close

Creștinătate

ActualitateCreștinătatePromovate

Vasile Bănescu, despre investigația Recorder: Istoricul raportării Recorder la Biserică indică un decerebrat anticlericalism, o patologică fobie la BOR

V.Banescu
Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, a reacționat miercuri, printr-un „punct de vedere personal” remis presei, la investigația Recorder despre presupuse rețele de oameni politici care controlează banii publici destinați construirii și renovării de biserici. Bănescu acuză că scopul materialului este unul „jalnic”, anume „lovirea în imaginea publică a Patriarhului”, și că demersul celor de la Recorder ar fi lipsit de credibilitate din cauza istoricului „anticlerical” al acestei publicații.

  • „Ne putem întreba în mod deplin justificat care este însă înalta și binevoitoarea rațiune morală din perspectiva căreia se apleacă autorii materialului recorderian asupra Bisericii. (…) Istoricul raportării Recorder la Biserică indică destul de limpede un decerebrat anticlericalism, o patologică fobie la BOR”, afirmă reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române.
Reamintim că publicația Recorder a prezentat marți, la capătul a opt luni de documentare, o investigație despre „o reţea secretă în care oameni de afaceri, politicieni şi prelaţi de la vârful Bisericii lucrează mână în mână într-o megaafacere: construcţia şi reabilitarea de biserici din bani publici”. „Toată acestea reţea operează cu binecuvântarea celui mai puternic om din Biserica Ortodoxă Română, pe care oamenii săi îl numesc Marele Alb”, spun jurnaliștii de la Recorder.

Punctul de vedere transmis de Vasile Bănescu:

„În legătură cu noul material publicat de site-ul de investigații jurnalistice „Recorder”, material destinat unui scop jalnic, prost camuflat sub umbrela bunelor intenții, anume lovirea în imaginea publică a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, aș vrea să precizez câteva lucruri, așa cum le văd și le percep eu din poziția actuală.

Pornind chiar de la titlul formulat abrupt și aprioric ofensator, în material se folosește masiv tactica inoculării unei mari suspiciuni, a amorsării unui subiect-bombă, care poate fi perceput astfel doar pentru că în conținut este introdus numele unei persoane foarte importante. Tactica aceasta vicleană e veche, dar încă eficace, întrucât rezervele sociale de credulitate, prejudecată și ignoranță în sfera unor anumite probleme sunt inepuizabile.

Materialul mizează în primul rând pe atenția și jubilația celor care nu au nicio idee clară, nici măcar vagă, despre Părintele Patriarh, despre personalitatea sa reală, despre onestitatea sa profundă, despre Biserică și cultele religioase, despre activitatea lor amplă și ramificată în societate, activitate cu enorme, frecvent necuantificabile beneficii pentru întreaga comunitate.

Onestitatea ne îndeamnă însă pe fiecare dintre noi în parte, deși în grade diferite, să nu speculăm, să nu ne grăbim cu „ridicarea & aruncarea pietrei”, să nu extrapolăm asupra cuiva, oricine ar fi acesta, vina unor persoane care se laudă delirant și incontrolabil cu relații sus-puse. Personal cred că abținerea de la creditarea imediată a unor asemenea asocieri culpabilizatoare este un principiu dictat de elementarul bun-simț.

Deși legitim în sine, materialul jurnalistic despre care vorbim este construit din păcate cu intenția obsesivă de a transfera asupra Părintelui Patriarh vina prezentată ca reală a unor persoane din administrație și a unor așa-ziși complici ai instituției care apar în investigație, persoane care încearcă totdeauna și pretutindeni, desigur, să obțină beneficii personale prin simpla insinuare conjuncturală în vecinătatea cuiva important, comițând astfel un grav rapt de imagine împotriva voinței celui a cărui imagine e folosită.

Mai departe ne putem întreba în mod deplin justificat care este însă înalta și binevoitoarea rațiune morală din perspectiva căreia se apleacă autorii materialului recorderian asupra Bisericii. Care este scopul real ultim al materialului. Miza sa. Istoricul raportării Recorder la Biserică indică destul de limpede un decerebrat anticlericalism, o patologică fobie la BOR. Nu afectează asta oare deloc credibilitatea unui demers jurnalistic „independent”? Poate fi această credibilitate considerată una totală? Probabil, nu.

Pe fond, dacă urmărim materialul atent, este de fapt criticată și denunțată buna, excelenta chivernisire a banilor în Biserică, nesuflându-se însă o vorbă despre utilizarea acestor bani în ampla operă socială a acesteia, care, spre exemplu, doar anul trecut, pentru susținerea întregii activități de asistență socială și filantropică, pentru sprijinirea sinistraților și a victimelor pandemiei, a cheltuit suma de 185.599.815 lei (38.074.881,02 euro). Suma este scrisă corect.

În acest context, materialul marca (anticlericală) Recorder mai denunță hiper-progresist (cum altfel?) finanțarea Bisericii de către stat, deci a tuturor cultelor religioase în general, respectiv finanțarea construirii/ restaurării conform necesității reale a unor lăcașuri de cult sau clădiri de utilitate publică, ca și cum aceasta nu ar fi absolut legală și necesară, transmițându-se implicit și viclean ideea că această finanțare constituie o irosire a banilor publici. O mostră convingătoare de analfabetism funcțional în sfera libertății religioase și a culturii politice în general.

Există, da, și vor exista mereu, oameni de afaceri care încearcă să se apropie de Biserică, vizitați de tentația irepresibilă de a specula posibile relații personale cu unii angajați ai acesteia. A extrapola însă o asemenea intenție detestabilă la nivelul patriarhal cel mai înalt, a lansa primitiv și iresponsabil, fie ca angajat al administrației bisericești, fie ca jurnalist „independent” ideea absurdă și otrăvită că asemenea lucruri se petrec cu știrea Patriarhului României, acest lucru în sine este nu doar inept, ci și dezgustător abject.

Faptul ca o persoană, fie el și un angajat al Arhiepiscopiei Bucureștilor sau un membru al unui for bisericesc ajuns acolo dintr-o nefericită eroare, se laudă că va vorbi sau că a vorbit cu Patriarhul în legătură cu o problemă, inventând și invocând o relație apropiată cu acesta, un asemenea gest nu-l descalifică decât pe lăudărosul patologic, nu pe Patriarh, care nu știe că i se folosește numele într-un context de care e total străin.

În mod evident, afirmațiile celor incriminați în materialul pe care l-am urmărit eu însumi cu nesfârșită tristețe, rămân impardonabile, fie ele privite și prin lentila înțelegerii și compasiunii creștine.”
Investigația Recorder:

(hotnews.ro)
mai mult
CreștinătatePromovateSocial

CALEA BABELOR

Iasi

 

“Da, sunt din Iași. Locuiesc de 17 ani pe traseul Babelor către moaște. De 17 ani am străzile îngrădite, dau explicații jandarmilor, uneori merg pe jos, am mai mult de curățat la poartă, am găsit un portofel golit, într-o primăvară, pe sub frunze și zăpadă, cu acte de Babă în el, aruncat peste gard, în grădina mea, în toamnă, de un șmecher de hoț… și, împreună cu niște surori catolice dintr-un sat, am găsit Baba și i-am trimis actele…

Mă uit la mulțimea aceea de Babe (de copii, de tineri, de mai puțini moși, că bărbații sunt mai puțin rezistenți ori rămân cu animalele acasă ori sunt deja plecați la Domnul). Le privesc cum stau nopți la rând în frig. Eu mă culc la căldură (și tu), iar Babele stau ca fraierele și zgribulesc în ploaie, li se face rău, deranjează SMURD-ul & ambulanța deja ocupate, nu-i așa?, cu chestii mai elevate în orașul nostru, capitală blablabla…

Dar nu cad prea multe Babe pe jos, că se sprijină unele pe altele. Se țin între ele drepte, fiecare cu păcatele și durerile ei, orideunde ar fi. Și se ațin așa, ca niște pinguini autohtoni osoși, unele de spatele altora, și toate împreună, de firul nevăzut care leagă durerea de speranță.

„S-a fi făcut grâu`, maicî, pi la voi, anu‘ ista? Pi la noi, nu, c-o plouat… Șî, câți copchii zîci cî ai? Șî pi undi‘s, maicî? Ș-a mii, tăt diparti…Tăt duș cu treabî, au șî ii copchii la școli… Nu, niși a mii n-o vinit anu ista… da‘ cu ajutoru Sfintii poati vin la anu că de-amu sî cam gatî… s-o cam gătat cu viața noastrî… atâta bucurii mai avem șî noi… gându‘ la copchii și aișea, la Sfântî…”

Și mai fac un pas… și mai trec de un gând. Și mai spun o rugăciune, când le este frig, se mai încurajează… se mai contrazic unele cu altele, apoi se împacă, își mai dau un colț de pâine, doar au drum de dus înainte… poate mâine dimineață o să ajungă coada…

Uneori ies în stradă cu ceaiuri calde, cu porții de hrană fierbinte. Și ne bucurăm de a dărui, nu de a primi. Și fac asta împreună cu fiica mea. Cum aș putea s-o învăț, mai direct, respectul, compasiunea? La un curs de Personal Development?

Câteodată plouă crunt și e un frig de îți aduci aminte și păcatele nefăcute. Și de Sfânta Parascheva e frig când plouă, fraților. Anul ăsta, cât pentru cei zece în care nu a plouat… Când intru în casă: căldurică, Chopin pe youtube, supă fierbinte, sfeșnic cu lumânare aprinsă pe masă… bețișoare parfumate… subiecte… suntem „normali”. Afară, lame de cuțit. Și ploi însemnate cantitativ. Cu intensificări ale vântului.

Vine noaptea. Dai să te culci. Te gândești că e alegerea Lor. Și… Vrei să scapi de Babe? Nu poți. Le vezi la televizor: umilite, arătate în posturi jenante, căutate cu lumânarea de niște mici șacali care, astfel, își ascut dințișorii pentru viitor.

Dar, slavă Domnului, Babele de la televizor parcă nu seamănă cu cele din rând. Eu mă duc de dimineață să verific. Când colo, ce văd? Mâinile crăpate, aspre, uscate și înnegrite de muncă, de frig, de zloată, de arșiță… Mâinile lor noduroase, cioturi închircite de cărat greutăți la animale, cu sacul, de la câmp…
Mă uit la Ele. Sunt Babele alea care s-au născut înainte sau chiar în timpul Războiului. Poate le-au fost răpiți tații ori frații de gloanțe. Sunt Babele care au dus Greul. Care au trecut prin foamete. Cărora li s-a furat averea. Babele care, pe când erau fete, n-au avut dosar bun și n-au mai făcut liceul ori vreo școală mai înaltă. Ai căror părinți, frați ori uncheși au înfundat pușcăriile comuniste.

Babele astea au trăit în carnea vieții lor mărirea și căderea epocilor. Ele Știu. Ele sunt Memoria. Pe fața fiecăreia citești Istoria țării, mai abitir decât în manualele actuale.

Babele astea au muncit la CAP-uri până la ultima sudoare. Babele au semănat, au prășit cu sapa, au cules, au cărat cu spinarea, au făcut snopi și au dat la dobitoace. Babele astea au mers pe lângă căruță sau car, să le fie mai ușor animalelor.

Pe spinarea Babelor s-au clădit fabricile, uzinele, spitalele, grădinițele și școlile. Babele au pansat rănile bolnavilor, Babele au spălat murdăria din toate birourile, din toate w.c.-urile, din trenurile, din grădinițele și școlile prin care am trecut. Babele au fost lângă bărbați pe șantiere. Babele astea au ridicat copii, au căutat găinile în fund să vadă dacă au ou să-l dea nepoților la oraș, „să aibă oușor bun, de țară, maică…”. Babele astea au muls vacile și aduc la oraș brânză adevărată, ca să nu se mai spurce pruncii cu otrăvuri cu brand și preț din supermarket. Babele au făcut cozonacii și pâinea bună, cu cruce deasupra, păștile de Paști și ouăle înroșite.

