close

Creștinătate

CreștinătatePromovate

UN ACATIST DEDICAT LUI MIHAI EMINESCU

MihaiEminescu2

 

Condacul 1
Şi Pământul are un Chip, din care se Nasc Făpturile şi Neamurile lor, şi acestea se OGLINDESC ca STELE şi LUCEFERI pe Cerul de SUS, în care se ODIHNESC ÎMPREUNĂ, şi tu un LUCEAFĂR fiind, îţi Cântăm:
Veseleşte-te, Mihai Eminescu, LUCEAFĂRUL cu DORUL de Pământ!

Icosul 1
Însuşi DUMNEZEU DOREŞTE să COBOARE pe Pământ şi FERICIT eşti tu, Mihai Eminescu, că „DORUL Pământului” l-ai avut şi DOINITORUL său te-ai făcut, „LACRIMĂ de Pământ”:
Veseleşte-te, Lacrimă de Făt-Frumos;
Veseleşte-te, Lacrimă de HRISTOS;
Veseleşte-te, Lacrimă de TAINĂ;
Veseleşte-te, Lacrimă de ICOANĂ;
Veseleşte-te, Lacrimă din LACRIMĂ;
Veseleşte-te, Lacrimă de VEŞNICIE;
Veseleşte-te, Mihai Eminescu, LUCEAFĂRUL cu DORUL de Pământ!

Condacul al 2-lea
LACRIMA de Cer nu este „plâns”, ci IUBIREA Cea Mare cu „DORUL de Pământ” ce Coboară, în Cântarea de: ALILUIA!

Icosul al 2-lea
O, ce Necuprins este în LACRIMA de Cer, ce LUMINĂ de LUCEAFĂR cu DORUL de Pământ, ce Chip, Chip Născut din APĂ şi din DUH, CHIP de BOTEZUL Lui HRISTOS:
Veseleşte-te, LUCEAFĂRUL Românesc;
Veseleşte-te, LUCEAFĂRUL acestui Pământ;
Veseleşte-te, LUCEAFĂRUL acestui Neam;
Veseleşte-te, Veşnicul TÂNĂR de Taină;
Veseleşte-te, Veşnicul COBORÂTOR din Cer;
Veseleşte-te, DOR de „DORUL SFÂNT”;
Veseleşte-te, Mihai Eminescu, LUCEAFĂRUL cu DORUL de Pământ!

Condacul al 3-lea
Cine este Făt-Frumos, cine este Voinicul ce se luptă cu zmeii ucigători? Este LUCEAFĂRUL de Taină COBORÂT pe Pământ, Zămislit din „LACRIMA din ICOANĂ”, din Cântarea de: ALILUIA!

Icosul al 3-lea
Făt-Frumos din Lacrimă este LUCEAFĂRUL ce nu s-a mai „întors” la Cer, care a rămas pe Pământ, şi aşa RAIUL din Nou s-a făcut:
Veseleşte-te, Taină de CHIPUL Lui HRISTOS;
Veseleşte-te, Taină de Pământean;
Veseleşte-te, Pământeanul MINUNAT;
Veseleşte-te, Pământeanul ce-şi caută „MIREASA pierdută”;
Veseleşte-te, cel ce o scoate de pe „tărâmul celălalt”;
Veseleşte-te, PĂMÂNTEANUL ÎMPĂRAT;
Veseleşte-te, Mihai Eminescu, LUCEAFĂRUL cu DORUL de Pământ!

Condacul al 4-lea
Înmulţindu-se „vrăjmaşii zmei”, CASA ÎMPĂRATULUI este atacată, Fiii săi sunt luaţi în robie, hotarele se „rup”, străinii năvălesc şi „PLÂNSUL” se iveşte, în loc de: ALILUIA!

Icosul al 4-lea
Ca odinioară Profetul Ieremia, şi tu, Eminescu, „PLÂNSUL robiei noastre te-ai făcut”, care adânc s-a săpat şi a intrat până în Codrii cei mari şi pe Munţii cei înalţi, cu DOINIREA-CUVÂNTUL de Pământ:
Veseleşte-te, DOINIRE de DOR DUMNEZEIESC;
Veseleşte-te, DOINIRE de Dor Pământesc;
Veseleşte-te, DOINIRE de Sfântă CHEMARE;
Veseleşte-te, DOINIRE de IUBIRE;
Veseleşte-te, şi DOINIREA cea de „jale”;
Veseleşte-te, DOINIREA, „EVANGHELIA Pământească”;
Veseleşte-te, Mihai Eminescu, LUCEAFĂRUL cu DORUL de Pământ!

Condacul al 5-lea
Naşterea din „LACRIMA” ICOANEI MAICII DOMNULUI este CHIPUL IUBIRII DUMNEZEIEŞTI coborâte pe Pământ, care se face „FIUL-LUCEAFĂRUL, Făt-frumos Voinicul”, IZBĂVITORUL de zmeii cei ucigători, în Cântarea de: ALILUIA!

Icosul al 5-lea
PLÂNGE MAICA DOMNULUI când „lumea se pustieşte”, când FIUL DUMNEZEIESC nu mai este PRIMIT pe Pământ, şi din „LACRIMILE de Taină” Luceferi şi Stele se Nasc:
Veseleşte-te, LUCEAFĂRUL MAICII DOMNULUI;
Veseleşte-te, LUCEAFĂRUL cel „Născut din LACRIMĂ”;
Veseleşte-te, Luceafărul-Făt-Frumos;
Veseleşte-te, Luceafărul cu INIMA IUBIRII;
Veseleşte-te, Luceafărul cu „DORUL de Taină”;
Veseleşte-te, LUCEAFĂRUL ce s-a „făcut Pământean”;
Veseleşte-te, Mihai Eminescu, LUCEAFĂRUL cu DORUL de Pământ!

Condacul al 6-lea
„DOR DUMNEZEIESC” este „VEŞNICA IUBIRE”, pe care DUMNEZEU o REVARSĂ în Făpturile Sale, şi „MINUNAT” este apoi şi „Dorul Lumii” cu Chipul „Iubirii Lumii”, în Cântarea de: ALILUIA!

Icosul al 6-lea
Este şi o „Iubire Curată şi Sfântă a Lumii”, care se ÎNCHINĂ ca „DAR” ALTARULUI DUMNEZEIESC, şi aşa se face „BISERICA-ÎNTÂLNIREA în ICOANĂ”:
Veseleşte-te, Iubirea ÎNTREAGĂ a Lumii;
Veseleşte-te, „DORUL Întreg” pentru ALTARUL Lui HRISTOS;
Veseleşte-te, DOR DUMNEZEIESC şi Dor de Făptură în „CĂUTARE”;
Veseleşte-te, DOINIREA, Cântarea „EVANGHELIEI Lumii”;
Veseleşte-te, DOINIREA, „DORUL de pe CRUCEA Lumii”;
Veseleşte-te, DOINIREA, „hotarul dintre VEŞNICII”;
Veseleşte-te, Mihai Eminescu, LUCEAFĂRUL cu DORUL de Pământ!

Condacul al 7-lea
Vremelnicia lumii a întunecat „Cerul Înstelat” şi zmeii ucigători s-au înmulţit, „şarpele cu douăsprezece capete” s-a născut şi LUCEAFĂRUL Lumii este mereu CHEMAT, în Cântarea de: ALILUIA!

Icosul al 7-lea
VINO, LUCEAFĂR Blând, şi APĂRĂ pe „FECIOARA Lumii” de „balaurul cu douăsprezece capete”, care o pândeşte necontenit să o „fure” pentru „lumea lui întunecată”:
Veseleşte-te, Nădejdea MÂNTUIRII;
Veseleşte-te, Nădejdea Lui HRISTOS;
Veseleşte-te, Nădejdea-Sabia de FOC;
Veseleşte-te, Nădejdea-Braţul cel TARE;
Veseleşte-te, Nădejdea cea De-a pururea peste Lume;
Veseleşte-te, NĂDEJDEA-LUCEAFĂRUL ÎNTRUPAT;
Veseleşte-te, Mihai Eminescu, LUCEAFĂRUL cu DORUL de Pământ!

Condacul al 8-lea
Dezamăgit, adesea „singur şi părăsit” rămâneai, dar „DORUL Sfânt de LUCEAFĂR” era mai TARE decât toate, în Cântarea de: ALILUIA!

Icosul al 8-lea
„GLASUL de Taină al DOINIRII” aşa s-a NĂSCUT, Izvor de „LUMINĂ de Pământ”, din „stâncă ieşit”:
Veseleşte-te, CUVÂNTUL ce se „face Lume”;
Veseleşte-te, CUVÂNTUL-LUMINA dintru-nceput;
Veseleşte-te, CUVÂNTUL din Care Pământul s-a plămădit;
Veseleşte-te, CUVÂNTUL, INIMA Lumii;
Veseleşte-te, CUVÂNTUL, „SÂNGELE de Taină”;
Veseleşte-te, CUVÂNTUL-LUCEAFĂRUL ce VEŞNIC se „face TRUP”;
Veseleşte-te, Mihai Eminescu, LUCEAFĂRUL cu DORUL de Pământ!

Condacul al 9-lea
„Iubirea de Pământ” se Naşte din „LACRIMA de CER” ca „LUCEAFĂR”, şi aşa „DOINIREA-CUVÂNTUL SFÂNT al Lumii” „CARTEA Vieţii lumii” o SCRIE: ALILUIA!

Icosul al 9-lea
DOINIREA de CER şi de Pământ mereu se CHEAMĂ şi ÎNTÂLNIREA de Taină o doresc şi în Chipuri de Lumini Strălucesc:
Veseleşte-te, CHEMAREA din VEŞNICIE;
Veseleşte-te, CHEMAREA ce se „face CHIP”;
Veseleşte-te, CHEMAREA, Glasul IUBIRII;
Veseleşte-te, CHEMAREA, „Cel mai DORIT”;
Veseleşte-te, CHEMAREA, trecerea „peste hotar”;
Veseleşte-te, CHEMAREA, ARIPILE necontenitului ZBOR;
Veseleşte-te, Mihai Eminescu, LUCEAFĂRUL cu DORUL de Pământ!

Condacul al 10-lea
LUCEAFĂRUL este CHIPUL de Taină al Lui HRISTOS Dăruit Făpturii, „DOR de CER şi Dor Pământesc” ce de-a pururi ÎMPREUNĂ sunt şi care se ÎNTÂLNESC pe ALTARUL IUBIRII, în Cântarea de: ALILUIA!

Icosul al 10-lea
IUBIREA niciodată nu se poate „ucide” şi orice „înstrăinare” în DOINIREA de Jale se face, DOINIREA cu LACRIMI de FOC şi plâns, cu „blestem amarnic şi greu”:
Veseleşte-te, LUCEAFĂRUL IUBIRII acestui PĂMÂNT;
Veseleşte-te, LUCEAFĂRUL DOINIRII sale Sfinte;
Veseleşte-te, LUCEAFĂRUL şi de BUCURIE şi de Jale;
Veseleşte-te, LUCEAFĂRUL şi de BINECUVÂNTARE şi de „blestem”;
Veseleşte-te, LUCEAFĂRUL cel CRUCIFICAT şi ÎNVIAT;
Veseleşte-te, LUCEAFĂRUL ce de-a pururi „COBOARĂ şi URCĂ”;
Veseleşte-te, Mihai Eminescu, LUCEAFĂRUL cu DORUL de Pământ!

Condacul al 11-lea
O, Bădiţă Mihai EMINESCU, NUMELE de ICOANĂ al DOINIRII ROMÂNEŞTI, în codri, la izvoare, la răspântii, pe munţi, în mijlocul lumii, la Porţi de BISERICI, DE-A PURUREA te ARĂŢI ca Făt-Frumos şi LUCEAFĂR, dar şi ca „fulger şi blestem” pentru duşmanii cei răi, şi aşa şi noi Cântăm: ALILUIA!

(Cătălin Rusu)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Evanghelia despre vindecarea celor 10 leproși – Comentarii patristice

Predica3248

Duminica a 29-a după Rusalii (Ev. Luca 17, 12-19)

 

„Iar pe când Iisus mergea spre Ierusalim şi trecea prin mijlocul Samariei şi al Galileii, Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, Şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit.” (Luca 17, 11-14)

De ce Hristos nu a spus: „Voiesc, fiți curăţați!” (Luca 5, 13), așa cum a făcut cu celălalt lepros, în loc să le poruncească să se arate preoților? Pentru că Legea aşa poruncea celor ce se vindecau de lepră (Levitic 14, 2). Le poruncea să se arate preoților și să aducă jertfă pentru vindecarea lor. Hristos le-a poruncit să meargă, curățiți deja fiind, ca să aibă și mărturia preoților, a mai-marilor evreilor și întotdeauna pizmași pe slava Domnului. Aceștia au mărturisit că în chip minunat și nesperat au fost sloboziți de necazul lor de către Hristos, Care a voit să-i vindece. Hristos nu i-a vindecat îndată, ci i-a trimis mai întâi la preoți, pentru că ei cunoșteau când cineva era bolnav de lepră și tot ei cunoșteau când cineva este vindecat.

(Sfântul Chiril al AlexandrieiComentariu la Luca, Omilia 113-116, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Luca 17, 15) „Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu.”

Astăzi, Domnul îi mustră pe cei ce țineau Paștele cum o făceau evreii precum și pe unii leproși pe care i-a curățit. Amintiți-vă că iubea pe cei recunoscători și se mânia pe cei nerecunoscători, pentru că nu aduceau mulțumire Mântuitorului lor. Ei s-au gândit mai mult la vindecarea lor de lepră decât la Cel care i-a vindecat. De fapt, unuia i s-a dat mai mult decât celorlalți, căci în afară de vindecare, Domnul i-a spus: „Ridică-te și mergi în pace. Credința ta te-a mântuit.”

Vedeți, cei care aduc mulțumire și cei care slăvesc au același fel de simțăminte, slăvesc pe Ajutătorul lor pentru darurile primite. De aceea, Pavel a îndemnat pe toți să slăvească pe Domnul în trupul lor (1 Cor. 6, 20). Isaia a poruncit și el același lucru: „să preaslăvească pe Domnul” (Isaia 42, 12).

(Sfântul Atanasie cel MareOmilii la sărbători 6,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Luca 17, 15) „Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu.”

Căzând într-o stare de neglijare a recunoștinței, cei nouă leproși, care erau din neamul iudeilor, nu s-au întors să aducă slavă lui Dumnezeu. Prin aceasta, Hristos vrea să arate că Israel era cu inima împietrită și uita cu totul să fie recunoscător. Străinul, samarineanul care s-a vindecat, era de neam străin, venit din Asiria. Cuvântul „prin mijlocul Samariei şi al Galileii” are un înțeles. el „s-a întors cu glas mare, slăvind pe Dumnezeu”. Aceasta arată că samarinenii erau recunoscători, iar iudeii, chiar și când se bucurau de mari daruri, uitau să fie recunoscători.

(Sfântul Chiril al AlexandrieiComentariu la Luca, Omilia 113-116 traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Predică la Duminica după Botezul Domnului – Sfântul Nicolae Velimirovici

BotezulDomnului

Oamenii se plâng de sărăcie şi despre faptul că nu-şi cunosc originile, deşi, dacă cercetăm trecutul, toţi oamenii sunt împărăteşti prin naşterea de la Dumnezeu Împăratul. Şi El, singurul Fiu al lui Dumnezeu zămislit şi iubit, nu S-a plâns niciodată că S-a născut în ieslea oilor dintr-o peşteră, sau pentru că nu avea un loc unde să-Şi plece capul.

„Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit. Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus în aripa templului şi I-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău. Iisus i-a răspuns: Iarăşi este scris: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău. Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti. Atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, Îi slujeau”.

