close

Creștinătate

CreștinătatePromovate

Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele – Drăgaica) 24 iunie

no thumb

Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele – Drăgaica)
24 iunie

ora 9:00 Acatist
9:30 Sf.Liturghie

Sfântul Evanghelist Marcu îşi deschide Evanghelia cu începutul predicării între oameni şi al slujirii lui Hristos în lume. Şi nu întârzie să înfăţişeze în adevărata ei însemnătate profeţia lui Maleahi despre Botezătorul Ioan, înger care va merge înaintea feţei Domnului: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele (Maleahi 3,1).
Proorocul Maleahi şi Evanghelistul Marcu îl numesc pe Ioan înger, pentru că Ioan a fost în viaţa sa ca un înger din cer, mai aproape decât toţi oamenii de vieţuirea îngerească. Apoi, ca să se vadă limpede că ţinta lucrării pe pământ a lui Hristos a fost să facă din oameni îngeri, din oameni muritori, păcătoşi, robi din fire, să facă fiinţe fără de moarte, fără de păcat, aşa cum sunt şi îngerii în ceruri. Ioan asemenea unui înger mai întâi, prin ascultarea faţă de Dumnezeu. Apoi, prin libertatea faţă de lume; şi în al treilea rând, prin negrija faţă de trup.
Îngerii ascultă desăvârşit de Dumnezeu. Lor li se dezvăluie în fiecare zi tainele de negrăit ale înţelepciunii, puterii şi iubirii lui Dumnezeu iar ascultarea lor faţă de Ziditorul izvorăşte din bucurie şi supunere. Sfântul Ioan şi el a fost ascultător lui Dumnezeu din tinereţile sale. Fiind născut din părinţi în vârstă, a rămas orfan din copilărie şi nu L-a mai avut decât pe Dumnezeu drept Părinte. S-a dus în pustie (Luca 1, 80) pentru ca duhul lui să fie zi şi noapte una cu voinţa Dumnezeului Celui Viu. S-a dăruit cu totul lui Dumnezeu, doar de la El aşteptând totul.
Ioan mai este asemenea îngerilor şi prin neatârnarea sa faţa de lume şi de oameni. Nefiind legat în nici un fel de lume, Ioan, ca un înger al lui Dumnezeu, tuna fără patimă asupra mai-marilor Ierusalimului, înaintea cărora oamenii se plecau ca în faţa unor idoli: „Neam de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare?” (Luca 3, 7), şi vărsa mustrări asupra lui Irod pentru toate relele pe care le-a făcut (Luca 3, 19). Ioan ţinea seama numai de Dumnezeu şi de voia Lui. Nu făcea deosebire între oameni, nu se uita nici la haină, nici la cin, nici la ştiinţă, nici la avere, nici la ani, ci numai la suflet.
Şi iarăşi, Ioan era ca un înger prin negrija faţă de cele pământeşti. Îngerii nu sunt făpturi trupeşti ca oamenii, ei sunt înveşmântaţi în trupuri cereşti (I Corinteni 15, 40). Îngerii nu au nici o grijă de sine. Nu se ostenesc îngrijorându-se ce vor mânca, sau ce vor bea, sau cu ce se vor îmbrăca. Îl slujesc pe Dumnezeu şi ştiu că de la El au hrană şi adăpare şi îmbrăcăminte.
Ioan se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. Nu bea nici vin nici băutură tare. Dar nu se spune că n-ar fi avut vreodată ce mânca şi ce bea. Nu lăcustele şi mierea îl hrăneau, ci puterea lui Dumnezeu care se împărtăşeşte credincioşilor Lui prin acelea. Nu-şi făcea griji Ioan nici pentru haine şi locuinţă. Casa lui era pustia acoperită de bolta cerului, şi haina lui din păr de cămilă, încinsă cu o cingătoare de piele. Şi Ilie se încingea cu o curea de piele, semn al morţii patimilor şi al împlinirii voinţei lui Dumnezeu. Dormea fie sub cerul liber fie în vreuna din multele peşteri din pustia de dincolo de Iordan.

Via Biserica Ortodoxă Română Sfântul Mina Freiburg

mai mult
CreștinătatePromovate

Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul

WhatsApp Image 2022-06-23 at 14.22.56

Mai înainte de a naște Fecioara pe Hristos, a născut cea stearpă, în zilele sale pe Înaintemergătorul lui Hristos, ca acei ce vor vedea nașterea cea peste fire din cea îmbătrânită, să creadă nașterii celei mai presus de fire, care avea să fie din Fecioara cea nenuntită și să zică în sine: „Puterea cea atotputernică a lui Dumnezeu, Care a dezlegat nerodirea bătrânei, aceea este puternică ca și pe Fecioara cea neîntinată să o facă maică”.

Soarele cel neapus, Hristos, Mântuitorul nostru, vrând să răsară lumii, și acum plecând cerurile și pogorându-Se în pântecele fecioresc cel mai curat decât cerurile, se cădea mai întâi să iasă luceafărul din cea stearpă, adică Sfântul Ioan Înaintemergătorul, ca să meargă înainte, ca un vestitor, propovăduind și zicând: Vine Cel mai tare decât mine, în urma mea. Deci, împlinindu-se vremea Sfintei Elisabeta ca să nască, a născut fiu la bătrânețile sale din pântece sterp, precum de demult Sara a născut pe Isaac. Mai înainte de a naște Fecioara pe Hristos, a născut cea stearpă, în zilele sale pe Inaintemergătorul lui Hristos, ca acei ce vor vedea nașterea cea peste fire din cea îmbătrânită, să creadă nașterii celei mai presus de fire, care avea să fie din Fecioara cea nenuntită și să zică în sine: „Puterea cea atotputernică a lui Dumnezeu, Care a dezlegat nerodirea bătrânei, aceea este puternică ca și pe Fecioara cea neîntinată să o facă maică”.

Nașterea cea minunată a Sfântului Ioan a fost înaintemergătoare Nașterii lui Hristos cea minunată. Minunea se aștepta după minune; după maica cea stearpă, Maica cea pururea Fecioară; după nașterea cea minunată a Elisabetei, nașterea cea străină a Fecioarei, pentru că la amândouă maicile, rânduiala nașterii covârșea rânduielile firii, așa voind Dumnezeu, Căruia toată firea îi este slujitoare ca unui Ziditor.

Iar după ce Elisabeta a născut, vecinii care locuiau împrejur au auzit de aceasta, asemenea rudeniile și cunoscuții și toți se bucurau împreună cu ea; căci Domnul a făcut milă cu dânsa, ridicând de la dânsa ocara nerodirii de copii. Astfel, s-au împlinit cuvintele Binevestitorului Gavriil, care a zis către Zaharia: Femeia ta va naște fiu și mulți se vor bucura de nașterea lui! Deci pe de o parte se bucurau rudeniile, iar pe de alta, aceia care erau cuprinși cu mare dorință pentru Mesia Cel așteptat, deși nu stiau că a sosit taina întrupării lui Hristos, însă în vremea nașterii Inaintemergătorului lui Hristos, duhul lor se pornea într-înșii spre bucurie, Sfântul Duh veselind inimile lor, ca și cum le dădea o înștiințare pentru câștigarea așteptării lor.

Și în ziua a opta au venit preoții și prietenii în casa lui Zaharia, ca să taie pruncul împrejur și toți voiau să-i pună numele tatălui său, Zaharia; dar maica lui nu se învoia, pentru că, fiind soție de prooroc și născătoare de prooroc, Sfânta Elisabeta era ea însăși plină de darul proorociei. Deci ea proorocește a poruncit ca pruncul cel născut al lor să se numească cu acel nume pe care nu îl auzise de la bărbat, de vreme ce el s-a întors de la biserică la casa sa avându-și legată limba cu amuțire și nu putea să spună soției sale cum a văzut pe îngerul care i-a binevestit zămislirea fiului său și a zis: Vei pune numele lui Ioan. Deci de Sfântul Duh fiind povățuită maica, a numit pe prunc Ioan, ca o proorocită, căci ea a cunoscut proorocește și venirea la dânsa a Maicii lui Dumnezeu și i-a zis: De unde-mi este mie aceasta, ca să vină Maica Domnului meu la mine? Iar cei ce voiau să taie împrejur pruncul, făceau semne tatălui său, cum ar voi să-l numească. Iar el, cerând o tăbliță, a scris: Ioan să-i fie numele lui! Și îndată s-a deschis gura lui Zaharia și limba lui s-a dezlegat din amuțire și vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu.

Atunci toți s-au minunat de acele mari minuni: cum a născut cea îmbătrânită, cum maica și tatăl cel mut s-au unit la un nume, cu care să numească pe fiu și cum, după scrierea numelui, mutul îndată a grăit și, ce a scris cu mâna, aceea a grăit și cu limba. Deci numele lui Ioan s-a făcut ca o cheie a gurilor părinților, deschizându-le spre slava lui Dumnezeu. Astfel a cuprins frica și mirarea pe toți cei ce viețuiau împrejur, pentru că toți cei ce auzeau acestea se minunau cu spaimă de acele preaslăvite minuni ale lui Dumnezeu și se povesteau cuvintele acestea în toată partea muntelui Iudeei, adică în hotarele Hebronului, cetatea preoților, unde era casa lui Zaharia. Pentru că acea cetate, încă din zilele lui Isus Navi a fost hotărâtă sfințitei seminții a lui Aaron; iar de la Ierusalim și până la dânsa era cale de opt ceasuri. Acea cetate era mai departe de Betleem, la un loc mai înalt, și se numea „cetatea muntelui”, pentru munții săi cei înalți, iar hotarele ei se numeau „părțile muntelui”, precum se scrie în Evanghelie despre Preacurata Născătoare de Dumnezeu: Sculându-se Maria din Nazaretul Galileei, s-a dus la munte degrabă în cetatea Iudeei – adică în Hebron -, și a intrat în casa lui Zaharia și s-a închinat Elisabetei.

Deci, într-acea parte a muntelui, cei ce auzeau de măririle lui Dumnezeu, care se făceau în casa lui Zaharia, se minunau foarte mult și grăiau între ei: Ce va să fie pruncul acesta? Că mâna Domnului era cu el și Dumnezeu înmulțea într-însul darul Său și-l păzea de sabia lui Irod, căci despre minunata naștere a lui Ioan ajunsese vestea până la Irod, care se mira de aceea și zicea: Ce va să fie pruncul acesta ? Iar când S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleemul Iudeei și au venit magii de la răsărit, întrebând de Impăratul cel de curând născut, atunci Irod, trimițând ostași în Betleem să ucidă pe toți pruncii de acolo, și-a adus aminte de Ioan, fiul lui Zaharia, de care auzise acele minuni, și a zis în sine: „Oare acela are să fie împăratul Iudeei?”. Și, gândindu-se să-l ucidă, a trimis într-adins ucigași la Hebron în casa lui Zaharia. Dar trimișii n-au găsit pe Sfântul Ioan, pentru că, începând din Betleem acea fără de Dumnezeu ucidere de prunci, s-a auzit în Hebron glas și strigare, că nu era foarte departe, și s-a știut pricina acelei strigări.