Babele astea au adus pe lume miei, viței, pui de găină sau gâște fără număr, ele au dat la păsări, ele au dat la dobitoace, ele le-au gătit, ele le-au îngrijit. Și au grijit omul, copiii, casa și curtea, grădina, câmpul și cimitirul. Babele au zis „Doamne ajută!” la vremi de grele încercări și au învățat să ceară ajutor de sus, cu teamă și blândețe, pe când Omul lor suduia. Babele au moșit femeile și au învățat fetele să fie cinstite și cinstitoare. Babele au lăut pruncii și i-au vindecat la ceas de cumpeni. Babele astea mai știu câte un leac din plante sau câte o poveste ori descântec. În poala Babelor ăstora nepoții au primit o mângâiere aspră când părinții au plecat să spele domnești dosuri italiene pentru câțiva firfeurei.

Babele astea nu au avut curent și au învățat carte la lumânare. Dar au scris ori au ținut minte și au dus mai departe povești, cântece, snoave și tradiții. Babele au tors lâna oilor, au boit-o cu vopsele din flori de câmp, au cusut la lampă ii cu altițe, cămeși de mireasă și de mire, au țesut covoare, lăicere, cuverturi, grindare, au împletit șosete groase bărbaților care s-au dus la pădure să aducă un car de lemne, copiilor care s-au dus cu uratul ori la școală.

Babele astea ele au grijit vatra, casa, tinda, prispa și ograda, au vopsit gardurile, au albit ștergarele și au împodobit ferestrele și porțile. Babele au făcut masă mare cu zamă de cucoș, găluci cu carni și cuptioare de poale-n brâu și au așteptat oaspeți mari, copiii-domni, la hram ori la sărbători. Atunci și-au spălat mânurile mai abitir, numai că nu iese negreala, chiar cu sare de lămâie. Nu iese decât oleacă de sânge prin crăpăturile adânci, dar trece cu seu de oaie.

Cele mai multe Babe nu știu de FaceBook. Pentru ele a Face înseamnă a Fi. Ele nu îți dau Like. Îți dau o binecuvântare, un măr, un ou, o poală de nuci sau de fasole. Nu virtual, în materie, maică. Nu au cont bancar, dar au un ban deoparte pentru nepoți. Babele pierd casele la inundații sau pământurile și pădurile, fraierite de primari. Dar ele mereu găsesc o încurajare pentru tine, cel venit cu Audi la țară..

Iar dacă încă nu te vezi și pe tine, acolo, printre ele, nu crede că nu ești în pomenit în rugi. Nu scapi. Noi toți suntem în rugile lor „mult folositoare”. Căci dintr-o Cale de Babe ne tragem toți, ca niște frați estimp și în ist loc. Dacă nu crezi, uită-te la bunele și străbunele tale. Mai sunt ele fete mari cu obrajii rumeni? Poate prin tablouri vechi.
Alertă de trafic intens în zona Mitropoliei Iași. Se circulă Babă la Babă. Statui umblătoare de carne înghețată și rugă fierbinte. În miroznă de aspru busuioc și dulce mir. Babele-Arhanghel circulă prin frig, ploaie, pe Calea lor, tăcute. O dată pe an. Se văd și Ele cu Sfânta lor. Apoi, ca niște biserici mici și luminoase, mergând tot cu fruntea înainte, te întreabă, grăbite, jenate, în care parte-i gara. Se retrag. Duc cu ele busuioc, iconițe ieftine pentru cumătre și vecini, agheazmă pentru casă și animale. Și ne lasă singuri. Noi între noi. Ne lasă Iaș-ul, trafic-ul, Facebook-ul, mișto-ul, Mall-ul. Și Halloween-ul! Rămânem fiecare cool, trendy, stylish, cu deadline-urile, income-urile și insight-urile noastre.

Mă întreb, în termeni de management, dacă Babele astea și-au atins, per total, ținta. Cât s-au căznit ele, cât au scos din carnea lor prunci, cât au zidit lut cu pleavă și balegă cu mâinile lor, cât au ridicat, cât au cărat, cât au stins jarul febrei vreunui om, cât s-au rugat, cât au plâns și au îngropat, totuși n-au putut clădi un strat cât de subțire de rușine care să stea pe veci în obrazul tuturor copiilor lor. Și asta, pentru că n-au cerut pentru ele nimic. Credeau că cineva va observa că li se cuvine un pic de onoare? Au așteptat ca buna educație să o dea școlile prin care copiii le-au trecut?
Ei bine, ele au rămas așa, simple și singure, cu modestia de femei străine, necunoscătoare și trecute. Și cu nădejdea, credința și dragostea lor. Și cu Sfinții. Și cu Dumnezeu.

Iar noi? Va trebui să reușim noi singuri să devenim o țară de oameni cuviincioși, care să le sărute mâinile și să își ridice pălăria în fața lor, a Babelor, oricine și oricare ar fi ele. Și să avem și noi atâta iubire, nădejde ziditoare, smerenie, bună-cuviință și putere câtă au Babele astea din viam senectute.

Dacă vrei, întoarce-le un bob de respect.”

(Doina Filipescu)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

DE CE SĂ STAU LA COADĂ LA SFÂNTA PARASCHEVA?

icoana648

 

Dragii mei,

Văd din ce în ce mai des tot felul de creaturi, cu autoimpresii de oameni inteligenți, ca fac mișto de oamenii care merg în peleriaje. Mai mult au și un aer de superioritate explicand ce prostănaci sunt cei ce-și pierd vremea cu asemenea activități.

De obicei nu-mi bat capul cu ei, dar câteodată îi intreb ce exemplu de oameni deosebiti au ei să-mi dea.
Majoritatea au o spoiala de cultură în ce privește spiritualitatea/înduhovnicirea. Desigur Osho sau Dan Brown sau pe aici. Rar mai găsești unii care chiar să fi citit ceva mai profund. Și atunci le spun:

“Mă gândesc ce rugaciune puternică au sfinții. Cum prin rugăciunea unui Sfânt se poate să bem apă CARE VINDECĂ sute de ani dupa ce minunea care a născut izvorul s-a întâmplat.
Cum prin asceza altui sfânt beneficiem de Mir care curge din moaștele lui și ne facem bine.
M-am intrebat de ce au așa PUTERE rugăciunile sfinților?
Gândul care a venit este: “Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul.” (Ioan 14: 12,13)
CUTREMURĂTOR!!! Iți dai seama ce putere vrea Hristos să ne dea? Iți dai seama că nu te interesează?
Praf și pulbere sunt pe lângă Sfinți. Vai de capul nostru!
Ei au avut puterea să se roage pentru TOȚI OAMENII și din mila lor ne-au lăsat diverse semne și minuni ca să realizăm ce PUTERE ARE RUGACIUNEA LOR.
Așa că LE SUNTEM DATORI PÂNĂ PESTE CAP pentru că pentru rugaciunea lor nu pierde Domnul lumea.

De cate ori mai facem câte un acatist, sau mergem în pelerinaj să ne dam seama că platim o mica parte din datoria către Sfântul respectiv pentru rugaciunea făcută pentru noi.

Și deci:

Pentru rugăciunile Sfinților părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, miluiște-ne pe noi!

(Cătălin Rusu)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Viața Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași

SfParascheva

 

În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Or­todoxă de pretutindeni prăznuiește pe Cuvioasa Maică Parascheva. În chip deo­sebit, ea este cinstită în Moldova, întrucât de mai bine de 350 de ani moaștele ei se găsesc la Iași, fiind izvor de bine­cu­vân­ta­re și însă­nă­to­șire duhovnicească și trupească pentru toți cei care o cheamă în rugăciune să fie mijlo­ci­toa­re către Preamilostivul Dum­ne­zeu. Dacă Sfânta Muceniță Parascheva, prăz­nuită la 26 iulie în Calendarul Ortodox, este cu­noscută în popor cu numele „Sfânta Vineri”, Cuvioasa Maică Parascheva a fost nu­mi­tă, mai cu seamă în Moldova, „Vinerea Mare”. Ca un simbol al unității Ortodoxiei de pre­tutindeni, viața de după moarte a Sfintei Pa­­rascheva arată că sfin­țenia ridică din nea­mul său pe omul ce s-a ase­­mănat cu Dum­ne­zeu, făcându-l lumină de iu­bire și apropiere între toți cei care măr­tu­ri­­sesc și viază întru aceeași credință. Mărturie des­pre cinstirea adusă de strămoșii noștri Sfin­tei Parascheva sunt bisericile ctitorite cu hra­­mul „Cuvioasa Parascheva” nu numai în Mol­­­dova, dar și în Tran­silvania și în Țara Ro­mâ­­nească.

Sfânta Cuvioasă Parascheva a trăit pe pă­mânt în prima jumătate a veacului al XI-lea. Prima învă­țătură în limba română despre viața sfin­­tei o găsim în „Cartea românească de în­vă­ță­tură” a Mitropo­litului Varlaam al Moldovei, Iași, 1643.

S-a născut în Epivata (azi Boia­dos), pe țăr­mul Mării Mar­mara, în apropiere de Cons­tan­­ti­nopol (mai târziu, Istanbul), pe atunci ca­pi­tala Imperiului bizantin. Pă­rinții ei, oa­meni de neam bun și cre­dincioși, râvnitori spre cele sfinte, au crescut-o în frica de Dum­nezeu, în­dem­nând-o spre de­prin­­derea fap­te­lor bune, dar mai ales a postului, ru­găciunii și milos­te­niei. Un frate al ei, după ce a învățat carte, s-a călugărit sub numele de Eftimie; a fost ales epis­cop în localitatea Madite pentru dra­­gos­tea față de cele sfinte și pentru cultura sa de­ose­bită.

Sfânta Parascheva și-a petrecut anii co­pi­lă­­riei în casa părinților, sub ocrotirea acestora. Se spune că pe când avea zece ani, „fiind într-o bi­serică a Precistei” a auzit citindu-se, la Sfân­ta Li­turghie, cuvântul Evangheliei: „Ori­ci­ne vo­ieș­te să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie” (Mar­cu 8, 34). Chemarea Mântui­to­ru­lui a sădit în inima ei dorul de desăvârșire, încât și-a îm­păr­țit toate hainele săracilor. Același lucru l-a fă­cut și în alte împrejurări, fără să țină seama de mustrările părinților.

Moștenind o mare avere de la părinți, îm­preună cu fratele ei, tânăra Parascheva a dă­ruit săracilor partea ce i se cuvenea de moș­te­ni­re și, „părăsind frumusețea acestei lumi”, s-a re­­tras „în adâncul pustiei”. S-a oprit mai întâi la Con­stanti­nopol, unde a ascultat cuvinte de în­­vă­țătură de la călugări și călugărițe cu aleasă viață duhovnicească. Urmând sfaturile aces­to­ra, a pă­răsit capitala, îndreptându-se spre ți­­nutul Pontului. Vreme de cinci ani a rămas la Mănăstirea Maicii Domnului din Hera­cleea. De aici a plecat spre Țara Sfântă, în do­rința de a-și petrece restul vieții în locurile bine­­cuvântate de viața pă­mân­tească a Mân­tui­­to­rului Iisus Hristos și a Sfin­ților Apostoli. După ce a văzut Ierusalimul, s-a așezat într-o mă­­năstire de călugărițe în pustiul Iordanului, unde s-a nevoit cu postul și s-a înăl­țat duhov­ni­­cește în rugăciune, întocmai ca Sfântul Ioan Bo­tezătorul, ca Sfânta Maria Egipteanca și ca atâția alți ostenitori ai pustiei roditoare de de­să­vâr­șire. Mitropolitul Varlaam al Moldovei, în Cazania sa, spune că acum Sfânta nu mai avea grijă „nici de veșminte și de așternuturi, nici de mâncări și de mese, nici de casă sau sluj­­nice, ci numai de curăția sufletului și de răs­puns județului (judecății n.n.) ce va să fie”. Ea „pururea suspina și nepărăsit tânjea cumu-și va înfru­mu­seța sufletul, cum se va logodi pe sine Mirelui ceresc, lui Iisus Hristos, cum se va îndulci la vederea Mirelui său, de slava și de lu­mina și de bucuria cea fericită. De aceasta… ochii de la­crimi îi erau întunecați pu­rurea”.