Nu există nici măcar o singură poruncă dată de Dumnezeu, care să nu fi fost încălcată de către oameni şi iarăşi, nu există nici măcar o singură poruncă pe care oamenii să o fi împlinit fără să cârtească sau să se plângă. Şi iarăşi, nu există nici măcar o singură poruncă dată de Dumnezeu, pe care Domnul Iisus să o fi încălcat şi nici una pe care să o fi împlinit cu cârteală sau cu plângere.

Tot ceea ce a trebuit să rabde, să împlinească şi să îndure, El a făcut în desăvârşită smerenie şi ascultare faţă de Tatăl Său din cer – şi a făcut aceasta numai ca să ne înveţe pe noi smerenia şi ascultarea; numai ca să ne încurajeze în răbdare; numai ca să ne arate că tot ceea ce porunceşte cerul este şi posibil şi ne este de trebuinţă, ca noi să împlinim sub supravegherea şi îndrumarea atotovăzătoare a Dumnezeului Celui viu.

Oamenii se plâng de sărăcie şi despre faptul că nu-şi cunosc originile, deşi, dacă cercetăm trecutul, toţi oamenii sunt împărăteşti prin naşterea de la Dumnezeu Împăratul. Şi El, singurul Fiu al lui Dumnezeu zămislit şi iubit, nu S-a plâns niciodată că S-a născut în ieslea oilor dintr-o peşteră, sau pentru că nu avea un loc unde să-Şi plece capul.

Oamenii îşi blestemă vrăjmaşii, deşi foarte adesea, chiar păcatul lor i-a schimbat în vrăjmaşi pe cei ce le erau aproape. Dar El, Mielul lui Dumnezeu cel fără de păcat, a fost silit, pe când era prunc la sânul maicii Sale, să fugă într-o ţară îndepărtată, dinaintea sabiei mânjite de sânge a lui Irod. Aceasta aşa s-a întâmplat, deşi El nu Şi-a blestemat vrăjmaşii.

Cei mai mulţi oameni se răzvrătesc adesea împotriva cârmuitorilor şi a legilor, când se află în ei tulburare. Dar El, Dătătorul de lege pentru toată lumea, S-a supus puterilor şi legilor care erau, dând Cezarului cele ce sunt ale Cezarului (Marcu 12, 17).

Oamenilor le vine greu să postească, deşi pâinea şi legumele sunt îngăduite în zilele cele mai grele de post şi cu toate că postirea este de cea mai mare însemnătate pentru curăţirea minţii şi a conştiinţei. Dar El, Preacuratul, cu toate că nu avea nimic să curăţească, de bunăvoie Şi-a luat post de patruzeci de zile, post fără pâine, legume sau apă.

Rugăciunea este o luptă pentru oameni, atât în biserică, cât şi în singurătate, deşi rugăciunea este scara care îl ridică pe om din ţărână şi dintr-o existenţă animalică spre Dumnezeu. Dar Cel care, în trup fiind, se afla împreună cu oameni la baza scării vieţii, iar în duh se afla în vârful scării, a mers cu bucurie la rugăciune în sinagogă şi a petrecut nopţi întregi singur în rugăciune.

Oamenii nu vor împlini, fără să se plângă, nici măcar un  pic sau o mică parte din legea lui Dumnezeu, cu toate că această lege este dată pentru propria lor mântuire. Dar El, Mântuitorul lumii, care nu avea pentru ce să se mântuiască, a împlinit cu ascultare poruncile cele mai grele din legea lui Dumnezeu, şi cu smerenie S-a adus pe Sine jertfă pentru oameni, numai pentru că ştia că era voia Tatălui Său cel ceresc şi pentru că era de trebuinţă pentru mântuirea oamenilor.

Adam şi Eva, care vieţuiau în belşugul Raiului şi erau îndestulaţi de toate bogăţiile şi bunătăţile dumnezeieşti, nu au fost în stare să se opună unei ispite mici din partea diavolului şi să nu se atingă de pomul oprit. Dar El, în sigurătate şi în pustiu, fiind flămând şi însetat, fără pâine sau apă, fără prieteni sau o mână de ajutor, a rezistat celor mai mari ispite pe care necuratul Satan a fost în stare să I le pună la cale.

Cât de măreţe, cât de măreţe în mod tragic, sunt toate întâmplările din viaţa lui Hristos! Ele sunt ca un munte ale cărui poale sunt spălate de apele mării fără de folos şi al cărui vârf nu este văzut de ochiului omenesc.

Mulţi dintre cei care citesc Sfintele Scripturi cred că învăţătura cea mai importantă se află în Predica Sa de pe Munte. Totuşi, în viaţa lui Hristos se află o mare mulţime de întâmplări în viaţa lui Hristos care, prin învăţătura pe care o dau, se aşează pe aceeaşi treaptă cu Predica de pe Munte.

Este greu de spus ce este de cea mai mare însemnătate şi ce este de însemnătate mai mică în învăţătura lui Hristos. Totuşi, este sigur că nu se află nimic fără însemnătate în viaţa Sa. Şi mai este de asemenea sigur faptul că, nu se poate spune că învăţăturile pe care le dă prin cuvinte au o însemnătate mai mare decât învăţătura pe care o arată prin lucrările Sale şi în întâmplări.

Mai mult, cineva ar putea spune mai degrabă că lucrările lui Hristos şi întâmplările din viaţa Sa lasă, pentru majoritatea credincioşilor, o impresie mai profundă şi produc simţăminte mai puternice decât învăţătura pe care o dă prin cuvinte.

La fel, oamenii ar fi mult mai impresionaţi dacă un doctor ar deschide ochii unui orb fără să vorbească despre aceasta, decât unul care explică cu ajutorul cuvintelor cum un orb şi-ar putea căpăta vederea. Dar, pe de altă parte, lucrările nemaipomenite şi minunate şi întâmplările din viaţa Eroului Dumnezeiesc rămâneau la fel de tăinuite ca tunetele de nepriceput din vârful muntelui, dacă nu căpătau viaţă, lămurire şi îndreptare prin învăţătura pe care a dat-o în cuvinte Sfântul Învăţător.

Cugetând asupra unui lucru sau altul, omul trebuie să spună, cu frică şi cu umilire adâncă şi smerită, că acestea sunt lucruri mari, în chip de negrăit prin cuvânt şi că un lucru nu se poate despărţi de altul, tot aşa cum răsăritul nu se poate despărţi de apus. Pentru că, la ce ar folosi cuvintele lui Hristos: „rugaţi-vă neîncetat” dacă El nu ar fi dat o pildă lămurită, de rugăciune neîncetată?

Ori, pe de altă parte, cum am putea pricepe şi cum ne-ar putea fi de folos pilda Sa de postire îndelungată, dacă El nu ne-ar fi desluşit trebuinţa şi chipul mântuitor al postirii? La fel, lucrările Sale de dragoste creştinească şi învăţătura Sa despre milostivire se întregeşte una pe alta; la fel se întâmplă cu lupta Sa cu Satan şi cu învăţătura Sa despre vegherea asupra sufletului şi depăşirea ispitei, şi din multe alte exemple, atât prin cuvânt, cât şi prin faptă, pe care le-am putea da.

Lucrările Sale se află în armonie cu cuvintele Sale, tot aşa cum un trup sănătos se află în armonie cu un suflet sănătos. Doamne, El nu a venit pe pământ numai pentru a-Şi îmbrăca sufletul în trup omenesc, ci şi pentru  a întrupa fiecare cuvânt al Său – ca să îmbrace fiecare cuvânt al Său în veşmânt minunat de lucrări şi întâmplări văzute.

Să vedem acum în ce chip întrupează Domnul cuvintele Sale  despre postire, priveghere şi biruirea ispitelor printr-un trup minunat de lucrări şi întâmplări. După botezul Său în Iordan, El pleacă în pustie, ca să-Şi asume marea nevoinţă a postirii, privegherii şi a luptei cu Satan.

„Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul”. De ce îndată după botez? Ca să ne arate că după botez suntem supuşi ispitei şi că aşa va fi până la moartea noastră cea trupească. Prin botez, noi suntem curăţiţi şi întăriţi cu puterea lui Dumnezeu şi atunci suntem trimişi la luptă.

Înţeleptul Ioan Gură de Aur spune: „Nu ni s-au dat arme ca să stăm degeaba, ci ca să luptăm”,

Prin botez, noi am devenit întocmai ca Adam în Rai. Ne întrebăm din nou de ce Dumnezeu ne aşează în calea ispitei. Mai întâi, ca să ne arate că suntem liberi, prin botez Dumnezeu ne-a înarmat cu puterea Sa şi ne-a lăsat aşa înarmaţi ca noi să alegem: vom îndrepta aceste arme către diavol sau către Dumnezeu?

În al doilea rând, de cădem, să ne arate ce a însemnat păcatul lui Adam şi ca să lămurească de ce l-a izgonit Dumnezeu pe Adam din Rai în valea plângerii; sau, dacă suntem biruitori, ca să dezvăluie tăria puterii lui Dumnezeu din noi. Fiindcă Noua Zidire ne arată, cu putere nouă, un Rai nou, un om nou, birunţă şi slavă nouă, dar şi cădere nouă.

De ce a fost Hristos dus de Duhul Sfânt ca să fie ispitit? Ca să arate că Hristos a fost supus ispitei dinadins, iar nu întâmpător. Dumnezeu nu l-a dus pe Adam dinadins înaintea lui Satan, ca să fie ispitit, dar Dumnezeu a făcut aceasta cu Hristos dinadins, pentru a arăta prin aceasta că Adam, în împrejurări mai uşoare, a căzut în ispită, pe când Hristos, în împrejurări mai grele, a fost biruitor asupra ispitei. Aceasta ne mai arată faptul că Adam a căzut pe când se afla în Rai, în vreme ce biruinţa lui Hristos împotriva ispitei a avut loc pe pământ, în valea plângerii şi în surghiun, în pustiu. Căci se spune că Duhul L-a dus pe Iisus în pustiu.

În pustiu, Hristos a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Ce privelişte înspăimântătoare! În timp ce păcătoşii, pentru care Hristos a venit pe pământ, trândăvesc petrecând în plăceri pământeşti, cu mâncare şi băutură din belşug, El, Prietenul păcătoşilor, stă în pustiu, singur şi petrece în rugăciune cu lacrimi, zi şi noapte, fără pâine şi fără apă, atât ziua, cât şi noaptea, în toată vremea celor patruzeci de zile şi nopţi.

Domnul a făcut aceasta pentru a-Şi arăta dragostea nemăsurată pentru oameni, pe care El i-a curăţit prin postul Său şi i-a învăţat prin pilda Sa; şi prin aceasta, să arate legătura Sa strânsă cu Tatăl Său Cel ceresc şi ascultarea Sa faţă de Acesta.

Doamne, tot ce spun oamenii că nu pot face, El a făcut; şi tot ceea ce oamenii fac fără de voie şi cu cârteală, El a făcut cu ascultare şi cu râvnă. El a împlinit tot ceea ce poporul ales a crezut că nu se poate împlini.

Poporul ales, în bogăţiile Egiptului, a căzut de la Dumnezeu. A fost şi El în Egipt, dar a rămas neatins de Egipt, aşa cum s-a întâmplat şi cu Iosif. Poporul ales a fost patruzeci de ani în pustiu şi acolo, aceştia s-au simţit departe de Dumnezeu, cu toate că Dumnezeu cu voia Lui i-a trimis acolo şi i-a hrănit cu mană cerească.

Şi El a petrecut patruzeci de zile în pustiu fără mâncare şi băutură, în smerenie şi ascultare neschimbată faţă de Dumnezeu. În cele din urmă, poporul ales, ajungând în Pământul Făgăduinţei, s-a îndepărtat de Dumnezeu, deşi Dumnezeu necontenit le aducea aminte de El prin legi şi prooroci. Şi El, în Pământul Făgăduinţei, când fusese deja recunoscut de către unii ca Domnul, Mesia, a rămas credincios, smerit şi ascultător faţă de Tatăl Său din cer.

După patruzeci de zile de priveghere necurmată, de post şi rugăciune, Domnul Iisus la urmă a flămânzit. Apoi, apropiindu-se ispititorul de El a început să-L ispitească.

Înşelătorul I-a întins prima ispită împotriva trupului, împotriva trupului înfometat al Mântuitorului, zicând către El: „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini”. De ce nu preface diavolul pietrele în pâini, în loc să-i spună aceasta lui Iisus? Aceasta ar fi fost o ispită mai mare pentru un om flămând – ca să vadă şi să miroasă pâine scoasă din cuptor. De ce nu a făcut diavolul aceasta şi să-i aducă pâine gata făcută flămândului Iisus?

Dintr-un motiv foarte simplu: pentru că nu putea. În neputinţa sa, el caută chiar în Hristos mijloacele de a pricinui ispita. Dumnezeu este Făcătorul pietrei şi al pâinii. Chiar în facere, Dumnezeu face pâine din piatră: adică din pământ. Schimbarea minunată a pietrei în pâine este lucrarea pe care Dumnezeu o face în fiecare zi, căci El face în fiecare zi minunea de a schimba pâinea în sânge. Dar numai Dumnezeu singur poate să facă aceasta şi nimeni altcineva; Iisus putea să facă aceasta fără nici un îndemn, numai dacă El dorea.

Nu există post pentru cel care nu are ce mânca şi care nu are nimic, ci post este pentru cel care are, care poate avea, dar nu mănâncă. Este clar din cuvintele diavolului că, el este îndemnat să-L batjocorească pe Dumnezeu, că spune: „Aceasta este puterea lui Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu pentru oameni! Pustiu pietros şi gol peste tot. Nu este pâine nicăieri pentru omul flămând. Dumnezeu a făcut omul şi l-a aşezat în loc pustiu, fără pâine, ca el să sufere şi să moară de foame”.

„Unde este această putere, unde este această dragoste, unde este mila lui Dumnezeu? Aşa că Tu, dacă eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu şi dacă poţi, schimbă aceste pietre în pâini şi mănâncă. Dacă Dumnezeu nu Ţi-a dat această putere, ce Te ţine legat de Dumnezeu? Hai cu mine împotriva lui Dumnezeu!”. Doamne, aceste şoptiri şi îndemnări au mare izbândă în oamenii cei mulţi, care sunt slabi în credinţă.

Zigabenus spune: „Niciodată să nu ai încredere în diavol, chiar dacă ţi-ar spune ceva de folos şi trebuincios, căci el ademeneşte prin ceva ce este de folos şi sfârşeşte cu ceva ce este rău; să nu faci niciodată voia diavolilor, fie din pricina foamei sau din vreo altă trebuinţă, ci fugi către Dumnezeu”.

Dar, la această ticăloşie şi răutate hulitoare, Hristos rămîne în pace şi dă răspunsul care trebuie, la sfârşitul lumii, să slujească drept învăţătură şi mustrare celor lacomi din lumea aceasta: El spune că „Stă scris că nu numai cu pâine trăieşte omul, ci că omul trăieşte şi cu tot cuvântul ce iese din gura Domnului” (vezi Deuteronom 8, 3).

Este mai greu să faci, decât să dai ca hrană, ceea ce este deja făcut. Şi Dumnezeu, prin cuvântul Său, a făcut tot ceea ce există şi poate, prin cuvântul Său, să hrănească întreaga Sa zidire.

Cum altfel s-ar hrăni puterile şi cetele cereşti, dacă nu prin cuvântul dătător de viaţă al lui Dumnezeu? Ne-am repezit la hrana făcută din ţărână când am părăsit cuvântul lui Dumnezeu, deşi viaţa care vine la noi prin această ţărână nu vine din ţărână, ci din cuvântul lui Dumnezeu. „Viază-mă după cuvântul Tău” spune psalmistul (Psalm 118, 25) şi cuvintele Domnului sunt „mai dulci decât mierea şi fagurele” (18, 11).

