close

Creștinătate

CreștinătatePromovate

Cum să te protejezi de demoni

How we protect ourselves from demons

Iisus a spus „Acest neam de demoni nu iese decât prin rugăciune și post.”

Dacă acest neam de diavoli iese prin rugăciunea și postul unei alte persoane, atunci sunt cu atât mai puțin capabili să intr-unul care postește și se roagă.

Ce formidabilă protecție!

Deși există o mulțime de demoni și tot aerul este plin de ei, ei nu pot face nimic cuiva care este ocrotit de rugăciune și post.

Postul este cumpătare cuprinzătoare, iar rugăciunea este comunicarea totală cu Dumnezeu; cel dintâi apără din afară, în timp ce a doua este din interior o armă puternică îndreptată împotriva inamicilor. Demonii pot simți repede, de la distanță, un om care se roagă și fug departe de el pentru a evita o lovitură dureroasă.

Este posibil să ne gândim că acolo unde nu există post și rugăciune, există deja un demon? Da, este.

Demonii sălășluiți într-o persoană nu își dezvăluie întotdeauna prezența, ci pândesc acolo, învățându-o cu fermitate orice rău și o îndepărtează de orice lucru bun; așa că această persoană este sigură că face totul de la sine, dar între timp nu îndeplinește decât voința inamicului său.

Începeți, deci, rugăciunea și postul și vrăjmașul se va îndepărta imediat. Va ștepta o ocazie de a se întoarce din nou. Și se va întoarce cu adevărat, imediat ce rugăciunea și postul sunt abandonate.

Bazat pe Sfântul Teofan Zăvorâtul, Matei 17: 14-23

(ro.asceticexperience.com)

mai mult
Creștinătate

Lord of the Rings star claims Christianity has “made the world a better place”

Worldw

John Rhys-Davies, who played the role of “Gimli” in the Lord of the Rings trilogy, has said “Christian civilization has made the world a better place than it ever was.”

Speaking to the Christian Post at the Movieguide Awards, Rhys-Davies said he counts himself as “a rationalist and a skeptic, and I find myself constantly defending Christians and Christianity.”

The abolition of the slave trade was one of Christianity’s greatest “glories” according to Welsh actor, with the right of the individual conscience coming from early Christianity, he claimed.

“All the things that we value, the right of free speech, the right of the individual conscience, these evolved in first and second century Roman Christendom, where the individual Christian said, ‘I have a right to believe, what I believe and not what the Emperor tells me.’ From that our whole idea of democracy and the equality that we have has developed,” Rhys-Davies claimed.

“We owe Christianity the greatest debt of thanks that a generation can ever have and to slight it and to dismiss it as being irrelevant is the detritus of rather ill read minds, I think,” he added.

The actor’s latest film, “I am Patrick: The Patron Saint of Ireland”, is due to be released on St. Patrick’s Day, with Davies playing the lead role of his compatriot.

Mr. Rhys-Davies was present at the faith and family-based Movieguide Awards following his voiceover performance in the animated film “Pilgrims Progress”. The annual awards show will broadcast on the Hallmark Channel on February 24th.

He is no stranger to controversy however, having previously warned about the impact radical Islam and political correctness are having across the world.

“It’s an age where politicians don’t actually say what they believe,” Rhys-Davies told the Adam Carolla podcast. “They are afraid of being judged as being partisan. Heaven forbid that we should criticize people who, after all, share a different value system. ‘But it’s all relevant. It’s all equally relative. We’re all the same. And God and the devil, they’re the same, aren’t they, really? Right and wrong? It’s really just two faces of the same coin,’ ” he said, mocking what he sees as politically correct doctrine.

“We have lost our moral compass completely, and, unless we find it, we’re going to lose our civilization. I think we’re going to lose Western European Christian civilization, anyway,” said Rhys-Davies.

Speaking about the Middle East and Africa, he said there is an extraordinary silence in the West about how Christians are treated there.

“Basically, Christianity in the Middle East and in Africa is being wiped out — I mean not just ideologically but physically, and people are being enslaved and killed because they are Christians. And your country and my country are doing nothing about it.”

“This is a unique age. We don’t want to be judgmental,” Rhys-Davies claimed.

“Every other age that has come before us has believed exactly the opposite. I mean, T.S. Eliot referred to ‘the common pursuit of true judgment.’ Yes. That’s what it’s about. Getting our judgments right.”

(Tim Jackson  – gript.ie)

mai mult
CreștinătatePromovate

Păcatul nedeclarat al dezvoltării personale

pr64987

Nevoia oamenilor de a-şi confirma propria existenţă se manifestă astăzi printr-o explozie de senzaţii, prin căutări frenetice de energii vitale, dar mai ales prin absorbirea unor filosofii şi teorii de viaţă din cele mai exotice. Fie trecem nepăsători pe lângă ele, fie ne lăsăm ademeniţi de reţete care ne promit negreşit fericirea şi împlinirea, în numele unei foarte difuze noţiuni de dezvoltare personală. Dar ce înseamnă acest ideal al devenirii personale şi cum ni-l putem asuma, fără a ne rătăci pe căi greşite?

Pentru a putea avea un astfel de parcurs de viaţă, de la bun început, trebuie să ne echipăm cu virtutea esenţială pentru orice explorator – discernământul. A şti să distingi binele de rău şi adevărul de fals este primul pas spre o autentică dezvoltare personală. Nu poţi progresa fără să ai capacitatea alegerilor bune.

De asemenea, trebuie spus că dezvoltarea personală a omului nu reprezintă doar o sumă de achiziţii de noţiuni şi experienţe psihologice, ci în primul rând un progres interior, sufletesc. Pentru ca omul să atingă acest nivel trebuie să evite păcatul nedeclarat al acestui concept care este concurenţa. Dincolo de faptul că această concurenţă în raport cu celălalt este un reflex al egoismului, asumată fără discernământ, ea poate duce la grave stări de alienare. A te raporta la cel de lângă tine doar pentru a-ţi măsura puterile şi pentru a-l depăşi, în iluzia că acest exerciţiu îţi va confirma propria valoare, este o mare greşeală. Iar exemplele cotidiene de copii antrenaţi de părinţi să îi depăşească în mod programatic pe colegii lor de clasă sau de angajaţi dornici de afirmare care se raportează la colegii lor doar ca la obstacole pe care trebuie să le depăşească pentru a cuceri admiraţia şefilor sunt expresia acestei stări de lucruri în care ne trăim existenţa cotidiană. Uităm foarte uşor că omul are înscris în datele lui spirituale sentimentul comuniunii şi al solidarităţii, în care binele din mine trebuie să întâlnească binele din cel de lângă mine, iar suma lor să sporească în mod calitativ atât existenţa mea personală, cât şi pe cea a lumii.

Concurenţa excesivă este semnul că ne-am pierdut sentimentul iubirii faţă de semeni şi că nu mai avem noţiunea responsabilităţii faţă de soarta şi viaţa lor. Dacă în termeni creştini supremul ideal al dezvoltării personale este mântuirea, acest lucru nu înseamnă altceva decât asumarea propriei vieţi ca pe un exerciţiu al solidarităţii şi comuniunii cu cei de lângă tine. În această nouă lectură a vieții creștine, succesul lor devine şi al tău, iar neîmplinirea lor o simţi ca pe propria neîmplinire. Așa putem de fapt înțelege ceea ce părinții duhovnicești, dar și Sfânta Scriptură ne vorbesc ca fiind „lărgirea inimii”, o cale spre empatie, spre cunoaștere și spre „împlinirea poruncilor”.

Alergând în această viaţă, nu trebuie să o facem doar gândindu-ne la cum să îl depăşim pe cel de lângă noi, ci trebuie să fim înarmați cu sentimentul că doar inimă lângă inimă şi suflet lângă suflet vom reuşi să ne câştigăm cu adevărat propria noastră dezvoltare personală, care este iubirea. Şi aceasta pentru că singurul şi adevăratul progres al omului nu este tehnologia, ci cantitatea de iubire pe care reuşeşte să o asimileze şi să o transmită celor din jur.

Ca o concluzie, e frumos să ne gândim că, ajunși la linia de sfârşit a vieţii, nu suntem aşteptaţi doar noi, ci şi cei lângă care am alergat, dar mai ales cei care au căzut şi pe care am reuşit să îi ridicăm și să îi aducem la linia de sosire.

(Pr. Bogdan Ivanov – ziarullumina.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Săptămâna brânzei sau săptămâna albă

lacto

Această ultimă săptămână pregătitoare pentru Postul Mare are o rânduială specială atât din punct de vedere liturgic, dar şi practic.

În aceste zile nu se mai mănâncă produse şi preparate din carne. Hrana va exclude carnea, dar produsele lactate, ouă şi peşte se vor putea consuma inclusiv miercurea şi vinerea. Aceasta se face cu înţelepciune, pentru că trecerea lentă spre zilele de post negru din prima săptămână a Postului Mare nu va perturba sănătatea şi buna funcţionare a organismului. În acelaşi sens, deşi miercuri şi vineri se poate mânca şi lactate, ouă, peşte, aceasta se face doar după ajunare. Din această cauză nici Liturghia nu se săvârşeşte în aceste două zile, pentru postul special care se ţine.

De miercuri a început şi rostirea rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, „Doamne şi Stăpânul vieţii mele…”, rugăciune specifică Postului Mare. În seara Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai se săvârşeşte rânduiala iertării, căci, aşa cum spune Evanghelia duminicii respective, doar prin iertarea şi nejudecarea celuilalt primim şi noi iertare şi nu vom mai fi judecaţi.

Săptămâna Albă nu trebuie confundată cu Săptămâna Luminată, prima după Sfintele Paşti. Dacă atunci totul va fi luminat de Învierea lui Hristos, acum doar ne hrănim cu hrană albă. Aceste alimente sunt foarte bune pentru organism, ele furnizând nutrienţi esenţiali pentru o creştere armonioasă, de aceea se şi recomandă consumarea lor în această perioadă de accentuare a vieţii duhovniceşti. Astfel, prin renunţarea la consumul de grăsimi animale – dar prin creşterea ingestiei de grăsimi esenţiale organismului care se găsesc în peştele gras – creierul se hrăneşte pentru o mai bună înţelegere a adevărurilor divine, iar sângele se subţiază pentru o mai bună circulaţie a vieţii şi hranei în întregul organism. Prin vitaminele liposolubile din aceste produse, ochiul se hrăneşte pentru perceperea şi discernerea realităţilor duhovniceşti. Dacă prin calciu, care se absoarbe mai bine din produsele lactate acide – acre, se mineralizează şi se dezvoltă scheletul ce susţine corpul, prin post se desăvârşeşte verticalitatea morală a persoanei.

Se observă astfel că alimentaţia rânduită de Sfinţii Părinţi, pe lângă efectele pozitive, sanogene, asupra trupului, au şi importante efecte pe plan duhovnicesc. Prin aceasta se înţelege mai bine rânduiala Bisericii care preţuieşte trupul, templul lui Dumnezeu, dar îl struneşte mai ales spre ceea ce îi este de folos şi binefăcător, şi nu spre ceea ce este doar plăcut, dar nefolositor sau chiar dăunător.

