close

Cronică

Cronică

Povestea lui Sandu Cătinean, cel mai citit poet din România, care scrie versuri împotriva sistemului

sandu-catinean

“Versurile lui Sandu Cătinean, un poet ardelean din Bonţida, judeţul Cluj, au ajuns virale pe internet. Poezia sa este văzută de unii ca o scânteie care poate să reaprindă speranţa românilor, în timp ce alţii cred că ar trebui citit măcar o dată pe săptămână în Parlament” – aşa sună o frază despre poetul-ţăran, apărut într-o publicaţie bucureşteană.Cătinean, care se autotititulează “Cel care vine din brazi” este autorul unui poem-manifest, “Un ţăran către aleşi” – dar şi a multor altora – care a depăşit deja milionul de citiri în mediul virtuaI, fiind considerat de mulţi un adevărat fenomen, iar atitudinea sa o ultimă soluţie pentru renaşterea României.

“În luptă continuă cu proştii cu diplomă”!

“Poetul nostru de suflet” îi spun unii români. “Urmaşul marelui Eminescu”, îi spun alţii fiindcă poetul clujean a preluat majoritatea temelor liricii eminesciene, excelând în special în poezia patriotică, animate de o energie cum rareori s-au mai întâlnit de la poetul national încoace, mai ales în creaţiile lui Andrei Mureşanu, Radu Gyr sau Ioan Alexandru. Însă, fiind poet de factură populară – nu prea interesat de cizelarea şi înnoirea cuvântului, ci doar de mesajul său – pentru el poemul funcţionează precum o bardă haiducească, având rolul de a deştepta cititorul.Cătinean nu e deloc de neglijat nici în lirica de dragoste, fiind “un munte de simţire”, nu numai un “munte” de om, cu fizic de discobol, gata să-şi tranşeze diferendele cu ticăloşii – “pentru că nu se mai poate altfel” – şi cu pumnul, ţărăneşte. Are peste 1.300 de poeme şi paisprezece volume publicate, iar internetul e împânzit de scrierile lui, spre exasperarea invidioşilor. “Ce să fac dacă românii de pe întreg mapamondul distribuie versurile mele, sunt eu vinovat pentru asta”? – se întreabă bardul, privindu-mă direct în ochi, cu inocenţa unui băiet de la ţară.Acesta este poetul Sandu Cătinean din Bonţida. Îmi mărturiseşte că s-a luat la harţă cu sistemul din chiar interiorul lui, dar nu din vârf, ci din funcţia de grefier de instanţă. „Am fost întotdeauna iubitor de dreptate şi adevăr, încă din anii copilăriei, şi am dus o viaţă agitată, plină de peripeţii, fiind de nenumărate ori în pragul de a fi pedepsit draconic.  Am primit inclusiv ameninţări cu puşcăria – de la personaje cu putere şi influenţă, pe la locurile de muncă unde am activat, dar şi din societate şi din mediul politic. Dar fiind corect şi cinstit nu mi-au putut înscena nimic atât de serios încât că mă bage în puşcărie şi să mă “termine”. Aşa că, iubind dreptatea, pot spune că am îmbrăcat cămaşa morţii. În regimul comunist, după ce am deţinut funcţii importante în UTC, nu am fost capabil să rezist la atitudinile despotice ale secretarilor PCR, aşa că mi-am aruncat carnetul de partid, devenind un dizident siguratic”, mărturiseşte Cătinean. În tot acest timp, poetul, autodidact, scrie – dar nu publică – deoarece refuză să se încadreze modelelor vremii. Continua acesta: ”N-am urmărit nici funcţii şi nici averi, dar am fost într-o perpetuă luptă cu proştii cu diplomă, motiv pentru care am avut parte de multă ură şi invidii, Iar succesul meu la femei a fost un motiv în plus pentru a fi în permanenţă şicanat şi marginalizat. Am reuşit să devin administrator, din sticlar artistic, la “Sticla” Gherla, după un concurs cu peripeţii, în care am fost nevoit să-i sechestrez pe membrii juriului şi pe candidaţi, folosind forţa, pentru a-i determina să bareze lucrările, şi să le semneze reciproc, pentru a elimina posibilitatea fraudei. Aflasem că doreau să mă “şunteze” aşa că nu îmi mai rămăsese decât să recurg la această metodă. În situaţia respectivă, cei din comisie au chemat miliţia, ajungând în pragul arestării. M-a salvat in extremis directorul fabricii, care mă aprecia, ştiind că sunt un băiat cinstit şi drept. Am luat postul de administrator cu 9,50”.

sandu catinean in tinuta

“M-am luat la harţă cu sistemul judiciar, chiar din interiorul său”!