Nu se spune nicăieri în Sfânta Scriptură că se află viaţă şi lumină în pâinea dobândită din ţărână, ci se spune aceasta despre cuvâtnul lui Dumnezeu (cf. Ioan 1, 4). Toată viaţa se află în Dumnezeu şi nu există nici un fel de viaţă fără El. Toate celelalte – hrana şi apa şi aerul şi lumina – nu sunt viaţă sau izvor al vieţii, ci numai căi ale vieţii.

Şi acestea sunt cuvintele lui Dumnezeu înveşmântate în îmbrăcăminte bogată şi ispititoare pentru noi, care suntem făpturi trupeşti. Îngerii, care sunt fără de păcat, nu se folosesc de nici un fel de căi, pentru că ei se hrănesc cu viaţă din cuvintele pline de viaţă ale lui Dumnezeu.

Dar noi nu putem face aceasta, pentru că noi am pierdut din putere şi ne-am făcut slabi prin păcat. Noi nu am putea suporta cuvântul curat şi deschis al lui Dumnezeu – acesta ar fi pentru noi hrană prea bogată. Deoarece Apostolul ne învaţă: „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evrei 4, 12). Iată cât este de puternic şi lucrător cuvântul lui Dumnezeu. Ar fi trebuit Hristos, ca plinătatea Cuvântului lui Dumnezeu, să vină pe pământ, fără să fie îmbrăcat în veşmânt gros şi cu simţiri trupeşti, care să-I însoţească venirea?

Simţindu-I atotputernicia lui Hristos, fiind Cuvântul lui Dumnezeu, Proorocul Maleahi a spus cu frică: „Şi cine va putea îndura ziua venirii Lui şi cine se va putea ţine bine, când El Se va arăta? Căci El este ca focul topitorului şi ca leşia nălbitorului” (3, 2).

Hristos Însuşi este Cuvântul lui Dumnezeu şi Pâinea vieţii, de la care toată pâinea primeşte putere şi hrană dătătoare de viaţă. De ce ar schimba El pietre în pâine? El era flămând, nu pentru că aşa trebuia să fie, ci pentru că a fost voia Lui să flămânzească, pentru că El de bunăvoie a dorit să împlinească toată legea. Aceasta nu era foamea întâmplătoare a omului obişnuit, muritor, ci foamea Celui fără de moarte, care, prin biruinţa Sa asupra diavolului şi prin învăţătura Sa, va mântui toate neamurile până la sfârşitul lumii.

Cea de-a doua ispită a fost îndreptată către cugetul Său. „Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe aripa templului şi I-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu aruncă-Te jos, că scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău”. Diavolul începe aici din nou cu cuvinte urâcioase: „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”. Dar aici, după cum vedem, el începe să se folosească de Sfânta Scriptură (Psalm 90, 11-12), răsucind cu totul cuvintele pe care le citează, aşa cum fac toţi vrăjmaşi lui Dumnezeu şi ai legii Sale.

Dacă cea dintâi ispită a fost învăţătură pentru cei lacomi şi pentru cei stăpâniţi de pofte, cea de-a doua ispită a fost îndreptată către învăţaţii încrezuţi, cei mândri şi cărturarii, care află câte ceva din lumea materialnică şi din viaţa simţurilor, înălţându-se în mâdria lor deasupra Bisericii lui Dumnezeu, până când, în clipa când se simt foarte sătui de ei înşişi, Satan le porunceşte să se arunce în propria lor pierzare.

Căci, adunând cunoştinţe care nu au nici o legătură cu Dumnezeu şi cu Biserica lui Dumnezeu, încrezuţii cred că adună putere, în timp ce ei, de fapt, îşi sporesc slăbiciunea. Cel care îşi sporeşte mândria îşi sporeşte slăbiciunea.

Cel care se îndepărtează de Dumnezeu, se micşorează din ce în ce mai mult în duh şi în lucrare (putere), până când, la urmă, el este împrăştiat ca cenuşa în vânt. Şi atunci când un om încrezut îşi sporeşte slăbiciunea până la capăt şi atunci când se îndepărtează de Dumnezeu până la capăt, el socoteşte că atunci stă pe proprile sale picioare, în vârful Bisericii lui Dumnezeu şi astfel L-a aşezat chiar pe Dumnezeu sub picioarele sale. Tocmai atunci se apropie de el Satan cu ispita, spunând: „Aruncă-te! Îngerii tăi (adică idolii tăi) te vor susţine ca să nu cazi!”.

Şi ce răspunde Domnul Iisus ispititorului? Iisus i-a răspuns: „Iarăşi este scris: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”.

Dumnezeu îi iubeşte pe oameni cu dragoste de negrăit prin cuvânt şi de aceea, El nu va fi părtaş la jocurile prosteşti ale oamenilor, nici nu va face minuni ca să le împlinească iscodirea. Dumnezeu nu a făcut niciodată nici o minune şi nici nu va face nici una, niciodată, pentru a împlini iscodirea fără de nici un folos a omului.

Toate minunile pe care le-a făcut au slujit nevoilor adevărate ale celor în suferinţă: vindecarea celor bolnavi, întoarcerea la credinţă a necredincioşilor, care caută adevărata credinţă şi lămurirea credincioşilor, atunci când sunt supuşi chinurilor pentru credinţă.

Noi Îl ispitim pe Dumnezeu cu fiecare faptă, cu fiecare gând şi cu fiecare dorinţă care nu se sprijină pe smerenie şi ascultare faţă de El. Cei care s-au înălţat în minţile lor prin cunoştinţele pe care le au, calcă peste legea lui Dumnezeu, Îl ispitesc pe Dumnezeu, spre propria lor pierzare. Dumnezeu este îndelung răbdător. Şi în această îndelungă răbdare, El le îndură batjocura, mândria şi toată hula, aşteptându-i să-şi smulgă din rădăcini toată iubirea de sine şi cu ruşine, să se pocăiască.

Dar, până la urmă, dacă aceştia rămân cu inima învârtoşată – care vine tot din înălţarea minţii lor – Dumnezeu îi lasă cu totul în puterea diavolului, a ispitei. Sfântul Isidor Pelusiotul spune în a sa Scrisoare către Diaconul Ioan (Scrisori, nr. 4): „Dumnezeu a făgăduit tărie celui ce se află în primejdie, iar nu celui care Îl ispiteşte; celui care se află în necaz, iar nu celui care face totul pentru a dobândi pentru sine o părere înaltă, ca să câştige slavă deşartă”.

Şi diavolul, ispititorul, îi înalţă până în vârful cel mai de sus al mândriei, apoi le spune să se arunce jos. Şi ei sar, ascultând şi pier. Şi numele lor se şterge pentru veşnicie din Cartea Vieţii.

Diavolul îndreaptă cea de-a treia ispită către inima Lui: „Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie”. Aceasta este ispita bogăţiilor, puterii şi măririi.

Nu se pot număra cei care cad în această prăpastie diavolească. Cum poate să dea diavolul ceea ce nu este al lui? Că spune proorocul: „Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea” (Psalm 23, 1).

Dar diavolul minte, fiind, aşa cum spun cuvintele Mântuitorului, mincinos şi tatăl minciunii (Ioan 8, 44). Numai nebunii, care uită că Dumnezeul Cel viu şi adevărat este atotmilostiv şi este singurul Domn al lumii, intră în cursa acestor minciuni.

Ceea ce le dă Dumnezeu oamenilor le este lor de folos, dar ceea ce le făgăduieşte diavolul să le dea şi chiar le dă, este pierzător. Fiindcă el nu dă din ceea ce este al lui, ci dă ceea ce a luat, a furat – a furat de la Dumnezeu Atotvăzătorul. Aşadar, darurile lui Dumnezeu sunt trainice şi binecuvântate, în timp ce cele ale diavolului sunt trecătoare ca vântul şi blestemate.

În vremea acestei ultime ispite, în care diavolul se foloseşte de cea mai mare minciună din lume şi în care el cere Domnului ceva ce depăşeşte orice închipuire de mândrie, de care numai diavolul este în stare, Domnul Iisus, Care pe toate le cunoaşte, strigă: „Piei, satano!”. Deşi, ca să luăm învăţăminte, El nu lasă fără lămurire şi fără a cita din Sfânta Scriptură şi spune: căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti”.

O coajă de pâine uscată din mâna lui Dumnezeu este mai dulce decât toate împărăţiile lumii, cu tot cu slava lor, primite din mâna diavolului. Omul care este legat de Dumnezeu într-un fel oarecare, este mai bogat şi mai slăvit decât diavolul: este cu totul nepotrivit pentru cel bogat, să caute şi să primească ceva din mâna cerşetorului.

Dumnezeu este cu adevărat bogat şi după El, îngerii sunt cei mai bogaţi; apoi omul, apoi animalele, plantele, stelele şi mineralele. Fiecare dintre zidirile lui Dumnezeu au ceva, ce a primit din marea bogăţie a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, diavolul nu are nimic dacă nu fură.

Probabil că Satan L-a mai ispitit pe Hristos şi cu alte ispite, văzând în faţa lui un om fără de asemănare, care niciodată, nici măcar pentru o singură clipă, sau cât de puţin, nu S-a lăsat în mâna lucrăturii lui.

Dar Evangheliştii citează aceste trei ispite importante, în care se pot înţelege toate celelalte ispite din viaţa oamenilor.

Cea dintâi este ispita trupului, sau a firii sale îndărătnice; a doua este ispita minţii, sau a firii noastre cugetătoare şi cea de-a treia este ispita inimii, sau a firii noastre simţitoare. Cea dintăi ispită se arată cel mai adesea înaintea celor împuţinaţi cu anii, cea de a doua ispită se arată mai ales înaintea oamenilor adunaţi cu anii şi cea de a treia ispită se arată mai ales celor mai trecuţi cu anii.

Lupta celor împuţinaţi cu anii, este împotriva patimilor trupeşti şi a poftelor; cei adunaţi cu anii se luptă împotriva înălţării minţii, împotriva darurilor cunoaşterii şi ale minţii; cei mai trecuţi cu anii se luptă împotriva iubirii de arginţi, de putere şi de înălţare – şi dintre acestea trei, iubirea de arginţi este cea mai îngrozitoare dintre toate patimile. Şi astfel cele trei mari ispite ale lui Satan, cu care L-a ispitit pe Domnul Iisus şi cu care ne ispiteşte pe fiecare dintre noi sunt: iubirea de lenevire, iubirea de înălţare şi iubirea de arginţi.

Domnul nostru a ieşit biruitor din toate cele trei de ispite şi aceasta s-a întâmplat în împrejurările cele mai grele: foame şi sete, fără nici un acoperiş deasupra capului, fără prieteni, în pustiu şi în singurătate. El a răbdat într-un asemenea chip, încât l-a alungat pe diavol de la El: „Atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, Î slujeau”.

Dar unde fuseseră îngerii până atunci? De ce nu se aflau în preajmă ca să Îl ajute? Fără, îndoială, ei s-au retras la porunca Lui, cum este iarăşi fără nici o îndoială că, El putea să le ceară ajutorul când şi în măsura în care dorea El.

Chiar El a dovedit aceasta, când a fost dus în locul numit Ghetsimani pentru judecată. Un ucenic de-al Său a scos sabia ca să-L apere pe Învăţător, dar Hristos l-a oprit zicând: „Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Matei 26, 53).

Dar El nu dorea aceasta. Ca om, El dorea să fie ispitit de Satan. Fiecare om are cel puţin un înger păzitor, ca să-l ajute în lupta lui împotriva ispitei. Hristos a vrut să fie singur, fără nici un înger măcar.

Prin rânduiala lui Dumnezeu, oamenii obişnuiţi sunt de obicei ispitiţi de mai puţine duhuri rele, dar El a vrut să fie ispitit chiar de Satan, căpetenia tuturor duhurilor rele. Pe scurt, El a vrut să lupte, în împrejurările cele mai grele, cu cele mai grele ispite şi împotriva celui mai mare înşelător al neamului omenesc, căruia Adam şi Eva i s-au supus în Rai.

Şi El a luptat şi a fost biruitor şi ne-a lăsat un exemplu de izbândire fără de asemănare, plin de încurajare şi însufleţire. Marele Isaia, văzând mai dinainte această luptă şi biruinţă a Domnului, a proorocit astfel: „Domnul iese ca un viteaz, ca un războinic Îşi aprinde râvna Lui” (Isaia 42, 13).

Când Eroul eroilor câştigase izbânda, atunci El a îngăduit îngerilor Săi să se apropie: „Şi iată îngerii, venind la El, Îi slujeau”.

Cel mai mare Iubitor al omenirii şi cel mai mare Prieten pe care îl putem avea, ne-a dat acest pildă de a fi venit pe acest pământ păcătos, care dintre noi ar cuteza să se plângă de vreo suferinţă din această viaţă? Nimeni care are ruşine sau conştiinţă.

De aceea să ne grăbim cât ne mai aflăm încă în această viaţă tulburătoare (care îndată se va scurta); cu grabă mare să ne pocăim de lenevire şi de nebăgarea de seamă, în împlinirea legilor lui Dumnezeu.

Cu ascultare faţă de Dumnezeu, să ne repezim să ne lepădăm de păcatul de a cârti împotriva voii Lui. Cu smerenie şi cu ascultare, să împlinim tot ceea ce ne cere Dumnezeu: post, rugăciune, trezvia duhului nostru şi paza atentă asupra vicleşugurilor ispititorului celui rău şi ale tuturor slujitorilor lui neputincioşi.

El nu caută neapărat să izbândim, pentru că El ştie că nu putem dobândi aceasta. El caută numai evlavie faţă de voia Lui, smerenie şi ascultare. Armele sunt ale Lui şi biruinţa este tot a Lui. El va fi totdeauna alături de noi şi îngerii Lui ne vor sluji.

Minunat este Dumnezeu întru puterea Lui, neasemuit este El întru bogăţiile Lui şi de negrăit prin cuvânt întru mila Lui. Mila Lui pentru noi oamenii este atât de mare, că ne dăruieşte   biruinţa Lui.

Lui I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, din partea îngerilor din cer şi a oamenilor de pe pământ, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimea cea Deofiinţă şi Nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Ioan Botezătorul

SfIoanBotezatorul2

Sfântul Ioan Botezătorul a fost ultimul dintre prooroci, înainte-mergător și botezător al Domnului nostru Iisus Hristos, „cel mai mare dintre cei născuți dintre femei” (Matei 11,11; Luca 7,28), așa cum îi spune Mântuitorul. Iisus mai afirmă că el nu este nici o „trestie clătinată de vânt”, nici un „om îmbrăcat în haine moi” (Matei 11,7-8), indicând astfel caracterul neclintit și auster al profetului.

Viața Sf. Ioan Botezătorul

Nașterea Sf. Ioan Botezătorul
Nașterea Sfântului Ioan a fost ea însăși o minune. Părinții Sfântului Ioan, preotul și proorocul Zaharia și Elisabeta, din neamul lui Aaron, au ajuns la bătrânețe fără să aibă copii, lucru rușinos în rândul poporului evreu în acea vreme (Luca 1,25). Un înger pe nume Gavriil îl anunță pe Zaharia că rugăciunea sa a fost ascultată și că nevasta sa, Elisabeta îi va naște un fiu căruia îi va pune numele de Ioan. Zaharia însă nu a crezut aceste vorbe (Luca 1,20), invocând faptul că și el și nevasta sa erau bătrâni (Luca 1,18). Drept pedeapsă pentru necredința lui, Zaharia a rămas mut până când s-a săvârșit ceremonia tăierii-împrejur, cu punerea numelui pruncului.

Elisabeta era mătușă sau verișoară a Maicii Domnului. Și ei i s-a vestit în chip minunat că avea să nască un copil și a primit vestea cu bucurie, însă a ascuns-o vreme de cinci luni (Luca 1,24).

Pruncul pe care îl purta s-a arătat a fi profet încă din pântecele maicii lui. După Bunavestire, Fecioara Maria, purtându-L în pântece pe Mântuitorul Iisus Hristos, a vizitat-o pe Elisabeta. Când cele două femei s-au întâlnit, Ioan a săltat de bucurie în pântecele maicii lui, iar mama lui s-a umplut și ea de Duhul Sfânt și a binecuvântat-o pe Maica Domnului și pe Prunc (Luca, cap. 1).