Și îndată Sfânta Elisabeta a luat pe pruncul Ioan și a fugit în muntele cel mai înalt al pustiului; iar Sfântul Zaharia, precum se scrie în viața lui, era atunci în Ierusalim, slujind după obicei în biserică, în rânduiala săptămânii sale, care se întâmplase tocmai în acea vreme. Deci, ascunzându-se Sfânta Elisabeta în acel munte, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, s-o apere împreună cu pruncul. Și când a văzut de sus pe ostași cercetând cu de-amănuntul și apropiindu-se, a strigat către un munte de piatră ce se afla acolo: „Munte al lui Dumnezeu, primește pe maica cu fiul său!”. Atunci îndată s-a desfăcut muntele acela și, primind-o pe maică înăuntrul său, s-a ascuns de ucigașii care o căutau. Iar ostașii, negăsind pe cel căutat, s-au întors înapoi la cel ce-i trimisese.

Atunci Irod a trimis la Zaharia în biserică, zicând: „Dă-mi mie pe fiul tău, Ioan”. Iar Sfântul Zaharia a răspuns: „Acum slujesc Domnului Dumnezeului lui Israel, iar fiul meu nu știu unde este!”. Iar Irod, mâniindu-se, a trimis la dânsul a doua oară și a poruncit, că, dacă nu-și va da fiul, atunci să-l ucidă și pe el. Deci s-au dus niște ucigași sălbatici ca niște fiare, sârguindu-se să-și săvârșească porunca, și au zis cu mânie către preotul lui Dumnezeu: „Unde ai ascuns pe fiul tău? Să ni-l dai nouă, că așa a poruncit împăratul, iar dacă nu-l vei da, vei muri îndată!”. Sfântul Zaharia a răspuns: „Voi îmi veți ucide trupul, iar Domnul îmi va primi sufletul”. Atunci ucigașii, pornindu-se, după porunca lui Irod, l-au ucis între biserică și altar; iar sângele lui, care s-a vărsat pe marmură, s-a închegat și s-a făcut tare ca piatra, spre mărturia lui Irod și spre veșnica lui osândă. Iar Elisabeta, acoperindu-se de Dumnezeu împreună cu pruncul Ioan, petrecea în muntele ce se desfăcuse; pentru că, prin porunca dumnezeiască, li se făcuse lor acolo o peșteră. Tot acolo curgea și un izvor de apă și crescuse înaintea peșterii un finic plin de roade, iar când era vremea mâncării, acel pom se pleca și-și dădea roadele sale spre mâncare, apoi iar se ridica.

Apoi, după patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta, maica Mergătorului înainte, a murit în peștera aceea. Iar Sfântul Ioan, rămânând singur, a fost hrănit de înger până la creșterea lui și păzit în pustietăți, până în ziua arătării sale către Israel. Astfel păzea și acoperea mâna Domnului pe Sfântul Ioan, ca el să meargă înaintea feței Lui cu duhul și cu puterea lui Ilie și să gătească cale Celui ce venea să mântuiască neamul omenesc. Deci pentru toate acestea să se slăvească Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.

Via doxologia.ro

mai mult
CreștinătatePromovate

Cum să fugi de lume dar totodată să rămâi în ea?

Captură de ecran 2022-06-21 002903

Există o fugă de lume cu trupul: fuga în pustie. Putem însă fugi de lume și rămânând în lume: fugind de ea prin felul de viețuire. Prima nu este potrivită pentru toți și nu Ie stă în putere tuturor, dar cea de-a doua este obligatorie pentru toți și trebuie împlinită de către toți. Tocmai la asta ne-a poftit în canonul său Sfântul Andrei când ne-a sfătuit să fugim în pustie prin buna legiuire.

Leapădă năravurile lumești și săvârșește orice faptă a ta, orice pas al tău, așa cum poruncește buna lege evanghelică, și vei trăi în mijlocul lumii ca în pustie. Între tine și lume această bună legiuire va sta ca un zid din spatele căruia nu vei vedea lumea, deși va fi în fața ochilor tăi. Lumea va urma schimbările ei, iar tu — cinul și rânduiala ta: lumea va merge la teatru, tu la biserică; ea va dansa, tu vei bate metanii; ea va merge la petreceri, tu vei rămâne acasă, în singurătatea ta; ea se va îndeletnici cu vorbirea în deșert și cu măscările, tu cu tăcerea și cu lăudarea lui Dumnezeu; ea în mângâieri, tu în osteneli; ea în citirea romanelor deșarte, tu în citirea cuvântului lui Dumnezeu și a scrierilor patristice; ei la baluri, tu stând de vorbă eu cei de un cuget cu tine sau cu părintele duhovnicesc; ei în socoteli egoiste, tu în cugetarea la Dumnezeu.

Trasează-Ți în toate privințele reguli și rânduieli de viață potrivnice năravurilor lumești, și vei fi în lume în afara lumii, ca în pustii: nici tu nu te vei vedea în lume, nici lumea nu se va vedea în tine, Astfel, și în lume vei fi pustnic.

Via: https://cuvantdefolos.ro

mai mult
CreștinătatePromovateSfinții zilei

Sfântul Apostol Iuda, ruda Domnului – 19 iunie

rusu
 Sfântul Apostol Iuda a fost unul din cei doisprezece Sfinți Apostoli ai lui Hristos, trăgându-se din seminția lui David și a lui Solomon. El s-a născut în Nazaretul Galileii, din tatăl său, Iosif teslarul – care a fost după aceea logodnicul Preacuratei Fecioare Maria – și din maica sa Salomeea, nu cea din Betleem, ci alta, care a fost fiica lui Agheu, fiul lui Varahie și fratele lui Zaharia. Pe ea a luat-o Iosif în însoțire legiuită și i-a născut pe acești fii, care sunt pomeniți în Evanghelia lui Matei: Iacob, Iosie, Simon și Iuda. însă acest Sfânt Iuda se numește Iuda al lui Iacov – adică fratele lui Iacov cel numit fratele Domnului -, căci pentru smerenie, singur se făcea nevrednic să se numească fratele Domnului după trup, de vreme ce la început a greșit din neștiință față de El, pe de o parte pentru necredință, iar pe de alta pentru neiubirea de frate. Cu necredința a greșit, precum adeverește despre aceasta Sfântul Ioan, zicând: Nici frații lui nu credeau în El.
Tâlcuind aceasta, Sfântul Teofilact spune că feciorii lui Iosif sunt frați ai Lui și zice: „Il ocărăsc frații lui, feciorii lui Iosif, între care este și acest Iuda. Insă de unde aveau ei această necredință? Din socoteala cea putredă și din zavistie, pentru că obiceiul rudeniilor este ca totdeauna să urască mai mult pe ai săi, decât pe cei străini”. Deci este arătat că Iuda de la început a greșit întru neștiință către Hristos, cu necredința și cu zavistia. El a mai greșit și cu neiubirea de frate, precum se scrie despre aceasta în Viața Sfântului Iacov, fratele Domnului, pentru că Iosif – după întoarcerea din Egipt – împărțind pământul său fiilor lui cei firești, pe care i-a avut cu femeia cea dintâi, a voit să facă parte și Domnului nostru Iisus Hristos, Cel născut fără de stricăciune, mai presus de fire, din Preacurata Fecioară, fiind Acela atunci încă prunc mic, iar ceilalți fii ai lui Iosif – între care și acest Iuda – nu voiau să-L primească la moștenire împreună cu ei, ca pe Cel ce nu era născut din aceeași maică. Iar Iacov L-a primit pe El împreună moștenitor la partea sa, și de aceea Iacov s-a numit după aceea „fratele Domnului”. Deci Sfântul Iuda, știind greșelile sale cele mai dinainte, nu îndrăznea să se numească fratele Domnului, ci numai al lui Iacov, precum scrie și în scrisoarea sa, zicând: „Iuda, sluga lui Iisus Hristos și fratele lui Iacov…”. Acest sfânt apostol are încă și alte felurite numiri.
Astfel, Sfântul Matei Evanghelistul îl numește Levi sau Tadeu și aceasta nu fără oarecare taine, pe care le putem cunoaște în parte din tâlcuiri, pentru că Levi se numește „împreunat” sau „din inimă” sau „ca un leu”. Deci Sfântul Iuda s-a numit Levi, pentru că după greșeala lui cea mai dinainte, ce o făcuse din neștiință, după ce a cunoscut că Iisus este adevăratul Mesia, s-a alăturat lângă Dânsul cu dragoste din inimă și ca un leu s-a nevoit cu bărbăție pentru El. Drept aceea, cu dreptate și cu cuviință s-au zis despre dânsul aceste cuvinte, care oarecând s-au zis și despre Iuda cel dinainte, fiul lui Iacov și strămoșul lui Hristos: ludo, pe tine te laudă frații tăi; culcându-te, ai dormit ca un leu și ca un pui de leu. Iar Tadeu se tâlcuiește „lăudător” și „mărturisitor” sau „sânii laptelui”. Deci Sfântul Iuda a fost numit Tadeu, căci, lăudând și mărturisind pe Hristos Dumnezeu, hrănea din învățăturile sale apostolești ca prin niște sâni de lapte pe cei ce erau prunci în credință, adică pe cei dintâi credincioși ai Bisericii.
Mai sunt încă și unii care socotesc cum că acest Sfânt Iuda, iar nu altul, este numit Varsava în Faptele Apostolilor. Acolo se zice: Au voit apostolii și bătrânii cu toată adunarea să aleagă pe un bărbat dintr-înșii și să-l trimită în Antiohia cu Pavel și cu Varnava, anume pe Iuda, care se numea Varsava. Deci Varsava se tâlcuiește „fiul întoarcerii” și de aceea se numește Sfântul Iuda Varsava, fiindcă, după greșelile sale cele de mai înainte către Hristos, s-a întors la El prin pocăință, cu credință și cu dragoste. Căci, în cele ce greșise mai mult, în acelea a arătat mare îndreptare. El greșise mai întâi prin necredință, după aceea a crezut într-însul fără îndoială și s-a făcut Apostolul și propovăduitorul Lui. Greșise către Hristos și prin neiubire, iar după aceea atât L-a iubit, încât și-a pus și sufletul pentru Dânsul, pentru că avea mare râvnă pentru Hristos și dorea ca toată lumea să-L cunoască pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, să creadă într-însul, să-L iubească și să-și câștige mântuirea. Această râvnă a lui este povestită și în Sfânta Evanghelie. Căci, pe când Domnul grăia către ucenicii Săi: Cel ce mă iubește pe Mine, va fi iubit de Tatăl Meu și Eu îl voi iubi pe el și singur Mă voi arăta lui… atunci Iuda -nu Iscarioteanul, ci acest frate al Domnului după trup – a zis către dânsul: Doamne, ce este că ai să Te arăți nouă, și nu lumii? Ca și cum ar fi zis: „Doamne, nu numai nouă să ne dai cunoștința Ta, ci la toată lumea. Nu numai nouă singuri să ne arăți mântuirea Ta, ci și la tot neamul omenesc, ca nu numai noi, robii și ucenicii Tăi, ci și toată lumea, cunoscându-Te pe Tine Făcătorul și Mântuitorul său, să Te iubească cu căldură, să-Ți slujească cu credință și să Te proslăvească în veci”.
Iar după înălțarea Domnului, Sfântul Apostol Iuda a propovă­duit pe Hristos în felurite țări. Despre aceasta ne spune Nichifor, istoricul bisericesc, zicând despre dânsul astfel: „Dumnezeiescul Iuda, nu Iscarioteanul, ci altul, care avea două nume, Tadeu și Levi, fiul lui Iosif și fratele lui Iacov, cel aruncat de pe aripa bisericii, a propovăduit mai întâi Evanghelia în Iudeea, Galileea, Samaria, și Idumeea, apoi în cetățile Arabiei, în părțile Siriei și ale Mesopo-tamiei; iar mai pe urmă, s-a dus în Edesa, în cetatea lui Avgar, unde mai înainte propovăduise pe Hristos alt Tadeu, care era unul din cei șaptezeci de apostoli. Acolo, dacă lipsea ceva din slujba acelui Tadeu, acest Iuda Tadeu le-a împlinit bine”.
Încă să se mai știe că Sfântul Iuda a binevestit cuvântul mântuirii și în Persia, iar de acolo a scris în limba grecească Epistola sobornicească către toți credincioșii, care, deși este scrisă pe scurt, este însă de mare înțelegere și plină de învățături folositoare. Unele cuvinte din acea scrisoare sunt dogmatice, adică despre taina Prea Sfintei Treimi și a întrupării lui Hristos, despre deosebirea îngerilor buni de cei răi și despre înfricoșata judecată ce va să fie; iar altele sunt învățătoare de obiceiuri, care sfătuiesc pe oameni a fugi de necurățiile păcatelor trupești, de huliri, de mândrie, de neascultare, de zavistie și de urâciune, de meșteșugiri și de vicleșuguri, ca fiecare să fie statornic în chemarea sa, în credință, în rugăciune și în dragoste. Așijderea, ele mai învață a se îngriji de întoarcerea celor rătăciți la adevărata credință și a se păzi de eretici, ale căror obiceiuri vătămătoare de suflet le-a vădit luminos, iar pierzarea lor a arătat-o asemenea cu a sodomitenilor.
În scrisoarea sa arată încă și aceasta, că nu este destul pentru mântuire, ca să se lepede cineva de păgânătate și să fie chemat la sfânta credință, ci se cuvine ca, pe lângă credință, să facă și fapte bune cuviincioase chemării și vrednice de mântuire. Pentru aceasta el aduce spre pildă pe îngerii și oamenii pedepsiți de Dumnezeu. Pe îngerii răi Dumnezeu i-a legat în întuneric cu legăturile cele veșnice și spre judecata Sa îi păzește, deoarece nu și-au păzit rânduiala lor. Pe oamenii cei scoși din Egipt i-a pierdut în pustie, deoarece n-au umblat după chemarea lui Dumnezeu, ci s-au abătut la îndărătnicii. Astfel Sfântul Apostol Iuda a arătat în trimiterea sa prin cuvinte scurte lucruri mari.
El a suferit multe dureri și osteneli, trecând prin multe țări, propovăduind pe Hristos, botezând și încredințând popoarele și povă-țuindu-le la mântuire. Apoi, după ce s-a dus în părțile Araratului, întorcând mulțime de popor de la înșelăciunea idolească la Hristos, a fost prins de închinătorii la idoli și, după ce l-au muncit mult, l-au spânzurat pe un lemn în chip de cruce. Și fiind străpuns cu săgeți de cei necredincioși, și-a sfârșit nevoința și alergarea sa, și a trecut la Hristos Dumnezeu, ca să-și ia cununa cea veșnică a răsplătirii aposto-lești la ceruri.
Text: Cătălin Rusu
mai mult
CreștinătatePromovate