Visul său era să se facă procuror, dar viaţa i s-a complicat cu divorţuri şi diverse şicanări ale unor persoane cărora stilul său le crea probleme.Din al doilea divorţ, rămâne să-şi crească singur fetiţa, pe Cezara, de la vârsta de 13 ani – “realizarea vieţii mele” – iar fetiţa, având în exclusivitate doar sprijinul său, reuşeşte să termine cu brio liceul, iar ulterior facultatea de drept, luînd examenele cu note de peste 8,00. Totul, în condiţiile în care cei doi nu au beneficiat de sprijin din partea nimănui. “Nu m-am mai făcut procuror. Am rămas poet.Asta pentru că m-am născut poet”, spune foarte hotărât, Sandu Cătinean.Scrie neîncetat, iar pe lângă poeme de dragoste, pasteluri, elegii şi poeme dramatice, scrie înverşunat poeme manifest, fabule şi satire.Sperând că în justiţie va fi folositor, se înscrie la examen pentru un post la Judecătoria Gherla.Ia examenul cu 9,50 dar, surpriză. Deşi şi-a dorit postul de executor judecătoresc, constată că acesta “s-a dat prin numire de la minister”.Se revoltă, dar hotărăşte să nu mai lupte pe căi legale ci… prin scris.Scrie frenetic toată perioada cât este încadrat în justiţie.“Unde şi când scriam, în timp ce-mi creşteam absolut singurel fetiţa, muncind la dosare, gătind, spălând, şi făcând de toate? Scriam peste tot şi aproape tot timpul. În special dimineaţa, la primele ore.Şi pe stradă “scriam”. Şi în timp ce vorbeam cu oamenii. Ideile îmi curgeau gârlă” – se confesează poetul.În acest timp, se lupta la greu, cu “zeii” din justiţie. Adaugă Cătinean: “Şi în justiţie, ca şi în toate instituţiile statului, cei buni se luptă la greu cu colegii lor ticăloşiţi. Unii pur şi simplu se cred “zei”. Din nefericire, există destul de mulţi. Desigur că cei mai mulţi fac tot posibilul să îşi facă meseria de magistrat onorabil, şi cu demnitate, dar observam de foarte multe ori o mare presiune asupra lor, precum şi o mare frică! Eram convins că unii erau neoameni din cauza fricii. Frica de cei îmbogăţiţi, frica de politicieni, frica de toate tipurile de bandiţi ce s-au format după “revoluţie” (care numai revoluţie nu a fost). În spatele posturii de magistrat, unii îşi tratează semenii ca pe nişte cârpe de şters pe jos. Şi ce mă intriga cel mai tare era faptul că erau ajutaţi prin atitudinea de linguşire, de slugărnicie, de lipsă totală de demnitate, atât a justiţiabililor (cei care vin la judecată), a avocaţilor, cât şi a celor mai mulţi reprezentanţi ai corpului grefierilor, şi personalului auxiliar. Aveam pur şi simplu oroare de atâta slugărnicie.Eu ripostatam cu vehemeţă la astfel de atitudini, iar uneori de-a dreptul drastic, riscând orice, pentru a-mi apăra demnitatea şi verticalitatea de cetăţean liber, în acest simulacru de democraţie.Uneori  – recunosc – ripostam foarte dur, ţipând chiar şi în public, să se audă:“Cum îndrăzniţi să-mi încălcaţi drepturi fundamental umane, cum ar fi dreptul la existenţă, la demnitate, la libera exprimare, şi la justa atitudine, în virtutea unor Regulamente? Cum puneţi Regulamentele mai presus de Constituţie, de legi? Cum îndrăzniţi să procedaţi în acest fel, doar ca să vă satisfaceţi orgoliul propriu, să arătaţi că sunteţi mai presus de oameni, iar de foarte multe ori, mai presus de lege?”, le spuneam. Am avut multe referate pentru aceste contra-atitudini (ca să le spun aşa), dar de fiecare dată demonstram abuzurile la care eram supus, aşa că doar în final au reuşit să se răzbune, şi să scape de mine. Era de neconceput ca eu, în calitate de grefier de instanţă, să nu am o atitudine umilă, servilă, şi lipsită de coloană vertebrală. Niciodată nu mi-a fost frică! Dintotdeauna am ripostat la oameni care subjugă alţi oameni”. Mărturiseşte în continuare că la grefieri se ţipă, se zbiară: “Unii sunt pur şi simplu umiliţi, dar nu au curaj să se opună. Ling în draci, şi se umilesc, fiindcă salariul de grefier este bunicel. Pentru acest salariu, unii ar vinde-o şi pe mă-sa. Mie mi-au făcut zeci de plângeri pe ascuns chiar colegele grefiere, pe diverse motive, dar motivul real era că eu refuzam să ling. Refuzam să fiu umil. Eu îi deconspiram în scrieri, în poeme, în fabule, în satire, în poemele manifest.Turbau de ciudă, şi magistraţi, şi grefieri.“Slugilor ce sunteţi”, le strigam de multe ori “colegelor”. Care colege? Doar câteva au avut curajul să fie de partea mea. Şi acelea timid, mai mult pe ascuns. Infim, faţă de mulţimea de grefieri lingăi, şi fără coloană vertebrală. Unii sunt adevăraţi servitori ai unor magistraţi veroşi, şi închipuiţi” – ne spune revoltat, Cătinean.