În ziua a opta, când avea loc ceremonia tăierii împrejur, participanții vroiau să îi pună numele de Zaharia, după numele tatălui său. Elisabeta se opune, spunând că numele noului născut avea să fie Ioan. Cei de față au insistat, spunându-i Elisabetei că nimeni dintre rudele ei nu purta acest nume și l-au întreabă și pe Zaharia care era numele pe care dorea să îl dea pruncului. Acesta a scris pe o tăbliță același nume, Ioan, pentru că acesta era numele pe care i-l spusese mai înainte îngerul Gavriil. Toți s-au minunat, pentru că cei doi soți nu se înțeleseseră de mai înainte unul cu altul asupra numelui pruncului. Din acel moment Zaharia și-a recăpătat darul vorbirii și la rândul său a început să profețească despre fiul său ca înaintemergător al lui Mesia (Luca 1,59-79).

Când, după nașterea Domnului Iisus, regele Irod cel Mare a poruncit uciderea pruncilor de până la doi ani, Sf. Elisabeta și pruncul ei s-au refugiat, potrivit Protoevangheliei lui Iacov (cap. XXII-XXIII), pe dealurile din jurul Ierusalimului. Urmăriți cu insistență de soldați, întrucât se știa despre nașterea miraculoasă a lui Ioan, Elisabeta s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu să o apere, iar pământul s-a deschis și i-a adăpostit, mamă și prunc, până la trecerea primejdiei. Zaharia a fost însă ucis, chiar în Templul din Ierusalim, de către ostașii trimiși de Irod (Matei 23,35).

Pustnicia
Când a ajuns aproape de vârsta adultă, Ioan s-a retras în pustiu, ducând o viață aspră, de post și rugăciune. Purta o haină aspră, din păr de cămilă (în semn de pocăință) și încinsă cu o curea de piele (care, potrivit exegeților, simbolizează stăpânirea pornirilor trupești). Se hrănea cu lăcuste[1] și miere sălbatică[2] și își petrecea vremea în rugăciune și contemplare (Luca 1,80). Sfântul Ioan, Înainte-mergătorul și Botezătorul Domnului avea să primească de la însuși Domnul Hristos mărturia că el era cel mai mare dintre toți oamenii născuți din femeie (Matei 11,11; Luca 7,28), cel dintâi între prooroci și prooroc al Celui Preaînalt (Luca 1,76).

Botezul Domnului
Aproximativ în anul 29 d.Hr., în vremea domniei împăratului Tiberiu (14-37 d.Hr.), Ioan s-a dus, la porunca lui Dumnezeu, în regiunea Iordanului și și-a început propovăduirea, chemând oamenii la pocăință și vestind apropiata venire a lui Mesia (Matei 3,2). Pe cei care veneau la el în număr din ce în ce mai mare, atrași de viața sa sfântă și de puterea cuvintelor sale, îi boteza prin afundarea în apa Iordanului, în semn de curățire a păcatelor și de lepădare de ele și spre a-i pregăti pentru venirea lui Mesia, Mântuitorul (Luca 3, 1-28).

Îi îndemna pe toți să își părăsească păcatele, fără deosebire de condiția lor socială. Le cerea celor care veneau la el să se boteze să nu o facă doar de formă, ci să facă și „roade vrednice de pocăință”. Le arăta că faptul că descindeau din patriarhul Avraam nu era suficient pentru a le aduce mântuirea (Matei 3,7-12). Îndemna la milostenie și la o viață dreaptă și propovăduia venirea apropiată a lui Mesia. Astfel Ioan îndemna poporul să facă pomeni cu tot prisosul lor de haine și mâncare; vameșilor care veneau la el le spunea să nu ceară nimic peste taxele stabilite oficial, iar ostașilor să nu stoarcă nimic de la nimeni prin amenințări, să nu învinuiască pe nimeni pe nedrept și să se mulțumească cu solda lor (Luca 3,11-14).

Întrebat fiind dacă nu era el însuși Mesia, Sf. Ioan arată despre sine însuși că este doar înaintemergătorul Domnului, „glasul celui ce strigă în pustie”, făcând aluzie la un fragment din profețiile lui Isaia:

Un glas strigă: „În pustiu gătiți calea Domnului, drepte faceți în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru. Toată valea să se umple și tot muntele și dealul să se plece; și să fie cele strâmbe, drepte și cele colțuroase, căi netede. Și se va arăta slava Domnului și tot trupul o va vedea căci gura Domnului a grăit”.
(Isaia 40, 3-5).

Le precizează că botezul lui era unul pregătitor și că Cel care avea să vină era mai mare decât el: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăință, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălțămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc.” (Luca 3,11).

Întâlnirea cu Mântuitorul
Pentru viața lui îngerească, Sf. Ioan s-a învrednicit să-L vadă pe Mântuitorul a Cărui cale o pregătise și să Îl boteze în Iordan, fiind atunci și martorul descoperirii Sfintei Treimi (de acest moment se face pomenire la Teofanie, 6 ianuarie). Atunci când, după ce restul poporului se botezase, Iisus înaintează și El spre apa Iordanului ca să fie botezat, Ioan Îl recunoaște drept Mesia – „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” – și mărturisește că el ar fi avut mai degrabă nevoie să fie botezat de Iisus, iar nu invers, pentru că Iisus nu avea nevoie de pocăință. Primește însă cu smerenie să Îl boteze pe Domnul la cererea Acestuia, moment în care vede cerurile deschizându-se și aude mărturia dumnezeiască: „Tu ești Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit”, și pe Duhul Sfânt în chip de porumbel pogorându-Se deasupra lui Iisus (Matei 3,13-17).

Și mai târziu avea să-și păstreze aceeași atitudine smerită față de Mântuitorul. Când ucenicii săi îl întreabă mai târziu despre Iisus, el reafirmă cele spuse despre Mântuitorul și se descrie pe sine doar ca „prietenul mirelui [Hristos], care stă și ascultă pe mire, [și] se bucură cu bucurie de glasul lui”[3], adăugând: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3, 29-30).

Probabil pentru a-i convinge pe ucenicii săi despre adevărul mărturiei lui și pentru a le arăta drumul de urmat mai departe, Ioan, aflat deja în închisoare, îi trimite la Iisus pe doi dintre ucenicii săi ca să-L întrebe dacă El era Mesia, Cel care trebuia să vină, iar atunci Domnul le spune: „Mergeți și spuneți lui Ioan cele ce ați văzut și cele ce ați auzit: Orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se curățesc, surzii aud, morții înviază și săracilor li se binevestește./Și fericit este acela care nu se va sminti întru Mine” (Luca 7, 22-23).

Hristos însuși mărturisește despre Ioan că a fost prooroc „și mai mult decât prooroc”, „cel mai mare dintre cei născuți din femei” și, totuși, „cel mai mic în împărăția cerurilor este mai mare decât el”, așa cum spune Iisus (Matei 11,11). De la el încolo împărăția cerurilor se ia prin străduință (Matei 11,12). El este mărturisitor al adevărului, „făclia care arde și luminează”, de lumina căreia oamenii au vrut să se bucure o clipă (Ioan 5, 35) și, cu cuvintele lui Isaia, „înger trimis înaintea feței Domnului ca să-I pregătească calea” (Luca 1,27).

Reproșurile adresate lui Irod
Sfântul Ioan, care se ruga și medita mereu la Cuvântul lui Dumnezeu și își trăia viața în curăție, dobândise nu doar darul smereniei, ci și pe cel al proorociei. Îi mustra pe cei păcătoși, de orice condiție ar fi fost, cu cuvinte aspre.

Între cei care veneau la Ioan pentru a-i asculta cuvintele se afla și Irod Antipa, tetrarhul Galileei, care la început îl respecta pe Ioan ca pe un om drept și sfânt și asculta sfaturile lui, dar se și temea de el, pentru că era foarte iubit de popor. Însă sfântul Ioan nu s-a temut să adreseze aspre mustrări nici lui Irod. Astfel, Ioan l-a mustrat pe față pe Irod Antipa, pe care l-a învinuit că trăiește într-un păcat grav, acela de a o fi luat de soție pe Irodiada, soția lui Filip, fratele său, aflat încă în viață (Luca 14,3-4) Căci, potrivit legii ebraice, era interzis cu desăvârșire oricui să „descopere goliciunea” nevestei fratelui, căci ea echivala cu descoperirea goliciunii fratelui (Levitic 18,16; 20,21), fiind, în plus, o preacurvie care se pedepsea cu moartea ambilor păcătoși (Levitic 20,10; Deuteronom 22,22). De asemenea, Ioan l-a mustrat pe Irod Antipa și pentru toate relele pe care le făcuse (Luca 3,19). Irod Antipa l-a întemnițat pe Ioan și ar fi vrut să-l omoare (Matei 14,5), ceea ce dorea și Irodiada (Marcu 6,24). Irod se temea însă de popor, pentru că acesta îl privea pe Ioan ca pe un prooroc (Matei 14,5, Luca 20,6) și se temea și de Ioan, căci știa că era „bărbat drept și sfânt” (Marcu 6,20). Irod îl și ocrotea și, când îl auzea, de multe ori stătea în cumpănă, neștiind ce să facă; și îl asculta cu plăcere (Marcu 6,20).

Uciderea lui Ioan

La cererea Irodiadei, Irod Antipa l-a aruncat în închisoare pe Ioan (Marcu 6,17). O vreme, a fost probabil tratat mai bine, întrucât li se îngăduia ucenicilor săi să-l vadă și să vorbească cu el, acesta primind astfel știri din afară (Matei 11, 2).

Totuși, atunci când Irod și-a prăznuit ziua de naștere, dând un ospăț curtenilor săi, mai-marilor oastei și fruntașilor Galileii, Salomeea (fiica Irodiadei) a intrat la ospăț, a dansat și i-a plăcut lui Irod și oaspeților lui. Regele i-a zis Salomeeei: „Cere-mi orice vrei, și-ți voi da”. Apoi a adăugat cu jurământ: „Orice-mi vei cere, îți voi da, fie și jumătate din împărăția mea”. Fata a ieșit afară și a întrebat-o pe mama ei ce să ceară, iar Irodiada i-a spus să ceară capul lui Ioan Botezătorul. Regele s-a întristat, dar pentru că jurase și rușinându-se de invitații săi, a poruncit să i-l dea. Ioan a fost decapitat, iar sfântul său cap a fost adus pe un platou și înmânat Salomeei, care i l-a dat mai departe Irodiadei (Matei 14, 1-12; Marcu 6, 14-29).

Rostul morții
Moartea sângeroasă a lui Ioan de atunci a fost probabil îngăduită de Dumnezeu pentru ca Înaintemergătorul lui Hristos din această lume să vestească venirea Izbăvitorului și în împărăția morților, mai înainte ca Hristos, prin patima și moartea Sa pe Cruce, să biruiască puterea morții și a iadului și să aducă învierea și mântuirea.

După moarte
După moartea acestuia, ucenicii Sfântului Ioan i-au luat trupul și l-au îngropat în Sevastia, dându-i apoi de știre și lui Iisus. Moaștele sale au fost regăsite mult mai târziu, în chip miraculos, iar acum fragmente din acestea se găsesc în mai multe locuri din lume.

Moștenirea lăsată de Sf. Ioan
Sfântul Ioan Înaintemergătorul este pentru toți creștinii cel mai mare dintre prooroci, întruchipare a vieții duhovnicești. Viața lui este ea însăși un model pentru toți creștinii: trăitor în nevoință și în rugăciune, grăitor și apărător al dreptății, al fidelității în căsătorie (Matei 14,3-4), al milei față de săraci (Luca 3,11), propovăduind ascultarea față de Legea lui Dumnezeu și curățirea de orice păcate.

Întruchipare a smereniei, curăției, iubitor și propovăduitor al pocăinței, „înger în trup”, el este considerat în mod deosebit drept arhetipul vieții monahale.

Sfintele Moaște

Părți din moaștele Sfântului Ioan Botezătorul se găsesc la:

Biserica Sfântul Dimitrie, Neo Phaleron, Pireu, Grecia
Biserica Sfântul Macarie din Alexandria, Egipt
Catedrala Notre-Dame din Amiens, Franța
Muzeul Benaki, Atena
Muzeul Topkapi, Istanbul
Moscheea Ummayazilor, din Damasc, Siria
Mănăstirea Cetinje, Muntenegru
Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Lipnița, jud. Constanța
În anul 2010 au fost descoperite moaște ale Sf. Ioan Botezătorul în Bulgaria, în orașul Sozopol.[4]

Prăznuirile Sfântului Ioan Botezătorul
Biserica Ortodoxă are șase zile de prăznuire pentru Sfântul Ioan Botezătorul. În ordine calendaristică, cu începutul anului bisericesc (1 septembrie):

23 septembrie – Zămislirea sfântului Ioan Botezătorul
7 ianuarie – Soborul Sfântului prooroc, Înaintemergătorului și Botezătorului Ioan (a doua zi după Teofanie, 6 ianuarie)
24 februarie – Întâia și a doua aflare a Capului Înaintemergătorului și Botezătorului Ioan
25 mai – A treia aflare a capului Sf. Ioan Botezătorul
24 iunie – Nașterea sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoare care în popor poartă numele de Sânziene sau Drăgaică.[5]
29 august – Tăierea capului Înaintemergătorului (pe care Biserica a rânduit-o ca zi de post negru).
Onomastică
Potrivit statisticilor Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, 1.957.468 de cetățeni români, dintre care 1.429.887 bărbați și 527.581 femei, poartă numele Sfântului Ioan Botezătorul.

Din totalul româncelor, 369.219 se numesc Ioana, 140.333 – Ionela, 11.323 – Nela, iar 6.706 – Ionelia. Majoritatea bărbaților se numesc Ioan – 521.561, Ion – 418.448, Ionuț – 317.270, Ionel – 146.035, Nelu – 21.847 sau Ionică – 4.726.[6]

Imnografie
La Zămislirea Sf. Ioan Botezătorul (23 septembrie):

Tropar, glasul al 4-lea:

Ceea ce mai înainte erai stearpă neroditoare, veselește-te; că iată ai zămislit pe sfeșnicul Soarelui, Cel ce va să lumineze toată lumea care pătimea cu nevederea. Dănțuiește Zaharia cu îndrăzneală strigând: Prooroc Celui Preaînalt este cel ce va să se nască!
Condac, glasul 1:

Se veselește luminat marele Zaharia, cu Elisabeta, soția sa cea întru tot mărită, după vrednicie zămislind pe Ioan Înaintemergătorul, pe care Arhanghelul l-a binevestit bucurându-se. Iar noi oamenii după datorie îl cinstim, ca pe un tăinuitor al darului.
La Soborul Înaintemergătorului Domnului (7 ianuarie):

Tropar, glasul al 2-lea:

Pomenirea dreptului este cu laude; iar ție destul îți este mărturia Domnului, Înaintemergătorule; că te-ai arătat cu adevărat și decât proorocii mai cinstit, că și a boteza în repejuni[7] pe Cel propovăduit te-ai învrednicit. Drept aceea, pentru adevăr nevoindu-te, bucurându-te, ai binevestit și celor din iad pe Dumnezeu Cel ce S-a arătat în trup, pe Cel ce a ridicat păcatul lumii și ne-a dăruit nouă mare milă.
Condac, glasul al 6-lea:

De venirea Ta cea trupească temându-se Iordanul, cu frică s-a întors; și slujba cea duhovnicească plinind-o Ioan, cu frică s-a tras înapoi. Cetele îngerești s-au spăimântat, văzându-Te și toți cei din întuneric s-au luminat, lăudându-Te pe Tine, Cel ce Te-ai arătat și ai luminat toate.
La Nașterea sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie):

Tropar, glasul al 4-lea:

Proorocule și Înaintemergătorule al venirii lui Hristos, după vrednicie a te lăuda pe tine nu ne pricepem noi, cei ce cu dragoste te cinstim că nerodirea celei ce te-a născut și amuțirea părintelui tău s-au dezlegat întru mărită și cinstită nașterea ta, și întruparea Fiului lui Dumnezeu lumii se propovăduiește.
Condac, glasul al 3-lea:

Ceea ce mai înainte era stearpă, astăzi pe Înaintemergătorul lui Hristos naște, și El este plinirea a toată proorocia că pe Cel pe Care proorocii mai înainte L-au propovăduit, pe Acesta în Iordan mâna punându-și, s-a arătat Cuvântului lui Dumnezeu prooroc, propovăduitor, împreună și Înaintemergător.
La Tăierea capului Înaintemergătorului (29 august):

Tropar, glasul al 2-lea:

Pomenirea dreptului cu laude… (A se vedea mai sus )
Condac, glasul al 5-lea:

Mărita tăiere a Înaintemergătorului, rânduială dumnezeiască a fost, ca și celor din iad să propovăduiască venirea Mântuitorului. Să se tânguiască Irodiada, care a cerut ucidere fără de lege; că nu legea lui Dumnezeu, nici viața cea vie a iubit, ci pe cea amăgitoare și vremelnică.
Iconografie
Dionisie din Furna[8] arată că Sf. Ioan Înaintemergătorul se zugrăvește după cum urmează:

Sf. Ioan Botezătorul se zugrăvește ca un bărbat de vârstă mijlocie, cu barbă ascuțită, nu prea lungă, cu barba și părul închise la culoare și în neorânduială, purtând un veșmânt mițos (de păr de cămilă), iar pe deasupra purtând un himation (un fel de mantie prinsă cu o agrafă pe piept sau pe umăr) de culoare ocru deschis sau verde. Se zugrăvește singur, precum și în diferite scene din Evanghelie. Atunci când este zugrăvit singur, ori arătând spre Hristos, poartă înscrisul: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor!” sau „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii!”