Biserica promovează o rânduială normală şi naturală pentru om, acuzând excesele care vin din prea mult sau prea puţin. Viaţa creştinului trebuie să fie calea de mijloc ce conduce la dreapta înţelegere şi trăire a lui Dumnezeu.

(produsemanastiresti.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

„Unitatea noastră ortodoxă este cea mai de preț”: Acord între Patriarhiile Ierusalimului și Antiohiei cu privire la Qatar

pr3412

Patriarhul Teofil al Ierusalimului a anunțat că s-a ajuns la un acord informal cu Patriarhia Antiohiei în ceea ce privește jurisdicția asupra Qatarului. 

Diferendul nesoluționat încă din 2013 a fost readus în discuție la ședința Sinodului Patriarhiei Ierusalimului de vineri, 21 februarie 2020.

Patriarhia Antiohiei a întrerupt comuniunea cu Patriarhia Ierusalimului în urmă cu 7 ani, denunțând încălcarea jurisdicției sale canonice, atunci când Sinodul de la Ierusalim a numit un Arhiepiscop de Qatar. Acest litigiu a fost cauza neparticipării la Sfântul și Marele Sinod a patru dintre Bisericile Autocefale: Biserica Rusă, Biserica Antohiei, Biserica Georgiei, Biserica Bulgariei.

Preafericitul Părinte Teofil a semnalat că de anul trecut, când s-a întâlnit cu Patriarhul Ioan al Antiohiei în Cipru, a reînceput dialogul asupra situației din Qatar.

În comunicatul emis după ședința de vineri se precizează „cu recunoștință față de Cel Atotputernic” că în ultimele săptămâni s-a ajuns la un acord concret pentru o rezoluție în această problemă.

Patriarhul Ierusalimului și-a exprimat speranța de a continua dialogul către „prețioasa unitate dintre frați” pentru a ajunge la un acord final în ceea ce privește Qatarul. Este posibil ca cei doi Întâistătători să se revadă la întâlnirea fraternă de la Amman, Iordania (25-27 februarie 2020).


La întâlnirea inițiată de Patriarhia Ierusalimului vor fi discutate modalități de reconciliere și de restabilire a comuniunii euharistice între unele Biserici Ortodoxe autocefale surori. La Întâlnirea de la Amman va participa și o delegație a Bisericii Ortodoxe Române.

Citește mai departe de ce Sfântul Sinod a hotărât ca Biserica Ortodoxă Română să nu fie reprezentată la Amman de Patriarhul României.

La întâlnirea fraternă de la Amman și-au anunțat participarea reprezentanți din 6 Biserici Ortodoxe locale: a Ierusalimului, a Rusiei, a Serbiei, a României, a Poloniei și cea din Ţinuturile Cehe şi din Slovacia.

Pe de altă parte, 7 Biserici au anunțat că nu participă: a Constantinopolului, a Alexandriei, a Ciprului, a Greciei, a Albaniei, a Georgiei și cea a Bulgariei.

 

Pentru ultimele noutăți din lumea ortodoxă urmărește-ne pe Twitter. @AgentiaBasilica!

(basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Duminica Infricosatei Judecati

judecata

In calendarul bisericesc, Lasata Secului are doua etape care conduc treptat catre Postul Sfintelor Pasti: Duminica Infricosatei Judecati (19 februarie) – cand se lasa sec de carne si Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (26 februarie) – cand se lasa sec de branza.

Evanghelia Duminicii Infricosatei Judecati: „Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa, si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale. Si se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stanga. Atunci va zice imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine. Atunci dreptii Ii vor raspunde, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand si Te-am hranit? Sau insetat si Ti-am dat sa bei? Sau cand Te-am vazut strain si Te-am primit, sau gol si Te-am imbracat? Sau cand Te-am vazut bolnav sau in temnita si am venit la Tine? Iar Imparatul, raspunzand, va zice catre ei: Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintre-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut. Atunci va zice si celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui. Caci flamand am fost si nu Mi-ati dat sa minanc; insetat am fost si nu Mi-ati dat sa beau; strain am fost si nu M-ati primit; gol si nu M-ati imbracat; bolnav si in temnita, si nu M-ati cercetat. Atunci vor raspunde si ei, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand, sau insetat, sau strain, sau gol, sau bolnav, sau in temnita si nu Ti-am slujit? El insa le va raspunde zicand: Adevarat zic voua: Intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut. Si vor merge acestia la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica.”

Predica la Duminica Infricosatei Judecati – Sfantul Nicoale Velimirovici

Unul, numai Unul singur ne-a vorbit limpede si desavarsit despre tot ceea ce se va intampla la sfarsitul veacurilor: Domnul nostru Iisus Hristos. Daca cineva ar spune ceea ce a spus El despre sfarsitul lumii, nu l-am crede, chiar daca ar fi cel mai mare intelept. Daca ar vorbi din intelegerea sa omeneasca si nu din descoperirea dovedita a lui Dumnezeu, nu l-am crede. Pentru intelegerea si socotinta omeneasca, oricat de inalta ar fi aceasta treapta, noi suntem prea mici ca sa ajungem la inceputul si sfarsitul lumii. Intelegerea nu-si gaseste rostul acolo unde trebuie viziune. Avem nevoie de un vazator cu duhul, tot asa de limpede cum vedem soarele – pentru a vedea lumea intreaga de la inceputuri pana la sfarsitul ei, cat si inceputul si sfarsitul veacurilor. A fost numai unul singur in stare sa faca aceasta: Domnul Iisus Hristos.

Numai in El putem si trebuie sa credem, atunci cand ne spune ce se va intampla la sfarsit. Pentru ca tot ceea ce a proorocit El a ajuns sa se intample atat persoanelor ca Petru si Iuda si altor Apostoli, anumitor popoare, cum ar fi evreii, si anumitor locuri, cum ar fi Ierusalim, Capernaum, Betsaida si Corazin, si Bisericii lui Dumnezeu, intemeiata pe sangele Lui. Numai proorocia Lui asupra intamplarilor ce vor avea loc la sfarsitul lumii, despre sfarsitul ei si Judecata de Apoi nu s-a implinit inca. Dar cel ce are ochi sa vada poate sa vada limpede ca, in zilele noastre, au inceput deja sa se arate in lume acele intamplari despre care ne-a vorbit El, ca vor fi semne ale apropierii sfarsitului lumii. N-a aparut o multime de fabricanti de fericire, cautand sa-L inlocuiasca pe Hristos si invatatura Lui, prin ei dimpreuna cu teoriile lor? Nu s-a ridicat neam peste neam si imparatie peste imparatie? Nu se cutremura pamantul, si inimile noastre dimpreuna cu el, de multe razboaie si revolutii care ne cuprind planeta? Nu-L tradeaza multi pe Hristos si nu sunt multi, cei care pleaca din Biserica Lui? Nu s-a inmultit faradelegea si dragostea multora s-a racit?

Si nu s-a propovaduit in lume Evanghelia lui Hristos, spre marturie la toate neamurile (Matei 24:3-14)? Este adevarat ca vine toata rautatea, si ea vine cu graba si fara intarziere. Este adevarat ca Antihrist inca nu a venit, dar fiecare neam are inaintemergatori si prooroci de-ai lui. Este adevarat ca de la inceputul lumii si pana acum inca nu ne-a cuprins cea mai mare stramtorare, nici horcaitul mortii de neindurat, dar se poate vedea limpede nenorocirea adusa de toti oamenii spirituali, care asteapta venirea lui Hristos. Este adevarat ca soarele inca nu s-a intunecat, nici luna nu a ramas fara lumina, nici stelele nu au cazut de pe cer – dar, cand toate acestea se vor dezlantui, nu se va mai scrie nici nu se va mai vorbi nimic despre aceasta. Inimile oamenilor se vor umple de frica si cutremur, limbile oamenilor vor ingheta si ochii oamenilor vor privi, cu privirea adunata, stiind acum ca nu mai au nici o scapare, intunericul infricosator de pe pamant, fara sa mai existe zi si cerul fiind lepadat de stele. Dintr-odata, in acest intuneric, se va arata semnul Fiului Omului, o Cruce stralucitoare se va intinde de la rasarit pana la apus si de la miazanoapte pana la miazazi, de o stralucire pe care soarele de deasupra capetelor noastre nu a dobandit-o niciodata. Si atunci, toti oamenii de pe pamant Il vor vedea pe Domnul Iisus venind pe norii cerului, cu putere si cu slava multa. Si multimile de ingeri vor suna din trambita si toate neamurile de pe pamant se vor strange inaintea Lui; trambitele vor suna pentru o adunare, asa cum nu a mai fost niciodata de la intemeierea lumii si va vesti Judecata cea de Apoi.

Toate aceste semne si intamplari, care vor avea loc la sfarsitul lumii si al veacurilor, sunt povestite si in alt loc din Sfanta Evanghelie. Cu toate acestea, Evanghelia de astazi arata asezarea cea din urma a raporturilor dintre timp si vesnicie, intre cer si pamant, intre Dumnezeu si omenire. Ea descrie Judecata de Apoi si in ce chip se va arata aprinderea maniei Domnului (Sofonie 2:2). Aceasta ne arata noua clipa cea infricosatoare – cea mai plina de bucurie pentru cei drepti – cand mila lui Dumnezeu va lasa locul judecatii lui Dumnezeu. Atunci va fi prea tarziu pentru fapte bune si prea tarziu pentru pocainta. Cand plangerea nu va mai primi nici un raspuns si cand lacrimile noastre nu vor mai cadea in mainile ingerilor.

Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa, si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale. Asa cum in pilda Fiului risipitor, Dumnezeu Se arata cu chip de om, aici Hristos este numit Fiul Omului. El este si nimeni altcineva decat El. Cand El va veni in lume a doua oara, atunci nu va mai veni necunoscut si umil, asa cum a facut de data cea dintai, ci va veni pe fata si intru slava mare. Prin aceasta slava se intelege, mai intai, slava pe care Hristos a avut-o din vesnicie, mai inainte de a fi lumea (Ioan 17:5) si, in al doilea rand, slava biruintei asupra lui Satan, asupra lumii celei vechi, si asupra mortii. El nu va veni singur, ci insotit de toti sfintii ingeri, al carui numar este de necuprins, si El va veni impreuna cu ei pentru ca ei, ca slujitori si razboinici ai lui Dumnezeu, au luat parte atat la lupta impotriva diavolului, cat si la biruinta asupra lui. De aceea El are bucuria de a impartasi cu ei slava. Si, pentru a intregi chipul minunat al acestei intamplari, se arata lamurit faptul ca, toti ingerii vor veni cu Domnul. Nu se mai spune ca ingerii lui Dumnezeu au fost de fata si la alte intamplari. Ei s-au aratat intotdeauna in numar mai mare sau mai mic, dar la Judecata de Apoi vor fi prezenti cu totii, stransi in jurul Imparatului slavei.