Într-o noapte, însă, pe când avea ca la 25 de ani, un înger i-a spus, în vis, să se reîn­toar­că în locurile părintești: „Să lași pustia și la mo­șia ta să te întorci, că acolo ți se cade să lași trupul pământului și să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit”. După ce a avut această vedenie, sfânta „fără de voie lăsă pustia și se întoarse în lume și la Țarigrad veni”. Și mereu în biserica Precistei ce este în Vlaherne și către icoana Sfinției Sale căzu și cu lacrimi se ruga așa și zicea: „N-am altă nă­dej­de, n-am alt acoperământ. Tu-mi fii în­drep­­­tătoare, tu-mi fii folositoare… Că până am umblat în pustie pe tine te-am avut aju­tor, iar acum, dacă m-am întors în lume, în­drep­­tează-mă până la sfârșitul vieții mele, că altă nădejde nu am”.

Din Constantinopol s-a îndreptat spre Epi­vata, localitatea în care văzuse lumina zilei, fără să spună cuiva cine este și de unde vine. „Acolo”, con­tinuă Mitropolitul Varlaam, „trudă cătră trudă și durere cătră durere adăugă, cu post și ne­dormire pe sine se înfru­mu­­seța…, cu lacrimi pă­mântul uda și se ruga: Doamne Iisuse Hris­toa­se, caută din lăcașul Tău cel sfânt; am lăsat toate și după Tine am că­lă­torit în toată viața mea. Și acum, îndură-Te Doamne, spune înge­rului blând să ia cu pace sufletul meu”. Împăcată cu sine, cu oa­me­nii și cu Dumnezeu, și-a dat astfel sufletul întru odihna Mirelui ceresc.

A fost îngropată ca o străină, fără ca ni­meni să știe cine era. Dar Dumnezeu, voind să o proslăvească, a descoperit în chip mi­nu­nat cine era acea străină. Se spune că un ma­ri­nar a murit pe o corabie și trupul i-a fost arun­cat în mare. Valurile l-au adus la țărm, iar un sihastru care trăia acolo a rugat pe niște creș­tini să-l îngroape după rânduiala creș­ti­nească. Săpând deci o groapă, „aflară trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputred și plin de mi­reasmă”. Cu toate acestea, au pus alături de ea și trupul corăbierului, cel rău mirositor.

Dar, în noaptea următoare, unuia din creș­­tinii care săpaseră groapa, cu numele Gheorghe, i s-a arătat în vis o împărăteasă, șe­zând pe un scaun luminat și înconjurată de mul­țime de îngeri. Unul dintre îngeri l-a luat de mână, l-a ridicat și i-a zis: „Gheorghe, pen­tru ce n-ați so­cotit trupul Sfintei Parascheva? Nu știți că Dumnezeu a iubit frumu­sețea ei și a vrut să o pro­slăvească pe pământ?”. Iar îm­pă­răteasa pe care o văzuse în vis și care nu era alta decât Cuvioasa Parascheva i-a poruncit să ia degrabă trupul ei și să-l așeze undeva, într-un loc de cinste. Aceeași vedenie a avut-o și o fe­meie credincioasă, cu numele Eftimia, într-același chip și în aceeași noapte, și a doua zi amândoi au spus tuturor minunata întâmplare.

Credincioșii de acolo, auzind de visul celor doi, au înțeles că este un semn dum­ne­zeiesc, drept care au luat trupul Cuvioasei din mor­mânt și l-au adus cu mare bucurie, „cu lu­mini și cu tămâie”, așezându-l în Biserica Sfin­ții Apostoli din Epivata. Îndată au avut loc vindecări minunate în urma rugăciunilor care se făceau lângă cinstitele sale moaște. Se spu­ne că drept-credincioșii creștini din Epivata au zidit o bi­serică chiar pe locul în care au trăit părinții ei și unde ea însăși văzuse lumina zilei.

Vestea despre minunile care se săvârșeau în apro­pierea cinstitelor moaște s-a răs­pândit cu­rând în Tracia și în Peninsula Balcanică. Este foarte probabil că Patriarhia ecumenică va fi procedat de timpuriu la canoni­za­rea ei, adică la trecerea ei în rân­dul sfinților.

După trecerea ei la viața veș­nică și după mi­­nunata desco­pe­rire a cinstitelor ei moaște s-au alcătuit unele scrieri despre scurta ei viață pă­mân­tească și istoria strămutării moaș­te­lor. Po­trivit tra­diției, cea mai veche lucrare aghio­grafică dedicată Sfintei Cuvioase Paras­cheva a fost scrisă de diaconul Vasilisc, la cererea patriar­hului ecumenic Nicolae al IV-lea Muzelon (1145-1151), pe la mijlocul vea­cului al XII-lea. Alta a alcătuit marele patriarh Eftimie al Târnovei, în a doua jumătate a vea­cu­lui al XIV-lea, care a folosit, ca și alți aghio­grafi de mai târziu, scrierea diaconului Va­silisc. Mitropolitul Matei al Mirelor, care a trăit în Mănăstirea Dealu, de lângă Târ­go­viș­te, a alcătuit, în grecește, o nouă „viață”, pre­cum și slujba Cuvioasei Parascheva, pe la anul 1605. Câțiva ani mai târziu, viața ei a fost inclusă de Mitropolitul Varlaam al Mol­dovei, în Cazania lui, tipărită la Iași în 1643, fără îndoială folosind manuscrise grecești și sla­vo­nești, prelu­crate după scrierea patriarhului Efti­mie. Nevoințele ei au fost înfățișate pe scurt și de marele Mitropolit Dosoftei al Mol­dovei în lucrarea sa Viața și pe­tre­­cerea sfin­ți­lor (4 vol. Iași, 1682-1686), pre­cum și în alte Vieți de sfinți și în edițiile Mi­neielor tipărite la noi în țară. Dintre străinii care i-au mai cer­ce­tat viața con­sem­năm pe cu­nos­­cu­tul aghio­graf grec Ni­­codim Aghio­ri­­tul (1749-1809). Spre sfâr­­­­­șitul seco­lu­lui al XIX-lea învățatul epis­cop Mel­­­chisedec Ște­fă­­nes­cu al Ro­ma­nului (1823-1892), a tipărit o lu­crare specială, intitulată Viața și mi­nu­nile Cu­vi­oasei noastre Parascheva cea nouă și istori­cul sfintelor ei moaște (Bu­cu­rești, 1889). Câțiva teologi români din secolul trecut de asemenea s-au ocupat cu viața și sfintele ei nevoințe: Pr. Gh. Pă­vă­loiu (1935), Arhim. Varahil Jitaru (1942), D. Stă­nes­cu (1938), Pr. M. Țesan (1955), Pr. Scar­lat Por­cescu, Pr. Prof. Mircea Păcurariu ș.a.

După ce au stat în Biserica Sfinții Apos­toli din Epivata vreme de vreo două sute de ani, săvârșindu-se multe semne și minuni în jurul lor, datorită eve­nimentelor politice care au adus mul­tă durere în țările balcanice, cinsti­tele moaște ale Sfintei Parascheva au fost stră­mutate în mai multe locuri, fiind tuturor ali­nare în suferință, liman lin și neînviforat al celor care o cinstesc și o cheamă în rugăciune să mijlocească la Atot­milostivul Dumnezeu.

În anii 1185-1186, bulgarii și valahii din su­dul Dunării, care de aproape două secole se găseau sub do­minația Imperiului bizantin s-au răs­culat îm­potriva asupritorilor, sub con­du­ce­rea fraților Petru și Asan, români de neam, în­te­meind un stat nou, cu­noscut sub numele de „Im­periul vlaho-bulgar”, având capitala la Târ­no­vo. Peste câțiva ani, în 1204, ca­valerii apu­seni porniți în Cruciada a patra au ocupat Con­stantinopolul, întemeind aici un „imperiu latin de Constantinopol”, care a dăinuit până în anul 1261, condus de împărați veniți din Apu­sul Eu­ropei. În aceste împrejurări, bi­zan­ti­nii au creat două mici imperii, unul în Asia Mică, cu ca­pitala la Niceea, nu departe de Con­stan­tinopol, altul în Tesalia, cu capitala la Te­­salonic. Da­torită relațiilor prietenești din­tre împă­ratul Ioan Asan II din Târnovo (1218-1241) și împă­ratul de atunci din Cons­tan­tinopol, în anul 1235 sau curând după aceea, moaștele Cuvioasei Pa­rascheva au fost stră­mutate de la Epivata la Târnovo, capitala im­periului ro­mâno-bulgar, oraș care devenise între timp reședință patriarhală. Muta­rea lor s-a făcut într-o impre­sio­nantă pro­ce­siune con­dusă de mi­tropolitul Marcu din Preslav, în­­soțit de numeroși clerici, fiind în­tâm­­pi­nate pre­tu­tindeni cu flori, lu­mâ­nări și slujbe de că­tre drept-cre­dincioșii ro­mâ­ni și bulgari din sudul Dunării. La Târnovo au ieșit întru în­tâm­­pi­na­rea lor împăratul Ioan Asan II, mama sa, Elena, și so­ția sa, Ana, precum și pa­triar­hul de aici. Au fost așe­zate în Biserica Maicii Dom­nului. Se spune că îm­pă­ratul ar fi zidit, în apro­pierea reședinței sale, o bise­rică având hramul Sfânta Parascheva.

La Târnovo moaștele Cuvioasei Pa­ras­che­va au rămas timp de 160 de ani. Probabil acum s-a alcă­tuit slujba ei, care a intrat în Mi­ne­iul pe luna oc­tom­brie. Iar în a doua ju­mă­ta­te a vea­cului al XIV-lea, patriarhul Eftimie al Târnovei, „se pare un valah”, i-a scris viața, cu mai multe amănunte decât o făcuse dia­co­nul Vasilisc.

Dar tot pe atunci turcii au pătruns în Eu­ropa. Rând pe rând au cucerit părți însemnate din Penin­sula Balcanică. În 1393 au cucerit par­tea răsări­tea­nă a imperiului vlaho-bulgar, îm­preună cu capitala Târ­novo, iar peste trei ani și partea apuseană, încât acest stat și-a în­cetat existența.

În astfel de îm­pre­ju­rări dramatice pen­tru creș­­ti­ni, moștele Cuvi­oasei Pa­ras­cheva au fost mu­tate la Bel­grad. Acolo au stat până în anul 1521, când turcii au cu­cerit și acest oraș, iar Ser­bia a fost transformată în pa­șa­lâc. Acum moaștele au fost solicitate de pa­triarhul ecu­me­nic Ie­remia I sultanului, care a acceptat să i le dea în schimbul unor daruri. Pa­triarhul a ho­tărât ca ele să fie aduse în Constan­tinopol, fosta capitală a Imperiului bizantin (cucerit de turci în 1453, care i-au dat numele Is­tan­bul). În drum spre marele oraș întemeiat de sfân­tul împărat Con­stantin cel Mare, cins­ti­te­le moaște ale Cu­vi­oasei Parascheva au fost ex­pu­se din loc în loc pentru a fi văzute și să­ru­tate de credincioșii ortodocși din Peninsula Bal­canică aflați sub stă­pânire turcească. Pen­tru început, au fost așe­zate în biserica Sfânta Maria Panmacaristos, pe atunci Catedrală pa­triar­­ha­lă. După transfor­marea acesteia în gea­mie, au fost mutate în alte biserici: Vlahserai (1586), Sfân­tul Dumitru (1597) și Sfântul Gheorghe din car­tie­rul Fanar (1601).