În reprezentări mai târzii (începând cu sec. al XVI-lea), atunci când este reprezentat singur, Sf. Ioan Botezătorul se zugrăvește purtând în mână o tipsie pe care este așezat capul său tăiat. Uneori mai este zugrăvit purtând și aripi, amintind de viața sa îngerească. Dionisie arată detaliat și cum se zugrăvesc diferitele scene și minuni din viața Înaintemergătorului. [9]

Poate cea mai cunoscută reprezentare a sa este cea de la Botezul Domnului, când este zugrăvit botezându-L pe Hristos. Atunci Domnul este zugrăvit intrat în râul Iordan până la brâu, iar pe lângă El niște pești. Sf. Ioan ține mâna dreaptă pe capul lui Hristos, iar mâna stângă este întinsă în sus; ține un toiag de cioban. Dionisie insistă că aici Sf. Ioan nu trebuie zugrăvit ca purtând ceva (de ex. o cochilie) în mâna dreaptă, cu care-L botează pe Domnul, ci doar mâna goală. Peste Domnul se coboară Duhul Sfânt în chip de porumbel, iar deasupra este cerul deschis, și se aud cuvintele: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Carele am binevoit”, iar în jur sunt îngeri, stând cuviincios, cu mâinile ascunse sub veșminte, și mai în jos este reprezentat un bătrân în pielea goală, culcat, privind înapoi cu teamă, spre Hristos, care ține un potir din care toarnă apă (probabil o reprezentare antropomorfă a râului Iordan).

O altă reprezentare foarte cunoscută este cea din icoana Deisis, unde el și Maica Domnului sunt zugrăviți de o parte și de alta a lui Hristos – Dreptul Judecător (aceasta se așază adesea în centrul registrului al treilea al iconostasului – cel cu reprezentările apostolilor).

În biserici, el se poate picta, după cum arată Dionisie, „în naos, spre apus, sus pe arc sau în pronaos, pe una dintre bolți, ori pe tâmplă în stânga icoanei împărătești a lui Hristos, dacă tâmpla e largă”.

(Wikipedia)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Boboteaza/Epifania

Epifania

Epifania sau Teofania (din grecescul theophania, însemnând “apariția / arătarea lui Dumnezeu”) este unul dintre Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorit pe 6 ianuarie. Este praznicul care dezvăluie Sfânta Treime lumii, prin Botezul Domnului (Matei 3,13-17; Marcu 1, 9-11; Luca 3,21-22). Este cunoscut în popor și cu numele de Bobotează.

Botezul lui Hristos
În această zi se prăznuiește botezarea Domnului Iisus Hristos de către Sfântul Ioan Botezătorul în râul Iordan și începutul propovăduirii timpurii a lui Hristos. Praznicul Epifaniei marchează sfârșitul sărbătoririi Crăciunului, care începe de la 25 decembrie și se încheie pe 6 ianuarie. În cadrul slujbei acestei sărbători, în această zi se face slujba de sfințire a Aghiasmei Mari, care este folosită de preoți pentru a binecuvânta casele credincioșilor.

Sărbătoarea se numește a Teofaniei deoarece la botezul lui Hristos Sfânta Treime a apărut lumii pentru prima data – glasul Tatălui se face auzit din ceruri, Fiul este întrupat și stă în râul Iordan, iar Sfântul Duh se pogoară asupra Lui în chip de porumbel.

Epifania
Această sărbătoare mai este uneori numită și Epifania. Unii consideră că acest nume ar fi preluat din vocabularul catolic, făcând referire mai degrabă la sărbătoarea catolică din aceeași zi care comemorează venirea magilor la Pruncul Iisus. Totuși, termenul de „Epifanie” apare și în cadrul slujbelor ortodoxe.

Inițial exista un singur praznic creștin la care se sărbătorea arătarea lui Dumnezeu lumii, în forma umană a lui Iisus din Nazaret. Acesta includea sărbătoarea Nașterii Domnului, Închinarea Magilor și toate evenimentele din copilăria lui Hristos, cum ar fi Tăierea împrejur a Domnului și Întâmpinarea Domnului, împreună cu botezul Lui în Iordan de către Ioan. Fără îndoială că această sărbătoare, la fel ca și Paștile și Cincizecimea, a fost înțeleasă ca o împlinire a unei sărbători evreiești precedente, în acest caz Sărbătoarea Luminilor.

Sărbătorirea
Slujba Botezului Domnului este organizată în același fel cu aceea a Nașterii. Istoric vorbind, slujba Crăciunului a fost stabilită mai târziu.

Se citesc Ceasurile și se face Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare; în ajunul sărbătorii se face slujba Vecerniei. Privegherea este alcătuită din Miezonoptică și Utrenie.

Liturghia începe cu psalmi de slavă și laudă, în locul celor trei Antifoane obișnuite. Versetul botezului de la Galateni 3,27 înlocuiește din nou Trisaghionul.

Câți în Hristos v-ați botezat,
în Hristos v-ați și-mbrăcat
Aliluia!
Evanghelia citită la toate aceste slujbe vorbește despre Botezul Domnului în râul Iordan. Apostolul care se citește la Sfânta Liturghie vorbește despre consecințele arătării Domnului ca Epifanie.

Deoarece principalul eveniment al sărbătorii este sfințirea mare a apei, ea urmează Sfintei Liturghii a ajunului și Sfintei Liturghii din ziua praznicului. Totuși, în cele mai multe parohii, aceasta se face doar atunci când sunt prezenți cea mai mare parte a credincioșilor. Sfințirea atestă faptul că omenirea și întreaga Creație au fost făcute pentru a se umple de prezența sfințitoare a lui Dumnezeu.

Ajunul praznicului este zi de ajunare, chiar post negru, în orice zi ar cădea.

Tradiții de Bobotează
Conform unei vechi tradiții, în ziua Bobotezei, după Sfânta Liturghie, episcopul sau preotul (în sate) face slujba de sfințire a apei pe malul celui mai mare râu sau fluviu din acel loc. După sfințirea apei, episcopul sau preotul aruncă în apa râului o cruce mare (în secolele trecute aceasta era uneori dintr-un metal prețios). Un număr de bărbați mai destoinici pornesc apoi să recupereze crucea, căutând-o în apele înghețate. Primul care o găsește primește binecuvântarea preotului sau a episcopului. În vechime, cel care găsea primul crucea și o aducea la mal primea și daruri de la domnitorul țării și era ținut la mare cinste de către ceilalți. Tradiția s-a păstrat până în ziua de astăzi.

Imnografie
Tropar, Glasul 1:

În Iordan botezându-Te Tu, Doamne,
închinarea Treimii s-a arătat;
că glasul Părintelui a mărturisit Ție,
Fiu iubit pe Tine numindu-Te,
și Duhul în chip de porumbel a adeverit
întărirea cuvântului.
Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule,
și lumea ai luminat, slavă Ție!
Condac, Glasul al 4-lea:

Arătatu-Te-ai astăzi lumii
și lumina Ta, Doamne, s-a însemnat peste noi,
care cu cunoștință Te lăudăm.
Venit-ai și Te-ai arătat,
Lumina cea neapropiată.

(Wikipedia)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

BUCURAȚI-VĂ! S-A TERMINAT 2020

biserica457

 

Dragii mei,

Se termina un an în care dupa cca 30 de ani după perioada comunistă, am fost din nou încercați.
Anul 2020 a fost anul încercarii PALIDE a credinței noastre.
Prin comparație cu sfinții închisorilor si cu creștinii practicanți de atunci AM FOST PENIBILI. Ca să fiu îngaduitor.
NU AM CREZUT NICIODATĂ Că DRACU VA PUTEA SĂ NE TAIE PUNȚILE ÎNTRE NOI ATÂT DE SIMPLU.
Vai de credința noastra!
Am văzut ierarhi mascați făcând pe ei de frică în fața autoritatilor si lăsând turma în ceață. Cu câteva laudabile excepții.
Am văzut preoți slujind cu manusi chirurgicale.
Am văzut teologi susținând ca HRISTOS EUHARISTIC este contagios. ANATEMAAAA!!!
Am vazut “creștini” cărora le-a fost și le este frică să se împărtășească de teama bolii. Dacă nu credețu că înn Potir este TRUPUL SI SÂNGELE LUI HRISTOS apucați-vă de yoga sau de Reiky, fraților!
Văd creștini convinși că aproapele lor este cel prin care vine moartea.
Am văzut în continuare Bisericile nevizitate chiar și după ce s-a dat drumul oficial. Toți și-au văzut de “treburi” dupa ce urlau că vor slujbe la biserică.
Am văzut cât de ușor au făcut cu noi ce au vrut niște CETĂȚENI  ROMÂNI ca ARAFAT, WERNER, LUDOVIC și alții asemenea.
Și la finalul anului am văzut cum lumea a votat niște SATANIȘTI NEOMARXIȘTI care nu vor să jure pe Biblie. Asta dupa ce aceștia și-au bătut tot anul joc de Biserică.
Păi ce să zic?
Credeți că am făcut voia Domnului? Mai avem noi obrazul să-i cerem Lui Dumnezeu să faca voia noastră când vom avea nevoie?

Pentru unii a fost un bun prilej de a mărturisi, de a se ruga mai profund, de a dobândi HAR. Ferice de aceștia!
Aceștia au înțeles că fară sacrificiu, mărturisire, curaj și încredere în Hristos suntem niște impostori duhovnicești.
Este IMPOSIBIL să sporim duhovnicește în condiții de confort!
Creștem intelectual sau moral, dar nu dobândim Har.
Ne-a dat Hristos ocazia să dobândim mult Har anul ăsta. Practic ne-a dat mură în gură și n-am văzut.

Dar nu vă faceți griji! O să vină din ce în ce mai multe ocazii. Trecem la nivelul superior!
Urmează 2021 – anul vaccinarii!

Hristoase, Dumnezeul nostru, luminează-ne și întarește-ne pentru ce o să vină asupra noastră!
Fă-ne Biserica Ta, fă-ne mădularele Tale!

(Cătălin Rusu)

mai mult
CreștinătatePromovate

Predica la Duminica dinaintea Botezului Domnului

Botez52

” Toata valea se va umple si tot muntele si orice deal se va pleca” (Luc. III, 5).

Cea mai buna pregatire pentru o sarbatoare bisericeasca este impacarea cu vrajmasii.

Nu este oare un lucru fara judecata, ca atunci, cand soseste o sarbatoare, sa se intrebuinteze asa de mare ingrijire, de a se scoate din lada mai dinainte haina cea mai frumoasa si a o tine gata cu cea mai mare acuratete, si a-si pune incaltaminte frumoasa, a aseza pe masa mancaruri scumpe, a aduce din toate partile tot felul de prisosinta, si a se impopotona si impodobi in tot chipul, dar a nesocoti cu totul sufletul, sufletul cel parasit, cel patat, cel salbaticit, cel flamand si necurat? Tu aduci aici in Biserica un trup impodobit, dar un suflet gol si uracios. Caci trupul il vede cel asemenea tie, robul cel asemenea tie, si de aceea putin intereseaza el, fie sub orice forma; dar pe sufletul tau il vede Dumnezeu, si desigur neingrijirea ta de dansul va fi aspru pedepsita.

Nu stiti voi, ca pe acest altar arde focul cel ceresc, adica Dumnezeu-omul este de fata? De aceea nu aduce cu tine aici paie, lemne, ogrinji si altele de asemenea, adica pacatele, pentru ca sufletul tau sa nu se aprinda de acel foc ceresc si sa se mistuiasca. Mai vartos adu cu tine pietre pretioase, aur si argint, adica fapte bune, pentru ca acestea aici inca mai mult sa se curate, si ca sa te poti intoarce de la altar cu castig mare si bogat. De este intru tine ceva pacatos, leapada si departeaza aceea din sufletul tau, inainte de a veni aici la altar. Daca cineva cu deosebire are un vrajmas, de care a fost greu jignit, sa lepede acum vrajmasia si sa domoleasca sufletul sau cel aprins de manie, care se framanta in clocotire, ca sa vina iarasi in linistea si pacea sa cea launtrica. Mai mult decat toate este aceasta de trebuinta, cand voiesti sa te apropii la Sfanta Cuminecatura. Caci prin Sfanta Cuminecatura vrei sa primesti la tine pe un imparat, iar cand un imparat voieste sa primeasca locuinta in sufletul tau, trebuie sa domneasca acolo mult repaus si liniste si o pace adanca.

Dar tu te impotrivesti si zici, ca ai fost prea jignit si de aceea nu poti sa-ti potolesti mania. Dar spune mie, voiesti oare sa te vatami pe tine insuti mai mult, decat toate. Orice ar face vrajmasul, nu poate sa te vatame asa de mult, pe cat te vatami tu insuti, cand nu voiesti a te impaca cu dansul, si asa nesocotesti porunca lui Dumnezeu. Vrajmasul te-a jignit; ei bine, dar spune mie, voiesti oare pentru aceea a jigni si tu pe Dumnezeu? A nu te impaca cu jignitorul, nu vrea sa zica a-l pedepsi pe acela, ci mai vartos vrea sa zica a jigni pe Dumnezeu, care a dat legea impacarii. Asadar nu te uita la acel asemenea tie rob, care te-a jignit, si nu socoti marimea jignirii, ci uita-te numai la Dumnezeu si la frica de Dumnezeu, si gandeste intru sineti, ca cu cat mai mare sila vei face sufletului tau, si cu cat sunt mai mari jignirile, care tu le ierti, cu atata mai mare va fi si rasplatirea ta la Dumnezeu, care cere acestea de la noi. Si precum tu acum, dupa ce a-i iertat, din partea ta primesti pe Dumnezeu in Sfanta Cina cu toata cinstea, tot asa si ei in ceea lume te va primi cu toata cinstea, si va rasplati ascultarea ta inmiit.