Multi vazatori cu duhul au vazut tronul slavei atat in zilele cele dintai, cat si in zilele cele de pe urma (Isaia 6:1; Daniel 7:9; Apocalipsa 4:2, 20:4). Acest tron semnifica puterile ceresti peste care stapaneste Domnul. Este tronul slavei si al biruintei, pe care sade Tatal ceresc si pe care S-a asezat Domnul Hristos dupa biruinta Sa (Apocalipsa 3:21). O, ce mareata va fi venirea Domnului, insotita de asemenea intamplari nestiute si infricosatoare! In judecata sa limpede, proorocul Isaia a proorocit: „Caci Domnul vine in vapaie si carele Lui sunt ca o vijelie” (Isaia 66:15); la venirea Lui, Daniel a vazut ca un rau de foc se varsa si iesea din El; mii de mii Ii slujeau si miriade de miriade stateau inaintea Lui! Judecatorul S-a asezat si cartile au fost deschise. (Daniel 7:10)

Si cand Domnul va veni intru slava si va sedea pe tronul Sau, atunci se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stanga. Multi Parinti au pus intrebari despre locul in care Hristos va judeca toate neamurile. Citind pe Proorocul Ioil, ei au socotit ca Judecata va avea loc in valea Iosafat, unde Imparatul Iosafat, fara nici un fel de lupta sau folosire de arme, a avut o biruinta intreaga asupra moabitilor si amonitilor, ca nu a ramas viu nici un vrajmas (II Cronici 20). Si proorocul Ioil a spus: „Sa se trezeasca toate neamurile si sa vina in valea lui Iosafat, caci acolo voi aseza scaun de judecata pentru toate popoarele din jur” (Ioil 3:12).

Poate ca tronul Domnului se va aseza in acea vale, dar nu exista in toata lumea nici o vale in care sa se poata aduna toate neamurile si popoarele, viii si mortii de al inceputul pana la sfarsitul lumii, care vor ajunge pana la multe bilioane. Intreaga suprafata a pamantului, impreuna cu toate oceanele, nu au spatiu destul pentru toti oamenii care au trait vreodata pe pamant, ca sa poata sta laolalta. Daca aceasta ar fi doar o adunare a sufletelor, atunci este posibil ca valea lui Iosafat sa-i poata cuprinde pe toti la un loc, dar cum adunarea oamenilor va fi in trup – deoarece mortii vor invia in trupurile lor – atunci cuvintele proorocului trebuie intelese in sens figurat. Valea lui Iosafat este lumea intreaga, de la rasaritul cel mai indepartat pana la apusul cel mai indepartat; si, precum Dumnezeu Isi aratase odinioara puterea si judecata Sa in valea lui Iosafat, tot asa Isi va arata si in ziua cea de pe urma, aceeasi putere si judecata asupra intregii omeniri.

Si-i va desparti pe unii de altii. Intr-o clipa vor fi despartiti toti cei adunati laolalta – asa cum pastorul, cu glasul sau, isi trimite oile intr-o parte si caprele in cealalta – unii la stanga si altii la dreapta, ca printr-o forta magnetica fara putere de impotrivire, in asemenea chip ca nimeni nu se va putea muta de la stanga la dreapta sau de la drepta la stanga.

Atunci va zice Imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti Imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. La inceput, Hristos Se numeste Fiul Omului – adica Fiul lui Dumnezeu – si aici El Se numeste Imparat, intrucat Lui Ii sunt date imparatia si puterea si slava. „Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu”. Ei sunt cu adevarat binecuvantati, pe care Hristos ii numeste binecuvantati, caci binecuvantarea lui Dumnezeu are in sine toate lucrurile bune si toata bucuria si harul cerului. De ce nu spune Domnul „Binecuvantatii Mei”, ci „Binecuvantatii Tatalui Meu”? Pentru ca El este numai Fiul Cel Unul Nascut si nefacut, din vesnicie si pentru vesnicie, si dreptii sunt, prin binecuvantarea lui Dumnezeu, adoptati, si se fac astfel ca frati ai lui Hristos. Dumnezeu cheama pe cei drepti sa primeasca imparatia pe care le-a pregatit-o El de la intemeierea lumii. Aceasta inseamna ca Dumnezeu, chiar inainte de intemeierea lumii, pregatise imparatia pentru acestia. Inainte de a-l face pe Adam, Dumnezeu pregatise pentru el totul in Rai. O imparatie intreaga, stralucind in lumina, care doar isi astepta imparatul. Atunci Dumnezeu l-a dus pe Adam in aceasta imparatie si imparatia era desavarsita. Asadar, Dumnezeu a pregatit imparatia pentru cei drepti chiar de la inceput. Aceasta isi astepta stapanitorii, avandu-L in frunte chiar pe Imparatul Hristos.

Chemand dreptii in imparatie, Judecatorul i-a lamurit de indata, de ce El le dadea imparatia lor: „Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa minanc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine.” La aceasta lamurire minunata, dreptii au intrebat sovaielnic si cu sfiala, cand L-au vazut pe Imparatul flamand si insetat, gol si bolnav, si cand au facut ei toate astea pentru El. La acestea, Imparatul a dat inca un raspuns minunat: „Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintre-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut.”

Toata aceasta lamurire are doua intelesuri: unul de suprafata si unul de adancime. Intelesul de suprafata este limpede pentru toti. Cel care hraneste pe cel flamand, da sa bea celui insetat, imbraca pe cel gol si da adapost celui strain, a facut aceasta Domnului. Cel care cerceteaza pe cei bolnavi sau pe cei din inchisoare, a facut aceasta Domnului. Pentru ca se spune in Vechiul Testament: „Cel ce are mila de sarman imprumuta Domnului si El ii va rasplati fapta lui cea buna.” (Pilde 19:17). Domnul ne incearca inimile noastre prin cei care cauta ajutorul nostru. Domnul nu foloseste nimic pentru El de la noi: El nu are nevoie de nimic. Cel care a facut painea nu poate flamanzi, nici Cel care a facut apa nu poate inseta. Cel care imbraca intreaga Sa zidire nu poate fi gol, nici Cel care este izvorul sanatatii nu poate fi bolnav, nici Cel care este Domnul domnilor nu poate fi lipsit de libertate.

Dar El cauta ca noi sa facem milostenie, pentru ca, in felul acesta, sa ne inmuiem si sa ne innobilam inimile. In atotputernicia Sa, Dumnezeu poate intr-o clipa sa-i faca pe toti oamenii bogati si indestulati, imbracati si multumiti. Dar El ii lasa pe oameni sa cunoasca foamea si setea, boala, suferinta si saracia pentru doua pricini: mai intai, pentru ca cei care rabda aceste lucruri, isi inmoaie si isi innobileaza inimile si se vor intoarce la Dumnezeu, slavindu-L cu credinta si rugaciune; si in al doilea rand, pentru ca omul poate suferi pentru altii, se poate smeri pentru altii si poate ajunge la intelegerea fratietatii si unitatii tuturor oamenilor de pe pamant, prin Dumnezeul Cel viu, Ziditorul si Facatorul a toate cate se afla pe pamant. Domnul doreste sa avem mila – mila mai presus de orice. Deoarece El stie ca mila este calea prin care se poate reface credinta in Dumnezeu, nadejdea in Dumnezeu si dragostea pentru Dumnezeu.

Acesta este intelesul de suprafata. Intelesul de adancime priveste spre Hristos, care se afla in launtrul nostru. In fiecare gand curat din mintea noastra, in fiecare simtire aleasa din inima noastra si in fiecare nazuinta inalta a sufletului nostru spre implinirea lucrurilor celor bune, Hristos Se dezvaluie in noi prin puterea Duhului Sfant. El numeste toate aceste ganduri curate, simtiri alese si nazuinte inalte, fratii Sai mici, sau cei mai mici frati ai Sai. El ii numeste astfel, pentru ca acestia se afla in noi intr-o masura foarte mica, fata de masura mare de spurcaciuni lumesti, si de rau care se afla in noi. Daca mintea noastra flamanzeste dupa Dumnezeu si noi o hranim, noi L-am hranit pe Hristos din launtrul nostru; daca inima noastra este lipsita de orice lucru bun si de orice lucru ales, adica este lipsita de Dumnezeu, si noi o imbracam, pe Hristos L-am imbracat, Cel care se afla in noi; daca sufletul nostru este bolnav si incatusat de fiinta noastra cea rea, de faptele noastre cele rele, si suntem constienti de aceasta, si il cercetam, noi L-am cercetat pe Hristos care se afla in noi.

Pe scurt, daca cealalta fiinta care se afla in noi, care odinioara se mandrea ca se salasluieste acolo, si care este omul cel drept din noi, este stapanit si umilit de diavol, si de omul pacatos din noi, si il ocrotim pe omul cel drept, noi Il ocrotim pe Hristos care se afla in noi. Omul acesta drept care se afla in noi este mic, mic de tot, iar pacatosul din noi este un adevarat Goliat. Dar acest om drept din launtrul nostru este fratele mai mic al lui Hristos, iar pacatosul din noi este vrajmasul lui Hristos, ca un urias, precum Goliat. Atunci, daca noi il ocrotim pe omul cel drept din noi, daca il slobozim, il intarim si il aducem la lumina; daca il ridicam deasupra celui pacatos, asa incat sa-l stapaneasca in chip desavarsit pe cel pacatos, si am putea spune impreuna cu Apostolul Pavel: „Si eu nu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine” (Galateni 2:20) – atunci ne vom numi binecuvantati si vom auzi cuvintele Imparatului la Judecata de Apoi: „Veniti, binecuvantatii tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii.”

Dar celor de la stanga, Judecatorul le va zice: „Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui.” Judecata este infricosatoare, dar este dreapta. Si astfel Imparatul cheama pe cei drepti la El, si lor le da Imparatia, pe cand pe pacatosi ii izgoneste de la El si ii trimite in focul cel vesnic, in tovarasia rea a diavolului si a slujitorilor sai. (Sfantul Vasile cel Mare, in lucrarea sa Despre Judecata de Apoi [nr. 14], spune: „Daca chinul cel vesnic are vreun sfarsit, atunci inseamna ca viata vesnica are sfarsit. Dar, cum nu este cu putinta de inchipuit ca viata vesnica ar avea un sfarsit, atunci cum se poate inchipui un sfarsit al chinurilor celor vesnice?”) Ceea ce nu spune Domnul este foarte important: faptul ca focul cel vesnic este pregatit pentru cei pacatosi de la intemeierea lumii, tot asa cum si Imparatia este pregatita pentru cei drepti. Ce inseamna aceasta? Este foarte limpede faptul ca Domnul a pregatit focul cel vesnic numai pentru diavol si ingerii aceluia, si ca El a pregatit Imparatia pentru toti oamenii de la intemeierea lumii. Pentru ca Dumnezeu voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca (I Timotei 2:4; cf. Matei 18:14; Ioan 3:16; II Petru 3:9; Isaia 45:22) si pentru ca nici macar unul sa nu piara.