Judecătoria Constanța a suspendat demolarea bisericii „Izvorul Tămăduirii”

Captură de ecran 2022-06-21 001843

Judecătoria Constanța a decis, joi 16 iunie, suspendarea procedurilor de demolare a Bisericii „Izvorul Tămăduirii”, informează Ziua de Constanța, citată de Rostonline.

Iată decizia instanței:

„Solutia pe scurt: Admite cererea de suspendare provizorie a executării silite formulată de contestatoarea … . În temeiul art. 719 alin. (7) C. proc. civ., suspendă provizoriu executarea silită efectuată în dosarul de executare nr. 234/2022 al B.E.J. Beciu Stelian, până la soluţionarea cererii de suspendare a executării silite formulate în cadrul dosarului nr. 14901/212/2022 al Judecătoriei Constanţa. În temeiul art. 719 alin. (8) C. proc. civ., prezenta încheiere se comunică din oficiu şi de îndată B.E.J. Beciu Stelian. Fără cale de atac. Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței, conform art. 402 teza finală C. proc. civ., astăzi, 16.06.2022.

Stelian Beciu a precizat pentru cotidianul ZIUA de Constanța că „într-adevăr, procedurile sunt suspendate, în prezent”.

Reprezentanții Primăriei Constanța au transmis că „Respectăm și nu comentăm deciziile instanței”.

Reamintim că biserica „Izvorul Tămăduirii” din Constanța este subiect de dispută între Primărie și Arhiepiscopia Tomisului. Edilii au acordat autorizație de construire pentru lăcaș, în altă parte, pe care apoi l-au anulat, cerând demolarea bisericii.

Arhiepiscopia cere să fie respectată înțelegerea inițială, prin care biserica s-ar fi construit, cu autorizație, în altă parte.

Via https://r3media.ro

Foto: Ziua de Constanța

mai mult
CreștinătatePromovate

Pr Ioan Istrati: „Păcatul te face rău și răutatea te face prost”

Captură de ecran 2022-06-21 000731

Mă cheamă de urgență, într-o noapte, un tânăr: “Părinte, vino repede, că moare tata!” Arunc o haină pe mine, zdup în mașină. După zece minute, ajung.

Omul, săracul, se zbătea cumplit, striga, se apăra cu mâinile, scrâșnea din dinți, lovea aerul cu palmele. M-am apropiat fricos și am pus patrafirul pe pieptul lui. Muribundul înșfăca patrafirul și încerca să se ridice. Mă țin cu greu să nu cad în pat.

Omul șoptește sacadat: “Părinte, apără-mă!” “De cine?” zic eu. “De dracul ăsta. Nu-l vezi?” Mă înfior, îl blagoslovesc și suflu peste el. Gâtul mă durea de la patrafirul de 70 de kile. Omul face ochii mari și se liniștește: “Mulțumesc, părinte!”

Îl spovedesc rapid și îl împărtășesc. Plec apoi acasă. Peste zece minute, tânărul mă sună: “Părinte, a murit tata, veniți înapoi să-i faceți rugăciunile…” Mă-ntreb… dacă întârziam cinci minute?

Păcatul te face rău și răutatea te face prost. Încă o dată: Veșmintele preoțești costă câteva sute de lei, NU sunt din aur! Biserica plătește impozite, ajută milioane de oameni. Ajunge!!!

Cele 10 condiții necesare pentru a fi creștin ortodox:

  1. Să fii botezat în numele Sfintei Treimi
  2. Să faci parte din Biserica cea Una.
  3. Să ai duhovnic și Spovedanie frecventă
  4. Să te împărtășești cu Hristos prezent în Sfânta Euharistie
  5. Să postești și să citești Sfânta Scriptură
  6. Să îl iubești pe Dumnezeu și pe oameni, să te rogi în fiecare zi
  7. Să fii la Sfânta Liturghie duminica și în sărbători
  8. Să faci milostenie
  9. Să cultivi mereu virtuțiile creștine
  10. Să nu faci păcate de moarte

Un text de părintele Ioan Istrati

mai mult
CreștinătatePromovate

Un creştin care merge la biserică are 14 reguli canonice. Dacă nu le împlineşte, se duce la biserică spre osândă

WhatsApp Image 2022-06-13 at 11.28.02 PM

Fraţilor, trebuie să ştiţi că un creştin care merge la biserică are 14 reguli canonice de bună cuviinţă, dacă vrea să-i folosească sfânta biserică. Dacă nu le împlineşte, se duce la biserică spre osândă.

Am să vă spun regulile de bună cuviinţă pentru un creştin care merge la sfânta biserică.

Dacă vreţi să fiţi fii cu adevărat ai Bisericii lui Hristos celei dreptmăritoare, care ne naşte pe noi prin apă şi prin Duh la Botez, de aproape 2000 de ani, în Biserica lui Hristos, care este stâlp şi întărire a adevărului, să ştiţi regulile de mergere la biserică, după cum urmează :

1. Prima condiţie canonică pentru a merge la Sfânta Biserică este să te ierţi cu toţi. Dacă merge mama la biserică, sau tata, să zică: ” Iertaţi-mă, măi băieţi ! Iartă-mă, soţie!”

2. A doua condiţie canonică. Când mergi la Biserică să duci un mic dar din casa ta. Măcar o lumânărică, măcar un bănuţ, o prescură, un pahar de vin, ce poţi. Că prin acel mic dar pe care-l duci tu la biserică se binecuvintează toată averea ta, căci îl dai jertfă lui Dumnezeu.

3. A treia condiţie canonică. La biserică este bine să mergi mai de dimineaţă, ca să poţi apuca Evanghelia Învierii de dimineaţă şi Slavoslovia. Şi totodată dacă te duci mai devreme, te poţi închina liniştit, nu-i lume multă la biserică, te duci la locul tău fără să deranjezi slujba.

4. A patra condiţie canonică. Totdeauna bărbaţii în biserică trebuie să stea în partea dreaptă, iar femeile în partea stângă. Şi în ordinea aceasta trebuie să stea în biserică: bărbaţii bătrâni în frunte, cei mai puţin cărunţi la spate, cei mai tineri în spatele lor, flăcăii şi băieţii tot aşa. La fel şi femeile. Iar între bărbaţi şi femei, să lăsaţi o cărare în biserică, ca să meargă cine vine să se închine şi să ducă darul la Sfântul Altar.
5. A cincea condiţie canonică este să nu vorbiţi în biserică, că este mare păcat. Dacă este mare nevoie să vorbeşti, vorbeşte în şoaptă sau prin semne.

6. A şasea condiţie canonică. Dacă mergi la biserică, să nu ieşi până nu se termină slujba. Numai, Doamne fereşte, dacă eşti bolnav, sau dacă păţeşti ceva. Dar altfel să nu ieşi, că, dacă ieşi înainte de terminarea Liturghiei, eşti asemenea cu Iuda, care a ieşit de la Cina de Taină, unde erau la masă Mântuitorul cu Apostolii şi s-a dus şi L-a vândut pe Hristos. Aşa arată Sfântul Ioan Gură de Aur.

7. A şaptea condiţie canonică pentru cei ce merg la biserică. Când vă închinaţi la sfintele icoane, să nu sărutaţi sfinţii pe faţă , că-i păcat. Nu-i voie. Dacă sfântul este pictat în picioare, îi săruţi picioarele, dacă este pictat pe jumătate, îl săruţi la partea de jos.
8. A opta condiţie canonică. Să ştiţi că după ce dă preotul binecuvântare de Sfânta Liturghie, nimeni nu mai are voie să se închine la icoane în biserică sau să mai ducă daruri la altar, că este mare păcat.