Sandu Catinean Sandu, la mormantul lui Avram Iancu

Fabula “Doamna mulă” – bomboana de pe “colivă”

În final, au reuşit să-l pedepsească drastic, prin scoaterea din profesia de grefier de instanţă al Judecătoriei Gherla, printr-un act de răzbunare mascată, al “personajelor zei”, cum le spune el.Aceştia, în frunte cu preşedintele Judecătoriei Gherla, şi cu acordul tacit al Preşedintei Curţii de Apel Cluj, după ce l-au interogat cu privire la fabula “Doamna mulă”, au decis, la urgenţă, imputându-i neîndepliniri de sarcini de serviciu, să-l scoată din profesia de grefier de instanţă, fără a ţine cont de vreun element de apărare pe care Sandu Cătinean l-a prezentat în favoarea sa. “Fabula mea, “Doamna Mulă” i-a scos din minţi. A fost “bomboana de pe colivă”, spune poetul.Şi iată cum a pornit lovitura de graţie împotriva mea: în ziua următoare postării pe facebook a fabulei “Doamna Mulă”, preşedintele Judecătoriei Gherla a convocat o şedinţă, vezi Doamne, “de serviciu”. În realitate, imediat ce a intrat în sală, m-a întrebat: “Dumneavostră aţi scris aceasta? În mână avea listată fabula “Doamna Mulă”, de pe Facebook. Am zâmbit, şi recunoscând că este fabula mea i-am spus preşedintelui că nu era nevoie să întrebe, fiind semnată şi postată pe pagina mea de Facebook.“Cum vă permiteţi să vă jigniţi colegele” a întrebat preşedintele.“Dar d-voastră cu ce drept îmi cereţi socoteală ce anume scriu, domnule preşedinte?”- am replicat eu.“Cu ce drept?”Sunteţi preşedinte de instanţă sau cenzor şef?În ce calitate vă permiteţi să mă cenzuraţi?”Dându-şi seama că a fost prins asupra atitudinii abuzive şi răbunătoare, preşedintele s-a prefăcut că are probleme de serviciu de discutat.Era prea târziu.Şi-au dat deja arama pe faţă” Era luna octombrie 2015! În ziua următoare, i-au prezentat poetului “Decizia de începere a cercetării disciplinare” împotriva sa, decizie nesemnată şi neştampilată, decizie luată în urma controlului efectuat -ATENŢIE!!!- în data de 5 mai 2015! După 6 luni de zile! Ce dovadă mai clară a faptului că poetul era vizat şi doar se căuta momentul?“Controlul declanşat  a fost intenţionat efectuat în perioada de mare dificultate a sănătăţii mele. Se răzbunau pentru scrierile mele, în care se regăseau! Şi atenţie! Controlul s-a făcut în lipsa mea! Ce mai vreţi?”, relatează poetul.În perioada în care i s-au imputat întârzieri în desfăşurarea activităţii, nesoluţionări de sarcini ş.a.m.d., Sandu Cătinean avea serioase probleme de sănătate, fiind în fibrilaţii ale inimii, având frecvente pusee de tensiune oscilatorie, fiind dus în repetate rânduri cu salvarea, la Urgenţe, inclusiv de la locul de muncă, precum şi internări în spitalul din Gherla, şi clinici clujene. Dar au refuzat să ţină seama de toate acestea. Când se întorcea din concediu medical, sau din spital, biroul lui era plin de dosare. Intenţionat, pretextând lipsa de personal, nu desemnau pe altcineva ca să-l înlocuiască, ca să i se adune dosare (la compartimentul executări civile), doar ca să rămână în urmă cu munca, şi să îl poată sancţiona. Zadarnic a atenţionat asupra acestui fapt. Atât judecătorul delegat, cât şi preşedintele instanţei, au fost exoneraţi de a avea vreo responsabilitate în lipsa luării unor măsuri de înlocuire, care se impuneau.În final l-au înlocuit cu grefiera care îl ura cel mai tare. Aceasta a amplificat situaţia prezentând situaţia găsită drept o catastrofă. A găsit şi ea prilejul răzbunării.“Nu să meargă treaba vroiau. SĂ SE RĂZBUNE VROIAU!”, protestează poetul.“În sfârşit se pot răzbuna pe mine, i-am spus fetiţei mele, Cezara.Doar la CEDO aş mai putea să-mi caut dreptatea, însă ea m-a sfătuit să renunţ la lupta pe căile legale, fiindcă nu merita, ea ştie cine sunt şi pentru mine acesta era cel mai important lucru. Aşa că mi-am păstrat energia pentru scris”. Şi, în continuare poetul nu se lasă, scrie. Luptă de unul singur cu sistemul. Nu acceptă să fie subordonatul nimănui.