Multe dusmanii raman asa zicand vesnice, pentru ca nu s-au impacat de indata in ziua cea dintai. Pentru aceea nimeni sa nu urasca pe potrivnicul sau mai mult decat o zi, si sa se desfaca de mania sa inca inainte de sosirea noptii, adica ceea ce zice Apostolul: “Sa nu apuna soarele intru mania ta” (Efes. IV. 26), pentru ca nu in singuratatea noptii sa stranga si sa socoteasca toate la un loc, cate in manie s-au vorbit si s-au facut, ca nu cumva prin aceasta sfarsitul sa se faca inca mai rau si impacarea inca mai grea. Precum madularele trupului cele scrantite si miscate din pozitia lor cea dreapta, se intorc fara multa truda in locul ior cele de mai inainte, cand cineva indata le indreapta; iar daca ele raman in pozitia lor cea falsa un timp mai indelungat, cu foarte mare greutate se pot iarasi indrepta, si trebuie multa vreme pana ce ele iarasi se intaresc si se aseaza bine; tot asa se intampla cu noi si in privirea vrajmasiei.

Se face impacarea indata, ea se face usor, si se cere putina osteneala, pentru a se restatornici prietenia cea veche. Daca insa trece un timp mai indelungat, ura si mania ne orbesc cu totul; noua ni-i rusine a ne impaca, si avem trebuinta de altii, nu numai pentru ca sa ne invoiasca cu potrivnicul, dar si pentru ca, dupa ce impacarea s-a facut, sa tina impreuna un timp pe cei nou-impacati, pana ce se va restatornici increderea cea veche. Ce rusine este aceasta, o voi tacea cu totul; dar nu este oare foarte de osandit, ca noi sa avem nevoie de altii, ca sa ne poata iarasi impaca cu propriile noastre madulari, adica cu cei asemenea cu noi crestini?

Insa acest rau al neimpacarii nu provine numai de la intarzierea si amanarea impacarii, ci inca si de acolo, ca noi multe lucruri le socotim jignire, ceea ce in fapta nu este. Tot ce zice potrivnicul, noi le ascultam mai dinainte cu neincredere. Privirea, glasul, mersul, totul in el este banuit. Cum ne uitam la el, sufletul nostru se aprinde, si chiar cand nu-l vedem, totusi suntem fara chef; caci nu numai vederea jignitorului, ci si singura amintirea lui totdeauna ne face dureri. Inca si cand un al treilea numeste numai numele lui, indata noi incepem a ne tangui asupra lui, traim de-a pururea in tristete si in posomorare, prin aceea cu mult mai mult ne vatamam noi insine, decat vrajmasul, si hranim un razboi pururea in sufletul nostru.

Stiind noi toate acestea, iubitilor, sa avem cea mai mare grija, ca sa nu traim cu nimeni in dusmanie. Iar daca cu toate acestea se iveste vreo dusmanie, sa ne impacam in aceeasi zi. Daca dusmania trece la a doua, la a treia zi, poate apoi lesne sa ajunga la a patra, la a cincea zi; si se formeaza un intreg sir de zile de vrajmasie. Caci cu cat mai indelung amanam noi impacarea, cu atata ne vine ea mai grea. Dar poate tu vei zice: “mi-i rusine a ma apropia de jignitorul meu si a-i da mana.” insa, vezi, aceasta nu este rusine, mai vartos tocmai aceasta iti aduce lauda, slava, cinste, folos si castig inmiit. Insusi vrajmasul tau te va lauda, si toti cei ce vor vedea aceasta te vor proslavi. Si chiar daca oamenii te-ar prihani, totusi Dumnezeu desigur te va incununa pentru aceasta. Iar daca tu vei astepta, pana ce mai intai jignitorul tau va veni la tine si te va ruga de iertare, atunci iertarea iti va aduce tie cu mult mai putin folos si binecuvantare. Atunci izbanda cea mai mare o ia de la tine acela, care iese inaintea ta, si atrage binecuvantarea la dansul. Dimpotriva, daca tu iesi inainte, tu nu esti cel biruit, mai vartos tu ai biruit mania, ai stapanit patima, ai aratat multa intelepciune, ai ascultat pe Dumnezeu, ti-ai facut tie insuti de acum viata mai placuta, te-ai slobozit de grija si de neliniste.

Si nu numai pentru Dumnezeu, ci si pentru oameni, este primejdios a avea cineva multi vrajmasi. Ce zic eu: multi? A avea numai un singur vrajmas este foarte primejdios, precum pe de alta parte este foarte folositor si avantajos, de a numara multi prieteni. Veniturile cele mari, zidurile, santurile si armele de tot felul nu ne apara cu atata siguranta, ca prietenia cea credincioasa. Ea este zidul cel adevarat, siguranta cea adevarata, bogatia cea adevarata. Ea ne face placuta viata cea de acum si ne intocmeste fericirea cea viitoare.

Sa cumpanim acestea, si sa nu uitam, ce folos mare aduce impacarea. Si sa intrebuintam toata osardia, ca sa ne impacam cu vrajmasii, ce ii avem acum, pe viitor sa ne ferim de toate vrajmasiile, sa intarim si sa imputernicim dragostea catre prietenii nostri. Dragostea este inceputul si sfarsitul tuturor faptelor celor bune. De aceea totdeauna sa fim cu dragoste, si asa sa mostenim imparatia cerului, prin harul si prin iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos, caruia se cuvine cinstea si slava in vecii vecilor! Amin.

Sfantul Ioan Gura de Aur

(crestinortodox.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Acatistul Sfântului Ierarh Vasile cel Mare

sfantul-vasile-cel-mare

Troparul Sfântului Vasile cel Mare, glasul 1

În tot pământul a ieşit vestirea ta, că acela a primit cuvântul tău, prin care cu dumnezeiască cuviinţă ai învăţat, firea celor ce sunt ai arătat, obiceiurile oamenilor le-ai împodobit, împărătească preoţie. Părinte cuvioase, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul 1

Pe tine, trâmbiţa cea cu dumnezeiască glăsuire şi cereasca albină, care din florile învăţăturilor ai adunat mierea cea făcătoare de viaţă a dogmelor Treimii şi o ai lăsat Bisericii lui Hristos bogăţie neîmpuţinată, din care gustăm noi toţi, cu dulce cântare te lăudăm, cântând ţie: Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Icosul 1

Cel ce prin curăţia minţii tale cea asemenea cu îngerii te-ai ridicat la dumnezeieştile înălţimi şi, străbătând printre cetele heruvimilor, ai descoperit dogmele Treimii, pe care le-ai lăsat Bisericii comoară nejefuită, Sfinte Vasile, primeşte de la noi nevrednicii laudele acestea:
Bucură-te, lauda cea strălucită a arhiereilor;
Bucură-te, dumnezeiescule învăţător al dogmelor;
Bucură-te, următorul apostolilor cel credincios;
Bucură-te, stâlpul Bisericii cel prealuminos;
Bucură-te, al Treimii apărătorule;
Bucură-te, de cele cereşti arătătorule;
Bucură-te, ocârmuitorul corăbiei celei duhovniceşti;
Bucură-te, îndreptătorul vredniciei arhiereşti;
Bucură-te, luminătorul ceresc al preoţiei;
Bucură-te, povăţuitorul preaînţelept al pustniciei;
Bucură-te, deşteptatorul păcătoşilor către pocăinţă;
Bucură-te, mângâietorul celor ce adorm întru dreapta credinţă;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 2

Al Păstorului păstorilor de aproape slugă făcându-te, Sfinte Vasile, ai îmbogăţit Biserica cu înţeleptele tale învăţături; pentru care cântam lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 2

Ai fost, preasfinte părinte, totdeauna la înălţimile vredniciei arhiereşti şi întru adâncul smereniei; pentru care noi minunându-ne cântăm ţie:
Bucură-te, cel ce te veseleşti în Biserica biruitoare;
Bucură-te, cel ce de la Împăratul Hristos primeşti binecuvântare;
Bucură-te, turn preaînalt al privirilor cereşti;
Bucură-te, înţelepte tâlcuitor al celor teologiceşti;
Bucură-te, magistrul ştiinţelor frumoase;
Bucură-te, că ţi-ai ales pe cele nemincinoase;
Bucură-te, cu serafimii liturghisitorule;
Bucură-te, cu heruvimii de Dumnezeu văzătorule;
Bucură-te, prietenul apostolilor;
Bucură-te, întâistătătorul arhiereilor;
Bucură-te, cu mucenicii împreună-şezătorule;
Bucură-te, cu proorocii bine-vorbitorule;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 3

Pusu-te-a pe tine, Sfinte Vasile, Dumnezeu-Cuvântul, tărie bună Bisericii Sale, cel ce cu tunetul cuvintelor tale amuţeşti gurile ereticilor; iar noi credincioşii, bucurându-ne, cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 3

Împotrivindu-te, părinte, lui Iulian prea păgânul împărat şi mărturisind Dumnezeirea lui Hristos, ai ruşinat păgânatatea lui, făcându-te mucenic de bunăvoie; pentru care auzi de la noi:
Bucură-te, sabie ascuţită cu focul Duhului;
Bucură-te, mărturisitor fără de frică al adevărului;
Bucură-te, propovăduire puternică a Treimii;
Bucură-te, luptător tare împotriva nedumnezeirii;
Bucură-te, predicator mare al Dumnezeirii;
Bucură-te, gură adânc-grăitoare a Treimii;
Bucură-te, către Sfânta Treime al credincioşilor mijlocitor;
Bucură-te, al Bisericii a toată lumea luminător;
Bucură-te, că pe cei zgârciţi, spre îndurare i-ai plecat;
Bucură-te, cel ce pe popor de foame l-ai scăpat;
Bucură-te, al iubirii de argint săgetătorule;
Bucură-te, la milostenie îndemnătorule;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 4

Văzut-ai, mare ierarhe Vasile, pe Născătoarea de Dumnezeu înconjurată de cetele îngereşti şi poruncind mucenicului Mercurie să nimicească pe păgânul Iulian, vrăjmasul Fiului său; iar după ce te-ai încredinţat că ai fost ascultat, îndată ai cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 4

Pe Valent cel orbit cu eresul lui Arie, care tulbura Biserica lui Hristos, cu multă bărbăţie l-ai mustrat, preaînţelepte părinte; pentru care te lăudăm pe tine, zicând:
Bucură-te, ochiul Bisericii cel pătrunzător;
Bucură-te, de pleava clevetirilor vânturător;
Bucură-te, al viei lui Hristos înţelept lucrătorule;
Bucură-te, al tainelor mare învăţătorule;
Bucură-te, munte aspru al pocăinţei;
Bucură-te, cetate nejefuită a credinţei;
Bucură-te, privighetoarea Bisericii cea cu dulce glăsuire;
Bucură-te, vulturul teologiei, cel cu înaltă suire;
Bucură-te, al preoţiei povăţuitorule;
Bucură-te, al dascălilor învăţătorule;
Bucură-te, mare învăţător al fecioriei;
Bucură-te, grădina cea împodobită a curăţiei;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 5

Venit-a la tine, Sfinte Ierarhe Vasile, femeia ce fusese nedreptăţită de eparhul cetăţii, cerând de la tine a-i face mijlocire; iar tu, înfricoşându-l cu judecata lui Dumnezeu , l-ai plecat a-i face dreptate; de care ea, bucurându-se, ţi-a adus mulţumire, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 5

Următor făcându-te Mântuitorului, preaînţelepte părinte, te-ai arătat mare apărător celor nedreptăţiţi; pentru care zicem:
Bucură-te, apărătorul văduvelor;
Bucură-te, părintele săracilor;
Bucură-te, sprijinitorul celor nedreptăţiti;
Bucură-te, bogăţia celor lipsiţi;
Bucură-te, cel ce pe împăraţii cei fără de lege i-ai mustrat;
Bucură-te, ca pe eparhul spre milă l-ai plecat;
Bucură-te, cel ce cununa mucenicească ai dorit;
Bucură-te, că mărturisitor a fi te-ai învrednicit;
Bucură-te, cel ce bogăţie pierzătoare n-ai adunat;
Bucură-te, ca întru sărăcie lui Hristos ai urmat;
Bucură-te, asemenea lui Ilie râvnitor;
Bucură-te, ca Isaia mare glăsuitor;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 6

Primit-ai, mare arhipăstorule Vasile, putere de la Dumnezeu asupra diavolului, încât l-ai silit a trimite prin văzduh zapisul tânărului prin care se vânduse; de care minune spăimântându-ne, cântăm lui Dumnezeu, Celui ce te-a preamărit pe tine, cântare: Aliluia!

Icosul 6

Se îngrozesc mulţimile diavolilor numai auzind de numirea ta, părinte al părinţilor Vasile; iar noi credincioşii cântând, aducem ţie laudele acestea:
Bucură-te, fulger care arzi pe duhurile satanei celei spurcate;
Bucură-te, tunetul care risipeşti sfaturile cele necurate;
Bucură-te, cel ce cu armele duhului te-ai îmbrăcat;
Bucură-te, ca prin acelea pe puterile cele potrivnice le-ai sfărâmat;
Bucură-te, cel ce pe fiul împăratului l-ai vindecat;
Bucură-te, că pe mulţi din adâncul păcatului ai ridicat;
Bucură-te, că pe cel lepros l-ai tămăduit;
Bucură-te, că pe cei cu fapte bune prin Duhul i-ai cunoscut;
Bucură-te, îngerul cel pământesc;
Bucură-te, omul cel ceresc;
Bucură-te, sare tainică a învăţăturii;
Bucură-te, luminat povăţuitor al mântuirii;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 7

Descoperindu-i Dumnezeu viaţa ta cea plină de sfinţenie, părinte Vasile, cuviosul Efrem în pustie vedea un stâlp de foc care se înălţa la cer şi a auzit glas zicând: “În acest fel este Vasile”. De care minunându-se, a cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 7

Avut-ai, preasfinte părinte, inima ta din pruncie locaş curat Sfântului Duh, prin care te-ai făcut mare între aleşii lui Dumnezeu; pentru care cântăm ţie:
Bucură-te, sfeşnicul luminii celei neînserate;
Bucură-te, fântâna scripturilor celor de Dumnezeu insuflate;
Bucură-te, porumbul Domnului cel cu aripi aurite;
Bucură-te, al teologului Grigorie prietene iubite;
Bucură-te, cu Gură de Aur întru Dumnezeu unire;
Bucură-te, cu amândoi a lor pecetluire;
Bucură-te, muză de credinţă învăţătoare;
Bucură-te, înţelepciunea Bisericii trebuitoare;
Bucură-te, că de înţelepciunea ta s-au mirat împăraţii;
Bucură-te, că de frumoasa ta grăire au amuţit ereticii;
Bucură-te, râu de apele vieţii revărsător;
Bucură-te, crin de mireasma împodobitor;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 8

Precum când erai în viaţa aceasta aduceai jertfa cea fără de sânge pentru păcatele poporului, aşa acum, prealăudate ierarhe, stând lângă scaunul Dumnezeirii, înalţă ca o jertfă rugăciunile tale cele bine-primite pentru noi, care te lăudăm pe tine cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 8

Stâlp luminător ai fost pe pământ Bisericii lui Hristos, Vasile, şi îndrăzneala ta către Hristos o ai dovedit şi după moarte; pentru care auzi-ne pe noi care zicem ţie:
Bucură-te, cu numele împărăţiei numite;
Bucură-te, al Bisericii mare părinte;
Bucură-te, diamantul credinţei cel nezdrobit;
Bucură-te, apăratorul dogmelor cel nebiruit;
Bucură-te, oglinda descoperirilor celor dumnezeieşti;
Bucură-te, paharul tainelor celor cereşti;
Bucură-te, cerb la izvorul nemuririi alergător;
Bucură-te, celor credincioşi către aceea povăţuitor;
Bucură-te, crinul arhiereilor cel cu dumnezeiască mirosire;
Bucură-te, făclia cuvântătorilor de Dumnezeu cea cu cerească strălucire;
Bucură-te, seceră apostolească, de neghinele eresurilor tăietoare;
Bucură-te, roua cerească de arşiţa păcatelor răcoritoare;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 9

Zis-ai, preaînţelepte părinte, că “filozofia cea adevărată este gândirea la moarte”. Dă-ne deci nouă cu rugăciunile tale cele bine-primite la Dumnezeu să trecem fără primejdie prin porţile morţii şi, ajungând la viaţa cea fericită, să cântăm împreună cu tine lui Dumnezeu cântare: Aliluia!