Când auzi că zice preotul : ” Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor „, este gata ! De atunci fiecare stă la locul lui liniştit, nu se mai duce să se închine. Chiar de-ai venit cu un dar în biserică, cu lumânare şi cu prescură, le dai la urmă.

Că din timpul acela preotul intră în Sfânta Liturghie şi nu mai are timp să ia darul. Că dacă te duci şi el se opreşte de la Liturghie, îi rămân o mulţime de rugăciuni şi are păcat. Deci darurile se dau la biserică până se dă binecuvântarea de Liturghie.

De atunci înainte nu mai este voie nici să te închini la icoane, pentru că îi tulburi pe cei care vor să asculte Sfânta Liturghie.
9. A noua condiţie canonică. Creştinii trebuie să stea în genunchi când se sfinţesc preacuratele daruri, când se cântă : ” Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm… !” Alţii stau în genunchi şi la Evanghelie. Nu-i o greşeală. La Axionul Maicii Domnului şi la Tatăl nostru, atunci se stă. Şi după ce se cântă Tatăl nostru se face sărutarea păcii. Aşa se făcea înainte. Acum în unele biserici s-a uitat.

Cei ce au dezlegare şi vor să se împărtăşească cu Preacuratele Taine, trebuie să-şi ceară iertare de la toţi, de la cei mai bătrâni până la cei mai tineri. Dacă sunt bărbaţi, se duc la cei mai bătrâni oameni din frunte şi de la care au avut vreo supărare, Doamne fereşte, să ceară iertare : ” Iartă-mă, frate ! Iartă-mă, cumetre sau vecine !”

La fel şi femeile să se ducă la cele mai bătrâne şi să ia iertare, să le sărute mâna, iar acelea să le sărute pe frunte. Această rânduială se face înainte de a merge la Sfânta Împărtăşanie. Şi apoi iei o lumânărică aprinsă şi la iconostas o dai în mâna paraclisierului; nu mergi cu ea înaintea preotului, în faţa Sfântului Potir.

Pentru că în faţa Sfântului Potir, când mergeţi, nu aveţi voie să fiţi cu lumânarea aprinsă, nici să mai faceţi Sfânta Cruce, că-i mare primejdie. Mulţi, făcând cruce, s-a întâmplat că au lovit Sfântul Potir, pe preot, şi au vărsat Sfintele. S-a întâmplat în multe biserici.

Eu am păţit-o. A venit unul de la Sasca Mare la împărtăşanie; eram stareţ la Mănăstirea Slatina, şi m-a lovit peste Sfântul Potir şi, dacă nu-l ţineam, îl zvârlea în mijlocul bisericii. Aveam Sfintele în el. Şi tot mi-a vărsat cele nouă cete îngereşti. Trei au căzut din acelea. Am avut de făcut canon şi rânduială.

Un băieţan când şi-a făcut cruce, a dat peste Sfântul Potir. Şi dacă nu-l ţineam strâns mi-l vărsa tot şi nu mai puteam să fiu preot din cauza asta . A încremenit şi el. Şi doar le-am spus, că erau sute de oameni cu lumânări aprinse : ” Nu mai faceţi cruce când ajungeţi în faţa Sfântului Potir, şi lumânările lăsaţi-le colo la iconostas !”

Când mergi în faţa Sfântului Potir pui mâinile cruciş pe piept. Şi atunci preotul ia cu linguriţa Preasfintele şi Preacuratele Taine şi ţi le dă să le mănânci.
10. A zecea condiţie canonică. După ce-ai primit Preacuratele Taine ale lui Iisus Hristos, treci la uşa diaconească, ca acolo să-ţi dea anaforă şi un păhăruţ de vin. Apoi treceţi la strană sau în pridvor, să vă citiţi molitfele sau rugăciunea de mulţumire după Sfânta Împărtăşanie.

Trebuie să ştiţi că nimeni nu are voie să se împărtăşească dacă nu şi-a citit rugăciunile de împărtăşire ( molitfele ). Apoi, cele de mulţumire.
Cel ce s-a împărtăşit, nu mai are voie să sărute mâna preotului. Până nu stai la masă nu mai ai voie să săruţi nici sfintele icoane, nimic, că ai primit pe Hristos atunci. După masă poţi să săruţi mâna şi sfintele icoane.
După împărtăşanie n-ai voie să scuipi trei zile şi trei nopţi. Aşa-i după rânduială canonică. Dar măcar până a doua zi, măcar 24 de ore să ţineti minte. Dar, trei zile arată cartea. Aşa este după Sfânta Împărtăşanie.

Cei căsătoriţi, care vor să se împărtăşească cu Preacuratele Taine, trebuie să păzească curăţia în familie, măcar trei zile, iar după ce s-au împărtăşit să ţină măcar două zile. Iar în posturi, trebuie să trăiască toate zilele în curăţie.

11. A unsprezecea condiţie canonică. Cel ce a venit la biserică dintr-o familie, se cheamă apostolul familiei. El trebuie să ia sfânta anaforă pentru toţi cei de acasă.

Cei de acasă n-au voie, Doamne fereşte, în Duminici şi sărbători, să mănânce ceva, până nu vine cel de la sfânta biserică, să le aducă sfânta anaforă, să se împărtăşească cu sfânta anaforă în locul Preacuratelor Taine. Că sfânta anafora pe greceşte se cheamă antidoron, adică contra chip, ţine locul Preacuratelor Taine pentru cei ce nu pot să se împărtăşească.

Duminica şi în sărbători, în timpul Sfintei Liturghii, n-ai voie să faci mâncare, că este mare păcat. Fă mâncarea de sâmbătă seara şi pune-o undeva la rece, că aveţi acum frigidere, şi o încălzeşti când veniţi de la biserică. În caz de mare nevoie, după ce ieşi de la Sfânta Liturghie, ai voie să faci mâncare. Dar în timpul Sfintei Liturghii, când preotul leagă cerul cu pământul şi scoate părticele pentru milioane de suflete, tu să nu te apuci atunci să faci mâncare, că-i mare păcat !

Aşa a fost la strămoşii noştri. Întrebaţi bătrânii, că aşa ţineau înainte ! Nu se făcea mâncare Duminica. Este mare păcat. Nu-i voie să faci focul şi să faci mâncare când preotul face dumnezeiasca Liturghie pentru atâtea milioane de creştini, unde mijloceşte iertarea atâtor suflete, şi pentru cei din iad şi pentru cei din ceruri şi pentru cei de pe pământ.

12. A douăsprezecea condiţie canonică. Cel ce a fost la sfânta biserică, când a zis preotul : ” Cu pace să ieşim ! Întru numele Domnului” şi a făcut otpustul, adică sfârşitul Liturghiei, face trei închinăciuni în mijlocul bisericii şi merge acasă.
De la biserică să nu se oprească până la uşa lui. Nu cumva să-l ducă diavolul de la biserică la crâşmă sau la joc, că atunci e vai de el. A început cu Dumnezeu şi termină cu diavolul. Că aşa face vrăjmaşul : ” Da, oare să mă duc pe la cutare cumătru?; dar, să mă duc până la cutare?; dar, să merg oleacă la crâşmă? „

Bucuria diavolului că te-a scos din raiul lui Dumnezeu şi te duce în iad, căci crâşma este gura iadului. Aşa o numesc toţi Sfinţii Părinţi.

Dracul, când ai intrat în crâşmă îţi bate trei cuie. Primul cui, când ai pus piciorul pe pragul crâşmii; al doilea, când ai stat pe scaun la masă, în crâşmă; şi al treilea, când ai luat primul pahar. Pe urmă eşti al lui; te ţine el acolo, nu scapi degrabă. Ţi-a bătut trei cuie.

Deci, de la uşa bisericii du-te direct acasă !

13. A treisprezecea condiţie canonică. Când mergi acasă, zi o rugăciune la sfintele icoane şi când toţi stau la masă, tu să le povesteşti ce ţi-a rămas şi ţie în cap de la biserică. ” Uite, a fost Apostolul cutare, Evanghelia cutare; preotul a ţinut predica cutare; uite aşa a cântat dascălul, aşa frumos a fost !”, ca să audă şi cei ce n-au putut merge la biserică, din motive binecuvântate.
14. A paisprezecea condiţie canonică. După ce ai stat şi tu la masă, să te odihneşti două ore. Apoi trebuie să te duci în Duminici şi sărbători să faci vizite şi să cercetezi pe cei bolnavi şi săraci.
Dacă ştii un bătrân bolnav sau o femeie bolnavă sau un copil, sau cineva care zace de mulţi ani, du-te şi-l cercetează, că auzi ce spune Hristos în ziua Judecăţii : „Bolnav am fost şi nu m-aţi cercetat” (Matei 25, 36).

Dacă nu poţi duce un dar cât de mic la cel bolnav, du-te şi-i spune un cuvânt de mângâiere : ” Rabdă, frate ! Roagă-te lui Dumnezeu că te iubeşte ! Dumnezeu, pe care-L iubeşte, îl ceartă. Şi dacă ai să rabzi în lumea asta, n-ai să mai rabzi dincolo. Aşa a răbdat Iov, aşa a răbdat Lazăr !”

Deci regula a paisprezecea este să cercetăm pe bătrâni şi pe cei bolnavi în Duminici şi sărbători.

Acestea sunt pe scurt cele paisprezece reguli de bună cuviinţă pentru creştinii care merg la sfânta biserică în Duminici şi în sărbători.

Parintele Cleopa Ilie

 

Sursa: secretele.ro 

 

mai mult
CreștinătatePromovate

Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile) Duminica a 8-a după Paști

4-pogorarea_sf._duh_rusalii.png

Biserica Ortodoxă cinsteşte persoana Sfântului Duh în Duminica Cincizecimii şi a doua zi după ea, la sărbătoarea Sfintei Treimi (numită şi Lunea Sfântului Duh).

Duminica a opta după Sfintele Paști este cea a Cincizecimii, a Pogorârii Sfântului Duh sau a Rusaliilor – numită în popor şi Duminica mare. Aceasta este sărbătoarea anuală a Pogorârii Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli.

Faptele Apostolilor (2, 1-4) mărturisesc despre acest eveniment foarte important din viaţa Bisericii.