De aceea, Dumnezeu nu i-a sortit pe oameni sa piara, ci sa se mantuiasca; Dumnezeu nici nu a pregatit pentru ei dinainte focul diavolului, ci, El Si-a pregatit Imparatia Sa, si numai pe aceasta a pregatit-o. De aici este limpede faptul ca gandesc gresit, cei care spun despre pacatos: „el este sortit sa fie pacatos”. Daca omul ar avea o astfel de sortire, aceasta nu ar fi de la Dumnezeu, ci numai de la omul insusi. Faptul ca nu este sortire de la Dumnezeu, se vede din faptul ca Dumnezeu nu a pregatit dinainte nici un loc anume pentru chinurile oamenilor, ci numai pentru diavol. De aceea, la Judecata de Apoi, Judecatorul cel drept nu va avea nici un loc anume unde sa-i trimita pe pacatosi, decat numai imparatia intunecata a diavolului. Si faptul ca aceasta este dreptatea Lui, ca Judecatorul sa-i trimita acolo, este limpede din faptul ca acestia, in timpul vietii lor pamantesti, au cazut de la Dumnezeu si s-au pus in slujba diavolului.

Rostind pedeapsa asupra pacatosilor si punandu-i la stanga Sa, Imparatul ii lamureste de indata de ce ei sunt blestemati si de ce ii trimite in focul cel vesnic: „Caci flamand am fost si nu Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si nu Mi-ati dat sa beau; strain am fost si nu M-ati primit; gol si nu M-ati imbracat; bolnav si in temnita, si nu M-ati cercetat.” Ei nu au facut nici unul dintre aceste lucruri, pe care le-au facut dreptii, de la dreapta Sa. Auzind aceste cuvinte ale Imparatului, pacatosii au intrebat, intocmai ca si cei drepti: „Doamne, cand Te-am vazut flamand sau insetat…” Domnul a raspuns: „Intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut.”

Toata aceasta lamurire pe care a dat-o Imparatul pacatosilor, are de asemenea doua intelesuri – unul de suprafata si unul de adancime – la fel ca si in prima situatie, cand era vorba de cei drepti. Pacatosii si-au intunecat mintea, si-au invartosat inima si aveau ganduri rele fata de fratii lor de pe pamant, care erau flamanzi si insetati, goi, bolnavi si lipsiti de libertate. Cu mintile lor greoaie, ei nu erau in stare sa inteleaga faptul ca Hristos ii chema la milostenie prin fratii lor saraci si care se aflau in suferinta. Inimile lor invartosate nu se puteau inmuia de lacrimile altora. Nici exemplul lui Hristos si cel al sfintilor Sai nu le puteau schimba sufletele lor cu scopurile cele rele, in suflete cu scopurile cele bune, si sa savarseasca binele. Si astfel, fiind nemilostivi fata de Hristos prin fratii lor, ei erau nemilostivi fata de Hristos. Ei dinadins nimiceau toate gandurile curate de indata ce se formau, inlocuindu-le cu ganduri necurate si hulitoare; ei taiau de la radacina toate simtamintele alese din inimile lor, de indata ce se infiripau, inlocuindu-le cu nemilostivire, patima si iubirea de sine; cu graba si cu hotarare ei si-au inabusit fiecare dorinta de a face un lucru bun, care s-a infiripat in sufletele lor – urmand poruncile lui Dumnezeu – si in locul lor si-au starnit dorinta de a face rau oamenilor, si de a pacatui spre manierea lui Dumnezeu. Si astfel fratele cel mai mic al lui Hristos, care se afla in ei – cu alte cuvinte, omul cel drept din ei – a fost rastignit, omorat si ingropat si Goliat cel intunecat la culoare, pe care il hranisera ei – adica omul cel nedrept din ei, sau chiar diavolul insusi – a ramas biruitor pe campul de lupta.

Ce poate face Dumnezeu cu unii ca acestia? Ii poate primi in Imparatia Sa pe unii ca acestia, care au izgonit cu totul aceasta Imparatie din ei? Ii poate chema la El pe cei care au smuls din radacina toata asemanarea cu Dumnezeu si care s-au aratat, atat in ascuns in inimile lor, cat si deschis in fata lumii, a fi vrajmasii lui Dumnezeu si slugile diavolului? Nu; prin libera lor alegere, ei s-au facut supusii diavolului si, la Judecata de Apoi, Judecatorul ii va trimite sa tina tovarasie celor cu care, in timpul vietii s-au intovarasit in chip deschis – in focul cel vesnic, pregatit pentru diavol si slujitorii sai. Indata dupa aceasta, acea judecata care va fi cel mai mare si totusi cel mai scurta din istoria lumii zidite, va ajunge la capat. Si vor merge acestia (pacatosii) la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica. Viata si chinuirea se impotrivesc aici una celeilalte. Acolo unde se afla viata nu se afla chinuire; acolo unde se afla chinuire nu se afla viata. Cu adevarat, implinirea vietii inlatura chinuirea. Imparatia cea cereasca da implinire vietii,in timp ce existenta diavolului aduce chinuire si numai chinuire, fara viata, care vine de la Dumnezeu. Vedem in aceasta viata pamanteasca, cum sufletul omului celui pacatos, care are in el putina viata (adica putina Dumnezeire), este plin de mai multa chinuire decat sufletul omului celui drept, care are mai multa viata in el (adica mai multa Dumnezeire). Dupa cum s-a spus bine in vremuri stravechi: „Nelegiuitul se chinuieste in toate zilele vietii sale… glasuri ingrozitoare fac larma in urechile lui… el nu mai nadajduieste sa iasa din intuneric si isi simte capul mereu sub sabie… zbuciumul si tulburarea il strang la mijloc si se arunca asupra-i gata de impresurare, fiindca a indraznit sa-si indrepte mana impotriva lui Dumnezeu.” (Iov 15:20-25). Asadar, la vremea aceea, va fi pe pamant marea chinuire pentru pacatos. Si pacatosul indura greu pina si suferinta cea mai mica din viata aceasta, fata de omul cel drept, caci numai cel care are viata in sine poate indura chinuirea, poate nesocoti suferinta si poate trece peste tot raul din lume, si se poate bucura. Viata si bucuria nu se pot desparti. Chiar Iisus Hristos spune celor drepti, pe care lumea ii osandeste, ii prigoneste si le aduce ocari: „Bucurati-va si va veseliti!” (Matei 5:12).

Toata viata noastra pamanteasca este numai o umbra palida a vietii – a vietii adevarate, a vietii intregi – in Imparatia lui Dumnezeu, tot asa cum intreaga suferinta de pe pamant este numai o umbra stearsa a chinuirii ingrozitoare a pacatosilor din iad. (In Apophtegmata Patrum – colectia in ordine alfabetica a zicerilor Parintilor Pustiei], am citit: Ei au intrebat pe un oarecare batran mare: „Parinte, cum rabdati asemenea munci cu atata rabdare?” Batranul a raspuns: „Toata munca mea din viata aceasta nu este nici macar cat o singura zi de chinuire.”) Viata pe pamant – oricat de minunata ar putea fi – este amestecata cu suferinta, pentru ca aici nu exista nici o implinire a vietii; intrucat suferinta de pe pamant – oricat de mare ar putea fi – este amestecata cu viata. Dar, la Infricosatoarea Judecata, viata va fi separata de chinuire. Si una si cealalta vor fi vesnice. Intelegerea noastra omeneasca nu poate sa priceapa ce inseamna aceasta vesnicie. Cel care va avea bucuria de a vedea o clipa fata lui Dumnezeu, i se va parea ca si cum ar fi durat mii de ani; si cel care va fi chinuit o clipa de catre diavolul in iad, i se va parea ca sunt mii de ani. Pentru ca timpul nu va mai fi asa cum il cunoastem noi – zi dupa noapte si noapte dupa zi – ci atunci va fi o zi deosebita pe care Domnul singur o stie (Zaharia 14:7; cf. Apocalipsa 22.5). Nu va mai fi nici un alt soare decat numai Dumnezeu, si acest soare nu va rasari si nu va apune, ca vesnicia sa se numere in zile, asa cum se socoteste timpul acum. Binecuvantatii vor socoti vesnicia in termenii bucuriei lor si pacatosii chinuiti vor socoti timpul in termenii chinuirilor lor.

Prin urmare, Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit in felul acesta despre ultimul si cel mai mare eveniment care urmeaza sa aiba loc in timp, la capatul veacurilor si in vesnicie.si noi credem ca toate acestea se vor intampla intocmai, mai intai pentru ca toate celelalte preziceri pe care le-a facut Hristos s-au intamplat intocmai si, in al doilea rand, pentru ca El este cel mai mare prieten al nostru si adevarat Iubitor al omenirii – si in iubirea desavarsita nu exista falsitate sau eroare. Iubirea desavarsita contine adevarul desavarsit. Daca toate acestea nu urmau sa se intample, El nu ne-ar fi spus despre acestea. Dar El nu ne-a spus despre aceasta pentru a-Si demonstra cunostintele Sale in fata oamenilor. Nu; El nu a cautat marire la oameni (Ioan 5:41).

El a spus totul pentru mantuirea noastra. Cel ce are intelegere si care Il marturiseste pe Domnul Hristos isi poate da seama ca trebuie sa stie aceasta pentru a se mantui. Pentru ca Domnul nu a facut nimic, nici nu a rostit vreun cuvant, nici nu a ingaduit sa I se intample ceva in timpul vietii Sale pe pamant care sa nu fie pentru mantuirea noastra.

De aceea sa fim intelepti si cu dreapta socoteala, pastrand intotdeauna inaintea ochilor nostri duhovnicesti chipul Infricosatoarei Judecati. Acest chip a intors deja multi pacatosi de pe calea pierzarii pe calea mantuirii. Vremea noastra este scurta si cand se va sfarsi nu va mai exista pocainta. In acest timp scurt, prin viata noastra, noi trebuie sa luam o hotarare care va fi hotaratoare pentru noi in vesnicie: vom fi asezati la dreapta, sau la stanga Imparatului slavei? Dumnezeu ne-a dat o sarcina mica si simpla, dar rasplata si pedeapsa sunt imense, mergand dincolo de puterea omului de a spune aceasta prin cuvinte.