Fabula Doamnei Mulă

  • Prin instituţii mai ales
  • Există-o specie ciudată
  • Nu e nici iapă, nici catârcă
  • Dar este veşnic candidată
  • Cochetă, bine-ntreţinută
  • Se crede os de Dumnezeu
  • Ea ştie tot, vorbeşte multe
  • De juri că-i iapa vreunui „zeu”
  • Aceasta este Doamna Mulă
  • Şi-n spate mulţi măgari o ţin
  • Chiar şi-armăsarii de prăsilă
  • O saltă-n slăvi câte puţin
  • Ea nu-i o specie de rasă
  • De fapt, nu ştii prea bine ce-i
  • În schimb, îţi face-atâta silă
  • De mut rămâi în faţa ei
  • Se-nfinge-n orice porcărie
  • Şi-ar face-orice ca să parvină
  • De-atâta zel, printre-armăsari
  • Mulţi ar jura că e divină
  • Măgarii o privesc tăcuţi
  • Şi-s încântaţi de cunoştinţă
  • Ce-o fi cu ea, sau ce hram e
  • Nu pot avea atâta ştiinţă
  • Aceste mule nu-s orice
  • Că-s un hibrid de măgăriţe
  • Cu-atâţia armăsari sus puşi
  • Nu se vor iepe, ci… zeiţe

Premierea lui Cătinean la Bonţida

Un ţăran către aleşi

Acuma că ne-ați despuiat și ne-ați vândut către streini
iar Țara noastră-ați confiscat și ne tratați ca și pe câini
acuma vreau să spun ce simt când văd că nu vă săturați
și din stăpâni ai Țării-acestea la Occident suntem argați !

Ficioarele ne-au fost icoane ce le-nrămam de sărbători
iar voi ni le-ați făcut cadâne prin case pline de orori ;
feciorii dragi și nalți ca brazii acum sunt vite de povară
și robotesc prin lumea largă de parcă nu au loc în Țară ;

Femeile ne stau ciopor și-s duse în Apus drept sclave
iar peste câmp scaieții goi hrănesc doar vitele bolnave ;
iar noi, țărani din tată-n fiu, care hrăneam cândva popoare
privim la lună uneori, neputincioși, cum Ţara moare…

Iar voi ?…tot voi veniți la sate, din patru-n patru ani smeriți
și ne priviți cu milă mare, dar pentru voturi ne mințiți
și ne promiteți mângâiere și viață plină de huzur
dar după ce luați puterea, de-ai noști țărani, vă doare-n cur…

Decât al Țării grâu curat să-l plămădim în pâine caldă
mai bine adunați arginți, iar Țara poate să și ardă…
iar hrana ne-o aduc streinii în vase bine ambalate
şi din avutul nostru dacic, aceștia și-au făcut palate…

Iar noi răbdăm și ne hrănim, cu guma lor de mestecat
că se topeau de ciudă toți, când noi mâncam doar grâu curat…
și ne-nțolesc cu haine scumpe ce stau pe noi ca pe strigoi
mai bine am muri-n țărână, cum am venit pe lume…goi !…

Că umiliți suntem acuma de parcă noi suntem streini
iar Țara asta-I raiul vostru, aleși nemernici și haini…
Iar voi copii din mame reci și tați ce nu v-au alintat
voi nu vedeți cum arde Țara, că nu mai e nici de furat ?…

Că ne-ați furat tot ce-am avut și ce-am muncit de generații
și din țărani și oameni demni, suntem mai rău decât argații…
Acum că ne-a ajuns cuțitul, din rărunchi și pân la gât
Eu, țăran și fiu din țarini, vă voi spune doar atât :

Dați-ne `napoi argintul, aurul și ce-ți furat
și ne-om face noi ”palatul” pe un vârf de deal curat
dați-ne `napoi trecutul și țărani ce-ați îngropat
și ne-om face iarăși viața, chiar de n-om avea ”palat”
dați-ne iar demnitatea de-a fi cei ce-am fost cândva
și plecați în lumea largă … că noi nu v-om căuta…

Sorin Grecu

mai mult
Cronică

Lansare de carte: „O mie de femei albe“ de Jim Fergus

hum

Editura Humanitas Fiction vă aşteaptă miercuri, 13 septembrie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bulevardul Regina Elisabeta nr. 38), la lansarea romanului „O mie de femei albe”. Jurnalul lui May Dott de Jim Fergus, recent apărut în colecția „Raftul Denisei“ în traducerea Iuliei Vladimirov. La eveniment vor vorbi Ana-Maria Caia, scriitoare şi jurnalist cultural, Raluca Moianu, jurnalist, și Laura Câlțea, deţinătoarea Blogului unei cititoare de cursă lungă. Moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comănescu, director general al Editurii Humanitas Fiction.