După 120 de ani, ele au cu­nos­­cut ultima stră­mutare, de data aceasta spre pământul ro­mâ­­nesc. În anul 1641, după ce binecre­dincio­sul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, câr­muitorii ei de atunci, patriarhul Partenie I, zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu mem­­brii Sinodului său, au hotărât să-i ofere, drept re­cu­noștință, moaș­­tele Cuvioasei Parascheva „pen­­tru sfințirea și binecu­vântarea acelui loc al Bog­­daniei (Țara Moldovei, n.n.)”, după cum se spu­ne în „scrisoarea sinodi­cească”. Racla cu cin­stitele moaș­te a fost transpor­tată cu o corabie pe Marea Nea­gră, fiind însoțită de trei mi­tropoliți greci (Ioa­nichie al He­ra­cleei, Partenie al Adrianopolului și Teo­fan al Pa­leopatrei). Ajungând la Galați, apoi la Iași, au fost întâm­pinate de Vasile Vodă Lupu, de Mi­­tro­­politul Varlaam și de episcopii de Ro­man și Huși, de cler și credincioși. În ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaște au fost așe­zate în minunata biserică a Mănăs­ti­rii Sfinții Trei Ierarhi, ctitoria dom­ni­torului. Cins­titele moaște au rămas aici până în anul 1884, când au început lucrările de restaurare a sfântului lă­caș, din acest motiv fiind mutate în pa­ra­clisul mănăstirii. Dar în seara zilei de 26 de­cem­brie 1888, după slujba Vecer­niei, din nea­tenție, a rămas aprinsă o lu­mânare din sfeș­ni­cul de lângă racla din lemn în care erau așe­za­te cinstitele moaște; peste noapte sfeșnicul a ars, iar focul s-a extins la catafalcul pe care era așezată racla, arzând mocnit toată noaptea și „prefăcându-l într-o grămadă de cărbun””. A doua zi dimineața, autoritățile de stat și bisericești, preoții și cre­dincioșii au constatat că cinstitele moaște au rămas neatinse; încă o mi­nune săvârșită prin puterea lui Dumnezeu. Fe­ricitul întru po­menire, Mitropolitul Iosif Na­niescu, a cercetat pa­ra­clisul, preaslăvind mi­nunea dumnezeiască. Pre­­fectul județului Iași, Leon Negruzzi, și pro­cu­ro­rul general al ora­șului au consemnat în procese ver­bale cele în­tâmplate. Ridicate din mormanul de jar, moaș­tele Cuvioasei au fost adăpostite pro­vi­zo­riu în altarul paraclisului de la Mănăs­tirea Sfinții Trei Ierarhi și în curând strămutate în noua Catedrală mi­tropolitană din Iași, care fu­sese sfințită cu puțin timp mai îna­inte, la 23 aprilie 1887. Aici se găsesc și astăzi, fiind cinstite de obștea drept-credincioșilor mol­do­veni, care îi cer Sfintei Parascheva să mij­lo­ceas­­că pen­tru ei înaintea tronului ceresc, ve­ne­rând-o cu mul­tă evlavie, ca pe o adevărată ocrotitoare a Mol­dovei.

În ședința din 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca­nonizarea unor sfinți din neamul nostru, pre­cum și generalizarea cul­tu­lui unor sfinți ale căror moaște se găsesc în țară la noi. Ho­tă­­rârea respectivă a fost transpusă în fapte în ca­drul unor mari festivități bisericești din cur­sul lunii octombrie 1955. În cazul Cu­vioasei Paras­che­va, gene­ralizarea cul­tului ei s-a făcut în Catedrala mitro­poli­tană din Iași, la 14 oc­tom­brie 1955, în pre­zența a nu­me­roși ierarhi ro­­mâni, pre­cum și a unor repre­zen­tan­ți ai Bisericii Or­to­­do­xe Rusă și Bul­gară.

Drept-credincioșii creștini de pretutindeni o cinst­esc prin participarea lor la slujbele din 14 octombrie, în fiecare an, iar cei din Iași și din îm­pre­jurimi o cheamă în rugăciune, în orice clipă de cumpănă, cerându-i ocro­tire și ajutor. Sfânta Cuvioasă Parascheva este consi­derată, pe drept cuvânt, ocrotitoarea orașului Iași și a întregii Moldove, pentru că de-a lungul anilor mol­dovenii au simțit în viața lor lucrarea mi­nunată a harului dumnezeiesc prin mijlo­cirea Cuvioasei Parascheva cea mult folositoare.

De multe ori, vin oameni de pe tot cu­prinsul țării să-și plece genun­chii în fața raclei cu cinstitele ei moaș­te, ca să mul­­țumească pen­tru ajutorul și binecu­vân­­tarea ce lumi­nea­ză în via­ța lor.

Viața curată, împletită prin ru­gă­­ciune și fapte bune, tinerețea care stră­lucește peste vea­curi precum lu­mina din candelele fe­cioa­relor înțe­lep­te, sunt pentru noi un îndemn la mai multă rugă­ciu­ne și priveghere, la căutarea bu­curiei pe care o aduce în inimi prezența Du­hului Sfânt. Simbol al fră­ție­tății ortodoxe, Sfân­­ta Parascheva, lumină­toa­rea casnică a Mol­dovei, ne aduce din acea primă ju­mă­tate a veacului al XI-lea în care a viețuit pe pă­mânt, nădejdea biruinței asu­pra patimilor, dez­bi­nă­ri­lor și necazurilor din lume, prin iubirea sme­rită și atotputernică a Domnului Hristos Care iubește și adună pe toți oamenii.

(doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Predica la Duminica a XX-a după Rusalii (Despre mila lui Dumnezeu)

PrCleopa

„Și văzând-o Domnul, I S-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu mai plânge!” (Luca 7, 13)

Iubiți credincioși, nici femeia cea văduvă din cetatea Nain, nici altcineva din cei mulți care duceau la mormânt pe fiul ei, nu au rugat pe Mântuitorul să facă acea preaslăvită minune, de a învia pe fiul văduvei și a-l da mamei sale. Ci Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos, văzând-o plângând, I s-a făcut milă de ea, după cum spune dumnezeiasca Evanghelie de azi: „Și văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea“ (Luca 7, 13). Mila lui Dumnezeu este una din însușirile înțelepciunii lui Dumnezeu (Iacob 3, 17).

Toate însușirile lui Dumnezeu, le are dumnezeirea din fire și nu le-a luat din altă parte (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea I-a, C. 14, p. 51). Ca și celelalte însușiri ale lui Dumnezeu, mila Lui nu are margini. De aceea și Duhul Sfânt ne încredințează, zicând: “Că mai mare decât cerul, este mila Ta“ (Psalm 107, 4; I Paralipomena 16, 34; II Paralipomena 5, 13; 20, 21).

Știm cu toții, că cea mai mare milă și milostivire a lui Dumnezeu, s-a arătat prin trimiterea Fiului Său pe pământ, ca să mântuiască neamul omenesc, din robia cea amară și grea a diavolului (Luca 1, 77-78; Efeseni 2, 4-6; Tit 3, 5; I Petru 1, 3). De aceea lui Dumnezeu I se mai zice și “Tatăl îndurărilor și Dumnezeu a toată mângâierea“ (II Corinteni 1, 3).

Toate neamurile sunt datoare să slăvească pe Dumnezeu pentru mila Lui (Romani 15, 9; Isaia 30, 18). Mila lui Dumnezeu este din neam în neam spre cei ce se tem de Dânsul (Psalm 102, 17).

Iubiti credinciosi,

Iubiți credincioși, Când Mântuitorul, milostivindu-Se, a înviat pe fiul văduvei din Nain, prin această preaslăvită minune a adus negrăită bucurie și spaimă, atât mamei copilului înviat, cât și tuturor celor ce erau de față, încât toți au dat slavă lui Dumnezeu, zicând: “Prooroc mare S-a sculat întru noi că a cercetat Dumnezeu pe poporul Său“ (Luca 7, 16). Dar oare mila lui Dumnezeu numai într-un loc și într-o vreme se arată asupra neamului omenesc? Nu, nicidecum.

Oceanul cel fără de fund și fără de margini al milei și milostivirii lui Dumnezeu a lucrat și lucrează în tot locul și în toate timpurile asupra tuturor zidirilor Sale, după cum spune și dumnezeiasca Scriptură: “Îndurările Lui sunt peste toate lucrurile Lui“ (Psalm 144, 9). Cine nu a văzut vreodată, vara când seceta mare și arșita amenință pe oameni și animalele lor, fiindcă, după mărturia Scripturii “cerul, de mare secetă, se face ca fierul și pământul ca arama“ (Levitic 26, 19) și încep toate viețuitoarele de pe pământ a simți lipsa de apă și de hrană, că îndată ce preoții adună poporul și fac rugăciuni de ploaie și Sfântul Maslu în biserici, pe câmp și prin grădini, îndată încep a se ivi nori pe cer, adunându-se și îngrămădindu-se. Apoi se aud tunete, se văd fulgere de la răsărit până la apus și încep a cădea stropi de apă și îndată vine ploaie mare și curată, care adapă țarinile, câmpiile și grădinile și aduc mare bucurie oamenilor, plantelor și tuturor viețuitoarelor pământului.

Cine nu cunoaște atunci și nu vede în această binefacere a lui Dumnezeu îndurarea și dragostea Lui față de oameni? Cine din cei credincioși, care au frică de Dumnezeu, nu mulțumesc din inimă Preaînduratului și Atotputernicului Dumnezeu pentru mila și milostivirea Sa asupra zidirilor Sale? Ba uneori, și înainte de a se aduna credincioșii la rugăciune în biserică, numai uitându-se la cer și suspinând din adâncul inimii pentru lipsa de apă și de hrană, Dumnezeu, ca un știutor de inimi, privind la inimile lor, care se roagă în tăcere, îndată le trimite ploaie și vreme bună spre rodirea pământului, aducând mângâiere și bucurie tuturor, și celor buni, și celor răi. Și aceasta pentru că Domnul, după mărturia Sfintei Scripturi, “plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți și răsare soarele Său peste cei buni și peste cei răi“ (Matei 5, 45).

Alteori, pentru păcatele oamenilor, îngăduie Dumnezeu să vină peste oameni boli grele, fără leac sau cu anevoie de vindecat prin doctori. Dar îndată ce se fac slujbe, rugăciuni și Sfântul Maslu la biserici și prin casele creștinilor, bolile se vindecă prin credință și oamenii se fac sănătoși ca mai înainte, și aduc mulțumire Preabunului Dumnezeu, care I-a cercetat, dar morții nu I-a dat.

Uneori se ridică mari tulburări și războaie între popoarele lumii care aduc moartea a mii și milioane de oameni. Însă, dacă oamenii își aduc aminte de Dumnezeu și aleargă la El cu rugăciuni și zile de post din toată inima, atunci Preabunul și Atotputernicul Dumnezeu, potolește tulburările, stinge războaiele și aduce pace și înțelegere între oameni. Căci Domnul se milostivește spre noi și ascultă pe toți care se roagă pentru pacea lumii și unirea fiilor Bisericii Lui. El este Împăratul păcii (Isaia 9, 5) și fericește pe cei ce iubesc pacea, zicând: “Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema“ (Matei 5, 9).