Atunci sa nu mai pierdem nici macar o singura zi, pentru ca fiecare zi poate sa fie ultima si poate fi hotaratoare; fiecare zi poate aduce pierirea acestei lumi si zorile Zilei celei indelung asteptate. (Sfantul Grigorie Dialogul spune: „Sta scris: ‘Nu stiti, oare, ca prietenia lumii este dusmanie fata de Dumnezeu?” (Iacov 4:4). Inseamna ca cel care nu se bucura la apropierea sfarsitului lumii, arata ca el este prietenul acesteia, si de aceea el este vrajmasul lui Dumnezeu. Dar aceste ganduri sunt departe de credinciosi, de cei ce stiu prin credinta ca mai exista si o alta viata si pe care o doresc cu adevarat.” (Omilii la Evanghelie, Cartea I, Omilia 1: Despre semnele sfarsitului lumii). Poate ca nu ne vom rusina in Ziua Maniei Domnului; inaintea Domnului si inaintea multimilor de ingeri ai Sai si a multor bilioane de oameni drepti si sfinti. Poate ca nu vom fi alungati pentru vesnicie de Domnul si de ingerii si sfintii Sai si de rudeniile si prietenii nostri, care se vor afla de-a dreapta. Dar, impreuna cu multimile nenumarate si stralucitoare de ingeri si de oameni drepti, sa cantam laude de bucurie si de biruinta: „Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot! Aliluia!” Dimpreuna cu toate cetele ceresti sa-L slavim pe Domnul si Mantuitorul nostru, Fiul, Cel Unul nascut, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant – Treimea cea deofiinta si nedespartita, in vecii vecilor. Amin.

Sfantul Nicolae Velimirovici

(crestinortodox.ro)

mai mult
Creștinătate

„Îngerul pământesc al românilor din Dublin” a fost înmormântat: Pr. Godfrey O’Donnell

preot342

Nu cred că exagerez, spunând că unul dintre îngerii tuturor românilor, veniţi în această ţară atât de primitoare, a fost şi va rămâne părintele Godfrey O’Donnell. Prin dânsul am reuşit să cunoaştem ce înseamnă, cu adevărat, poporul irlandez, care este sensibil, cald şi foarte bun faţă de străini.

– Episcopul Ignatie al Huşilor


Primul preot ortodox irlandez care a aparținut jurisdicțional de Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale și Meridionale, Godfrey O’Donnell, a fost înmormântat luni în Dublin.

Slujba a fost oficiată de Episcopul Ignatie al Huşilor care l-a numit pe clericul irlandez îngerul pământesc al românilor ortodocşi din Dublin, subliniind sprijinul pe care părintele Godfrey l-a oferit românilor stabiliți în Irlanda.

Nu cred că exagerez, spunând că unul dintre îngerii tuturor românilor, veniţi în această ţară atât de primitoare, a fost şi va rămâne părintele Godfrey O’Donnell. Prin dânsul am reuşit să cunoaştem ce înseamnă, cu adevărat, poporul irlandez, care este sensibil, cald şi foarte bun faţă de străini.

Părintele a trecut la cele veșnice vineri, 14 februarie 2020, fiind depus în biserica Parohiei Ortodoxe românești „Sfântul Columba” din cartierul Blakestown, Dublin.

Duminică, 16 februarie, Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Iosif a oficiat Sfânta Liturghie în parohia din capitala Irlandei și o slujbă de pomenire.

Înhumarea a avut loc în cimitirul Dardistown din Dublin.

Pr. Godfrey O’Donnell

Părintele Godfrey O’Donnell a fost membru al ordinului iezuit, apoi s-a convertit la Ortodoxie.

În anul 2004 a fost hirotonit preot de Mitropolitul Iosif al Europei Occidentale şi Meridionale, fiind singurul irlandez hirotonit cleric în Biserica Ortodoxă Română.

În anul 2013 a fost hirotesit iconom stavrofor.

(basilica.ro)

mai mult
Creștinătate

Sfânta Mildred

ic2551

Mildred was the daughter of Merewald, an Anglian ruler of the seventh century.

Her mother was St. Ermenburga, a Kentish princess. Mildred was educated at the convent school in Chelles, near Paris. Following her stay in France, she was pursued by a young man with marriage in mind. Mildred rejected his overtures and entered a monastery called Minster that had been founded by her mother.

The monastery was located on the Isle of Thanet, and St. Theodore of Canterbury received her into the community of which she eventually became abbess. Mildred had reputation for great holiness and for generosity and compassion to the poor and rejected.

She died about the year 700. St. Mildred saw the nobility of the religious life and thus rejected what could have been for her a titled life of ease. Her detachment from this world’s goods led her to a firm commitment to Jesus and His poor.

(Paul Zimmerman)

mai mult
Creștinătate

Constantin Brâncuși: „Îl voi aștepta pe Bunul Dumnezeu în atelierul meu”

bra

Cu câteva zile înainte de epilogul vieții sale pământești, Brâncuşi a refuzat să fie transportat la spital, zicând că îl aşteaptă pe Dumnezeu acasă.

Apoi a cerut ca patul din camera de dormit, deasupra căruia se afla o icoană ortodoxă, să fie mutat în atelierul său, așezat lângă sobă, așa cum, probabil, era în casa părintească de la Hobița. Acolo, în atelier, Brâncuşi a trecut la Domnul, în ziua de 16 martie 1957, sâmbătă noaptea, la ora două.

Mântuitoare și înduioșătoare așteptare, căreia Dumnezeu i-a răspuns pe 16 martie 1957, când a chemat sufletul genialului sculptor român să urce către Cer, pe „coloana nemuririi”. Cu greu se pot găsi cuvinte potrivite pentru a reda în cuprinsul unui articol uriașa personalitate a lui Brâncuși. Însă, cu nesfârșită recunoștință, mulțumind lui Dumnezeu pentru acest mare dar făcut neamului românesc, amintim în prezenta scriere câteva date de referință din viața și activitatea sa, ce se vor a fi un pios omagiu adus celui care, prin a lui daltă, a împărţit istoria artei în două etape: una clasică şi alta modernă, înnoind limbajul și viziunea plastică în sculptura contemporană, prin valorificarea artei populare arhaice.

Constantin Brâncuși a văzut lumina zilei la 19 februarie 1876, în satul Hobița, județul Gorj, fiind al șaselea copil al lui Radu Nicolae și al Mariei Brâncuși. Amintindu-și de Betleemul prunciei sale, dar și de frumusețea anilor celor nevinovați, Brâncuși spunea: „Pe atunci viaţa era frumoasă şi armonioasă. De milenii, oamenii duceau, fericiţi, o viaţă patriarhală. Totul trecea liniştit, de la un anotimp la altul”. La aproape șapte ani, copilul a fost trimis să pască oile familiei. Înzestrat de Dumnezeu cu imaginație și talent, junele, pentru a-şi ocupa timpul, s-a apucat să sculpteze în lemn tot felul de lucruri folositoare pentru casă: linguri, picioare de pat, dar și alte obiecte de uz casnic, menite să înfrumusețeze gospodăriile de la sat. Dornic să învețe carte și să-și facă un rost în viață, la doar nouă ani a plecat de acasă, fără a-și finaliza studiile primare, găsindu-și de muncă în mai multe locuri, ce-i drept, nepotrivite pentru un copil de vârsta lui. În tot acest timp, talentul său către arta cioplitului în lemn s-a materializat prin dăltuirea unor lucrări frumoase, care au atras atenţia unui industriaş, cu sprijinul căruia Brâncuși s-a înscris, în 1894, la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova. Neștiind prea multă carte, i-a fost greu să facă față cerințelor instituției de învățământ. Dar cu o uriașă voință, fiind un excelent autodidact, a izbutit. După absolvirea școlii din capitala Băniei, tânărul Brâncuși s-a mutat la București, ca să urmeze Școala de bellearte, pe care a absolvit-o în 1902 cu notă maximă. Concomitent cu studiile, Brâncuși continuă să sculpteze și să primească mai multe distincții pentru creațiile sale.

Animat de dorința de cunoaștere, a decis să continue studiile la Paris, drumul până-n capitala Franței hotărând să-l parcurgă pe jos. Ajuns în Apusul Europei în 1905, a promovat examenul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts. La doar un an, a organizat prima sa expoziție la Société Nationale des Beaux-Arts şi la Salon d’Automne din capitala franceză, impresionându-i pe critici. În scurt timp, lucrările sale l-au făcut celebru și peste ocean, dovadă că în 1913 deja expune şi în Statele Unite ale Americii, fiind recunoscut ca unul dintre cei mai importanţi artişti din întreaga lume în prima jumătate a secolului al XX-lea.

Deși plecat din România, Brâncuși a purtat în suflet necontenit frumusețea credinței noastre ortodoxe, tradițiile și măreția plaiurilor de acasă, reflectate cu fidelitate în actul său artistic, dovedind a fi deopotrivă român tradiţional şi artist modern universal, devoalând luminile vieţii veșnice dincolo de orice semn al morţii din lumea materială efemeră.

Dacă creațiile lui Constantin Brâncuși sunt cunoscute în întreaga lume, relația lui cu Dumnezeu a rămas, pentru mulți, o surprinzătoare latură a vieții, care l-a împlinit ca om și artist. Se știe că „profetul artei moderne”, după cum a fost numit Brâncuși, avea o relație specială cu Dumnezeu, conchisă într-o profundă cugetare de-a sa: „Artistul nu e decât o smerită unealtă în mâinile lui Dumnezeu – Creatorul”. Însăși creația sa este în bună parte expresie a acestei legături, așa după cum afirma Mircea Eliade: „Redescoperind materia ca matcă a epifaniilor şi semnificaţiilor religioase, Brâncuşi a regăsit emoţiile şi inspiraţiile artistului din epocile arhaice”.

De unde oare această experiență a lui Brâncuși!? Fără tăgadă, din relația apropiată cu viața liturgică a Bisericii, cu experiența liniștii dobândite prin rugăciune și meditație, cu bogăția nesfârșită de simboluri și taine oferite de spațiul sacru ortodox. Încă din anii prunciei, Constantin Brâncuşi era fascinat de dangătul clopotelor vetustei chinovii Tismana. Mai târziu, a devenit clopotar şi corist la biserica Madona Dudu din Craiova. Apoi, în timpul studiilor la Facultatea de Arte Frumoase din Bucureşti, Brâncuşi activa și ca membru al corului bisericii Mavrogheni din Bucureşti, unde cânta cu multă virtuozitate. Relația lui cu Dumnezeu nu a încetat nici după ce s-a stabilit la Paris. În 1906 a devenit cântăreţ de strană şi paraclisier la biserica ortodoxă română din Paris, „Sfinţii Arhangheli Mihail și Gavriil”, iar în ceea ce priveşte atelierul său de lângă Paris (Impasse Ronsin, 11), acesta era considerat de Brâncuşi un fel de metoc al Mănăstirii Tismana: „Am deschis o biată filială a (mănăstirii) Tismanei, aici, în Impasse Ronsin, 11”. Smeritul atelier al maestrului a devenit o fereastră către Cer, spaţiu în care el, timp de peste 40 de ani (1915-1957), a conversat şi conlucrat în armonie cu materia, fiind totodată într-un tainic și rodnic dialog cu Dumnezeu.

La sfârşitul vieţii sale, Brâncuşi a dorit ca trecerea la viaţa veşnică să se petreacă chiar în propriul său atelier. La începutul lunii martie 1957, Constantin Brâncuşi, bătrân şi bolnav (împlinise 81 de ani), a chemat pe Arhiepiscopul Teofil de la biserica ortodoxă română din Paris, pentru a se spovedi şi a primi Sfânta Împărtăşanie. Obișnuia să spună celor din jur: „Acum sunt foarte aproape de Bunul Dumnezeu. Trebuie doar să-mi întind braţul ca să-L ating”. După ce a primit dumnezeiasca cuminecătură, Brâncuși a spus vlădicului că pleacă din această lume neîmpăcat sufletește, fiindcă nu poate să-și dea sufletul în ţară. Se vede că dorul de-acasă nu-l părăsise nicicând.