Pornind de la incitanta poveste a o mie de femei albe care sunt trimise în preriile din Vest pentru a deveni soții de indieni, în cadrul unui program guvernamental din timpul președintelui Grant, Jim Fergus redă un episod tragic din istoria americană de la sfârșitul secolului al XIX-lea.O mie de femei albe a fost foarte bine primit de public, devenind bestseller în SUA, unde s-a vândut în peste 1 000 000 de exemplare. Romanul l-a impus pe Jim Fergus pe plan internațional, traducerea franceză fiind distinsă în anul 2000 cu Prix du meilleur roman étranger, figurând în lista celor mai vândute cărți din Franța pentru 57 de săptămâni și atingând vânzări de peste 400.000 de exemplare.
„O capodoperă din aceeași categorie cu romanul Pe aripile vântului.“ Françoise Xenakis

În 1854, în cadrul unei conferințe de pace desfășurate la Fortul Laramie, o importantă căpetenie Cheyenne ar fi cerut administrației americane să le dăruiască războinicilor săi o mie de femei drept soții, pentru a-și asigura astfel supraviețuirea în lumea omului alb. Chiar dacă veridicitatea poveștii rămâne o enigmă, Jim Fergus adoptă ipoteza împlinirii ei, imaginând destinele dramatice ale acestor femei care iau drumul Vestului Sălbatic, pe fundalul luptelor dintre triburile indiene și al ravagiilor provocate în rândurile lor de către armata americană. Evenimentele sunt relatate din perspectiva jurnalului tinerei May Dott, pe care prejudecățile vremii o forțează să ajungă într-un spital de nebuni, de unde se poate salva doar prin participarea în cadrul programului „Mirese pentru indieni“. Dincolo de personalitatea complexă și atașantă a lui May Dott și de ineditul traiului de zi cu zi al triburilor de amerindieni, impresionează o pleiadă de eroine bine individualizate, care transformă, cu un curaj nemărginit, o stranie expediție în sălbăticie într-o experiență continuă de supraviețuire.
„Un roman impresionant care topește lumea fizică în cea spirituală. O mie de femei albe este captivant, excelent scris și bine povestit. Va fi citit pretutindeni mult timp de acum înainte, la fel ca toate cărțile lui Jim Fergus.“ Rick Bass

JIM FERGUS s-a născut în 1950 la Chicago dintr-o mamă franţuzoaică și un tată american. A absolvit liceul în Massachusetts și ulterior Colorado College, cu o diplomă în literatură engleză. A călătorit mult și a trăit de-a lungul anilor în Florida, Indiile Franceze de Vest, Idaho, Franţa și Arizona. A fost antrenor de tenis de performanţă în Colorado și Florida, iar în 1980 s-a mutat în Rand, Colorado, unde și-a început cariera de scriitor liberprofesionist. În ultimii 20 de ani a publicat sute de articole, eseuri, interviuri. Prima lui carte, A Hunter’s Road (1992), este un jurnal de vânătoare. Romanul său de debut, bestsellerul One Thousand White Women: The Journals of May Dodd, apărut în 1998 și vândut în peste 1 000 000 de exemplare în SUA, a primit Fiction of the Year Award (1999) din partea Mountains & Plains Booksellers Association. În 1999 publică un volum de articole și eseuri intitulat The Sporting Road. În 2005 vede lumina tiparului al doilea roman al său, The Wild Girl: The Notebooks of Ned Giles. Șase ani mai târziu apare romanul Marie-Blanche, despre istoria complicată a propriei familii, întinsă de-a lungul secolului XX. În 2013 termină romanul Amintirea dragostei (The Memory of Love), tradus în același an în franceză și devenit imediat bestseller în Franţa sub titlul CHRYSIS: Portrait de l’Amour.

H.M.

mai mult
Cronică

Simplitatea, lecţia umilei Bojdeuci din Ţicău: “Cum Dumnezeu să ţi-l imaginezi pe Creangă într-o vilă? Este împotriva naturii…”

bojdeuca-lui-ion-creanga

Frumuseţea geniului e că respinge, organic, complicaţia şi operează cu esenţialul. Tocmai de aceea, Bojdeuca din Ţicău, prima casă memorială a ţării, locul unde marii Creangă şi Eminescu discutau “câte-n lună şi-n stele”, continuă să predea o lecţie de frumoasă simplitate, ce concentrează chintesenţa spiritului românesc. Aşa cum Mântuitorul s-a născut într-o iesle modestă, şi nu într-o clinică privată, nici cultura română nu s-a născut în «lounge», ci în cerdac, contemplând luceferii.

“Vă invit la un experiment: când intri în Bojdeucă, se pare că este mai rece. Dar, dacă stai puţin, devine atât de caldă şi de intimă, încât te prinde. Credeţi că Ion Creangă s-ar fi gândit să rămână până la sfârşitul vieţii într-o bojdeucă neprimitoare?”, ne spune Valentin Talpalaru, scriitor, muzeograf la faimoasa Bojdeucă din Ţicău (Iaşi).

