trebuie sa iertam, ca sa putem trai in buna intelegere si cu semenii si cu Dumnezeu, pentru ca noi, oamenii, nu putem trai izolati in societate. Avem nevoie unul de altul.

Asa cum fratii dintr-o familie, functionarii dintr-un birou sau muncitorii dintr-o sectie a unei fabrici au nevoie sa comunice unii cu altii, in diferite momente din viata lor, asa fiecare dintre noi avem nevoie sa comunicam cu celalalt, inchipuiti-va, insa, ca toti acestia, pe care i-am numit frati, functionari ori muncitori, ar fi certati intre ei, pentru ca din diferite motive si-ar fi spus cuvinte jignitoare unii altora sau cineva dintre ei ar fi semanat vrajba si ura. Fiind certati, toti tac. Muncesc cu ciuda. Se cearta in gand. Clocotesc de manie. Iar din cand in cand rabufnesc certuri, insulte, amenintari si chiar batai pana la sange si pana la crima. O asemenea viata este cumplit de apasatoare: o viata de chin, o viata de iad. Sunt familii in care sotii se urasc si nu vorbesc intre ei cu saptamanile. Sunt frati ori rude care au fost in bune relatii o vreme, iar apoi, din cauza unor intrigi sau a unor cuvinte jignitoare, s-au certat si, in loc sa se impace cat mai repede, au tacut si unii si altii si supararea si dusmania s-a adancit si s-a invechit si le vine foarte greu sa se mai impace.

Sunt vecini certati intre ei, care nu vorbesc unii cu altii zeci de ani, iar cand se intalnesc fara voia lor, nu stiu incotro sa se uite ca sa nu se vada unii pe altii. Ma intreb: asemenea oameni, care de obicei sunt crestini si au nevoie si de Dumnezeu, cum pot sa se roage si cum pot sa ceara iertare de la Dumnezeu, daca ei nu se pot ierta intre ei?

Omeneste vorbind, mai usor este sa te razbuni si sa lovesti, decat sa te stapanesti si sa ierti. Dar a te razbuna si a lovi dovedeste slabiciune si neputinta de a-ti stapani instinctele josnice ale firii omenesti.

A te stapani si a ierta este o dovada de marinimie fleteasca si o dovada ca in tine locuieste Duhul lui Dumnezeu Care este Duhul pacii. Cine se poate stapani la vreme, nu raspunde cu rau la rau si uita jignirea, a smuls din radacina orice urma de vrajba si rautate. Pentru ca cel iertat, in fond, se simte umilit si rusinat si nu mai indrazneste sa mai spuna cuvinte grele ori sa mai urasca. Sunt insa cazuri cand dintre doi impricinati deopotriva de vinovati unul fata de altul, la un moment dat unul se umileste si cere iertare celuilalt, insa acela nici nu vrea sa auda de iertare.

Ce se poate face intr-o asemenea imprejurare? In loc sa raspund direct, am sa va citesc mai intai o intamplare petre­cuta in vechime la o manastire din Egipt, intamplare pe care am copiat-o din cartea numita Pateric.

Iata ce se spune in aceasta carte: ca un frate oarecare avea scarba asupra altui frate. Adica erau certati unul cu altul, dar acel frate, vrand sa-si ceara iertare, s-a dus sa se impace cu dansul. Deci, batand el in usa fratelui, acela n-a vrut nicidecum sa-i deschida si sa-l primeasca. Iar el, cand a vazut ca nu-i deschide, s-a mahnit si mai mult si, mergand la un batran, i-a spus ce a patit, cum s-a dus sa-si ceara iertare si sa se impace cu acel frate, care nu numai ca nu l-a primit ca sa stea de vorba cu el, dar nici usa nu i-a deschis. Iar batranul i-a zis: “Cauta, fiule, si-ti ia seama ca poate ai vreun gand in inima ta, cum ca tu nu esti cu nimic vinovat si nu i-ai facut nici un rau, ci el ti-a facut rau si numai el este vinovat. Si asa pe tine te indreptatesti, iar pe el il invinovatesti. Daca este asa, sa stii, frate, ca pentru aceea nu-i da lui Dumnezeu indemnare sa-ti deschida si sa te primeasca, pentru ca nu mergi la dansul cu adevar de pocainta, ci cu fatar­nicie. Ci, mergi si pune in inima ta cum ca nu numai el a gresit, ci si tu esti vinovat, iar pe dansul, daca se poate, sa nu-l invinovatesti. Si asa Dumnezeu ii va da lui indemnare si umilinta si se va smeri si se va impaca cu tine.”

Auzind acestea, fratele s-a umilit in inima lui si, fagaduind ca va face dupa cuvantul batranului, s-a dus iarasi cu smerenie la acel frate care era suparat pe el, sa se roage sa-l ierte. Batand la usa chiliei, indata a auzit acela si i-a deschis lui si mai inainte de a se inchina el si a-si cere iertare, acela s-a inchinat lui cu smerenie, zicand: “iarta-ma, frate, ca te-am suparat pe tine”. Si asa, cu dragoste si din tot sufletul sarutandu-se unul cu altul, s-a facut mare bucurie intre dansii.                      

Prin aceasta istorisire simpla, suntem indemnati ca, daca cineva dintre noi are un asemenea dusman, care nu vrea sa-l ierte, sa faca asa cum a facut acel frate, care a urmat sfatul batranului. Adica, sa nu invinuim numai pe acela pe care il numim dusman, ci sa ne cautam si partea noastra de vina. Si, daca suntem cinstiti cu noi insine, ne vom aduce aminte ca si noi i-am facut vreun rau si noi l-am jignit sau l-am vorbit de rau catre altii, sau i-am pricinuit vreun necaz pe care noi l-am uitat, dar el il tine minte. Asa ne sfatuiesc si Parintii cei sfinti, ca in toate faptele noastre “sa ne smerim si noi, defaimandu-ne si ocarandu-ne pe noi insine si descoperind si vadind inaintea lui Dumnezeu pacatele noastre, nu ale fratelui nostru”. Facand asa vom dobandi o deosebita pace in noi insine. Si mai spun batranii ca daca cineva nu vrea sau nu poate sa ierte sau sa se impace cu semenul sau, unul ca acela va fi parasit de ajutorul si de darul lui Dumnezeu.