Alteori se ridică furtuni mari, ploi peste măsură și grindină, aducând mari stricăciuni livezilor, grădinilor și recoltelor, cu mari inundații și alunecări de teren, sau sunt cutremure grele de pământ. Însă, dacă oamenii se căiesc de păcatele lor și aleargă cu lacrimi la post și rugăciune, ploile încetează și cutremurele se liniștesc cu mila și cu puterea cea negrăită a Preabunului Dumnezeu, Care le stăpânește pe toate. Cine nu cunoaște, atunci, mila și îndurarea Lui Dumnzeu asupra oamenilor și purtarea Lui de grijă pe care o are spre toate făpturile Sale?

Alteori, pentru păcatele oamenilor, Dumnezeu îngăduie să apară pe pământ boli grele și fără leac și mulțime de lăcuste, gândaci, viermi, omizi și alte insecte care fac mari stricăciuni grădinilor, livezilor și tuturor semănăturilor. Însă dacă preoții și credincioșii se adună în biserici și fac rugăciuni, Sfântul Maslu, aghiasmă și alte slujbe rânduite, îndată suferințele omenești se ușurează și insectele stricătoare dispar prin mila și purtarea de grijă a Preabunului și mult Milostivului Dumnezeu față de neamul omenesc.

Dar cine dintre oameni va putea să spună vreodată cât de mare și nemăsurată este îndurarea și mila lui Dumnezeu, care pururea și în tot locul se revarsă asupra tuturor făpturilor Sale?

Așadar, frații mei, cugetând noi la mila și îndurarea lui Dumnezeu, să ne silim a fi milostivi față de frații noștri loviți de atâtea suferințe, care sunt tot oameni ca și noi. Prin aceasta împlinim porunca dată de Domnul, Care zice: “Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv“ (Luca 6, 36). Să ne aducem aminte că, făcând noi fapte de milostenie, facem bine sufletelor noastre, după mărturia care zice: “Omul cel milostiv face bine sufletului său; iar cel nemilostiv, pierde trupul său“ (Pilde 11, 17).

Când vrem să facem milostenie, să fim cu inimă bună și cu bucurie, să dăm celor săraci și necăjiți, aducându-ne aminte că roada omului drept este “milostenia” (Pilde 19, 22) și “dacă cineva miluiește să miluiască cu voie bună“ (Romani 12, 8). Deasemenea, trebuie să știm că în toate se arată mila lui Dumnezeu, dar mai cu seamă în îndelunga Sa răbdare (Ieremia 9, 47; Psalm 77, 42; Isaia 30, 18). Iarăși mila lui Dumnezeu se arată în cruțarea celor răi, datorită celor drepți.

Cine vrea să înțeleagă clar acest lucru, să citească în Sfânta Scriptură despre convorbirea fericitului patriarh Avraam cu Dumnezeu, despre pierderea Sodomei (Facere 18, 23-33). Iarăși vedem luminat din mărturia Sfintei Scripturi, că mila lui Dumnezeu se arată pururea către cei ce se lasă de cele rele și se căiesc de păcatele lor.

Auzi ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia: “Să-și lase cel necredincios căile sale și omul fărădelegii sfaturile sale și să se întoarcă la Dumnezeu, și va fi miluit“ (Isaia 55, 7). Și prin marele prooroc Ieremia, același lucru se arată: “Cel fărădelege, se va întoarce de la toate fărădelegile sale pe care le-a făcut și va păzi toate poruncile Mele și va face dreptate și milă, cu viața va trăi și nu va muri“ (Ieremia 18, 7). Dumnezeu amenință pe poporul Său, Israel, cu pierzare, pentru că nu face milă și zice prin proorocul Osea: “Ascultați cuvântul Domnului, fii ai lui Israel, că va să judece Domnul pe cei ce locuiesc pe pământ, fiindcă nu este credință, nici milă și nici cunoștința lui Dumnezeu pe pământ“ (Osea 4, 1-2). Tot așa și Mântuitorul nostru Iisus Hristos în pilda cu datornicul cu zece mii de talanți, ne arată pedeapsa celui ce nu a voit să facă milă cu fratele său, căruia îi zice: “Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o fiindcă M-ai rugat, nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și Eu am avut milă de tine?“ (Matei 18, 23-34).

Cu adevărat, frații mei, Dumnezeu este “bun și blând și mult milostiv tuturor celor ce Îl cheamă pe Dânsul“ (Psalm 85, 4), dar voiește ca și noi să facem milă cu cei ce ne greșesc nouă: “Iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă greșelile voastre“ (Matei 6, 15; Marcu 11, 25). Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că mai mult voiește de la noi milă, decât jertfă: “Mergând, învățați ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că nu am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință“ (Matei 9, 13; 12, 7; Pilde 3, 3).

 

Iubiti credinciosi,

Până aici am arătat cu mărturii din dumnezeiasca Scriptură, despre mila și milostivirea lui Dumnezeu și în ce fel lucrează ea asupra noastră. Acum voi spune o istorie sfântă despre mila, milostivirea și îndelunga răbdare a lui Dumnezeu pe care o are pururea El asupra celor răi, spre a-i întoarce la pocăință. Cine a citit în Sfânta Scriptură istoria împăratului Manase, a înțeles câte răutăți și fărădelegi a făcut el înaintea lui Dumnezeu. Cum a adus pe poporul lui Israel la închinare de idoli; cum a făcut jertfelnice idolilor, mai bine zis demonilor, în amândouă curțile templului Domnului, cum a trecut pe fiii săi prin foc și a făcut idol cioplit și l-a așezat în templul lui Dumnezeu și cum, împăratul Manase, a adus pe Iuda și pe toți locuitorii Ierusalimului la atâta rătăcire, încât ei au săvârșit mai mult rău decât alte popoare, pe care Dumnezeu le-a stârpit din fața fiilor lui Israel (I Paralipomena 33, 2-9).

Dar mila, îndurarea și îndelunga răbdare a lui Dumnezeu cea fără de margini, s-au arătat și asupra acestui împărat depărtat de la El și, cu judecățile Sale necuprinse de minte, a întors la pocăință și la dreapta credință pe Manase. Căci a trimis asupra sa cu război, pe căpeteniile armatei regelui Asiriei, care l-au prins cu arcanul și l-au dus legat cu cătușe de fier, în Babilon. Acolo, fiind în mare necaz și strâmtorare, și-a adus aminte de Dumnezeu și de adâncul răutăților și al fărădelegilor lui, pe care le-a făcut înaintea Domnului în Ierusalim. Acolo a început cu mare durere din adâncul inimii sale a se ruga și a cere milă și îndurare de la Preabunul Dumnezeu, făgăduind îndreptare din toată inima și, rugându-se, zicea:

“Doamne Atotțiitorule, Dumnezeul părinților noștri, al lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov și al seminției lor celei drepte, Cel ce ai făcut cerul și pământul cu toată podoaba lor; Care ai legat marea cu cuvântul poruncii Tale; Care ai încuiat adâncul și L-ai pecetluit pe el cu numele Tău cel înfricoșat și slăvit, înaintea Căruia toate se tem și se cutremură din pricina Atotputerniciei Tale, pentru că nimenea nu poate să stea înaintea strălucirei slavei Tale și nesuferită este mânia urgiei Tale asupra celor păcătoși! Însă nemăsurată și neajunsă este mila făgăduinței Tale…“

Iar fiindcă era legat în lanțuri de fier și nu putea să-și plece genunchii săi la rugăciune a zis: “Dar acum îmi plec genunchii inimii mele, rugând bunătatea Ta. Am păcătuit, Doamne, am păcătuit și fărădelegile mele eu le cunosc, însă cer, rugându-Te: Iartă-mă, Doamne, iartă-mă și nu mă pierde în fărădelegile mele și nici nu mă osândi la întuneric sub pământ, căci Tu ești, Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocăiesc. Arată-Ți peste mine bunătatea Ta, mântuiește-mă și pe mine nevrednicul după mare mila Ta și Te voi proslăvi în toate zilele vieții mele…“

După această rugăciune plină de umilință, Manase a fost ascultat de Dumnezeu și nu numai că a fost miluit și iertat de păcatele lui, cele mai multe ca nisipul mării, ci și din robie l-a scos Preamilostivul Dumnezeu și l-a întors în Ierusalim unde i s-a dat împărăția pierdută și până la sfârșitul său a împărățit peste Israel, neîncetând a se pocăi și a face tot felul de fapte bune spre slava lui Dumnezeu.

Pilda cu împăratul Manase, fiul lui Iezechia, ne îndeamnă și pe noi la pocăință, căci nimenea nu trebuie a se deznădăjdui de mila și milostivirea lui Dumnezeu, măcar de ar fi cel mai păcătos om din lume. Numai să se mărturisească la duhovnic cu mare căință cu durere de inimă, cu hotărârea de a nu mai păcătui și a-și plini canonul dat. Așa să nădăjduiască în mila lui Dumnezeu, că va dobândi iertare de toate păcatele și mântuirea sufletului său.

Poziția cea mai dreaptă și mai ortodoxă a noastră față de mila lui Dumnezeu este aceasta: să ne silim la lucrarea tuturor faptelor bune; să nădăjduim la mila lui Dumnezeu nu la faptele bune ale noastre, iar în vreme de căderi în păcate, să nu ne deznă-dăjduim de mila Lui care pururea ne ajută pe calea mântuirii.

Să luăm aminte că dacă Dumnezeu face milă cu noi, suntem și noi datori să facem milă cu semenii noștri. Sunt atâția oameni săraci, să-i ajutăm după puterea noastră cu cele de trebuință vieții: un ban, o haină, o pâine dăruite, cu dragoste. Sunt atâția oameni bolnavi, să-i cercetăm, să-i mângâiem, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru sănătatea și alinarea suferințelor lor. Sunt atâția creștini robiți de păcate, căzuți din dreapta credință, bolnavi la suflet. Să ne ostenim a-i călăuzi spre Hristos, a-i îndemna la biserică, la rugăciune, la un preot să-și mărturisească păcatele. Să le vorbim de bucuria mântuirii și de chinurile iadului; să-i convingem să se pocăiască și să urmeze cu dreaptă credință lui Hristos. Numai așa ne putem mântui, că zice Domnul: Fericiți cei milostivi că aceia se vor milui! (Matei 5, 7).

Să ne învrednicească Bunul Dumnezeu de mila Lui cea mare, și să ne ajute a face milă ca să dobândim iertare și Cerească Împărăție care nu va mai avea sfârșit. Amin.


(Parintele Ilie Cleopa -Calendar Ortodox)

mai mult
CreștinătatePromovate

Românii ortodocși din Toulouse au propria biserică

biserica

Parohia românească „Acoperământul Maicii Domnului” din Toulouse, Franţa, a cumpărat miercuri, 29 septembrie, un lăcaş de cult pentru oficierea slujbelor religioase din comunitate, prima biserică aflată în proprietatea românilor ortodocși din sud-vestul Franței.

Încă de la înființarea Parohiei Ortodoxe Române de la Toulouse în anul 2002, comunitatea a avut nevoie de un loc unde să se adune pentru a participa la slujbele religioase. În cei aproape 20 de ani de activitate, parohia a schimbat de mai multe ori locul de oficiere a slujbelor religioase.

„Din anul 2015, parohia s-a mutat pentru ultima oară în partea de nord a orașului Toulouse, în biserica numită «Chapelle des Sables» din Launaguet. Această biserică a fost construită în jurul anului 1950 de către familia domnului Arnaud Laurens în memoria fiului lor, care a murit de tânăr și care a dorit să devină preot. După moartea acestora, la data de 28 iunie 1980, biserica a fost vândută Diocezei Catolice de Toulouse, care cu 7-8 ani înainte de instalarea comunității ortodoxe române nu a mai folosit-o, fiind astfel într-o stare avansată de degradare”, ne-a spus părintele paroh Ioan Filimon-Todoran.