Istoricul sărbătorii

Sărbătoarea Rusaliilor constituie cea mai veche sărbătoare creştini împreună cu cea a Paştilor, fiind prăznuită încă din vremea Sfinţilor Apostoli. Despre ea amintesc Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 16, S) şi Sf. Luca (Fapte 20, 16). Ε numărată şi în Constituţiile Apostolice, printre sărbătorile în care sclavii se cuvine să fie eliberaţi de muncile obişnuite. Despre ea mai amintesc: Sf. Irineu , Tertulian, Origen, canonul 43 al Sinodului din Elvira (c. 300), canonul 20 al Sinodului I Ecumenic (care opreşte îngenuncherea în ziua Rusaliilor), Sf. Epifanie ş.a. Marii predicatori din secolele IV şi V au lăsat o mulţime de panegirice in cinstea acestei sărbători, iar în a doua jumătate a secolului IV, pelerina apuseană Egeria descrie modul cum era sărbătorită pe atunci la Ierusalim. Până către sfârşitul secolului IV şi începutul secolului V, Cincizecimea era o dublă sărbătoare: a înălţării Domnului şi a Pogorârii Sfanţului Duh, aşa cum o descrie, de altfel, încă din prima jumătate a secolului IV, Eusebiu al Cezareii. Însă sărbătoarea aceasta a fost fixată, de pe la 400 înainte, în ziua a 40-a după Paşti, cum este sărbătorită pânâ astăzi, Cincizecimea rămânând numai ca Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh.

Ce sărbătorim la pogorârea Duhului Sfânt

Pogorârea Sfântului Duh este istorisită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca în Faptele Apos­tolilor (Fapte 2). Sinaxarul din Lunea Rusaliilor este grăitor în acest sens și îl redăm în continuare:

„În această zi, în Lunea Rusaliilor, prăznuim pe însuşi Preasfântul de viaţă Făcătorul şi întru tot puternicul Duh, Unul din Treime, Dumnezeu, Cel de o cinstire, de o fiinţă şi de o slavă cu Tatăl şi cu Fiul.

În ziua Cincizecimii S-a pogorât Duhul Sfânt, în chip de limbi de foc, peste Sfinţii Apostoli, în foişorul unde stăteau ei, şi s-a aşezat peste flecare dintr-înşii. Pentru cinstirea Sfântului Duh, dumnezeieştii Părinţi, care pe toate bine le-a tocmit, cu prilejul Cincizecimii, au rânduit o sărbătoare deosebită, în această zi a Rusaliilor.

Mântuitorul făgăduise înainte de patima Sa venirea Sfântului Duh, zicând: «De folos este ca Eu să Mă duc; că de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni». Şi iarăşi: «Voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor va trimite vouă: Duhul adevărului, Care din Tatăl purcede». Iar după patimă, înainte de înălţarea la cer, iarăşi a zis: «Iar voi să rămâneţi în Ierusalim, până când vă veţi îmbrăca cu putere de sus». Deci, făgăduindu-le pe Mângâietorul, acum L-a trimis lor pe Acesta.

Glasul al 8-lea

Binecuvântat ești, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce preaînțelepți pe pescari ai arătat, trimițându-le lor Duhul Sfânt și printr-înșii lumea ai vânat, Iubitorule de oameni, mărire ție.

Pe când Ucenicii se găseau în foişor, în ziua Cincizecimii, cam pe la ceasul al treilea din zi, s-a făcut pe neaşteptate tunet din cer, în aşa fel, încât a străbătut mulţimea adunată la Ierusalim, din toată lumea; şi Duhul Sfânt S-a văzut în chip de limbi de foc, pogorând nu numai peste cei doisprezece Apostoli, ci şi peste cei şaptezeci de ucenici; şi aceştia au început să grăiască în limbi străine, fiecare din Apostoli grăind limbile tuturor neamurilor. Astfel, nu numai cel de alt neam auzea pe Apostol grăind în limba sa proprie, ci şi Apostolul înţelegea şi grăia limba fiecărui neam. Din pricina aceasta mulţimea socotea că sunt beţi, că neînţelegând cum fiecare Apostol poate grăi tuturor în limba fiecăruia, îl socotea pe acela beat. Alţii, însă, se mirau zicând: Ce înseamnă aceasta? Mulţimea, adunată la Ierusalim pentru praznic, era din toate părţile pământului: părţi, mezi şi elimiţi, care fuseseră robiţi puţin mai înainte, de Antioh.

Deci, Duhul Sfânt a venit după ce au trecut zece zile de la înălţare, iar nu îndată după înălţare, spre a face pe Ucenici să-L aştepte cu şi mai multă înflăcărare. Tradiţia zice că în fiecare zi venea să se închine acelui Trup îndumnezeit al lui Hristos câte una din cetele îngerilor. Deci, după împlinirea celor nouă zile, împăcarea fiind săvârşită prin Fiul, în a zecea zi a venit în lume şi Mângâietorul. În ce priveşte Pogorârea Duhului după cincizeci de zile de la Paşti, aceasta ar fi în amintirea Legii Vechi; că Israel a primit cele zece porunci după un timp de cincizeci de zile de la trecerea prin Marea Roşie. Să se mai ţină seamă şi de asemănări: Acolo era un munte, aici un foişor; acolo s-a văzut foc, aici limbi de foc; iar în locul tunetului şi negurei din Sinai, aici s-a auzit un vuiet de vifor năpraznic.

Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de limbi de foc, ca să arate că este în legătură cu Cuvântul cel viu; sau pentru că Apostolii trebuiau să înveţe mulţimile şi să le aducă la Hristos şi prin mijlocirea Cuvântului. S-a pogorât apoi, în chip de foc, ca să arate pe de o parte, că Dumnezeu este foc mistuitor, iar pe de alta, pentru nevoia de curăţire; şi S-a împărţit în limbi, pentru haruri. Şi precum odinioară a amestecat pe cei ce ştiau numai o limbă şi i-a împărţit în mai multe limbi tot aşa şi acum, celor ce cunoşteau numai o limbă, le-a dat să cunoască multe limbi, ca să adune pe cei ce erau de diferite limbi, risipiţi în toate laturile lumii. Faptul s-a petrecut într-o zi de sărbătoare, pentru a fi cât mai mulţi cei adunaţi şi ca prin ei vestea să se răspândească pretutindeni; apoi şi pentru ca cei ce se aflau acolo de Paşti şi văzuseră cele săvârşite atunci asupra lui Hristos, să aibă de ce să se minuneze. Faptul s-a petrecut apoi în ziua Cincizecimii, fiindcă se cuvenea ca tot în timpul în care se dăduse Legea cea Veche, să se reverse şi harul Duhului; după cum şi Hristos săvârşind un nou Paşte propriu, făcuse în loc de Paştile cel obişnuit, Paştile cel adevărat.

Duhul nu S-a aşezat pe buzele Apostolilor, ci pe capetele lor, căci capul este ocârmuitorul şi partea cea mai aleasă a trupului şi cuprinde în el mintea, de la care şi limba îşi trage graiul. Pe de altă parte, este ca şi cum Duhul Şi-ar lăsa glasul prin limbă, aşezându-Se asupra capetelor Apostolilor şi rânduindu-i astfel învăţători ai tuturor celor de sub soare. Vuietul care a avut loc şi focul s-a întâmplat din pricină că ele au fost şi în Sinai, arătând prin aceasta, că şi atunci şi acum Duhul este Acelaşi, dând Legea şi orânduind toate. Mulţimea s-a tulburat de vuietul suflării, fiindcă socotea că vine împlinirea tuturor celor prevestite de Iisus, iudeilor, cu privire la nimicirea lor. Se spune «ca de foc», ca să nu cugete cineva despre Duhul Sfânt că ar fi avut vreo însuşire trupească.

Apostolii au fost învinuiţi de beţie. Dar Petru, sculându-se şi vorbind în mijlocul mulţimii, a dovedit că lucrul acesta nu este adevărat, aducând mărturie cuvântului proorocului Ioil. Astfel a înduplecat dintre ei, cu cuvântul, ca la trei mii, să vină la Hristos”.

Cincizecimea

Cincizecimea se numeşte aşa pentru că se prăznuieşte la 50 de zile după Paşti. În Vechiul Testament, Cincizecimea amintea de primirea Legii pe Muntele Sinai, de suferinţele evreilor în pustiu, precum şi de necazurile cele multe prin care au trecut, până să ajungă în pământul făgăduinței, unde s-au îndulcit de roade, de grâu şi de vin. De aceea, la această sărbătoare se mulţumea lui Dumnezeu şi pentru secerişul nou. Unii tâlcuitori spun că Cincizecimea ar fi fost orânduită la evrei şi pentru cinstirea numărului şapte, întru­cât acest număr adunat de şapte ori cu el însuşi, dă numărul de cincizeci de zile fără una. La evrei nu numai zilele se numărau aşa, ci şi anii, în care ei sărbătoreau Jubileul, adică după trecerea a de șapte ori şapte ani. In acel an jubiliar, ei lăsau pământul nesemănat şi vitele la odihnă, iar robilor dobândiţi cu bani, li se dădea libertatea să plece.

În Noul Testament, aceasta zi aminteşte de venirea Duhului Sfânt peste Apostoli, Duh Care ne dă Legea duhovnicească, ne călăuzeşte spre tot adevărul şi ne învaţă cele plăcute lui Dum­nezeu. Astfel, Cincizecimea ne arată ieşirea din răutatea necre­dinţei şi ziua întemeierii Bise­ricii în chip văzut.

Sinaxarul din Duminica Rusaliilor ne prezintă mai multe informații în acest sens: „În această zi, Duminica a opta după Paşti, prăznuim Sfânta Cincizecime. Şi această sărbătoare am luat-o din cărţile iudeilor. Căci după cum aceia prăznuiesc Cincizecimea lor, cinstind numărul de şapte, dar şi pentru că au primit Legea după trecerea a cincizeci de zile de la Paşti, tot astfel şi noi prăznuim cincizeci de zile de la Paşti, primind Duhul cel Preasfânt, care ne dă Legea, ne călăuzeşte spre tot adevărul şi ne învaţă cele plăcute lui Dumnezeu. Să se mai ştie că la evrei erau trei sărbători mari: Paştile, Cincizecimea şi Sărbătoarea Corturilor. Paştile în amintirea tre­cerii Mării Roşii; căci cuvântul paşte înseamnă «trecere». Şi sărbătoarea aceea o preînchipuia pe a noastră, care este trecerea şi întoarcerea din nou de la întunericul păcatului, la rai.

Apoi, evreii prăznuiau Cincizecimea spre aducere aminte de suferinţele lor din pustiu, cum şi de multele necazuri prin care au trecut, până să ajungă în pământul făgăduinţei. Că numai după aceea s-au îndulcit de roade, de grâu şi de vin. Nouă, însă, Cincizecimea ne arată ieşirea din răutatea necredinţei şi intrarea în Biserică; că atunci ne împărtăşim şi noi cu Trupul şi Sângele Stăpânului. Unii spun că evreii sărbătoreau Cincizecimea din pricinile arătate mai sus; dar alţii cred că Cincizecimea ar fi fost orânduită de evrei pentru cinstirea numărului şapte, după cum s-a spus. Că acest număr adunat de şapte ori cu el însuşi, dă numărul de cincizeci de zile, fără una. Cinstirea Cincizecimii de către evrei atârna nu numai de numărarea zilelor, ci de a anilor, în care ei sărbătoreau Jubileul; aceasta cădea după trecerea a de şapte ori şapte ani. în acel an ei lăsau pământul nesemănat şi vitele la odihnă, iar robilor dobân­diţi cu bani, li se dădea libertatea să plece.