Cu câteva zile înainte de epilogul vieții sale pământești, Brâncuşi a refuzat să fie transportat la spital, zicând că îl aşteaptă pe Dumnezeu acasă. Apoi a cerut ca patul din camera de dormit, deasupra căruia se afla o icoană ortodoxă, să fie mutat în atelierul său și așezat lângă sobă, așa cum, probabil, era în casa părintească de la Hobița. Acolo, în atelier, Brâncuşi a trecut la Domnul, în ziua de 16 martie 1957, sâmbătă noaptea, la ora două. Într-o însorită și caldă zi de 19 martie, în aceeaşi biserică românească din Paris, unde fusese în tinereţe cântăreţ la strană şi paraclisier, trupul neînsuflețit al lui Brâncuși a fost prohodit, după tradiţia ortodoxă românească, iar apoi a fost coborât în lacomul pământ din Cimitirul Montparnasse –  Paris, timp în care sufletul său și-a început mult așteptata călătorie către Veșnice. S-a împlinit ceea ce el însuși cugetase: „Nu mai sunt de mult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup, mă aflu printre lucrurile esenţiale”.

(Arhimandritul Mihail DANILIUC – doxologia.ro)

mai mult
Creștinătate

Sufletul încredinţat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimeni

suflet

Sufletul care s-a încredinţat voii lui Dumnezeu de nimic nu se teme, nici de primejdii, nici de ameninţări, nici de tâlhari, de nimic.

Cel ce vieţuieşte după voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijorează pentru nimic. Când are trebuinţă de ceva, Îl roagă pe Dumnezeu să îi dea acel lucru. Dacă nu dobândeşte ce cere, rămâne liniştit, ca şi cum ar fi primit. Sufletul care s-a încredinţat voii lui Dumnezeu de nimic nu se teme, nici de primejdii, nici de ameninţări, nici de tâlhari, de nimic, şi despre tot ceea ce-l loveşte spune: „Aşa voit-a Dumnezeu!” De e vorba de boală, de gânduri – „boala îmi este de vreun folos, altminteri Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o.” Aşa se păzeşte pacea în suflet şi trup.

(Starețul Tadei de la Mănăstirea VitovnițaPace și bucurie în Duhul Sfânt, Editura Predania, București, 2010, p. 152)

(doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Noul Statut al BOR în Monitorul Oficial: Principalele modificări

biserica4342

Statutul pentru Organizarea și Funcționarea Bisericii Ortodoxe Române cu toate modificările și completările adoptate de Sfântul Sinod în perioada 2011-2019 a fost publicat în Monitorul Oficial luni, 10 februarie 2020.

Statutul aduce noutăți și reglementări în mai multe arii ale Bisericii Ortodoxe Române. Am selectat 6 aspecte substanțiale din statutul republicat.

  1. Alegerea patriarhului

Modificările în ceea ce privește alegerea Patriarhului României se referă la criteriul vechimii și la numărul candidaților.

Modificările statutare prevăd că pot candida mitropoliții, arhiepiscopii și episcopii având o vechime de cel puțin 7 ani de slujire ca ierarh eparhiot. (Art. 127, Alin. 1).

De asemenea, numărul candidaților stabiliți de Sfântul Sinod prin consultare a fost redus de la 3 (sau 5, în mod excepțional) la 2 (sau cel mult 3).

  1. Consistoriul arhieresc

Organismelor centrale deliberative, executive și administrative ale Bisericii li s-au adăugat în noul statut structuri centrale de judecată:

a) Consistoriul Arhieresc Prim, ca instanță de judecare în fond a cauzelor ierarhilor;
b) Consistoriul Arhieresc Ultim, ca instanță de judecare în apel a cauzelor ierarhilor;
c) Consistoriul Superior Bisericesc, ca instanță de judecare în recurs a cauzelor clericilor de mir sancționați cu caterisirea;
d) Consistoriul Superior Bisericesc Monahal, ca instanță de judecare în recurs a cauzelor monahilor clerici sancționați cu caterisirea.

Ultima variantă a statutului (2008) prevedea existența consistoriilor doar la nivel de protopopiate și eparhii. Odată cu introducerea organismelor centrale de judecată au fost create consistoriile arhierești pentru cauzele de judecată ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române.

Sfântul Sinod este desemnat ca autoritate canonică disciplinară și de judecată centrală a membrilor săi în ultimă instanță.

Disciplina clerului este tratată pe larg în Capitolul IV din Statut.

  1. Instituțiile Media

Tot ca noutate, textul statutului aduce față de varianta din 2008 reglementări la nivel de înființare sau desființare a instituțiilor media ale Bisericii.

„În scopul păstrării, promovării și apărării unității de credință, a unității vieții bisericești și pentru coordonarea misiunii ortodoxe românești, precum și pentru a evita dublarea cheltuielilor prin acțiuni care se suprapun în același teritoriu, înființarea și desființarea de noi instituții media scrise (reviste, ziare și periodice oficiale) și audiovizuale (radio, televiziune și altele) ale Patriarhiei Române și ale centrelor eparhiale se fac cu aprobarea Sfântului Sinod, la propunerea temeinic motivată a Patriarhului României sau a chiriarhilor eparhiilor din țară și din afara granițelor țării, pe baza unui studiu bine fundamentat misionar și economic”. (Art. 169, Alin. 2).

  1. Asociațiile și fundațiile ortodoxe

Modificări sunt aduse și în ceea ce privește asociațiile și fundațiile ortodoxe cu caracter național, dar și „altele decât cele bisericești, care au fondator unic sau membri asociați unități de cult, având conducere proprie formată din creștini ortodocși, și care contribuie la opera misionară, socială, culturală, educativă din Patriarhia Română”.

Acestea au obligația de a prezenta Cancelariei Sfântului Sinod, de două ori pe an (primăvara și toamna), rapoarte privind activitatea desfășurată și, o dată pe an, raportul privind situația financiară.

Patriarhia Română, poate verifica situația financiară și patrimonială a acestor asociații și adopta măsuri pentru remedierea deficiențelor sau lipsurilor.

„Nu intră în atribuțiile Sfântului Sinod să devină, în fața autorităților de stat, garantul sau reprezentantul organizațiilor neguvernamentale (ONG-uri), chiar dacă unele dintre acestea funcționează cu aprobarea Bisericii; acestea se vor adresa direct instituțiilor de resort în nume propriu, ca fiind dedicate unor activități specifice”. (Art. 16, Alin. 3).

  1. Sfintele Moaște

Statutul intrat recent în vigoare prevede că Patriarhul României „aprobă aducerea moaștelor unor sfinți din afara țării, pentru pelerinaj sau în dar, în Biserica Ortodoxă Română”, „aprobă solicitările adresate eparhiilor ortodoxe române pentru pelerinaj cu moaște ale unor sfinți în afara României” și „acordă binecuvântarea (aprobarea scrisă) pentru trecerea moaștelor de la o eparhie ortodoxă română la alta, pentru pelerinaj sau în dar”, cu informarea Sfântului Sinod. Vechiul statut nu conținea norme în această privință.

  1. Monahii

Noul statut precizează faptul că „monahii care doresc să plece din diferite eparhii ortodoxe române din țară și din afara granițelor țării pentru a se stabili în Muntele Athos sau în mănăstiri aparținând altei Biserici Ortodoxe trebuie să obțină, în prealabil, aprobarea scrisă a chiriarhului ortodox român de care depind canonic, precum și acordul Patriarhului României, la solicitarea ierarhului aparținând unei alte Biserici Ortodoxe surori”, dar și că „monahii, în virtutea votului monahal al ascultării, nu pot să compară în fața instanțelor judecătorești fără aprobarea prealabilă scrisă a Chiriarhului, inclusiv în cauze de interes personal”.

Statutul BOR aduce noi prevederi și referitor la retragerea clericilor (Articolul 134), la echivalarea gradelor didactice ca grade profesionale în preoție (Articolul 121). De asemenea, statutul interzice clericilor și călugărilor să înființeze sau să facă parte din organizații de tip sindical.

Prezentul  statut  pentru  organizarea  și  funcționarea Bisericii Ortodoxe Române a fost aprobat de Sfântul Sinod în data de 16 decembrie 2019.

(Basilica.ro)

mai mult
CreștinătateCronică

Taina Sfântă a căsătoriei

inele

Omul se naşte, se căsătoreşte, naşte prunci şi moare.

Acestea sunt legile firii pe care Dumnezeu le-a rânduit şi le-a binecuvântat; dar căsătoria este evidenţiată în mod deosebit în Biserică. Noţiunea de căsătorie ca Sfântă Taină presupune faptul că omul nu este doar o fiinţă cu funcţii fiziologice, psihologice şi sociale, ci că este un cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu.

(Bogdan Costin Georgescu)


Căsătoria nu e o „hârtie” de care „n-avem nevoie”, ci e o Taină care ne schimbă viața

Omul se naşte, se căsătoreşte, naşte prunci şi moare. Acestea sunt legile firii pe care Dumnezeu le-a rânduit şi le-a binecuvântat; dar căsătoria este evidenţiată în mod deosebit în Biserică. Noţiunea de căsătorie ca Sfântă Taină presupune faptul că omul nu este doar o fiinţă cu funcţii fiziologice, psihologice şi sociale, ci că este un cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu.

Toate catehismele şi cărţile de învăţătură ortodoxe definesc căsătoria ca o „Taină a Bisericii”. La prima vedere, această definiţie poate părea ciudată; căsătoria a fost şi este practicată, de creştini şi de necreştini, de atei, de generaţii întregi de fiinţe umane care nu au ştiut niciodată sensul cuvântului „Sfântă Taină”. Omul se naşte, se căsătoreşte, naşte prunci şi moare. Acestea sunt legile firii pe care Dumnezeu le-a rânduit şi le-a binecuvântat; dar căsătoria este evidenţiată în mod deosebit în Biserică. Este numită „Taină” însăşi binecuvântarea specială revărsată asupra bărbatului şi a femeii care se căsătoresc.

Noţiunea de căsătorie ca Sfântă Taină presupune faptul că omul nu este doar o fiinţă cu funcţii fiziologice, psihologice şi sociale, ci că este un cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu; adică, întreaga sa viaţă ‒ şi îndeosebi momentele decisive ‒ implică valori veşnice şi pe Dumnezeu Însuși.

(John MeyendorffCăsătoria  perspectiva ortodoxă, Editura Renașterea & Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2012, p. 20)

(doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Pilda Fiului Risipitor

fiurisipitor

Duminica Fiului Risipitor ne descopera ca pentru a invia din moartea pacatului, este nevoie de pocainta.