Icosul 9

Împodobit-ai, preaminunate, scaunul arhieriei cu înţelepciunea ta preaînaltă şi cu dumnezeiasca sfinţenie; pentru care aducem ţie laudele acestea:
Bucură-te, ostaşul cel ager al armelor celor duhovniceşti;
Bucură-te, slujitorule cu puterile cele cereşti;
Bucură-te, cel ce întru împodobirea Bisericii pe mulţi ai întrecut;
Bucură-te, că vestirea ta la margini a străbătut;
Bucură-te, cel ce în norul privirilor ai intrat;
Bucură-te, că teologului Ioan ai urmat;
Bucură-te, piatra cea scumpă a arhieriei;
Bucură-te, podoaba cea luminoasă a preoţiei;
Bucură-te, noule David de la turmele pustnicilor chemat;
Bucură-te, că prin uşa oilor în staul ai intrat;
Bucură-te, cel ce turma la verdeaţa Scripturilor o ai păscut;
Bucură-te, că a pastoriei icoană vie te-ai văzut;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 10

Venit-a la tine, părinte, femeia cea păcătoasă şi dându-ţi hârtia cea pecetluită în care erau scrise păcatele sale, pe care se ruşina a le mărturisi, tu degrab, alergând la rugăciune către Dumnezeu, ai facut prin minune a se şterge păcatele ei. Pentru aceea noi, minunându-ne de îndrăzneala ta cea mare către Dumnezeu, cântăm: Aliluia!

Icosul 10

Te-ai arătat lui Hristos, prealuminate părinte, zid nebiruit ridicat prin înţelepciunea Lui la înălţime; pentru care cu laude ca şi cu nişte flori te încununează pe tine, zicând:
Bucură-te, vioara Duhului cea dulce răsunătoare;
Bucură-te, albina raiului cea de viaţă adunătoare;
Bucură-te, muza de cele cereşti cântătoare;
Bucură-te, grădina Scripturilor cea veselitoare;
Bucură-te, al doilea Moise care marea eresurilor despărţeşti;
Bucură-te, că a trece prin aceasta pe noul Israel îl povăţuieşti;
Bucură-te, stâlpul credinţei cel de viaţă purtător;
Bucură-te, fagure de miere din izvorul cel începător;
Bucură-te, hrănitorul celor săraci de cunoştinţă;
Bucură-te, ajutătorul grabnic celor ce te cheamă cu credinţă;
Bucură-te, cel întâi în treimea arhiereilor;
Bucură-te, că împodobeşti ceata păstorilor;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 11

Avut-ai Sfinte Părinte Vasile, semn minunat văzut de venirea Sfântului Duh, în sfinţirea dumnezeieştilor Taine. Pentru aceasta, înfruntând neluarea aminte a diaconului, ai făcut a se despărţi prin perdele altarul de adunarea credincioşilor; de care minunându-ne cântăm lui Dumnezeu Celui minunat întru sfinţii Săi: Aliluia!

Icosul 11

Minune mare s-a văzut la trecerea ta din viaţa aceasta, bine-plăcutule al lui Dumnezeu Vasile, căci sculându-te de pe patul morţii, ai botezat pe evreul Ioasaf cu toată casa lui; pentru care te lăudăm, zicând:
Bucură-te, că după a ta cerere, Dumnezeu a primit a-ţi prelungi viaţa;
Bucură-te, că ţi s-a încredinţat ca evreul să dobândească credinţa;
Bucură-te, cel ce comoara cea din Evanghelie ai aflat;
Bucură-te, că pe aceasta prin ostenelile arhieresti o ai scăpat;
Bucură-te, cerbul cel sprinten al munţilor cereşti;
Bucură-te, înger iubit al puterilor îngereşti;
Bucură-te, cela ce haina cea de nuntă prin înfrânare ţi-ai împodobit;
Bucură-te, că vezi pe Acela pe care L-ai dorit;
Bucură-te, că acum auzi cântările ce nu se pot grăi cu limbi omeneşti;
Bucură-te, că acum te desfătezi în cântări dumnezeieşti;
Bucură-te, spic ceresc cel cu însutită rodire;
Bucură-te, cel ce însetezi de a noastră mântuire;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 12

Prealuminate ierarhe Vasile, caută cu milostivire din înălţimea munţilor cereşti spre noi care luptăm cu multe necazuri în marea acestei vieţi şi, primind micile noastre laude, dă-ne ajutor cu rugăciunile tale, ca, mântuindu-ne, să ne învrednicim a cânta împreună cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 12

Arătându-ţi-Se Însuşi Mântuitorul cu Sfinţii Apostoli, vrednicule de laude părinte, te-a învăţat lucrarea dumnezeieştii Liturghii, pe care o ai lăsat Bisericii podoabă de mare cuviinţă; pentru care, cu smerenie lăudându-te, zicem ţie:
Bucură-te, al altarului diamant nepreţuit;
Bucură-te, al păstorului fluier aurit;
Bucură-te, cunoscătorul dogmelor şi al canoanelor;
Bucură-te, luminătorul păstorilor şi al soboarelor;
Bucură-te, smirna cea cu dumnezeiscă mireasmă a Liturghiei;
Bucură-te, vrednicia cea îngerească a preoţiei;
Bucură-te, a Bisericii făclie luminătoare;
Bucură-te, a celor leneşi trimbiţă deşteptătoare;
Bucură-te, ca Pavel Bisericii luminător;
Bucură-te, ca Petru de ceresca împărăţie descuietor;
Bucură-te, gura Cuvântului din cer tunătoare;
Bucură-te, văpaia Duhului de eretici mistuitoare;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 13

O, preaminunate părinte al părinţilor, Sfinte Ierarhe Vasile, primind puţina noastră cântare, precum Mântuitorul banii văduvei, soleşte pentru noi trecere fără primejdii în ceasul morţii, ca învrednicindu-ne a intra în cămara dumnezeieştii împărăţii, să cântăm cu tine împreună cântare lui Dumnezeu: Aliluia! (acest condac se zice de trei ori)

Icosul 1

Cel ce prin curăţia minţii tale cea asemenea cu îngerii te-ai ridicat la dumnezeieştile înălţimi şi, străbătând printre cetele heruvimilor, ai descoperit dogmele Treimii, pe care le-ai lăsat Bisericii comoară nejefuită, Sfinte Vasile, primeşte de la noi nevrednicii laudele acestea:
Bucură-te, lauda cea strălucită a arhiereilor;
Bucură-te, dumnezeiescule învăţător al dogmelor;
Bucură-te, următorul apostolilor cel credincios;
Bucură-te, stâlpul Bisericii cel prealuminos;
Bucură-te, al Treimii apărătorule;
Bucură-te, de cele cereşti arătătorule;
Bucură-te, ocârmuitorul corăbiei celei duhovniceşti;
Bucură-te, îndreptătorul vredniciei arhiereşti;
Bucură-te, luminătorul ceresc al preoţiei;
Bucură-te, povăţuitorul preaînţelept al pustniciei;
Bucură-te, deşteptatorul păcătoşilor către pocăinţă;
Bucură-te, mângâietorul celor ce adorm întru dreapta credinţă;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 1

Pe tine, trâmbiţa cea cu dumnezeiască glăsuire şi cereasca albină, care din florile învăţăturilor ai adunat mierea cea făcătoare de viaţă a dogmelor Treimii şi o ai lăsat Bisericii lui Hristos bogăţie neîmpuţinată, din care gustăm noi toţi, cu dulce cântare te lăudăm, cântând ţie: Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

(doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

O exaltată… de Crăciun

sate1

Oh, Doamne, că nu-mi mai pot ține-n piept pârdalnicul de dor!

Sfârâie sau arde mocnit, el e cenușa anilor trecuți suflată iar și iar ..! Îl sublimez în tot ce-mi cade-n mână sau la îndemână. Sădit sub încropeala de grădină din scurta vară de aici, pământ străin cu semințe românești. Pentru bunici, și-apoi pentru părinți pun roșiile astea, să le sărez toamna-n brânză și să-mi zic în barbă: viezure, barză, varză!


Bine, mă mai apucă primăvara mărțișoare naiv inventate pentru doamnele-prietene.
Ce să mai spun, m-au fript și mâinile de dor pân-am început anu’ ăsta păcătos să fac – io, da, io!!! – sarmale.
De mușcate, nu mai zic. Le păstrez ca nebuna și iarna, le-aduc în casă. Normal, ele cred minciuna și-nfloresc întruna. De fapt, Mamamare sigur le ‘grijește cu nodurile degetelor mele, încep a semăna cu dânsa.
Am deja oale și ulcele, încet-încet mă ascund în ele, doar nu degeaba una e luată direct din gardul Maicăi (cealaltă dragă dusă bunică).
Bun, și când n-oi mai avea de ales, sigur am să arunc în focul ăsta al dorului lingurile din lemn, una câte una. Asta, dacă nu le împart între timp fetelor-românce de pe aici.
Nu știu ce să mă mai fac!
Totul, totul arde-n piele, venele-mi urcă sângele-n obraji, vin nu beau și tot mă-mbăt; umblu “creanga” cu dorul ars până miroase a lemne-scrum ca-n Dedrad, Vlădești sau Tomșani. A sobă-ncinsă, cu mămăligă rece și carne-n untură, la borcan. Și iar ajung la Mamamare și la Tatamare, să mă dau cu sania din vârful dealului spre ulița din josul satului. Of, măcar mă răcoresc puțin!
Alunec din nou direct în mijlocul limbilor de foc din soba albă de atâta var. De data asta, evadez si-o văd pe Maica prin geamul mic și înghețat. Are treabă dis-de-dimineață să le pregătească nepoatelor laptele cald.
Știu că pe la amiaz’ voi urca pe furiș în dărăpănatul dar bogatul pod al grajdului, să mai descopăr minunate povești de citit prin caietele, cărțile unchilor și mătușilor.
Da’ brusc mă-ntorc pe partea cealaltă și iar mi-e prea cald, prea dor. Nu-mi mai ajung amintirile, țigara care sunt a ars aproape de final, mucul care sunt vrea și nu știe ce vrea, că d-aia e muc 😀
Of, cred că de la sarmale mi se-ntâmplă. Mi-am fiert în varza lor murată și bruma de minte.

E iar Ajun, din nou Crăciun și io vă-ncurc cu vorbe aiurite.
Dați-mi o idee, vă rog, cum să fac să sting odată flăcările astea patetice?

Ps//între timp, afară s-a luat la întrecere cu înăuntru, cam așa:
– sarmalele, din crude, mări, se fierbeau, trei ore tot bolboroseau
– pe geam, din ploaie verde, deci și ea cruduță, mări, zăpadă se făcea, și ne tot ningea, tot în vreo trei ore ne albea

Ilustrație muzicală (mai ales refrenul):

Poze și text: o exaltată

Merry Christmas Eve everyone❣️🎄
Until I’ll be able to fully express myself in English, please accept my pictures and my good thoughts to you 😊

(Amorena Minculescu)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Constantin Galeriu: Profilul preotului care a oficiat primul parastas pentru eroii din ‘89

PrGaleriu2

Vorbea despre jertfă și înțelegea perfect suferința, dar mai mult decât atât, o justifica în logica iubirii.

„Voi aţi descoperit libertatea în moarte, dar nu în moartea ca moarte, ci în moartea ca jertfă”, scria părintele Galeriu într-o scrisoare-testament vorbind despre jertfa tinerilor care au strigat în ’89 „Vom muri și vom fi liberi”.

Aşa a fost la început: Jertfa, nu moartea! Creaţia e întemeiată pe jertfă. În jertfa voastră a rodit reînvierea neamului. Voi aşa aţi trăit moartea, ca jertfă; trăind-o aşa, moartea murise în voi mai înainte; murise frica, murise sclavia totalitară, murise josnicia materialistă, murise ateismul, murise tot ce omoară viaţa în duhul ei divin, nemuritor.

Jertfa nu e moarte. Jertfa este DA, afirmaţie originară, început de existenţă; moartea este NU, este negaţie, este sfârșit de existenţă. Cauza jertfei este iubirea, este Dumnezeu; cauza morţii este păcatul, este demonul.

A fost pe front în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a cunoscut închisoarea și munca silnică la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a fost bătut și jefuit de Securitate, iar evenimentele din decembrie ’89 l-au găsit în stradă alături de oamenii pe care-i iubea atât de mult.

El este primul preot care s-a rugat atunci pentru victimele căzute în Piața Universității: Părintele Constantin Galeriu – a cărui personalitate rămâne adânc întipărită în memoria Bisericii şi a ţării, ca părinte de familie, ca preot de parohie şi ca profesor de înaltă conştiinţă pedagogică şi misionară, cum a spus Patriarhul Daniel.

La aproape 30 de ani de la evenimentele care au dus la căderea comunismului, propunem un scurt profil biografic al preotului care a oficiat primul parastas pentru eroii din ’89:


Părintele Galeriu s-a născut în data de 21 noiembrie 1918 în satul Răcătău-Răzeși din județul Bacău.

După încheierea studiilor teologice a fost numit preot în județul Prahova, iar din 1974 a devenit slujitor la Biserica „Sfântul Silvestru” din București.

Împreună cu preoteasa Argentina, Părintele Galeriu a crescut şi educat patru copii, într-o perioadă dificilă. După instalarea dictaturii comuniste, a fost permanent urmărit şi supravegheat de autorităţi, fiind chiar întemniţat pentru o vreme.

Familia

A cunoscut-o pe Argentina, o fată orfană de 18 ani, în timp ce era cântăreț la Biserica Zlătari. Părintele era student și avea 25 de ani.

Întâlnirea a fost una așezată, cum se făcea în acele vremuri, în casa unei familii apropiate de biserică. Argentina nici nu știa inițial motivul pentru care a fost chemată.

„Mi-a plăcut nespus că a vorbit foarte frumos despre cum vedea el viaţa şi slujirea bisericii alături de Dumnezeu, cum să-şi împlinească şi să-şi facă datoria un preot. Fiind tânăr, cu mult elan, cu sănătate deplină, cu dor de muncă, vorbea, te electrocuta, parcă nu mai aveai nimic în faţă decât chipul lui. La plecare, totuşi, s-au făcut prezentările, arătând scopul pentru care venisem, iar eu, când am auzit, am roşit până în vârful urechilor”, își amintea prezbitera Argentina în 2009.

„M-a întrebat dacă îmi place viaţa la ţară, întrucât era repartizat în comuna Poienarii Burchii, cătunul Podul Văleni, la un număr de 120 de familii”.

„Întrebarea cea mai grea la care nu am răspuns nimic a fost: «Domnişoară, dar de mine îţi place?». Ce puteam eu să răspund la o asemenea întrebare, văzându-l pentru prima dată, nici prea mult vorbind ca să-mi dau seama. Nu i-am dat răspuns, dar răspunsul meu a fost că am roşit, am tăcut şi am plecat capul ca un semn, din care s-a înţeles mai mult decât dacă aş fi vorbit”.

Prezbitera Argentina care a trecut la cele veșnice la începutul acestui an, își amintește că a stat patru ani la țară, „într-o casă a unui ţăran, cu prispă, fără de lumină, cu grindă în tavan”. A profesat ca învățătoare până a avut primii doi copii, pe Narcis şi Rodion.