In legatura cu asemenea cazuri, am sa va citez in conti­nuare un alt cuvant, chiar daca unora va este cunoscut. Se spune ca in vremea prigoanelor impotriva crestinilor, cand paganii chinuiau si omorau pe crestini pentru credinta lor in Hristos, atunci au prins si pe doi crestini, care aveau vrajba intre dansii, si i-au aruncat in temnita, urmand ca a doua zi sa-i scoata, sa-i chinuiasca si sa-i omoare.

Aflandu-se ei in temnita pentru aceeasi credinta in Hristos dar fiind certati mai de multa vreme unul cu altul, acum unul dintre ei, umilindu-se in inima lui, a zis celuilalt: “Frate, iata maine ne vor scoate la judecata lor si ne vor chinui si ne vor omori si vom merge catre Domnul. Pentru aceea, dar, vrajba si pizma ce a fost si este acum intre noi se cade sa o lasam, sa ne impacam si sa ne iertam unul pe altul acum, mai inainte de moartea noastra, ca, fiind curati, sa primim chinurile si moartea pentru credinta si dragostea noastra in Hristos si asa ne vom invrednici a lua cununile mucenicesti din mainile Mantuitorului nostru si vom fi primiti in ceata mucenicilor. Si, zicand acestea, s-a plecat inaintea lui, graind: “Iarta-ma, frate, ca sa fii iertat si tu de Dumnezeu”. Dar acela, fiind biruit de rautatea ascunsa in inima lui, n-a vrut nicidecum sa-l ierte.

Iar a doua zi, dupa ce s-a luminat de ziua, i-au scos pe amandoi din temnita sa-i chinuiasca si sa-i taie. Atunci, acela care n-a vrut sa se impace si sa ierte pe fratele sau, vazand ca vor sa-l taie, inspaimantandu-se, s-a lepadat de Hristos, iar pe fratele sau, crezand in numele Domnului, l-au taiat. Iar pe cel ce s-a lepadat de Hristos l-a intrebat calaul, zicand: “pentru ce ieri, cand ai fost batut si aruncat in temnita, nu te-ai lepadat de Hristos, ca sa nu te mai fi chinuit?” Si acela a raspuns: “cand am lasat eu pe Dumnezeul meu si nu m-am impacat cu fratele meu, atunci si pe mine m-a lasat si m-a parasit ajutorul Lui si, ramanand gol de dansul, iata acum m-am lepadat de Hristos”.

Nu poate fi stare mai jalnica pentru un suflet omenesc decat aceasta: sa nu poti ierta pe fratele tau nici in cele mai grele clipe din viata ta.

Din nefericire, asemenea cazuri mai sunt si in zilele noastre, cand cineva, care s-a certat cu altul, vrea sa se impace, celalalt, in loc sa-l ajute si sa se poarte bland si delicat, isi hate joc de el si cu dispret ii intoarce spatele. In asemenea imprejurari trebuie sa ne cercetam constiinta si sa vedem daca nu cumva purtam si noi o mare parte de vina si este cazul sa biruim trufia din noi, sa ne smerim cu adevarat si sa facem asa curm a facut fratele din Pateric, dupa sfatul batranului.

Daca nu il imblanzim nici asa, sa ne straduim sa iertam din inima toate jignirile si nedreptatile pe care ni le-a pricinuit acela, sa ne rugam lui Dumnezeu sa-l imblanzeasca, iar pe noi sa ne ajute sa-l putem ierta cu adevarat, asa cum a iertat Sfan­tul Arhidiacon Stefan pe cei care il ucideau cu pietre, rugandu-se pentru ei dupa exemplul Mantuitorului.

Iar ca regula de purtare fata de asemenea oameni ni se recomanda sa nu-i vorbim de rau catre nimeni, chiar daca ei ne barfesc, ci, dimpotriva, sa-i vorbim de bine, aratandu-le ca­litatile, pentru ca orice om are si calitati, nu numai defecte. Si, pe cat se poate, sa le facem bine, direct sau indirect, si mai ales sa ne rugam pentru ei, ca Dumnezeu sa-i lumineze, sa-i im­blanzeasca si sa-i ajute sa-si dea seama ca si ei gresesc, intrucat si ei sunt oameni.

Purtandu-ne deci cu blandete, cu smerenie si bunatate ne­prefacuta cu toti cei din jurul nostru si pastrandu-ne cugetele curate de orice rautate si viclesug fata de dusmani si de toti semenii nostri, vom dobandi o pace deosebita in fiinta noas­tra launtrica, o pace cum numai Dumnezeu ne-o poate da, iar pe langa aceasta pace a inimii ne vom putea invrednici si de o adevarata iertare din partea lui Dumnezeu, atunci cand vom zice: “Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Matei 6, 12).

Inchei acest cuvant despre iertare cu indemnul Sfantului Apostol Pavel catre toti crestinii si deci catre fiecare dintre noi: “Fiti buni intre voi si milostivi, iertand unul altuia, pre­cum si Dumnezeu v-a iertat voua, in Hristos” (Efeseni 4, 32). Amin!

Sfantul Nicolae Velimirovici

(crestinortodox.ro)

mai mult
1 2 3 45
Page 1 of 45