Daca am urmat fiului risipitor in cadere, trebuie sa-i urmam si in ridicare. Daca am cheltuit ca el mostenirea noastra harica, sa ne grabim, asemeni lui, sa ne intoarcem in bratele Parintelui Ceresc. Fiul cel tanar cere partea de avere si merge intr-o tara departata. Aceasta tara este chipul libertatii pe care Dumnezeu o acorda omului. Tara departata este un spatiu nedefinit, unde harul lui Dumnezeu nu este cautat, iar libertatea umana devine robie a pacatului.  Acest fiu, foloseste intr-un mod pacatos libertatea – cheltuieste averea si ajunge sluga la un crescator de porci. Tinand seama ca porcii erau considerate a fi animale necurate, fiul devenind paznic al acestor animale, simbolizeaza ca a devenit un pazitor al pacatelor.

Pilda Fiului Risipitor ne marturiseste ca s-a facut foamete mare in acea tara. Dumnezeu, in purtarea Sa de grija fata de aceasta lume, ingaduie sa se abata foametea, ca prin ea omul sa se trezeasca din pacat. Este trist, insa adevarat, ca adesea omul se roaga pentru sanatate, doar atunci cand nu o mai are.

Momentul schimbarii este hotararea sa de a se intoarce acasa. Calea intoarsa catre tatal a fost posibila pentru ca si-a venit in sine. Acesta este punctul de plecare de la pacat spre Dumnezeu. Pacatul cufunda sufletul in somnul uitarii de sine, al nesimtirii si al nepasarii. Pacatosul doarme adanc. A-ti veni in sine inseamna a te destepta din somnul pacatului. Simtind primejda ramanerii in pacat, Fiul Risipitor spune: „Sculandu-ma voi merge”. Deci, nu este de ajuns sa te trezesti, trebuie sa lasi in urma pacatul. Sa nu uitam ca cel ce a fost trezit poate sa adoarma la loc. Insa, cel care s-a hotarat sa paraseasca pacatul, daca nu primeste Spovedania si Sfanta Impartasanie, nu are putere sa faca un lucru bun.

Inainte ca el sa ajunga acasa din tara indepartata unde si-a cheltuit averea si a fost cuprins de foamete, tatal il vede si alearga, fara sa spuna ceva, cade cu totul pe grumazul sau, il imbratiseaza si il saruta. Asa se intampla si in Taina Spovedaniei. Cand omul si-a marturisit pacatul, Dumnezeu trece de la starea de Judecator, la cea de Parinte milostiv. O data ce omul a hotarat sa se schimbe si Dumnezeu ii da alta infatisare: ii daruieste inel, haina, incaltaminte si junghie vitelul cel gras. (Inelul semnifica impacarea, incaltamintea – harul de a calca peste patimi si a merge pe caile Domnului, iar vietulul cel gras – Euharistia)

Potrivit exegezei traditionale, parabola fiului risipitor e o concentrare a iconomiei mantuirii. Graba tatalui care vine in intampinarea fiului sau pocait intinzandu-i bratele, simbolizeaza plecaciunea Cuvantului Care „vine in intampinarea” omului cazut prin intrupare. Hristos isi intinde bratele Sale pe Cruce pentru a strange intreaga umanitate si a o aduce la sanul Tatalui indumnezeind-o, asa cum tatal parabolei isi intinde bratele ca sa primeasca cu drag pe fiul sau. Hristos este de asemenea reprezentat si de vitelul cel gras junghiat, obiect al bucuriei vesnice a invitatilor la banchetul eshatologic.

Doi fii risipitori

Fiul cel tanar pacatuieste pentru ca se indeparteaza de tata si pierde darurile primite (averea). Nu in afara lui te mantuiesti, ci numai vietuind impreuna cu el.

Fiul cel mare pacatuieste pentru ca nu-l vede pe tata ca pe un parinte. Intre el si tata nu este o relatie de inrudire, ci una juridica, caci spune: „Iata, de atatia ani iti slujesc si niciodata n-am calcat porunca ta. Si mie niciodata nu mi-ai dat un ied, ca sa ma veselesc cu prietenii mei. Dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, ai injunghiat pentru el vitelul cel ingrasat”. Daca ar fi aratat ca este cu adevarat fiu, ar fi facut acelasi lucru pe care l-a facut tatal – ar fi alergat spre fiul care venea spre casa pe care o parasise. Fiul cel mare ignora adevarata natura a iubirii, unde totul e posedat de fiecare: „Tu esti totdeauna cu mine. Tot ce am e al tau”.

Convietuirea cu tatal sau l-a ferit de riscurile si primejdiile, pe care le-a intampinat fratele sau mai mic. Cu toate acestea, fara-ndoiala, gestul lui de a nu vedea cu ochi buni manifestarile de dragoste ale tatalui sau dovedeste ca el nu ajunsese inca la nivelul cuvenit in ce priveste virtutea dragostei. Fiul cel mare, cel care nu paraseste casa, este chipul omului care nu intelege ca milostivirea lui Dumnezeu e mai mare decat dreptatea pe care o inteleg oamenii. Milostivirea lui Dumnezeu depaseste calculele omenesti, este putere de viata. Adesea dupa dreptate se ucide viata, insa, dupa milostivire viata este recuperata.

Constantin Noica, spunea ca „sunt doua feluri de a risipi. Exista risipa celui care, intocmai fratelui cel mic, cheltuieste fara sa fi strans (caci tot ceea ce avea fiul cel mic era un dar). Dar exista si risipa celui care, intocmai fratelui cel mare, strange fara sa poata aduna. Fratele fiului risipitor asa face. El strange ascultare dupa ascultare si fapta buna dupa fapta buna, iar in ultimul ceas, cand nu poate intelege si nu poate ierta dragostea tatalui pentru cel ce a risipit, pierde el insusi tot ce a adunat… La ce bun atata supunere si atata cumintenie, daca n-a putut intra in inima sa si nitica dragoste?“.

Fiul Risipitor model?

Se pune intrebarea: merita a fi recomandata ca model experienta dramatica a fiului pierdut ? Fireste, ca nici un tata n-ar dori-o pentru copilul sau si nici un tanar pe contul lui propriu. Staruinta in virtute si pastrarea comuniunii cu Dumnezeu sunt preferabile unei vieti care aluneca spre pacat. Cel ce recomanda sau doreste aceasta experienta comite un pacat impotriva Duhului Sfant prin prea marea incredere numai in bunatatea lui Dumnezeu fara a colabora si personal la mantuirea proprie. Sa nu uitam ca pacatul poate fi iertat de Dumnezeu prin duhovnic la spovedanie, dar urmarile lui nu sunt prin aceasta cu totul sterse. Spre pilda, rapirea vietii cuiva e ireparabila, chiar daca criminalul obtine iertarea duhovnicului.

Acum e vremea sa ne uitam la noi, daca ne asemanam cu Fiul risipitor, trebuie sa parasim cele contrare firii si sa ne intoarcem la cele potrivit firii. Dimpotriva, daca implinim poruncile, sa fim atenti sa nu ne asemanam fiului cel mare, suntem in casa, dar departe de tata, nevrednici de a gusta din vitelul cel ingrasat.

Evanghelia duminicii Fiului Risipitor

11. „Un om avea doi fii.
12. Si a zis cel mai tanar dintre ei tatalui sau: Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere. Si el le-a impartit averea.
13. Si nu dupa multe zile, adunand toate, fiul cel mai tanar s-a dus intr-o tara departata si acolo si-a risipit averea, traind in desfranari.
14. Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare in tara aceea, si el a inceput sa duca lipsa.
15. Si ducandu-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei tari, si acesta l-a trimis la tarinile sale sa pazeasca porcii.
16. Si dorea sa-si sature pantecele din roscovele pe care le mancau porcii, insa nimeni nu-i dadea.
17. Dar, venindu-si in sine, a zis: Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame!
18. Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si inaintea ta;
19. Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai.
20. Si, sculandu-se, a venit la tatal sau. Si inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergand, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat.
21. Si i-a zis fiul: Tata, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau.
22. Si a zis tatal catre slugile sale: Aduceti degraba haina lui cea dintai si-l imbracati si dati inel in mana lui si incaltaminte in picioarele lui;
23. Si aduceti vitelul cel ingrasat si-l injunghiati si, mancand, sa ne veselim;
24. Caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat. Si au inceput sa se veseleasca.
25. Iar fiul cel mare era la tarina. Si cand a venit si s-a apropiat de casa, a auzit cantece si jocuri.
26. Si, chemand la sine pe una dintre slugi, a intrebat ce inseamna acestea.
27. Iar ea i-a raspuns: Fratele tau a venit, si tatal tau a injunghiat vitelul cel ingrasat, pentru ca l-a primit sanatos.
28. Si el s-a maniat si nu voia sa intre; dar tatal lui, iesind, il ruga.
29. Insa el, raspunzand, a zis tatalui sau: Iata, atatia ani iti slujesc si niciodata n-am calcat porunca ta. Si mie niciodata nu mi-ai dat un ied, ca sa ma veselesc cu prietenii mei.
30. Dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, ai injunghiat pentru el vitelul cel ingrasat.
31. Tatal insa i-a zis: Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt.
32. Trebuia insa sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat”.
(Luca 15, 11-32)

(crestinortodox.ro)

mai mult
Creștinătate

Părintele Irimescu

Preotul-Petru-Irimescu

Părintele Irimescu de la Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din localitatea Rădăşeni, judeţul Suceava, este unul din cei mai căutaţi duhovnici din zona Sucevei, Iaşului şi Neamţului.

Deşi pentru viaţa sa curată Dumnezeu i-a dăruit harisma înainte vederii, totuşi părintele încearcă să ţină ascuns acest lucru, pe cât este posibil. Vorbeşte puţin şi foarte delicat, cu multă dragoste. Trăieşte în smerenie, retras, nu doreşte publicitate sau laude şi onoruri.

Fiecare dintre cei care mi-au vorbit despre dânsul, l-au comparat cu un sfânt în viață, cu un om prin care vorbește Duhul Sfânt și care Îl descoperă pe Dumnezeu oamenilor în ciuda necredinței lor. O face cu înțelepciune, răbdare și dragoste căci părintele știe că numai aşa poate intra în inima omului.

E foarte căutat de oamenii aflați în necaz pentru că timpurile au devenit mai tulburi dar și pentru că părintele a devenit din ce în ce mai cunoscut prin minunile săvârșite.
E o legendă vie a Bucovinei și cred că întruchipează pe deplin spiritualitatea acestei zone.

(Alexandru Ilie)

mai mult
CreștinătatePromovate

Despre patima beției

betiv

Beția. Boala aceasta este ținută la loc de cinste de către lumea răsfățată, care este străină de cuvântul lui Dumnezeu.