“Creangă chiar îi scrie, la un moment dat, lui Titu Maiorescu: «Locuiesc într-o căsuţă, dacă se poate numi căsuţă, o bojdeucă bântuită». Dar uite că a rămas! Şi i-au fost dragi – locurile astea i-au fost la fel de dragi ca locurile din Humuleşti, de care discută cu atâta patimă, pe care le evocă cu atâta patos.”

Faimoasa Bojdeucă din Ţicău (Iaşi), a lui Ion Creangă, unde marele povestitor l-a avut ca oaspete inclusiv pe prietenul de familie Mihai Eminescu

Faimoasa Bojdeucă din Ţicău (Iaşi), a lui Ion Creangă, unde marele povestitor l-a avut ca oaspete inclusiv pe prietenul Mihai Eminescu

Omul de litere crede că spiritul lui Creangă era incompatibil cu o viaţă de lux, iar traiul său modest, dar sănătos, ar trebui să ne servească drept model, azi.

“Cum Dumnezeu să ţi-l imaginezi pe Creangă într-o vilă? Este împotriva naturii. Creangă a trăit la fel de simplu aici, cum a trăit la Humuleşti. El nu şi-a schimbat modul de viaţă, n-a vrut să iasă din copilărie! Din copilărie a ieşit, în copilărie a intrat prin scris. E un cerc rotund…”

Şi pentru că marele povestitor a fost totodată un pedagog ce a marcat educaţia românească de secol XIX şi nu numai, Talpalaru consideră că viaţa lui Creangă ne învaţă încă un lucru: puterea valorilor dobândite în familie.

“Creangă este unul dintre marii noştri pedagogi, autor şi co-autor de manuale, un tip care a înviorat învăţământul. De fapt, cred că asta a fost scânteia care s-a aprins între el şi mult mai tânărul Eminescu, „fratele” Mihai, pe atunci revizor.

Iarăşi ne întoarcem la matrice, pentru că matricea înseamnă învăţământ. Înseamnă aşezarea în limitele normale a gândirii, a vorbelor, a discursului… şi toate celelalte care ţin de zona aceasta.

Vedeţi Dvs., toată lumea aruncă în spinarea învăţământului dezavantajele care se întâmplă, rateurile, eşecurile copiilor. Uită însă ceva: dar părintele, dar tatăl, dar mama, ei ce fac? Creangă de unde a cules esenţa? A fost educat în familie. Şcoala adaugă un plus de instrucţiune. Mai adaugă ceva la etică, la morală, la alte lucruri. Dar esenţa este acolo.

El de acolo şi-a luat bunul-simţ. El a trăit la Bojdeucă la fel de simplu cum a trăit la Humuleşti: mânca la fel, se îmbrăca la fel, avea aceleaşi obiceiuri… De ce? Educaţia. Şi a simţit că aceea i se potriveşte lui.”

Modestie, simplitate şi “şapte ani de-acasă”: învăţături pe care genialul Ion Creangă ni le predă peste timp. Sau, aşa cum spunea “bădia Mihai”, vecinul său de bojdeucă în acele nopţi albe de la 1876: „Geniul, în zdrenţe sau în veşminte aurite, tot geniu rămâne!”.

Matricea.ro

mai mult
CronicăPromovate

Postfața volumului „Radiația Cubului” de Ioan Vintilă Fintiș

fintis1

Cu figura sa, parcă netezită  în piatră vulcanică, de vajnic conjurat al stereotipiilor realităţii, poet de pură energie vitală dar şi de îndelung meşteşug şi obstinată cultivare a inovaţiei, trăind o maturitate spirituală rodnică, Ioan Vintilă Fintiş şi-a consolidat în ultimii ani statutul original de creator anticanonic şi complet diferit în cadrul generaţiei sale, raliată aproape automat optzecismului. Debutând editorial odată cu primii noştri postmodernişti (după cum era regula atunci, într-un volum colectiv…), autorul Singurătăţii supreme (1991; prima sa carte de autor) s-a ilustrat  mai curând în acei ani ca un poet-“golan” şi un răzvrătit împotriva tarelor unei societăţi care împingea într-o tranziţie ignobilă, fără sfârşit, refuzul de a se schimba din temelii. A protestat şi şi-a exprimat opoziţia atunci faţă de o atare infamă deturnare a spiritului revoluţiei, alături de câţiva prieteni, cântându-şi versurile, cu acompaniat de chitară, oriunde o sală sau un spaţiu public mai larg puteau fi luate cu asalt. Ieşirile malcontentului nostru, trebuie spus,  nu   aveau nimic cu programul  ideologic al vreunei grupări sau partid politic, ci  erau expresia reacţiei directe şi necontrafăcute a unei conştiinţe morale şi civice ultragiate, tutelată de  un spirit justiţiar deosebit de pregnant, specific artistului  cetăţean.