În cei patru ani de activitate în biserica Chapelle des Sables, părintele paroh Ioan Filimon-Todoran împreună cu românii din Toulouse au iniţiat mai multe proiecte de reabilitare, renovare, securizare și amenajare a spaţiului, cele mai importante fiind: racordarea bisericii la utilitățile publice, construirea gardului care împrejmuiește întreaga proprietate, montarea și automatizarea porților de acces, schimbarea acoperișului, schimbarea geamurilor, refacerea fațadei exterioare, tencuirea interiorului bisericii, montarea și izolarea unui nou plafon, înlocuirea întregii instalații electrice, instalarea unui sistem de încălzire, de alarmă și supraveghere video, zidirea a două lumânărare și a acoperișului porții de acces pietonal.

„După toate aceste investiții și sacrificii, dorinţa comunității de a o avea în proprietate a fost tot mai puternică. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu și cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Iosif al Europei Occidentale şi Meridionale, la începutul anului 2021 s-a conturat și posibilitatea cumpărării acestui lăcaș de cult cu terenul aferent de 1.400 mp de la Biserica Catolică, fiind astfel cel mai mare proiect al comunității parohiale. În urma întâlnirilor și negocierilor cu reprezentantul Bisericii Catolice, prețul de cumpărare a fost stabilit la 200.000 de euro, la care s-au adaugat taxele notariale în valoare de aproximativ 16.000 de euro. Această ofertă de preţ a fost primită cu bucurie de Adunarea Generală a parohiei, care a hotărât prin vot în unanimitate cumpărarea bisericii”, ne-a mai spus părintele Ioan Filimon-Todoran.

După ce mai multe bănci au refuzat acordarea creditului pentru cumpărarea lăcaşului de cult, finanțarea s-a bazat exclusiv pe donațiile făcute de către membrii comunității. Cu sprijinul credincio­șilor, prin multă rugăciune, nădejde, sacrificiu și credință, în patru luni de zile s-au reușit strângerea și plătirea sumei integrale de 216.000 de euro pentru achiziționarea bisericii.

„Bucuria luării în proprietate a bisericii de către comunitatea parohială va avea loc duminică, 3 octombrie 2021, prin Sfânta Liturghie și slujba de mul­țu­mire ce vor fi săvârșite de Preasfințitul Părinte Marc Nem­țeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi, cu ocazia hramului bisericii”, ne-a mai spus părintele paroh.
În această zi vor fi aduse spre închinare racla cu perna pe care s-a odihnit capul Sfintei Cuvioase Parascheva de la Mănăstirea Vilaller și alte sfinte moaște.

(Ștefan Mărculeţ  – ziarullumina.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Ribale Salem Wehbe – Condacul “Suflete al meu…”, glas 2

Cor52

(Lumina Cuvântului – canal YouTube)


Ribale Wehbe este o tânără interpretă libaneză de muzică tradițională și religioasă, născută în anul 1999, în Beirut, într-o familie de muzicieni.

Ribale Wehbe este o tânără interpretă libaneză de muzică tradițională și religioasă, născută în anul 1999, în Beirut, într-o familie de muzicieni.

Chiar dacă este o bună cunoscătoare a muzicii orientale, Ribale are o pasiune deosebită pentru muzica bizantină. A participat la primul său concert de muzică bizantină atunci când avea 8 ani împreună cu Corul Școlii de muzică ecleziastică din Beirut în cadrul căruia a devenit un membru activ până la acest moment în calitate de solistă. De atunci, ea a susținut numeroase concerte, atât de muzică orientală, cât și de muzică bizantină.

În 2018, a participat la un concert internațional de muzică bizantină care a avut loc în Liban, în cadrul căruia au interpretat șapte cântăreți de muzică bisericească din toată lumea.

În 2019, a avut primul său concert internațional la Festivalul de Muzică Bizantină de la Brașov (România), împreună cu preotul și solistul român, Alexandru Grigoraș și interpreții greci Vangelis Gkikas și Gerontissa Mariam Skorda, în prezența Grupului Psaltic „Tronos” al Patriarhiei Române, dirijat de părintele arhidiacon Mihail Bucă.

Mai târziu, în același an, Ribale a înregistrat primul său CD intitulat „Suflete al meu”, în Brașov, cu sprijinul festivalului și în scopul promovării sale a susținut un concert în decembrie 2019.

În 2020, în ciuda dificultăților care au fost cauzate de pandemie, a încercat să meargă mai departe, stabilindu-se în Grecia pentru a-și continua studiile sale muzicale.

În 2021, a participat la o serie de concerte în țări precum Rusia, România și Austria.

În vara acestui an, a luat parte ca solist la Festivalul Diaghilev în Perm – Rusia și la Festivalul Internațional de la Salzburg – Austria (ediția cu numărul 100), în colaborare cu maestrul de origine greco-rusă Theodor Currentzis și Grupul Music Aeterna.

În luna iunie, a susținut un concert la Biserica Militară „Sf. Gheorghe și Eroii Neamului”– Bacău, cu ocazia sărbătorii Cinstirii Sfintei Icoane a Maicii Domnului Prodromița.

Ribale și-a obținut diploma de licență în Educație muzicală și Muzicologie la Universitate Antonine – Baabda Liban în 2020 și diploma în muzică bizantină la Școala de Muzică Bizantină a Arhiepiscopiei Atenei – Grecia în 2021. De asemenea ea oferă lecții de muzică orientală și cântă la pian și oud (instrument arab oriental).

Pe lângă concerte, Ribale Wehbe oferă cursuri în inițiere în domeniul muzicii, muzică bizantină și orientală.

(ibmf.ro)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Binecuvântare la început de an universitar

binecuvantare

 

La începutul noului an universitar 2021-2022, adresăm un mesaj de binecuvântare tuturor studenților şi profesorilor din învățământul universitar și postuniversitar, dorin­du-le mult ajutor de la Dumnezeu în activitatea de studiere, cercetare și aprofundare a valorilor ştiinţifice, educaționale, spirituale, culturale și practice.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2021 ca An omagial al pastoraţiei românilor din afara României, dorind să evidențieze importanța cultivării identității şi a comuniunii românești ortodoxe.

Tinerii ortodocși români de pretutindeni, mărturisitori ai credin­ței, prin cuvânt și faptă, iubitori de rugăciune și de acţiune, sunt misionari ai Bisericii în societatea de azi, reprezentând nu doar viitorul, ci și prezentul activ și creativ al Bisericii. De aceea, Biserica îi chea­mă pe toți tinerii să fie căutători, primitori și mărturisitori ai iubirii lui Hristos pentru toți oamenii.

În acest sens, Hristos Domnul este pentru tineri izvorul iubirii eterne, al prieteniei sincere și al păcii sufletești. El este izvor de viață, lumină și speranță pentru toți oamenii. Cei care L-au iubit și L-au urmat pe Domnul Iisus Hristos cu multă fidelitate, încă din tinerețe, sunt sfinții Bisericii, chipuri luminoase de iubire sinceră, smerită și milostivă, învățători și rugători pentru toți oamenii.

Biserica Ortodoxă Română încearcă să răspundă nevoilor de formare a tinerilor prin programe care se desfășoară atât în țară, cât și în străinătate, adaptate fiecărei comu­nități, cum ar fi: întâlnirile tinerilor ortodocși din toată lumea, activită­țile Asociației Studenților Creş­tin-Ortodocşi Români (ASCOR), Programul național catehetic „Hris­­tos împărtășit copiilor”, Proiectul educațional „Alege şcoala!”, tabere de tineret, pelerinaje pentru elevi și studenți, burse de studiu și multe proiecte social-filantropice, dezvoltate de centrele eparhiale, de protopopiate, de parohii și de unele mănăstiri.

Prin toate acestea, cultivăm încrederea în sine și în semeni, respectul și iubirea față de oameni și de natură – creația lui Dumnezeu, consolidăm viața de comuniune a tinerilor, solidaritatea creștină, prietenia, respectul față de Biserică și de Neam, precum și dialogul cu alte popoare.

Este necesar ca lucrarea spirituală şi educaţională de îndrumare şi de susținere a tinerilor să fie luminată de convingerea că toţi copiii şi tinerii poporului sunt o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru Familie, Biserică şi Societate.

Cu prilejul începutului noului an universitar 2021-2022, îi felicităm pe toți tinerii români care au obținut rezultate bune la studii în anii precedenți atât în țară, cât și peste hotarele ei. Ne rugăm Milostivului Dumnezeu, Izvorul iubirii și al înțelepciunii, să-i binecuvânteze pe toți studenții, profesorii și părinții, întru mulți și buni ani!

Cu multă prețuire și părintești binecuvântări,

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*Mesaj transmis cu prilejul începutului noului an universitar 2021-2022.

mai mult
CreștinătatePromovate

Pr. ADRIAN FAGETEANU (+) 27 Sept. 2011

pr17687

 

Cum a hotărât părintele Adrian Făgețeanu să-și închine viața lui Dumnezeu

E o poruncă grea aceasta, părinte, să-L iubeşti pe Dumnezeu. Şi nu e la îndemână pentru oricine.

Da, e greu. Dar când simţi că Lui Îi datorezi existenţa, nu numai prezentul, ci şi viitorul, atunci încerci să te interesezi: cine e El? Şi dacă spune chiar Evanghelistul cel mai iubit de Dumnezeu că Dumnezeu e Iubire, nu? La Iubire trebuie să răspunzi cu iubire. Românul spune: cum e bună ziua, aşa e şi mulţumita, nu?

Eu, ca elev, ca student, duceam o viaţă de Heidelberg. Cântec, băutură, distracţie. Abia când am fost rănit de moarte pe front şi Dumnezeu mi-a salvat viaţa când era imposibil, adică niciun medic nu mai spunea că e posibil să mai trăiesc, toţi şi-au exprimat părerea, ca medici, că cel mult două ceasuri mai am de viaţă. Două ore. Cam cât se scurge sângele de la un curcan mare. Şi Dumnezeu m-a salvat. În două ore, în loc să mor, eram dus de un avion la şase sute şi ceva de kilometri, la un spital militar. Şi erau medicii anunţaţi, medicii spitalului, erau toţi în costum de operaţie. Nici nu m-au identificat măcar, m-au pus imediat pe masa de operaţie, doar m-au şters puţin cu spirt, aşa, ca să… Nici nu mi-au luat identificarea pe care o avea orice militar, aceea de metal, cu numele, contingentul, regimentul şi toate astea. Ei ştiau că-i urgent. „Las’ că vedem noi cine-i, dacă-l salvăm!”. Şi atunci, aşa cum un om păcătos s-a gândit încă în avion, dacă Dumnezeu m-a salvat, să-mi închin şi eu viaţa la ceea ce vrea Dumnezeu, nu ce vreau eu.
După operaţie, când am primit nu concediu, ci un fel de învoire cu revenire la spital, m-am dus la mănăstirea Putna şi mi-am închinat viaţa lui Dumnezeu.

(Părintele Adrian Făgeţeanu, Viaţa mea. Mărturia mea ‒ Interviuri de Andrei Dârlău, volum coordonat de Ciprian Voicilă, Editura Areopag, București, 2011, pp. 131-132)

mai mult
CreștinătatePromovate

Predică la Duminica a 18 – a după Rusalii – smerenia

pr545887

Ne punem întrebarea ce i-a determinat pe aceşti oameni să-şi părăseasca ocupatia, familiile lor, şi să-L urmeze pe Domnul Iisus? Hotărârea lor de a-L urma pe Iisus este nepătrunsa şi nebiruita putere a dumnezeiescului, este pilda vieţii Sale curate şi sfinte, virtutea smereniei. Mulţi au   propovăduit învăţături înalte pe care ei nu le-au urmat, pe când Mântuitorul Iisus Hristos a împlinit tot ce a învăţat. Asemenea pescarilor din Evanghelia de astăzi, pilda vieţii neprihănite a Mântuitorului stă ca o carte deschisă în faţa noastră, El este lumină pentru noi, după nopţi lungi de pescuit în deşert. Pentru smerenia lui Simon şi a celorlalţi pescari, harul lui Dumnezeu a coborât peste ei şi au devenit pescari de oameni, apostoli.

„Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejile” (Luca V, 6).

În Sfânta Evanghelie de astăzi ni se vorbeşte despre pescuirea minunată, minunea săvârşită de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu  Simon Petru şi cu alţi pescari care toată noaptea s-au trudit şi nimic nu au prins. „Şi  răspunzând Simon, a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins” (Luca V, 5). La Îndemnul Mântuitorului, Simon a aruncat mrejile mai adânc, în lacul Ghenizaretului, şi „au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejile” (Luca V, 6).

Această amintire despre pescuirea minunată ne demonstrează succint, cum fapta Mântuitorului a determinat o cotitură în viaţa unor pescari, făcându-i să-şi părăsească meseria lor şi să se înroleze ca slujitori ai lui Dumnezeu, ai oamenilor şi ca Apostoli şi propovăduitori ai Legii evanghelice.

Simon Petru s-a smerit atunci când a văzut această minune săvârşită de Domnul Iisus şi, fără a se mândri, îşi recunoaşte păcătoşenia şi slăbiciunile şi îi zice lui Iisus, căzând la genunchii Lui: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Luca V, 8).

Simon Petru şi-a dat seama, în faţa minunii săvârşite, ce era el în realitate şi ce i se cuvenea lui Iisus. Spaimă mare i-a cuprins pe toţi care au fost de faţă la săvârşirea acestei minuni, între care erau şi Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, „căci spaima îl cuprinsese , pe el şi pe toţi cei care erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îl prinseseră. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon” (Luca V, 9—10).

Mântuitorul Iisus Hristos, văzând smerenia lui Simon, îi zice: „Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni” (Luca V, 10).

Ne punem întrebarea ce i-a determinat pe aceşti oameni să-şi părăseasca ocupatia, familiile lor, şi să-L urmeze pe Domnul Iisus? Hotărârea lor de a-L urma pe Iisus este nepătrunsa şi nebiruita putere a dumnezeiescului, este pilda vieţii Sale curate şi sfinte, virtutea smereniei. Mulţi au   propovăduit învăţături înalte pe care ei nu le-au urmat, pe când Mântuitorul Iisus Hristos a împlinit tot ce a învăţat. Asemenea pescarilor din Evanghelia de astăzi, pilda vieţii neprihănite a Mântuitorului stă ca o carte deschisă în faţa noastră, El este lumină pentru noi, după nopţi lungi de pescuit în deşert. Pentru smerenia lui Simon şi a celorlalţi pescari, harul lui Dumnezeu a coborât peste ei şi au devenit pescari de oameni, apostoli.

Smerenia e păzitoarea şi temelia tuturor virtuţilor, deoarece cu ea toate virtuţile devin mai adânci şi desăvârşite. Ea stă la temelia vieţii noastre spirituale, ea se afla  la temelia tuturor celorlalte virtuţi şi este izvorul oricărui har ceresc.

Dreptatea şi tăria se sprijina tot pe smerenie. Ştim că tăria noastră nu o avem decât de la Dumnezeu, dacă suntem convinşi de slăbiciunea  proprie. Prima virtute a creştinului este smerenia.

Cu smerenia vom avea toate celelalte virtuţi, fără ea, chiar dacă le vom avea pe toate, nu vom avea nici una.

Domnul nostru Iisus Hristos, spre a ne face să înţelegem că această virtute este cea mai preţioasă dintre toate virtuţile, începe „fericirile”, cu smerenia, când zice : „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei V, 3). Fericitul Augustin spune că: „cei săraci cu duhul” sunt cei smeriţi.

Apostolul Petru dă frumoase îndemnuri fiilor duhovniceşti, zicând: „Supuneţi-vă preoţilor şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (I Petru V, 5).

Smerenia este o virtute iubită de Mântuitorul, prin care vrea să fie imitat de toţi cei care vor să-L urmeze, când zice: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”  (Matei XI,  29).

Smerenia este un adevăr, de aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „Dacă tu vei osebi lucrul de preţ de cel fără de preţ vei fi ca gura mea” (Ieremia XV, 19), adică ceea ce este al lui Dumnezeu de ceea ce este al nostru şi dacă vom putea deosebi ceea ce este de valoare de ceea ce este josnic, vom fi asemenea gurii Sale.

Smeritul nu se încrede în puterile lui proprii, având mereu în minte şi în inimă cuvintele Psalmistului: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte” (Psalm CXXVI, 1). Omul smerit e bucuros atunci când alţii îi cunosc defectele şi lipsurile şi nu se supără dacă unii îl întrec fie prin bogăţia lor, fie prin iscusinţa lor, sau chiar prin virtutea lor. Acela este smerit care ascultă de părinţii şi de mai marii lui, având pildă pe Mântuitorul, care s-a făcut ascultător până la moartea pe cruce.

E smerit acela care acceptă şi primeşte cu bucurie sfaturile şi îndemnurile altora şi le urmează în lucrarea lui.

Smerit este acela care iubeşte pe cei mai de jos decât el sau pe cei care-i sunt supuşi.

Smerit a vorbit despre Iisus Hristos, Sfântul Ioan Botezătorul, când a zis: „Cel ce vine după mine, care înainte de mine a fost şi căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei” (Ioan, 27).

Această smerenie e temelia întregii desăvârşiri evanghelice şi a vieţii spirituale.

Smerenia e drumul drept şi sigur pe care, dacă vom umbla, nu vom greşi niciodată. Întotdeauna cel smerit se bucură de pacea inimii, care e binele cel mai mare, pe care îl poate avea omul pe pământ şi, tot din smerenie izvorăşte pacea, bucuria şi fericirea.

Să ne punem încrederea în Dumnezeu şi să fim încrezători în puterea Lui, să dovedim râvnă în săvârşirea lucrării binelui de slujire a semenilor, ca astfel prin tot binele ce-l facem pentru semeni, să împlinim poruncile Mântuitorului şi să contribuim la binele întregii omeniri. Amin.

(Preot Conf. Univ. Dr. Octavian Pop – doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

SF SILUAN ATHONITUL – 24 SEPEMBRIE

SfSiluanAthonitul.

 

Născut în secolul al XIX-lea, într-o familie de țărani ruși iubitori de Dumnezeu, încă de la vârsta de 4 ani Sfântul Siluan și-a pus în inimă intenția că atunci când va fi mare Îl va căuta pe Domnul în tot pământul. Auzind apoi despre viața Sfântului Ioan Zăvorâtul, a conștientizat că Domnul este cu noi mereu și că nu va fi nevoie să Îl caute. La vârsta de 19 ani a simțit chemarea Domnului pentru a deveni călugăr, trăind timp de 3 luni în plinătatea harului. Nevoit să își termine mai întâi serviciul militar, a fost părăsit de har și a dus o viață asemenea tinerilor, până când aproape că a omorât un băiat, lovindu-l puternic.

A fost trezit din acest coșmar de către Maica Domnului, iar chemarea la monahism s-a reaprins în inima lui. În timpul serviciului militar obișnuia să trimită bani în Sfântul Munte, fiind cu gândul acolo, și îi îndemna pe camarazii săi să creadă în Domnul și să ierte, salvând de la destrămare o familie. La 26 de ani, cerând binecuvântarea Părintelui Ioan din Kronstadt pentru a pleca în mănăstire, a intrat în obștea Mănăstirii „Sfântul Mucenic Pantelimon”, cunoscută și ca Russikon, loc în care a dobândit rugăciunea inimii.

După șase luni de chinuri cumplite de la demoni, căzând în deznădejde, a primit gândul că Domnul este de neînduplecat, dar a avut îndrăzneala de a cere milă și atunci Domnul i-a apărut Viu în icoana Mântuitorului din Paraclis. Răpit la Cer, Sfântul Siluan aproape că moare din pricina intensității celor văzute. Următorii 15 ani au fost marcați de apariția și dispariția harului și de chinuitoarele lupte demonice. Căzând din nou în deznădejde, Sfântul Siluan aude glasul Domnului Care îl învață că cei mândri suferă pururea din pricina demonilor și că pentru a dobândi smerenia este nevoie să își țină mintea în iad și să nu deznădăjduiască.

Anii care au urmat au fost întăriți de acest cuvânt, încât sfântul a început să simtă o milă puternică pentru toți cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Tot din această dragoste care îi inunda sufletul a așternut în scris experiența vieții sale, moment în care l-a cunoscut pe Părintele Sofronie Saharov, cel care a publicat însemnările sfântului și a înființat Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” de la Essex.

După opt zile de boală, dar în deplină luciditate, Sfântul Siluan părăsește această lume, la infirmieria mănăstirii rusești, cu pace și smerenie, așa cum și trăise.

mai mult
CreștinătatePromovate

ÎPS Bartolomeu Anania – Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci

pr25545

“Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.

Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere.”

(Marcu 8, 34-38; 9, 1)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

În prezent nimeni nu este bolnav de Covid în Sfântul Munte Athos

muntele-athos

 

Starețul Schitului românesc Prodromul din Sfântul Munte replică știrii Digi 24 pe care a numit-o o ”manipulare grosoloană”, anunțând că niciunul dintre călugării din Sfântul Munte nu este în prezent bolnav de Covid!

”Ca drept răspuns față de materialul apărut în data de 15 septembrie 2021, la televiziunea Digi Tv, intitulat „Focar de COVID pe Muntele Athos. Peste 1.000 de călugari, adică mai mult de jumătate din câți locuiesc în cele 20 de mănăstiri de acolo, s-au infectat cu coronavirus, iar 8 dintre ei au murit” facem următoarele precizări:

Am aflat cu îngrijorare că în presa din România circula informația despre îmbolnăvirea în mastă a călugărilor nevaccinați de pe Sfântul Munte, iar ca urmare pelerinii din țară si nu numai ne contactează îngrijorați iar unii își anulează pelerinajele către Sfântul Munte din acest motiv. Ținem să-i liniștim și le mulțumim pentru grija pe care ne-o poartă, însă această știre este una falsă, transmisă de posturile de televiziune anticreștine dar și de presa de larg consum. Știrea a fost preluată de pe un site vaccinist din Grecia, citat de un altul de limbă engleză. Toți monahii români cu care ne-am consultat dar si cei de alte naționalități, au afirmat că NIMENI nu este bolnav de Covid 19, nimeni nu se află intemat la terapie intensivă si nimeni nu a decedat. În același timp se vorbește despre un număr de 1000 de monahi infectați (…) dar asta ar însemna 50% din părinți, ceea ce ar fi necredibil. Vrem doar ca opinia publică să fie informată corect iar presa și televiziunile să transmită mesajele nealterate, iar nu prin intermediul panicii si al fricii, afectând emoțional spectrul larg de auditori. Acest lucru nu este de la Dumnezeu.

In concluzie acestea sunt manipulări grosolane care urmaresc dezbinarea și ura în poporul Lui Dumnezeu, nefiind bazate pe Adevăr, care este Hristos, ci pe minciună și discriminare.