Mulți o socotesc ca o voinicie și ca un lucru de fală. La arătare, patima beției se înfățișează în chip de petrecere delicată și nevinovată, pentru aceasta lumea o împodobește cu numiri frumoase. Unii îi zic distracție cu cinste, alții chefuială, iar alții îi zic darul băuturii. Însă pe cât de gingașă îi este numirea pe atât de sălbatică este lucrarea acestui nărav. El este vlăstarul lăcomiei pântecelui care stă pe lista celor șapte păcate de moarte. După socoteala Sfinților Părinți, beția este patima pântecelui, care vine din prea multă băutură a vinului și a celorlalte băuturi spirtoase, precum și a materiilor otrăvitoare (stupefiante), cum este hașișul, cocaina și altele. Cu alte cuvinte, beția este întrebuințarea băuturii peste măsură și fără cumpătare. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu întrebuințarea băuturii pricinuiește beția, ci necumpătarea, care este rădăcina la toate relele. Beția aduce tulburare la minte și la suflet, otrăvește și ruinează organismul omului, pricinuind tot felul de boli.

Sfântul Vasile cel Mare zice: „Întrebuințarea cu măsură a vinului este sănătate, iar abuzul (necumpătarea) este vătămare”„Vinul veselește inima omului…” zice Sfântul Prooroc David la Psaltire, pe când „Beția este dușmănie cu Dumnezeu”, zice Sfântul Vasile cel Mare. Deci, oricât de frumos ar căuta s-o numească lumea, beția este un păcat de moarte, patimă înfricoșată și foarte greu de vindecat, care sporește mereu. Orice lucru care se face fără măsură este nepotrivit, însă necumpătarea la băutură este mai rea ca toate. Căci din asta vine distrugerea sănătății, întunecarea minții și îndobitocirea omului.

Cel care se îmbată nu este în stare să țină nici o taină, nu știe de rușine, se aprinde repede la desfrânare, produce greață și primejdie celor dimprejur. „Vai celor ce se scoală de dimineață și caută băutură” zice Sfântul Prooroc Isaia la cap. 5 versetul 11.

Iată cum zugrăvește Sfântul Ioan Gură de Aur pe omul bețiv: „Dobitoacele cele necuvântătoare beau atâta cât le cere setea lor și niciodată nu se lasă biruite de poftă ca să bea mai mult decât le cere trebuința trupului lor. Pe când omul cel cuvântător, care covârșește măsura la băutură, se face mai nesocotit și decât dobitoacele. Și mai rău este că pe această boală, cum este necumpătarea la vin și la alte băuturi, care aduce atâtea rele și atâtea primejdii, pe această boală – zic – (a beției) oamenii nu o socotesc că ar fi un nărav rău și plin de păcat” Îi auzi pe unii că se laudă, zicând: „Noi bem destul de mult și cu toate acestea ne ținem tari ca fierul. Nu cunoaștem nici o vătămare din băutură!”. Așa zic cei voinici, care au fire mai robustă. Și cu adevărat că vătămarea băuturii nu se simte la toți îndată. Din asta mulți prind curaj la băutură și urmează cu chefurile fără frică dar tocmai în această părere stă primejdia cea mare. Căci omul, văzând că nu se îmbolnăvește din băutura cea multă, prinde curaj și face tot mai multă dezlegare (adică abuz, cum zice lumea)

Dar să fie știut că vătămarea cea mare din băutură )adică boala) nu vine îndată, ci se furișează încet-încet, cum face pisica când pândește șoarecele. Materia arzătoare, care se varsă în trup prin băutură necumpătată, nu este altceva decât o otravă, care pipăie toate organele omului, ca să afle unde este partea mai slabă și acolo se cuibărește. O parte se urcă la creier (în chip de fum), alta intră în măduva oaselor, o altă parte rămâne în stomac, iar restul se împrăștie în toate vinele. Din asta vine uneori vătămarea ochilor, rănirea stomacului, oftica, damblaua, idropica și stricarea minții.

Dacă beția ar aduce numai vătămarea trupului, atunci primejdia n-ar fi chiar așa de mare. Căci trupul este stricăcios și trecător. Însă beția vatămă și sufletul, lipsindu-l de mântuire. Pentru că aruncă pe om în multe păcate grele. Beția îl aprinde pe om spre desfrânare, îl duce la jurăminte nesocotite, îl face grabnic mânios la ocară, la hule, la ucideri și chiar la lepădarea credinței.

Sfântul Vasile cel Mare spune că năravul beției este demon de la sine dorit, maica răutății, potrivnic virtuții, care pe cel curat îl face destrăbălat, pe cel bărbătos îl face fricos, beția nu cunoaște dreptate și leapădă cuviința. Sfântul Ioan Gură de Aur numește beția maica întristării, bucuria diavolului, care naște zeci de mii de rele, ea este nebunie de bună voie, trădarea cugetelor. Cel care se îmbată este mort însuflețit, demon de bună voie, bolnav care nu are crezare, cădere fără răspuns și sluțenie de obște a neamului omenesc.

Acestea sunt numirile cu care împodobesc sfinții pe cei bețivi. Iar Apostolul Pavel, în cartea cea dintâi către Corinteni (capitolul 6 versetul 9-10) scrie mai înfricoșat, căci zice: „Nu vă amăgiți, nici sodomenii, nici furii, nici iubitorii de argint, nici bețivii, nici bârfitorii, nici răpitorii nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu!” Apoi în cartea cea către Galateni (capitolul 5, versetul 10-20 ) mai scrie și acestea: „Faptele trupului se cunosc. Ele sunt: defăimarea, necurăția, închinarea la idoli, vrăjitoria, dușmănia, certurile, zavistia, mânia, dezbinările, smintelile, eresurile, ura, uciderile, beția, destrăbălarea (distracțiile necuviincioase) și altele asemenea acestora.. Cei ce fac unele ca acestea, nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu!”

Vedeți, fraților și vă înfricoșați de cuvintele apostolești. Să nu mai zică cineva că beția este o distracție nevinovată, căci ea poartă sămânța desfrâului și a pierzării sufletești. Dacă deschidem Sfânta Scriptură, vedem îndată două pilde înfricoșate care dovedesc că înșiși robii cei aleși a lui Dumnezeu sunt în stare să facă lucruri necuviincioase și fărădelegi, atunci când se îmbată. Noe și cu Lot erau bărbați sfinți și drepți, după cum mărturisește însuși cuvântul lui Dumnezeu. Pe Noe l-a păzit Dumnezeu de potop, ajungând al doilea tată al neamului omenesc, iar pe Lot l-a păzit de arderea Sodomei. Dar când s-au îmbătat, au căzut în nesimțire și s-au batjocorit. Cu toate acestea, faptele lor sunt vrednice de iertare, căci numai o singură dată s-au îmbătat (Lot de două ori) și anume prin neștiință. Noe nu cunoștea tăria vinului căci atunci prima dată a sădit vie. Iar Lot a fost amăgit la băutură de către fetele sale. Cel care păcătuiește din neștiință dobândește mai ușor iertare. Dacă bețivii n-ar cunoaște vătămarea băuturii și n-ar ști că este păcat de moarte lăcomia băuturii, atunci ar fi vrednici de iertare. Însă fiecare cunoaște prea bine urmările beției și aude mereu cuvântul Apostolului, care strigă: „Nu vă îmbătați de vin, în care este desfrânarea!” (Efeseni 5,18). Iar la Sfânta Evanghelie Domnul zice către toți: „Luați aminte de sinea voastră, ca nu cândva să se îngreuneze inimile voastre cu mâncarea și beția!” (Luca 21,34).

Trebuie să amintim și aceasta, că tot păcătosul poate să-și ascundă păcatul său. Așa zavisnicul Își ascundea zavistia, vicleanul își ascunde vicleșugul, cel mândru își ascunde mândria, la fel și pomenitorul de rău, însă bețivul se vădește ori de câte ori se îmbată. Pentru aceasta și sminteala este mai mare la oamenii care se robesc de băutură. În țara aceasta mai ales, unde necredincioși nu prea folosesc vinul și rachiul, se face mai mare sminteală, când se îmbată creștinii. Căci văzând păgânii cum se îmbată creștinii, se smintesc și hulesc credința Domnului nostru Iisus Hristos.

Căci iată ce zic păgânii: După cum este viața creștinilor așa este și credința lor! Aceasta este hulă înfricoșată împotriva adevărului sfânt care se cuprinde în credința noastră. Aici se adeveresc cuvintele Apostolului, care răsună în cartea către Romani: „Numele lui Dumnezeu pentru voi se hulește între neamuri!” Să mai fi știut și aceasta, că otrava care se adună în trup din multa băutură, nu stă degeaba nici o clipă. Ea lucrează pe nesimțite ca și viermii în lemn. Ea atacă organele cele mai gingașe ale trupului, mai ales plămânii, stomacul, ficatul și creierii. Dar omul nu pricepe aceasta decât atunci când îl ruinează desăvârșit. Viermele băuturii lucrează mocnit, însă merge în plin spre distrugere. Pot să treacă 5, uneori 10 și chiar 20 de ani până când se ivește boala. Însă boala nu vine singură, ci vine mai totdeauna însoțită de alte două sau trei boli grele. Atunci nu mai este vindecare, căci toți doctorii spun că bolile care se ivesc din alte pricini, se pot vindeca prin leacuri sau prin operații, însă cele care se ivesc din băutură, nu mai au sfârșit decât la moarte.

Ieroschimonahul Ioan Iacob, schitul Sfânta Ana, Hozeva 1958

(cuvantdefolos.ro)

mai mult
Creștinătate

ANTROPOLOGIA RÂSULUI

Rasul-Patriarhilor

„Râsul Patriarhilor. O antropologie a deriziunii în patristica răsăriteană”

Pe vremea când, la Paris, se susţinea la Sorbona o teză de doctorat pe o dimensiune mai rar abordată în antropologia filosofică sau cea psihologică, nimeni nu bănuia că o lucrare academică riguroasă poate deveni şi captivantă, chiar dacă ea, pe alocuri, se citeşte cu creionul în mână şi cu dicţionarul pe masă!…

Pentru domeniile filosofice rizibilul este adesea obiect de studiu integrabil umanului în ansamblu, dar pentru domeniile teologice care abordează acest univers al rizibilului el trebuie trecut şi prin „strecurătoarea patristică”… Şi iată cum avem astăzi, fără exagerare, una dintre cele mai bune lucrări de antropologia religiilor care s-au scris vreodată în România!…

[Îmi place să citesc, să subliniez şi să fac adnotări pe cărţile bune la care am acces. Viorel Ţuţea spunea despre rcentul inedit din Petre Ţuţea, NIHIL SINE DEO, că pe marginea acestei cărţi s-ar putea scrie un corpus de enciclopedii; mi se pare că acelaşi lucru se poate spune despre cartea lui Teodor Baconschi… O iau la „creionat” amplu şi la dese reveniri asupra unor fragmente absolut savuroase!…

Să zâmbeşti, citind o lucrare riguroasă ştiinţific, asta este magnific!…Totodată, ai beneficiul de a avea acces la o bibliografie selectă, nu neapărat selectivă, ci mai degrabă exhaustivă…]

(Bogdan Costin Georgescu)

mai mult
1 2 3 35
Page 1 of 35