A treia sărbătoare era Sărbătoarea Cor­turilor, care se prăznuia după strângerea bucatelor de pe câmp, adică la trecerea a cinci luni de la Prăznuirea Paştilor. Această sărbă­toare se prăznuia spre aducere aminte de ziua în care Moise a ridicat întâia oară cortul cel văzut prin nori în Muntele Sinai şi făcut de marele meşter Veseleil. Săvârşeau acest praznic făcând corturi, iar cei ce locuiau la ţară, mulţumeau lui Dumnezeu, după adunarea roadelor ostenelilor lor. Se pare că şi David a scris psalmii cei pentru linuri (recunoştinţă), pentru aceste zile.

Sărbătoarea aceasta închipuia învierea noas­tră cea din morţi; când, după ce corturile trupurilor noastre se vor strica, iarăşi se vor alcătui, şi ne vom îndulci de roadele ostenelilor noastre, prăznuind în corturile cele veşnice.

Se cuvine să mai ştim, că în ziua aceasta, săvârşindu-se Praznicul Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a coborât peste ucenicii Domnului. Şi fiindcă Sfinţii Părinţi au socotit să despartă praznicele pentru măreţia Preasfântului şi de viaţă făcătorului Duh, căci El este unul din Sfânta şi de viaţă începătoare Treime, iată că şi noi vom vorbi mâine, despre felul cum a venit Duhul Sfânt”.

Rusaliile

Sărbătoarea pogorârii Duhului Sfânt a fost numită în româneşte „Rusalii” de la sărbătoarea trandafirilor din lumea romană, consacrată cultului morţilor. Creştinii au preluat obiceiul roman, făcând din sâmbăta dinaintea Rusaliilor una din zilele de pomenire generală a morţilor. În unele zone ale ţării, în sâmbăta Rusaliilor se împart oale împodobite cu flori şi cu un colac deasupra pentru pomenirea morţilor. În duminica Rusaliilor se împart farfurii frumos împodobite pentru vii. În tradiţia Bisericii Ortodoxe, în ziua imediat următoare marilor sărbători se comemorează persoanele care stau în legătură nemijlocită cu persoana sau evenimentul aflat în centrul respectivei sărbători. Întrucât persoanele Sfintei treimi, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, sunt într-o legătură nemijlocită, lunea de după duminica Rusaliilor este consacrată proslăvirii Sfintei Treimi. De fapt, sărbătoarea Rusaliilor are consacrate două zile.

Istoria Bisericii începe la Rusalii

Sărbătoarea cade totdeauna la 10 zile după înălţare sau la 50 de zile după Paşti, când a avut loc evenimentul sărbătorit şi când evreii îşi serbau şi ei Praznicul Cincizecimii. Ε totodată sărbătoarea întemeierii Bisericii Creştine, căci în aceeaşi zi, în urma cuvântării însufleţite a Sfântului Apostol Petru, s-au convertit la creştinismca la trei mii de suflete, care au alcătuit cea dintâi comunitate creştină din Ierusalim (Fapte 2,41), nucleul Bisericii de mai târziu.

Prin Pogorârea Duhului Sfânt a început o epocă nouă în istoria mântuirii neamului omenesc. Astfel a luat fiinţă în chip văzut Biserica, adică Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, flacăra Duhului Sfânt în lume. S-a împlinit în acest mod ţelul final al întrupării, al jertfei de pe cruce şi al Învierii Domnului.

Deşi fiecare Apostol a primit pe Duhul Sfânt şi cu toţii au pornit în lume vestind tainele Împărăţiei cerurilor în graiul tuturor popoarelor, deşi cei ce s-au botezat erau „bărbaţi cucernici din toate neamurile care sunt sub cer“, s-a creat atunci o unitate nouă, spirituală, un aşezământ în care toate se adună ca mădularele într-un trup, formând Biserica, Trupul cel tainic al lui Hristos. Iată dar că Rusaliile sunt ziua întemeierii Bisericii creştine ca instituţie divino-umană.

Cincizecimea, adică a 50-a zi de la Învierea Domnului, este ziua voită de Tatăl, făgăduită de Fiul şi împlinită de Sfântul Duh. Este ziua deplinei revelaţii a Sfintei Treimi în lume: crearea, mântuirea şi sfinţirea. În această zi se inaugurează un nou mod de legătură între cei ce cred şi Dumnezeu, mod sau chip nevăzut de ochii noştri, dar simţit de inimă.

Înainte de patima Sa cea de bunăvoie, ştiind Iisus toate cele ce aveau să se întâmple cu El şi nevoind să-i lase pe Apostoli în deznădejde, le-a făgăduit că va trimite pe Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, care-i va călăuzi. Şi va vesti cele viitoare, îi va mângâia şi Îl va preamări, căci „din al meu va lua şi vă va vesti“. El se va numi Mângâietorul, fiindcă va mângâia pe tot cel ce se lasă călăuzit de El. Iar când s-a arătat Apostolilor după slăvita Sa Înviere, Le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (In. 20, 21-22), acesta este textul care fundamentează peste veacuri Taina Spovedaniei.

Biserica este aşadar Hristos în toţi, uniţi prin lucrarea Sfântului Duh într-un chip viu şi indisolubil. Iisus Hristos şi toţi credincioşii sunt mădulare ale aceluiaşi Trup tainic al lui Hristos, alcătuit din mai multe mădulare. Există un singur corp şi un singur Duh. Şi această unitate a fost consfinţită de Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii.

Duhul Sfânt

Sfântul Duh Se numeşte Mân­gâietor, ca Unul Care are putere să ne mângâie şi să ne aline; că pe El L-am primit în locul lui Hristos. Şi El mijloceşte, cu gra­iuri nespuse, pentru noi către Dumnezeu, ocrotindu-ne ca un iubitor de oameni, ca şi Hristos, că şi Hristos este Mângâietor, pentru că zice Apostolul: Avem Mângâietor către Tatăl pe Iisus Hristos Cel drept (1 Ioan 2,1). De aceea, Duhul Sfânt se mai numeşte şi alt Mângâietor (Ioan 14,16). Se numeşte altul, pentru că este de aceeaşi fiinţă. Căci unul şi altul se spune numai despre cei ce sunt de aceeaşi fiinţă. Despre cei ce sunt de fiinţe deosebite nu se poate grăi aşa, fără să li se arate, îndată, şi fiinţa pe care o au. Sfântul Duh este întru toate una cu Tatăl şi cu Fiul; de aceea, El este şi împreună-Ziditor (Fă­cător) a toate şi chiar Lucrător al învierii de obşte, şi face toate câte voieşte: sfinţeşte, împarte, înnoieşte, trimite, înţelepţeşte, unge pe proroci şi, pe scurt zicând toate le face, El fiind liber, atotputernic, bun, drept, ocârmuitor. Prin El este toată în­ţelepciunea, viaţa, mişcarea, îm­părtăşirea din sfinţenie şi din orice fel de viaţă. Într-un cuvânt, tot ce are Tatăl şi Fiul are şi El, afară de nenaştere şi naştere, întrucât El purcede din Tatăl. Duhul revărsându-Se, aşadar, lumea s-a umplut de tot felul de daruri şi, prin El, toate neamu­rile au fost călăuzite la cunoaş­terea adevăratului Dumnezeu, iar Apostolii au primit puterea de a alunga toată boala şi toată neputinţa. Hristos a pregătit venirea Sfântului Duh peste Ucenicii Săi, când, înainte de pătimire, le-a vor­bit despre aceasta (Ioan 7, 38-39), apoi, mai vădit după înviere, când a suflat asupra lor (Ioan 20,22). Iar acum L-a trimis pe El, în chip de limbi de foc.

 

 

Sursa: basilica.ro

mai mult
CreștinătatePromovate

Omul care este creionul ce scrie povești pentru Dumnezeu

pr deh

 

Frumoasele gânduri exprimate de părintele Cristian Deheleanu de la biserica Sfântul Gheorghe cel Vechi din București:

,,Am învățat că scopul primordial vieții mele nu este să conduc firme, să dețin doctorate, să am vacanțe în insule exotice, ci, să fiu un creion ce scrie povești pentru Dumnezeu.

Am învățat că pot să nu ajung erou. Dar acolo unde sunt, trebuie să îmi fac datoria!

Am învățat că trebuie să învăț din greșelile altora. N-am timp să le fac eu pe toate!

Am învățat care este cel mai mare păcat: să nu îți dai seama că trăiești în păcat. Să faci răul, crezând că faci binele.

Am învățat că viața este ca marea: nu îi pasă că nu știi să înoți!

Am învățat că nu doar sufletul e prețios. Ci și trupul. E pahar de unică folosință. Dacă nu ai grijă de el la tinerețe, vei regreta amarnic mai târziu.

Am învățat că atunci când orgoliul strălucește prea tare, orice înțelepciune se întunecă. Și unde lipsește înțelepciunea, domină prostia.

Am învățat că inima nu e vie dacă pulsează numai sânge. Ci dacă pulsează și dragoste !
Am învățat că lumea nu se cucerește cu sabia sau cu forța. Ci cu dragostea.

Am învățat că arătatul cu degetul poate ucide. Nu doar pe cel arătat…

Am învățat că dacă vrei să faci ceva vei găsi o cale. Dacă nu, vei găsi o… scuză…

Am învățat că Dumnezeu ne dă copii nu ca să umplem planeta. Ci ca să putem simți la microscară ce trăiește El la macrocosmos!
_Am învățat că părinții buni dau copiilor și rădăcini și aripi.
Rădăcini ca să nu uite unde au casa, și aripi ca să nu uite unde e Cerul._

Am învățat cum arată fericirea. Privește în ochii unui cerșetor după ce i-ai oferit o bucată de pâine.

Am învățat că viața e de… sticlă. Se sparge atât de ușor… Dar mai știu și că lui Dumnezeu îi place să lipească cioburi.

Am învățat că oamenii din jur pot fi egoiști, irascibili, invidioși și răi. Dar oricum ar fi, eu trebuie să trăiesc frumos mai departe!

Am învățat că cine vrea să trăiască cu evlavie va fi prigonit! Sfinții sunt miei trimiși în haita lupilor!

Am învățat că nu trebuie pus totul la inimă. Inima nu e magazie…

Am învățat că iluziile sunt gratis. Dar dezamăgirile le plătim cu un preț mult prea scump!

Am învățat că, deși ar putea să mă ferească, Dumnezeu îngăduie să fiu rănit. Am învățat că rănile sunt găuri prin care intră lumina. Oamenii “ciuruiți” de Hristos sunt plini de Cer!

Am învățat că oricâtă durere aș simți, nu trebuie să devin o durere pentru ceilalți!!!

Am învățat că acolo unde sunt prăpastii între oameni, nu e eficient să ridici garduri. Ci să construiești poduri!

Am învățat că o lumânare poate aprinde mii de lumânări. Un singur om poate schimba o generație… Mă strădui să împrăștii lumina.

Am învățat că dacă lași toate căruțele să ți-o ia înainte nu vei mai putea înainta de praf…

Am învățat că orice vârf aș cuceri, nu trebuie să mă opresc. Urmează altul și mai înalt.

Am învățat că aproape toți oamenii îl iubesc pe Dumnezeu. Dar numai puțini dintre ei se și tem de El!