Fără a fi neapărat un poet prodigios,  Ioan Vintilă Fintiş cred că apropie cu Radiaţia cubului  un număr de circa douăzeci de volume de poezie publicate, un patrimoniu artistic menit să releveze, dacă vrem,  nu numai o adevărată  şi devorantă iubire pentru “acel lucru gingaş, înaripat şi sacru”, cum denumea Platon Poezia, dar şi adevărul incontestabil că un poet este poet toată viaţa, de când trăieşte primul miracol al “încarnării” harului acestei excelenţe şi până când mâna care o (îl) prelungeşte pe hârtie cade alături de  ea, precum o aripă neînsufleţită. Un creator de poezie, neocolit de talent şi care susţine în stilu-i enorm  că are zeul său personal, precum autorul nostru, s-a format şi s-a re-inventat,  cu o stăruinţă demnă de toată lauda, în ani, pe cât de intens travaliu asupra cuvântului, depurat cu atenţie  de toată pojghiţa de prejudecăţi şi orice “pietate” convenţională, tot pe atât de misterioasă conjuncţie cu un  duh al  lui, care i-a fost mereu un vehicul excepţional pentru vis şi taină… Mai mult ca oricare altul dintre poeţii congeneri – şi această particularitate de metabolism creator constituie nota fundamentală poate a prestaţiei sale artistice – Fintiş este un incitant provocator şi explorator al latenţelor verbului, nutrind nesmintit convingerea că nevăzutele şi ascunsul pot întemeia în orice secundă “regate” cu o mie de chei şi o mie de uşi.  Datorită acestei mistici creatoare, pe care poetul şi poezia sa  au exchibat-o de la bun început, fiecare vers al lui Ioan Vintilă Fintiş, debordând de tensiunea unor idei, “legende” şi viziuni, ar putea fi prin el însuşi o privelişte poetică perfect încărcată de propria sarcină. Poet ludic dar şi reflexiv, iscusit mânuitor de muletă, însă nu mai puţin  umanist;   “născut împotriva realului” şi poate şi a restrictivei  lui bune măsuri, prea omeneşti, Fintiş refuză orice limitare a libertăţii sale de expresie, construind  inspirat,  abundant şi excesiv,  până în marginea unei dezordini asumate (arareori, redundantă), nişte arhitecturi mai puţin obişnuite,  însă  foarte ale sale, în aparenţă, ridicate  împotriva tuturor legilor echilibrului clasic. Privit ca sărbătoare a libertăţii, aşadar,  acest haos care se gândeşte pe sine şi instituie un alt rang al realităţii pare a nu fi, în fond, decât aspiraţia dezmărginită a omenescului  către un plin  absolut, astral şi mântuitor, spre care se simte în permanenţă atras. La vârsta marilor încercări şi temeri existenţiale, când “viaţa se retrage spre moarte, iar aceasta către cu totul altceva”, cu un tupeu păgân, poetul imploră Divinitatea să-i salveze de la uitare, dacă nu chipul, atunci măcar numele, căci toată clipa nu a  visat decât pentru viaţă, “cu pământul privirii”. Spre această ordine subtilă, lasă el să se înţeleagă,  poezia sa nu s-a vrut decât  cutia de rezonanţă a muzicii unui “portativ de aştri”, resimţită, aici pe pământ,  printr-un “cub muzical”. O suprarealitate la puterea a treia, nu-i aşa? a unei mărimi conceptuale, ideale,  de care Fintiş vorbeşte “explicit”, pe cât se pare, prima dată, în volumul de faţă, deşi, cu siguranţă,  o gândeşte şi o exploateză ca resursă poetică de la bun început.

“Cubul” radiant, ca poliedru ontologic cu mai multe feţe sau, de ce nu? eon gnostic, este desigur succedaneul abstract al mirificilor ochi prolifici, şi în ultimă instanţă simbolul privirii ca spaţiu gânditor, căreia poetul îi dedică un encomion chiar la începutul volumului; instrument miraculos al instituirii poieinului vizionar, pe de o parte, dar şi piramidă într-un deşert cu vârful  în sus  a existenţei tropismului avar şi  legăturii eului emitent  cu taina.  Un eu, e cazul să subliniez,  de o mobilitate eclatantă, împrumutând, pe rând, masca unor personaje misterioase şi extrem de diferenţiate: Astronomul, Minotaurul, Călătorul, Pasărea, Daimonul, Vulturul, Magistrul, Botezătorul… Pomenitul eon gnostic (non erat hic locus!) –  pentru a numi cumva spiritul eteroclit al acestei augmentative inteligenţe  creatoare (pe cât de limpide, tot pe atât de enigmatice) –  este poetul însuşi,  receptacul ideal al fecundării şi multiplicării luminii şi bucuriei de a trăi, al capacităţii de a  visa în voie  şi de a plăsmui însuşi chipul Domnului după chipul său!;  al tristeţei, infrigurării, singurătăţii şi spaimei de moarte; al nădejdei de a supravieţui şi curajului de a înfrunta neantul… “Cubul” radiant conţine “celulele vii ale spaţiului gânditor”, antidot împotriva odihnei mortificatoare şi, totodată, ingredientul activ al  Renaşterii dintr-o sămânţă de iarbă… Emanaţie a facultăţii de a face să vorbească latenţele dar şi inteligenţa atâtor  ipostaze ale divinului,  pentru  Ioan Vintilă Fintiş, poezia este iluminare şi miracolul absolut. O religie a Tainei desfăcută din hieroglifa straturilor geologice ale realului şi o succesiune de avataruri. Iată, scrie el,  în “Ce spaţiu gânditor şi privirea!” (II), văd Babilon. Troia și Theba. Rusalim./  LaoKongGautamaHristos: M-am născut!