„A fost frumos, nu mi s-a părut greu, măcar că războiul venise, era sărăcie, am trăit şi o perioadă de foamete. Dar, fiind un om al cărţii, s-a făcut cunoscut în comunele vecine care veneau la slujbele lui la Maslu, la Sfânta Liturghie, le plăcea cum vorbeşte”.

Părintele cu familia s-au mutat de patru ori în perioada în care slujea la Podu Văleni, apoi a fost transferat la oraș unde, spune preoteasa, „parcă era mai greu decât la ţară”, întrucât au urmat perioada de detenție, boli și multe alte provocări.

Amvonul şi Catedra

Din anul 1973 a activat pe rând ca asistent, lector și profesor la catedra de Catehetică-Omiletică a Institutului Teologic Universitar din București. Apoi a continuat ca profesor consultant și conducător de doctorat al Facultății de Teologie Ortodoxe din capitală până la finalul vieții.

„Părintele Galeriu nu a fost profesor în sensul comun, didacticist, ci educator, în toată puterea cuvântului”, mărturisește Pr. Vasile Gordon de la Facultatea de Teologie din București.

„Pe noi, foştii săi studenţi şi doctoranzi, ne-a scos dintr-o anumită stare, sufocată de rutina scolastică, şi ne-a crescut până la punctul în care noi înşine am fost receptivi şi râvnitori”, scrie același părinte în Ziarul Lumina.

Părintele Galeriu avea un talent strălucit de orator și uimea pe cei care aveau ocazia să-l vadă predicând.

Părintele Nicolae Bordașiu, slujitor al altarului de la Sfântul Silvestru, spunea despre Pr. Galeriu: „În viaţa mea am ascultat mulţi predicatori, dar nici unul nu avea o gestică atât de expresivă şi îţi dădeai seama câtă convingere exprima toată fiinţa lui”.

„Părintele vorbea cu toată fiinţa. La el nu vorbea numai gura şi nu elabora numai creierul, ci părintele vorbea şi cu ochii, şi cu barba, şi cu mâinile, şi cu întreg trupul. Îl vedeai la un moment dat când avea tetrapodul cu cărţile pe el, cu documentarea lui, sărind ca o zvârlugă şi vorbind puternic, gesticulând cu mâinile, accentuând ideile, încât toată lumea era uimită de felul cum vorbea”.

„Era atâta varietate în cuvântările părintelui încât în cadrul aceleiaşi predici care pornea de la o pericopă evanghelică te ştia purta fără să te obosească prin toate ramurile ştiinţelor care aveau oarecare tangenţă cu tema dezvoltată”.

Dascălul și predicatorul Constantin Galeriu avea o serie de ziceri care au rămas ca maxime între ucenicii săi și nu numai. Câteva dintre ele sunt amintite de părintele Vasile Gordon:

  • „Pot să renunţ, dar nu pot să refuz”
  • „Nimic întâmplător, totul proniator”
  • „Nu mă supăr decât pe propriile mele păcate”
  • (către tineri, viitori soţi:) „Feciorie până la Altar, fidelitate până la moarte”
  • „Binele face puţin zgomot, zgomotul puţin bine”
  • „Cu reteveiul se aruncă numai în pomul care face roade” ș.a.

Viața cetății

În acelaşi timp, părintele profesor a fost mereu prezent şi în viaţa cetăţii, tainic şi discret în vremea dictaturii, la vedere după evenimentele din decembrie 1989, astfel că „slujba de apostol şi-a făcut-o deplin”, cultivând un dialog permanent viu atât cu teologi, cât şi cu oameni de cultură laică, altfel spus, cu Biserica şi cu societatea, cu vârstnicii şi cu tinerii, nota Părintele Patriarh despre marele duhovnic.

A fost membru al „Uniunii Preoţilor Democraţi”, iar pe 1 septembrie 1945 și a justificat acest lucru prin manifestul „Misiunea noastră”.

Deşi la început ar părea condamnabil pentru adeziunea sa la gruparea preoţilor ce trebuia să susţină zisele formaţiuni democratice, prin manifestul său, Constantin Galeriu nu abdică în nici un fel de la crezul pastoral care trebuie să-l domine pe orice slujitor al altarului, scrie istoricul Adrian Nicolae Petcu în Ziarul Lumina. El caută puncte comune între manifestarea politică şi necesităţile societăţii de păstrare a principiilor morale în tiparul creştin.

Potrivit aceluiași istoric, Părintele Galeriu scria despre „dragostea între clasele sociale”; că „preotul trebuie să împace doctrinele de partid şi să le subtilizeze în spiritul evanghelic, ceea ce înseamnă politica lui Hristos”; că „Biserica trebuie să încreştineze partidul, să tempereze excesul şi pofta de violenţă”; că „preotul este factor de legătură între clase, între intelectuali, muncitori şi ţărani”, iar „intelectualii adevăraţi nu se mai lasă înşelaţi de eroarea materialistă”, fiind de datoria lor „să colaboreze cu preoţii la predicarea religiei morale” şi că sunt „nebuni cei ce încearcă să creeze o lume nouă prin nimicirea celei vechi”.

Astfel, în viziunea părintelui Galeriu, „prin puterea misiunii creştine socialismul materialist se va subtiliza, încreştina”, ceea ce înseamnă „falimentul materialismului”. Era un discurs curajos într-un context politic încă dezorientat după schimbarea de la 23 august 1944 şi presiunile crescânde venite dinspre factorul sovietic.

A fost prezent la demonstrațiile din 1989 și a oficiat primul parastas pentru cei ce au fost uciși la București. Apoi, în timpul manifestațiilor violente din iunie 1990, Părintele Galeriu a avut un alt moment de implicare socială care a rămas în istorie. S-a rugat împreună cu cei peste 50.000 de manifestanți din Piața Universității, rostind rugăciunea „Tatăl Nostru”.

Duhovnicia

Tot apropiații părintelui spun că el suferea tăcut și profund împreună cu toți cei care veneau la el, pentru toate necazurile lor.

„Dacă el vine la mine, este fiul meu!”, aceasta era atitudinea cu care îi primea pe toți.

„Suferea în tăcere”, evocă tot părintele Bordașiu. „Suferea cu cei săraci pentru că nu putea să aline atâta durere câtă vedea la cei necăjiţi, mai ales când mergea în vizite pastorale sau ajungeau la dânsul diferiţi sărmani”.

Nu mulți știu că a avut printre fiii săi duhovnicești persoane cu suferințe din cele mai grele, printre care persoane dependente de droguri.

„Suferea de nedescris când avea de lucru cu tinerii care se drogau. Încerca să-i convingă pe cei aduşi fie de părinţi, fie veniţi din proprie iniţiativă. Şi nu erau puţini cei care-l vizitau, ştiindu-l un mare duhovnic. Stătea uneori de vorbă ceasuri întregi cu câte un tânăr din acesta pierdut şi când constata că mesajul nu a avut ecou în sufletul lui, fiindcă cel aflat în faţa lui fie se revolta sau nu primea ceea ce i se oferea, atunci suferinţa părintelui era nemărginită. Dar nu dezarma niciodată. Relua cu acelaşi tânăr discuţia şi tot nu se descuraja”.

Părintele a trecut la cele veșnice în ziua de 10 august 2003 la București.

Cuvintele unui ucenic apropiat al Părintelui Galeriu, Arhiepiscopul Casian al Dunării de Jos, pot ține loc de concluzie a acestei încercări de profil:

„A rămas şi va rămâne model de preot adevărat, de profesor de Teologie cu chemare reală, de apostol şi de misionar şi de om al lui Dumnezeu cu adevărat filantrop, în cel mai frumos şi mai concret înţeles al faptei iubitoare, de la care nu a exclus şi nu a îndepărtat, pe cât i-a fost omeneşte cu putinţă, pe nimeni”.

 

(basilica.ro)

 

mai mult
CreștinătatePromovate

Pastorală Crăciun: Episcopul Sălajului vorbește despre evrei și istoria poporului ales

Pastorala

Pastorala transmisă de Episcopul Sălajului în acest an subliniază legătura și continuitatea dintre Vechiul și Noul Testament, ierarhul argumentând cuvintele Mântuitorului care spune că nu a venit să strice legea, ci să o „plinească”.

Mai mult, PS Petroniu anunță în deschiderea scrisorii pastorale că „în cele ce urmează nu vom vorbi despre Legea Veche, nici despre cea Nouă, ci despre evreii care formează poporul ales”.

„Patriarhii Vechiului Testament, profeții, Sfânta Fecioară Maria, Domnul Hristos ca om, Sfinții Apostoli, femeile mironosițe, primii episcopi, preoți și diaconi, precum și cei dintâi martiri ai Bisericii, au răsărit cu toții din sânul poporului ales, de aceea trebuie să conștientizăm importanța acestui neam în opera de răscumpărare a lumii de către Fiul lui Dumnezeu întrupat, la care oamenii au fost părtași”.

De aceea, părintele episcop prezintă istoria poporului ales de la Adam și Eva până în zilele noastre.

Ierarhul amintește prima poruncă din Decalog, unde Dumnezeu spune că „Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, Cel ce vina părinţilor o dă pe seama copiilor până la al treilea şi-al patrulea neam pentru cei ce Mă urăsc, dar Mă milostivesc până la al miilea neam spre cei ce Mă iubesc şi-Mi păzesc poruncile” (Ieșire 20,5-6) și explică:

„Din aceste cuvinte înțelegem fără echivoc faptul că evreii formează un popor ales și binecuvântat cât va dura lumea, de aceea în decursul istoriei au existat atât de mulți iudei care au primit mari daruri din partea lui Dumnezeu, ajungând persoane remarcabile și respectabile”.

Într-o variantă extinsă a pastoralei, PS Petroniu prezintă mai mulți evrei din afara Israelului care au ocupat sau ocupă cele mai înalte funcții în anumite state ale lumii.

„10 iudei au fost sau încă sunt șefi de stat în diverse țări ale lumii, în timp ce 30 au ocupat sau încă dețin funcția de prim-ministru. 202 evrei sunt laureați ai Premiului Nobel. În decursul timpului, numeroși evrei s-au evidențiat în toate activitățile pe care le desfășoară oamenii: comerț, științe, cultură, artă, sport, război etc”.

Cu toate acestea, el arată că deși sunt aleși, „Evreii care L-au respins pe Domnul Hristos și învățătura Lui au căzut din alegere”.

„Ei sunt favorizați prin neamul din care se nasc, nu prin credința pe care o împărtășesc, pentru că în persoana Mântuitorului s-au împlinit prorociile Vechiului Testament. Conform unor profeții, înainte de sfârșitul lumii fiii lui Israel se vor converti la creștinism și atunci se vor împlini cuvintele rostite de Domnul Hristos că „va fi o turmă și un păstor” (Ioan 10,16).

La final, ierarhul nu uită să transmită urările tradiționale de sărbători către clerul și credincioșii Episcopiei Sălajului:

„Cu prilejul sfintelor sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei vă dorim tuturor să aveți parte de sănătate deplină, viaţă îndelungată, realizări spirituale şi materiale spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea oamenilor. La mulţi ani buni!”.

Vezi mai multe detalii pe site-ul oficial al Episcopiei Sălajului.

(Basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Mesajul Patriarhului Daniel către liderii creștini din lume: Noi trebuie să venim în ajutorul celor aflaţi în suferinţă

Patriarh421

Conform tradiției ortodoxe românești, cu prilejul marilor sărbători ale Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, adresează un mesaj irenic (de pace) Întâistătătorilor de Biserici Ortodoxe Autocefale și Autonome.

Un mesaj similar a fost transmis conducătorilor altor culte și organizații creștine internaționale.

În scrisoarea irenică transmisă în apropierea Nașterii Domnului 2020, Patriarhul Daniel spune că „astăzi, când mulţi oameni se află în izolare, acasă sau în spitale, noi, creştinii, trebuie să venim în ajutorul celor aflaţi în suferinţă şi în lipsuri, a familiilor sărace, a bătrânilor și persoanelor singure, descurajate, îndoliate şi îndurerate, oferindu-le un semn al iubirii milostive a lui Hristos faţă de ei, un cuvânt bun şi o faptă bună”.

Mesajul integral:


Bucureşti,
Naşterea Domnului 2020

Sanctitatea/Preafericirea Voastră,

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este taina iubirii smerite şi milostive a lui Dumnezeu, pentru ca noi să devenim asemenea Lui, prin iubire milostivă (cf. Luca 6, 36). Prin Întruparea Sa ca om, Iisus Hristos asumă viaţa omenească amestecată cu moartea, pentru a-i face pe oamenii muritori părtaşi ai vieţii Sale veșnice (cf. Ioan 3, 16).

În contextul pandemiei prezente, umanitatea traversează o perioadă dificilă, în ceea ce priveşte sănătatea şi viaţa oamenilor. De aceea, astăzi, când mulţi oameni se află în izolare, acasă sau în spitale, noi, creştinii, trebuie să venim în ajutorul celor aflaţi în suferinţă şi în lipsuri, a familiilor sărace, a bătrânilor și persoanelor singure, descurajate, îndoliate şi îndurerate, oferindu-le un semn al iubirii milostive a lui Hristos faţă de ei, un cuvânt bun şi o faptă bună.

Astfel, Sărbătoarea Naşterii Domnului devine un prilej de întărire a comuniunii, de întrajutorare și de fapte de milostenie, care sunt roade ale dreptei credințe, mărturii concrete ale iubirii noastre smerite față de Dumnezeu și faţă de oameni.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Nașterii DomnuluiAnului Nou 2021 și Botezului Domnului, vă adresăm doriri de sănătate și pace, bucurie și mult ajutor de la Dumnezeu în activitatea pastorală, dimpreună cu salutarea tradițională: „La mulți ani!”.

Cu deosebită preţuire şi frăţească îmbrăţişare în Hristos Domnul,

 Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


(Basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

ÎPS Bartolomeu Anania – Predică la Nașterea Domnului (Crăciunul)

Pr3215

“Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: “Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel”. Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.” (Matei 2, 1-12)

(Slavă Lui Dumnezeu! – Canal YouTube)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Vasile Bănescu: Vaccinarea anti-Covid-19, între ezitare şi speranţă

Vasile-Banescu

Vasile Bănescu, Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, transmite un comunicat de presă refertor la campania de vaccinarea anti-Covid-19:


Vaccinarea anti-Covid-19, între ezitare şi speranţă

Pentru succesul campaniei de vaccinare anti-Covid 19, este necesară informarea corectă a populației cu privire la unele aspecte, precum caracterul voluntar, gratuit și sigur al actului de vaccinare, a faptului că acesta este un drept, și nu o obligație.

În legătură cu „caracterul sigur al actului de vaccinare”, cei care au autoritatea profesională și morală să recomande un vaccin absolut nou şi descoperit recent sunt exclusiv specialiștii din domeniul medical respectiv.

În acest sens, Patriarhia Română salută vestea bună a apariției vaccinului care ar putea diminua și stopa actuala pandemie, însă Biserica nu se poate pronunțîn probleme de ordin strict medical. Cu atât mai mult, în cazul unui vaccin recent care nu a mai fost folosit și despre care specialiștii în domeniu se pronunță ei înșiși în mod gradual sau diferit.

Poziția Patriarhiei Române, care prețuiește știința medicală și multele beneficii ale acesteia, a fost și rămâne una favorabilă vaccinării, subliniind însă constant necesitatea esențială a respectării riguroase a principiilor de natură etică: consimţământul informat al persoanei, descrierea clară a beneficiilor şi a riscurilor, asumarea responsabilității concrete în cazul în care vaccinarea produce efecte adverse asupra sănătății persoanei vaccinate.

În concluzie, vaccinarea trebuie să fie un act profilactic responsabil șîn totală cunoștință de cauză recomandat şi acceptat pe baza unei informări clare şi complete, oferită de autoritățile competente și receptată corect de cetățeni.

În acest mod, teama şi ezitarea vor fi învinse de încredere şi speranţă.

Vasile Bănescu

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române

(Basilica.ro)

mai mult
1 2 3 47
Page 1 of 47