Am învățat că Dumnezeu nu alege oamenii desăvârșiți. Ci îi desăvârșește pe cei aleși.

Știu la ce distanță este Dumnezeu de noi. La o îndoire de genunchi!
Știu multe lucruri, multe locuri frumoase. Dar maximum de frumusețe este Hristos. Dincolo de El, nu mai este nimic.
Știu unde mă voi duce: ACASĂ!

Ce am învățat eu până acum, pot rezuma astfel: mai am multe de învățat!!!”

mai mult
CreștinătatePromovate

Predica la Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic

71560_pr-cleopa

Predica la Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic

Trei sunt care marturisesc in cer: Tatal, Cuvantul si Duhul Sfant si Acesti trei Una sunt! (I Ioan 5, 7)

Iubiti credinciosi,

Astazi, in Duminica a 7-a dupa Sfintele Pasti, Biserica Ortodoxa praznuieste primul Sinod Ecumenic al lumii crestine, care a avut loc in anul 325 in orasul Niceea, pentru a condamna erezia, adica invatarea gresita, eretica a lui Arie. Sinodul s-a organizat de Sfantul Imparat Constantin cel Mare cu mama sa Elena, la cererea Sfintilor Parinti de atunci, fiind primul imparat crestin din lume (306-337).

Ce este un sinod ecumenic? Este adunarea tuturor marilor ierarhi ortodocsi – episcopi, mitropoliti si patriarhi din toata lumea, cu scopul de a discuta unele invataturi de credinta crestina neclare inca, si de a le fixa in legi fixe, neschimbabile, numite dogme. De asemenea, un sinod ecumenic judeca si condamna toate abaterile de credinta, straine de invatatura Sfintei Evanghelii si a Sfintilor Parinti si exclude din Biserica, adica da anatema, pe toti ereticii care sfisie unitatea de credinta a Bisericii, simbolizata prin camasa de in a Domnului, facuta dintr-o sigura bucata, cum zice in Sfanta Evanghelie: Camasa era fara cusatura, de sus tesuta in intregime (Ioan 19, 23). Prin cuvantul “sinod” intelegem adunare, consiliu; prin cuvantul “erezie” intelegem parerea sau invatatura particulara a cuiva despre Dumnezeu, impotriva invataturii adevarate a Bisericii lui Hristos.

De ce a avut loc Sinodul I Ecumenic? Care a fost pricina care i-a silit pe Sfintii Parinti sa se adune la un loc si sa apere dreapta credinta? Pricina a fost aparitia unui mare eretic, anume Arie, care invata pe crestini o credinta noua, zicand ca Fiul lui Dumnezeu nu ar fi de o fiinta cu Tatal si ca a “fost un timp cand Fiul nu era”. El numea pe Iisus Hristos “creatura superioara”, “cea dintai dintre creaturi”. Acest eretic era un preot din Alexandria Egiptului, foarte mandru si neascultator, insa bun predicator, care a trait in secolele III-IV. Erezia lui s-a raspandit in cativa ani atat de mult incat rupsese Biserica in doua si ameninta sa se raspindeasca in tot imperiul roman de rasarit si de apus.

Sfintii Parinti, nemaiputand rabda hulele lui Arie impotriva Mantuitorului si a Preasfintei Treimi, au cerut ajutorul drept credinciosului imparat Constantin cel Mare, ca sa contribuie cu puterea sa imperiala la linistirea Bisericii lui Hristos si condamnarea invataturii hulitoare a lui Arie si a discipolilor sai. Inspirat de Duhul Sfant, marele imparat crestin a hotarat sa organizeze primul Sinod Ecumenic la Niceea in anul 325 pe cheltuiala imperiului, fiind invitati toti marii ierarhi ai Bisericii crestine din Rasarit si din Apus. Astfel au luat parte 318 Sfinti Parinti la care s-a adaugat si o delegatie a Papei Silvestru I al Romei, pentru ca pana in anul 1054, Biserica crestina era una, nedespartita in doua – cea Ortodoxa de Rasarit si cea Romano-Catolica de Apus. De aceea si sinoadele pana la dezbinarea Bisericii se numesc “ecumenice”, adica generale, pentru ca au luat parte la ele si ierarhi din partea Bisericii Romei.

Sinodul de la Niceea a fost deschis chiar de Sfintii Imparati Constantin si Elena si a durat toata vara. In timpul sinodului, la care a fost de fata si ereticul Arie cu ai lui, Sfintii Parinti s-au ostenit mult sa intoarca pe eretici la ortodoxie, dar ei n-au vrut sa asculte. Ba s-a intamplat ca in timpul discutiilor, Sfantul Ierarh Nicolae sa-i dea o palma lui Arie caci nu putea rabda hulele lui. Atunci Sfantul Constantin cel Mare a poruncit sa i se ia omoforul si Evanghelia si sa fie aruncat in temnita pentru ca a indraznit sa loveasca. Noaptea insa i s-a aratat Mantuitorul in temnita si i-a dat din nou Evanghelia in maini, iar Maica Domnului i-a pus omoforul pe piept. Dimineata, auzind imparatul acestea, l-a adus pe Sfantul Nicolae iarasi la sinod si isi cereau iertare toti de la el, vazand ravna si rabdarea lui pentru credinta.

La fel si Sfantul Ierarh Spiridon, cautand sa lamureasca pe Arie despre taina Preasfintei Treimi si cum ca toate cele trei persoane sunt de o fiinta si de aceeasi cinste, a luat o caramida arsa si, facand semnul sfintei cruci, cand a strans caramida, focul care a ars-o s-a ridicat in sus, apa a curs pe pamant si lutul a ramas in mana lui. Caramida era simbolul Preasfintei Treimi. Focul inchipuia pe Tatal, lutul pe Fiul intrupat si apa pe Duhul Sfant, Mangiietorul care a fost trimis in lume.

In timpul sinodului cei 318 Sfinti Parinti au dat anatema pe ereticul Arie si invataturile sale hulitoare de Dumnezeu. Parintii au dogmatisit ca cele trei persoane ale Preasfintei Treimi: Tatal, Fiul si Duhul Sfant, sunt de o fiinta si nedespartite. Tot la acest sfant sinod s-a intocmit partea intai a Crezului, primele sapte articole despre Tatal si Fiul. Ultimile cinci articole despre Sfantul Duh aveau sa se intocmeasca la Sinodul II Ecumenic din anul 381. Crezul cuprinde pe scurt dogmele credintei ortodoxe, si se rosteste zilnic in biserici si prin casele crestinilor ca o marturisire a dreptei credinte apostolice.

Desi Arie a fost surghiunit in sudul Dunarii el nu a vrut sa asculte de Biserica, ci mai mult cauta sa semene intre crestini invatatura sa hulitoare. De aceea a fost greu pedepsit de Dumnezeu, incat i s-au varsat maruntaiele si a murit cumplit, spre vesnica osanda in gheena iadului.

Iubiti credinciosi,

Cu toate ca ereticul Arie, cel mai mare eretic din lumea crestina, ca si eresul sau, au disparut, de-a lungul secolelor Biserica lui Hristos a fost lovita mereu de noi secte si erezii, unele mai periculoase decit altele. Cea mai grea dezbinare a Bisericii crestine a fost in anul 1054 cind a avut loc marea schisma (ruptura) intre Rasarit si Apus, luand astfel nastere doua Biserici separate: cea Ortodoxa cu centru la Constantinopol si cea Romano-Catolica cu centru la Vatican (Roma). La randul ei Biserica Catolica a mai fost lovita de inca doua eresuri si sciziuni. Este vorba de eresul lui Luther, al doilea Arie, si de Calvin din secolul al XVI-lea, urmati dupa aproape un secol de schisma anglicana din secolul al XVII-lea.

Primul eres a cuprins aproape integral tarile din nordul Europei, asa numitele tari protestante; iar religia anglicana s-a raspandit in Anglia, America de Nord si Australia, formand Biserica anglicana.

Vedeti cum a reusit satana sa rupa camasa lui Hristos, adica sa dezbine si sa sfasie unitatea Bisericii intemeiata de El? Noi toti marturisim “o credinta, un Domn, un botez”, insa datorita mandriei si incepatorilor de eresuri, care au schimbat invatatura de credinta ortodoxa, apostolica, cu dogme noi dupa mintea lor, precum si din cauza pacatelor noastre ale tuturor, au aparut in ultimele secole mai multe Biserici crestine – doua apostolice – cea Ortodoxa si cea Catolica si trei fara succesiune apostolica: protestanta, reformata si anglicana.

Dar dezbinarile religioase nu s-au oprit aici. Incepand din secolele XVIII si mai ales XIX, au aparut in America si in apusul Europei noi grupari religioase rupte din trupul Bisericii apostolice, numite “secte”.

Astazi, in lume se afla pana la o mie de secte si grupari religioase crestine, unele mai fanatice, mai periculoase decat altele, cum ar fi “martorii lui Iehova”, “templul satanei”, cu asa numita “liturghie neagra”, in care se adora diavolul in locul lui Dumnezeu. Ei cauta sa-si faca noi membri in randul credinciosilor interesati, a celor certati cu disciplina Bisericii lui Hristos, a celor saraci, carora le promit ajutoare materiale si mai ales a tinerilor, pe care ii pot corupe mai usor.

Sa luam deci aminte la noi si la familile noastre ortodoxe. Inmultirea sectelor este un semn vazut apocaliptic, care prevesteste sfarsitul veacurilor.

Prima datorie a fiilor Bisericii Ortodoxe este aceea de a cunoaste cat mai bine Sfinta Scriptura, Sfanta Traditie, Catehismul si operele principale ale Sfintilor Parinti. A doua datorie, daca nu cea dintai, este sa traim cu mare credinta in Dumnezeu si sa ducem cu ravna si evlavie viata noastra religioasa de familie, in desaviasita moralitate. Sectele cer teorie, ne ataca cu texte din Sfanta Scriptura. Noi sa le raspundem, nu cu vorbe, nu cu atat cu texte din Biblie, cat mai ales cu viata morala smerita, curata, sfanta. Vorbele nu pot inlocui faptele. In fata unor crestini corecti, milostivi si evlaviosi, ei se rusineaza si tac.

A treia mare datorie ce ne revine este sa ne crestem copiii in frica de Dumnezeu, cu mare grija si atentie. Caci daca nu-i educam noi cum trebuie sau ii smintim cu viata noastra, a parintilor, ii pierdem sufleteste pe fii, nu ne mai apartin si foarte usor ii pot amagi sectele, patimile, betia, desfraul si necredinta. Un tanar o data cazut, greu mai poate fi salvat, tras de la secta. Copiii, ca si parintii, trebuie sa stie de mici Tatal nostru, Crezul si Psalmul 50, si sa invete cunostintele religioase principale din Catehismul ortodox. Cine nu stie pe de rost macar aceste trei rugaciuni nu poate fi impartasit cu Sfintele Taine.