Bunul Dumnezeu să ne ajute tuturor!”, se arată în comunicatul semnat de Starețul Arhimandrit Atanasie Prodromitul

În urmă cu o zi, postul de televiziune Digi24 anunța că peste 1.000 de călugări, adică mai mult de jumătate din câți locuiesc în cele 20 de mănăstiri de pe Muntele Athos, s-au infectat cu coronavirus, iar 8 dintre ei au murit, zeci de călugări sunt la terapie intensivă, în condițiile în care doar 20% dintre călugări ar făcut vaccinul anti-COVID, imaginile filmate în ultimele zile aratând că nu se respectă portul măștii și nici distanțarea socială.

mai mult
CreștinătatePromovate

Predică la Înălţarea Sfintei Cruci – Sfântul Ioan Maximovici

cruce

Multe vindecări şi alte minuni s-au făcut şi se fac atât prin Crucea Domnului, cât şi prin imaginea ei. Prin ea, Domnul păzeşte poporul Său de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi. Biserica Ortodoxă prăznuieşte cu multă solemnitate aflarea Sfintei Cruci, amintindu-şi totodată şi arătarea Crucii pe cer Împăratului Constantin.

Crucea, care până la Hristos a fost unealtă de tortură, stârnind groază şi silă, după moartea lui Hristos pe Cruce a devenit arma şi semnul mântuirii noastre. Prin ea, Hristos l-a sfărâmat pe diavol, de pe ea S-a coborât la iad şi slobozindu-i de acolo pe cei ce se chinuiau, i-a adus în împărăţia Cerească.

Imaginea Crucii este înfricoşătoare pentru demoni şi ca semn al lui Hristos, este cinstită de creştini. Domnul i-a arătat-o pe cer Împăratului Constantin, aflat în drum spre Roma, să se lupte cu tiranul care pusese mâna pe putere; făurindu-şi un stindard în formă de cruce, împăratul Constantin a repurtat o victorie deplină. Fiind ajutat prin Crucea Domnului, împăratul a rugat-o pe mama sa, împărăteasa Elena, să caute Crucea de viaţă făcătoare; şi Cuvioasa Elena, îndreptându-se spre Ierusalim, după multe căutări, o găsi. Multe vindecări şi alte minuni s-au făcut şi se fac atât prin Crucea Domnului, cât şi prin imaginea ei. Prin ea, Domnul păzeşte poporul Său de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi. Biserica Ortodoxă prăznuieşte cu multă solemnitate aflarea Sfintei Cruci, amintindu-şi totodată şi arătarea Crucii pe cer împăratului Constantin.

În această zi şi în alte zile închinate Sfintei Cruci noi ne rugăm lui Dumnezeu să-Şi reverse milostivirile nu numai unor persoane în parte, ci şi întregii creştinătăţi, întregii Biserici. Foarte sugestiv vorbeşte despre aceasta troparul Sfintei Cruci, alcătuit în secolul al VIII-lea, când prietenul Cuviosului Ioan Damaschin, Sfântul Cosma, episcopul Maiumei, a scris toată rânduiala slujbei Înălţării Sfintei Cruci: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenrea Ta, biruinţă (binecredincioşilor) împăraţi asupra celor potrivnici dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”. Începutul acestei rugăciuni este preluat din Psalmul 27.

În Vechiul Testament, prin cuvântul „popor” se înţelegeau numai mărturisitorii credinţei adevărate, oamenii cei credincioşi lui Dumnezeu. „Moştenirea” era tot ce Îi aparţine de fapt lui Dumnezeu, era avuţia lui Dumnezeu, aşa cum este Biserica lui Hristos în Noul Testament. Rugându-ne pentru mântuirea poporului lui Dumnezeu (a creştinilor) atât de muncile veşnice, cât şi de nenorocirile pământeşti, noi ne rugăm Domnului să binecuvânteze, să trimită harul Său şi darurile Sale întregii Biserici şi să o întărească lăuntric.

Rugăciunea de a da „biruinţă împăraţilor”, marilor ţiitori ai lumii acesteia, are ca punct de pornire Psalmul 143, stihul al 10-lea şi aminteşte de biruinţele repurtate de regele David, prin puterea lui Dumnezeu şi de asemeni, de victoriile dăruite împăratului Constantin prin Crucea Domnului. Această arătare a Crucii i-a făcut pe împăraţii care până atunci îi prigoneau pe creştini să devină apărătorii Bisericii de vrăjmaşii cei din afară, de „episcopii din afară”, după formula Sfântului împărat Constantin.

Biserica, întărită pe dinăuntru de harul lui Dumnezeu şi îngrădită pe dinafară, este pentru creştinii ortodocşi „cetatea lui Dumnezeu”, lăcaşul dumnezeiesc, de unde porneşte Troparul [înălţării] Sfintei Cruci. (În actuala rânduială a slujbelor Bisericii Ortodoxe Române: „Binecredincioşilor creştini” – cf. Sinaxar şi Ceaslov, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1990).

Felurite nenorociri au zguduit lumea, au dispărut popoare, au pierit oraşe şi state întregi, dar prigonita şi chiar sfâşiata pe dinăuntru Biserică stă neclintită, căci porţile iadului nu o vor birui. Astăzi, când strădaniile conducătorilor lumeşti de a stabili ordine pe pământ rămân neroditoare, singura armă de nădejde a lumii rămâne aceea despre care cântă Biserica: „Crucea este apărătoarea întregii lumi, Crucea este înfrumuseţarea Bisericii, Crucea este puterea împăraţilor, Crucea este întărirea credincioşilor, Crucea este slava îngerilor şi rana demonilor”.

De ce rugăciunile către Crucea de viaţă dătătoare sunt unite cu rugăciunile pentru împăraţi? Ca armă a mântuirii noastre, Crucea Domnului a început să fie cinstită de creştini încă din vremurile apostolice. Însă, în timpul prigoanei creştinilor, ea putea fi cinstită numai pe ascuns. „Hristos Cel Răstignit” era sminteală pentru iudei şi nebunie pentru păgâni. De aceea, creştinii nu cinsteau Crucea în mod deschis, ca să nu o expună batjocurilor. Ei ascundeau imaginea Crucii sau o reprezentau astfel încât păgânii să nu-şi dea seamna că desenul respectiv reprezenta în mod ascuns Crucea.

În anul 312, împăratul Constantin cel Mare, în timpul campaniei spre Roma a văzut pe cer imaginea unei cruci, cu inscripţia „NIKA”, adică „biruieşte!”. Făurindu-şi un steag de luptă în formă de cruce, împăratul Constantin a pornit la război, a înfrânt duşmanul şi a cucerit Roma. În amintirea acestei victorii, el a poruncit să fie aşezată la Roma o statuie a lui cu o cruce în mână, cu inscripţia: „Prin acest semn mântuitor am eliberat Roma de tiran”. La scurtă vreme după aceasta, edictul de la Milan îngăduia mărturisirea creştină; însuşi împăratul Constantin a dat exemplu de cinstire a Crucii, poruncind să fie reprezentat cu o cruce în mână chiar şi pe monezi.

De două ori a mai văzut împăratul Constantin Crucea pe cer, în campaniile lui ulterioare, ceea ce l-a întărit şi mai mult în cinstirea Sfintei Cruci. După dorinţa împăratului, mama sa, Sfânta împărăteasă Elena, a întreprins o călătorie la Ierusalim şi a aflat acolo Sfânta Cruce de viaţă dătătoare. Ea a adus o parte a Crucii la Ţarigrad şi împăraţii Bizanţului, când plecau în călătorii, o luau cu ei, nădăjduind să primească prin Cruce ajutor de la Dumnezeu. Iată de ce, în minunatele cântări bisericeşti care o proslăvesc, Sfânta Cruce este lăudată şi pentru ajutorul primit prin ea de împăraţii dreptcredincioşi.

Totodată, Biserica Ortodoxă, urmând îndrumarea Sfântului Apostol Pavel, se roagă pentru împăraţi, chiar şi pentru cei păgâni, întrucât ei sunt apărătorii ordinii, iar nu prigonitorii credinţei şi a înălţat mereu rugăciuni către Dumnezeu pentru ca puterea Crucii să-i ajute pe împăraţii care îşi pun nădejdea în ea. Slujbele Sfintei Cruci din fiecare miercuri şi vineri, zile în care sunt pomenite Patimile lui Hristos şi din celelalte praznice ale de viaţă făcătoarei Cruci sunt pline de astfel de rugăciuni, în ele se spune: „Crucea este puterea împăraţilor”, „cu tine se laudă credincioşii noştri împăraţi, căci prin puterea ta poporul lui Israel cu putere a biruit”, „biruinţă binecredincioşilor împăraţi asupra celor potrivnici dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”, „lemn cinstit, dătător de biruinţă împăraţilor împotriva barbarilor”. De astfel de formule şi altele aşijderea sunt pline slujbele Sfintei Cruci.

Este remarcabil că multe dintre aceste cântări au fost scrise de Sfinţi Părinţi care au pătimit crunt de pe urma împăraţilor iconoclaşti, dar ei nu şi-au curmat rugăciunile pentru ei, crezând cu tărie că acestor răi împăraţi le vor urma şi împăraţi binecredincioşi. Nici grecii ortodocşi, nici slavii din sud nu au schimbat aceste rugăciuni, chiar şi atunci când s-au aflat sub stăpânirea turcilor sau a altor stăpâniri străine şi chiar dacă acestea erau de altă credinţă.

Care este rostul rugăciunii pentru împăraţi din cuprinsul rugăciunilor Sfintei Cruci, când un popor ortodox poate că nici nu-şi are împăratul său? În primul rând, popoarele ortodoxe trebuie să se roage nu numai pentru conducătorii lor, ci, ca mădulare ale unui singur trup: trupul Bisericii – trebuie să se roage şi pentru alţi suverani dreptslăvitori. Cuceriţi de turci, grecii, sârbii, bulgarii şi românii se rugau pentru unicul împărat ortodox de atunci, acela al Rusiei. La fel şi datoria ruşilor este să se roage nu numai pentru ai săi, ci şi pentru suveranii altora, cu atât mai mult cu cât emigranţii care trăiesc în ţările respective se bucură de protecţia lor. În al doilea rând, când înălţăm rugăciuni pentru împăraţi, nu ne rugăm doar pentru împăraţii de acum, ci şi pentru viitorii împăraţi dreptslăvitori, căci, după tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur, suveranii ortodocşi vor deţine puterea până la venirea lui Antihrist, îngrădind răspândirea răului.

Iată de ce Biserica Ortodoxă nu încetează să se roage: „biruinţă binecredincioşilor împăraţi asupra celor potrivnici dăruieşte”. Aceste cuvinte se găsesc în rugăciunea Sfintei Cruci, care se foloseşte deosebit de des, fiind tropar, adică un fel de imn al zilelor Sfintei Cruci. Primele cuvinte ale acestei rugăciuni compun al 12-lea verset al Psalmului 27 al lui David, iar următoarele sunt preluate din Psalmul 143, scris de David cu ocazia luptei cu Goliat. La început ea a fost compusă ca o sedealnă a octoihului glasului I, pentru cântarea de miercuri şi de vineri, între citirea catismelor Psaltirii. Apoi a început să fie folosită, de asemeni şi ca tropar al acelor zile, al praznicelor înălţării Sfintei Cruci şi a altor zile închinate Sfintei Cruci. Ea se mai citeşte şi la începutul utreniilor de fiecare zi, se cântă la slujba agheasmei mici şi de multe alte ocazii.

În Rusia şi în alte câteva ţări slave, în această rugăciune se introducea şi numele suveranului înscăunat, dar conţinutul ei principal a rămas întotdeauna textul neschimbat şi originar, cel pe care l-au scris Sfinţii Părinţi: „Mântuieste, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta, biruinţă binecredincioşilor împăraţi asupra celor potrivnici dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”. Amin.

(Sfântul Ierarh Ioan Maximovici – doxologia.ro)

mai mult
1 2 3 55
Page 1 of 55