Alta mare datorie a crestinilor ortodocsi este sa fie oameni de rugaciune ca fara ea nu putem face nimic. Sa nu lipseasca in sarbatori nimeni de la Sfanta Liturghie si de la predica, afara de mare nevoie. Rugaciunea cu credinta, cu post si lacrimi este viata noastra, painea noastra duhovniceasca, mantuirea noastra. Apoi trebuie sa traiasca in dragoste cu toti oamenii, mai ales cu cei din familie si sa faca dupa putere milostenie, care “acopera multime de pacate”.

O alta datorie principala este ca fiecare sa aiba un duhovnic bun, intelept, la care sa-si marturiseasca pacatele in cele patru posturi, sa-i ceara sfaturi pentru toate si sa-l asculte ca pe Insusi Hristos. Crestinii nostri nu trebuie sa mearga la adunarile sectante, nici sa-i primeasca in casa, si nici sa discute cu ei, daca nu vor sa cada in cursele lor. Cine face aceasta nu va fi amagit niciodata de diavol, nici de patimi, nici de cursele oamenilor rai.

Iubiti credinciosi,

Astazi este Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic, care au aparat dreapta credinta, au dat anatema pe eretici si au formulat Crezul ortodox. Sa ramanem credinciosi Evangheliei lui Hristos si Bisericii Ortodoxe, ai carei fii suntem. Ea ne-a nascut prin baia Botezului, ea ne-a crescut si invatat calea mantuirii. Sa cinstim Biserica Ortodoxa care ne-a nascut. Sa cinstim pe toti sfintii si icoanele lor ca cei ce sunt “prietenii Domnului” si se roaga pentru noi la cer. Sa traim in dragoste unii cu altii, singura cale care mai poate salva lumea de la pierzare. Sa crestem copiii in iubire de Dumnezeu, ca de ei depinde cel mai mult mantuirea noastra si sa pastram cu sfintenie dreapta credinta ortodoxa, fara de care nu ne putem mantui oricite fapte bune am avea.

Inchei cu o scurta istorioara.

Un parinte cu viata sfanta a intrat noaptea sa se roage in biserica si prin minune dumnezeiasca a vazut altarul deschis, iar langa sfinta masa sedea un prunc luminat cu camasa rupta. Si l-a intrebat cuviosul: “Copile, cine esti tu?” Iar el a raspuns: “Eu sunt Hristos, Mantuitorul lumii!” “Dar cine ti-a rupt camasa?” intreaba sihastrul. Iar Domnul i-a raspuns: “Mi-a rupt-o Arie, ereticul!” si S-a facut nevazut.

Oricine propovaduieste alta Evanghelie decat cea vestita de Hristos, de Apostoli si de Biserica, sfasie camasa Domnului si-si agoniseste osanda vesnica, fara iertare.

Sa cadem deci in genunchi si sa slavim cu evlavie si dreapta credinta pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita. Amin.

Parintele Cleopa Ilie

mai mult
CreștinătatePromovate

Înălțarea Domnului și înălțarea noastră

inaltarea_domnului

Nu putem să ne gândim la Domnul Hristos decât ca la Cel ce șade de-a dreapta Tatălui, nu putem să-L avem în vedere pe Domnul Hristos decât ca pe Cel ce este în Cer și pretutindeni, pretutindeni cu Dumnezeirea și în Cer cu firea omenească.

 Sărbătoarea Înălțării este pentru noi totdeauna prezentă, deoarece noi nu putem să ne întâlnim cu Domnul Hristos altfel decât cu Cel care S-a înălțat la Cer. Nu putem să ne gândim la Domnul Hristos decât ca la Cel ce șade de-a dreapta Tatălui, nu putem să-L avem în vedere pe Domnul Hristos decât ca pe Cel ce este în Cer și pretutindeni, pretutindeni cu Dumnezeirea și în Cer cu firea omenească. De câte ori stăm în fața Domnului nostru Iisus Hristos, noi stăm în fața Domnului Hristos Celui ce S-a înălțat la Cer.

Pomenim noi Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Nașterea Mântuitorului nostru, pomenim Botezul Lui, pomenim Schimbarea la Față, pomenim cu sărbătoare Jertfa Lui cea mântuitoare, Învierea cea de-a treia zi, Înălțarea la Cer, însă toate acestea le pomenim și le sărbătorim din perspectiva Înălțării, adică de pe poziția noastră în fața Mântuitorului nostru Cel ce S-a înălțat la Cer.

Prin urmare, și când pomenim Întruparea Fiului lui Dumnezeu la Bunavestire și Nașterea Lui ca om la Crăciun, și când pomenim toate celelalte, le pomenim învăluite cumva în gândul că Domnul nostru Iisus Hristos este în Cer și șade de-a dreapta Tatălui, și este pretutindenea, și este și în sufletele noastre înălțat mai presus de lumea aceasta.

(Părintele Teofil PărăianLumini de gând, Editura Antim, 1997, p. 154)

Via https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/inaltarea-domnului-noastra

mai mult
CreștinătatePromovate

Patriarhul Daniel și Papa Francisc, A. D. 2019

WhatsApp Image 2022-06-01 at 8.16.56 AM

În urmă cu trei ani, Papa Francisc îşi începea vizita în România. Conducătorul Bisericii Romano-Catolice a vizitat, în prima zi a pelerinajului, Palatul Patriarhiei și Catedrala Națională. La Palatul Patriarhiei, Papa Francisc s-a întâlnit cu Patriarhul Daniel și cu membrii Sinodului Permanent al Bisericii Ortodoxe Române.


#OTD

Centrul de presă

mai mult
CreștinătatePromovate

Sfințirea Bisericii din Bonn

WhatsApp Image 2022-06-01 at 8.10.48 AM

Joi 26 Mai 2022 am participat alături de mai multi credincioși din parohia noastră la sfiintrirea bisericii de lemn din orașul Bonn,oras în care și eu am slujit în perioada 2009-2014.
Ne-am bucurat împreună de aceasta mare realizare comunității din fosta capitala a Germaniei și nu ne pierdem nădejdea ca și noi vom reuși cândva sa avem un loc propriu de închinare .
Sus sa avem inimile!

 

Via Mircea-Mărgărit Tudorache

mai mult
CreștinătatePromovateSfinții zilei

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful – 1 iunie

WhatsApp Image 2022-05-31 at 6.29.12 PM

Născut în secolul al II-lea din părinți păgâni, Sfântul Iustin a devenit creștin după ce un bătrân pe care l-a întâlnit pe malul mării i-a vorbit despre Hristos. Ajuns la Roma, a deschis prima școală filosofică în care a predat credința creștină, deși trăia într-o vreme a persecuțiilor, în care creștinii se ascundeau pentru a nu fi omorâți.

Denunțat autorităților, Sfântul Iustin a refuzat să se lepede de Hristos și a murit ca un martir, fiindu-i tăiat capul cu sabia. Sfintele sale moaște se află în Biserica „„Sfântul Ioan Botezătorul”, în Sacrofano, în apropierea Romei.

Cătălin Rusu

mai mult
CreștinătatePromovate

Căderea Constantinopolei (29 Mai 1453) şi cauzele sale

const

Într-o zi de 29 Mai 1453 a căzut cetatea cetăţilor, Constantinopol, noua Romă. O seamă de autori şi de articole plîng de milă întregii Creştinătăţi în urma acestei tragedii şi este de mirare că nimeni nu spune de ce a căzut şi care era realitatea istorică atunci cînd Mohamed al II-lea, un sultan în vîrstă de 22 de ani, a reuşit cu tunurile ungurului Orban din Braşov să surpe celebrele ziduri care ţinuseră departe atît de multe armate asediatoare şi să intre în cetate.

Avem de a face cu un soi de plîngere virtuală care igoră cauzele acestui dezastru.

Realitatea istorică este una foarte tristă, foarte rar exprimată.

Constantinopol a fost într-adevăr noua Romă, într-adevăr capitala unui imperiu Creştin, vreme de mai mult de 1000 de ani, cu o sincopă în veacul al XIII-lea, rar menţionată.

Constantinopol (sau Ţarigrad, în tradiţia noastră) a fost, vreme de mai mult de 1000 de ani, cea mai mare cetate din lume, avînd între 400.000 şi 500.000 de locuitori, creştini ortodocşi în majoritate. Aceşti creştini proveneau din toate provinciile Imperiului Roman şi accesul lor la structurile militare, administrative şi bisericeşti era deopotrivă egal şi liber, după pregătirea, talentul şi rîvna fiecăruia.

Marea tragedie a Constantinopolei începe undeva prin veacul al IX-lea, cînd, pe fondul unei renaşteri excepţionale a ştiinţelor şi filosofiei creştine susţinută de o seamă de (re)cuceriri militare, apare ceea ce mai apoi s-a numit naţionalismul grecesc, în speţă confundarea culturii creştine de limbă greacă cu idealurile politice. Nu poţi decît să te întristezi că romanii ellinofoni din Constantinopol au putut fi vrăjiţi de o ipoteză căreia nu căzuseră pradă nici macedonenii lui Alexandru Macedon, nici învăţaţii şi politicienii vechii Rome (care în majoritate vorbeau limba greacă veche, limba culturii romane pînă spre anul 200 d.Hr.).

Vezi restul articolului aici: https://manastirea.petru-voda.ro/2018/05/29/caderea-constantinopolei-29-mai-1453-si-cauzele-sale/

mai mult
CreștinătatePromovate

Al doilea Sinod Ecumenic

WhatsApp Image 2022-05-20 at 12.16.16 PM

Al doilea Sinod Ecumenic s-a ținut la Constantinopol în anul 381 d.Hr., fiind cunoscut și ca Primul Sinod de la Constantinopol.

Al doilea dintre cele șapte Sinoade Ecumenice a abordat următoarele probleme:

În ceea ce privește învățătura despre Sfântul Duh, Sinodul afirma despre Acesta că este Dumnezeu “precum Tatăl și Fiul: Care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit”. Cam după anul 381, arianismul a încetat să mai fie o problemă presantă, cu excepția unor teritorii de la periferia Imperiului.

Aspectul controversat al acestui Sinod este dat de Canonul III, care plasa Constantinopolul ca al doilea scaun episcopal în cinstire între cele tradiționale. Constantinopolul era numit „Noua Romă”. Atât pentru Roma, cât și Alexandria acest canon a fost privit cu suspiciune, ambele Biserici temându-se de un joc de putere din partea Constantinopolului. Biserica Romei a ignorat acest canon întru totul până în anul 1215, după Marea Schismă; chiar și atunci au existat motive politice pentru faptul că Roma a „acordat” Constantinopolului al doilea loc în cinstire între scaunele ecumenice. Alexandria, care ocupase locul al doilea după Roma – și cel dintâi dintre scaunele răsăritene – trecea, ca urmare a celui de-al treilea canon al Sinodului de la Constantinopol, pe locul al treilea între scaunele ecumenice – al doilea între cele răsăritene.

Biserica Alexandriei s-a implicat activ în această dispută aprinsă cu Constantinopolul; au existat manevre politice de ambele părți – manevre care au dus la îndepărtarea a doi episcopi ai Constantinopolului. Odată cu apropierea celui de-al treilea Sinod Ecumenic, luau amploare și alte probleme.

via wikipedia

mai mult
1 2 3 61
Page 1 of 61