  Ştefan Ion Ghilimescu

    07.06.2017

mai mult
Cronică

MARIUS BUNEA

poezie

Pare un tip interesant când își tivește fața cu perciuni lungi împreunați sub bărbie într-un buchet de barbă.
Are o înaltă statură, de la înălțimea sa cu ochii pare să sfredelească „pietre de frig” sub ”Clopotele toamnei”.
Trecând prin „Casa transparentă” domnul Bunea descoperă „Vidul Blestemat”. Își pune semn de carte în sângele său, unde găsește „o pâlnie prin care trece viața” și poezia.
Cu propia carne denumită trup „-mpinge aerul” spre vidul blestemat absorbindu-se ca însăși lumina „în privirea unui ocean”. Respirând adânc, poetul reușește să treacă prin
vârtejul golului de aer până în Austria, „unde printr-o lentilă gânditoare” se privește în revista ZENIT din decembrie 1998.

În fața vitraliului vienez ochiul meu recunoaște pe ceilalți poeți „europeni” ai Grupului de la Ploiești: Victor Sterom, Vladimir Deteșeanu, Mihai Ionuț Constantinescu…

Acum mai caut pâlnia propiului vid prin care trece poezia…

Dan Drăguș

mai mult
Cronică

Există femei frumoase și femei urâte?

no thumb

Era la noi în facultate o profesoară de literatură care mi se părea îngrozitor de urâtă.

Era deșirată și ciolănoasă, scheletică și noduroasă, cu un gât subțire de un alb nesănătos sub care, când venea cu bluze mai decoltate, i se vedeau claviculele și oasele sternului exact ca în planșele de anatomie. Avea niște buze extrem de mobile și de aceea, când vorbea, dezveleau niște dinți apocaliptici, cât niște lopeți de infanterie, încălecați și îngălbeniți de nicotină. Părul îi era rar și tuns băiețește, iar prin el i se vedea pe alocuri pielea capului de parcă era în tratament cu citostatice.

Dar ceea ce era cel mai horror la ea, era râsul. Slabă și puțină cum era, te-ai fi așteptat abia să o auzi când vorbește. Nicidecum! Avea o voce îngrozitor de groasă și puternică, iar când râdea te speriai pentru că era exact râsul ăla hăhăit și sinistru din filmele cu Dracula, care răsună îndelung și înspăimântător în întunericul nopții.

Ce mai tura vura, era monstruoasă! În sinea mea, atunci când se întâmpla să mă gândesc la ea, o compătimeam.

În schimb, era extrem de inteligentă. Dezinhibată și spirituală.

Acum s-a întâmplat că într-o vară eram la Costinești, și nu mă refer la Costineștiul de acum, care a devenit o stațiune anonimă, ci la satul acela suprarealist din alte vremuri, și peste cine dau pe plaja de nudiști? Peste profesoara de literatură cu pricina, desigur, care, de pe un cearceaf îngust, la fel cum era și ea de îngustă, fuma una din țigările proaste care nu îi lipseau niciodată și se uita peste mare.

nina cassian

Poeta Nina Cassian

În seara aceea am invitat-o pe o terasă la o bere. Nu știu cât am stat și câte beri am băut. Știu doar că am vorbit despre literatură, despre scriitori și cărți, despre cultură și umanitate în general, iar femeia aceasta, pe măsură ce vorbea, se transforma încet-încet în altceva. Era atâta spirit în ceea ce spunea și atâta farmec, atâta informație culturală și atâta inteligență, atâta umanitate în râsul ei sinistru și atâta delicatețe în mâinile ei scheletice cu care își aprindea țigară după țigară, că la un moment dat femeia din fața mea nu mai semăna deloc cu profesoara pe care o vedeam pe holurile facultății. Devenea sub ochii mei o altă ființă, cu o alta feminitate, cu o altă definiție.

După câteva ore de expunere la radiația ei culturală, la aplombul captivant cu care vorbea și la stilul pitoresc în care lega între ele idei complicate, femeia aceea din fața mea, care fuma neîncetat și râdea sinistru dezvelindu-și dinții apocaliptici, devenise cea mai frumoasă femeie din lume.

Iar în zilele următoare, întâlnindu-ne din întâmplare pe aleile stațiunii sau pe plajă, ne-am zâmbit unul altuia cu prietenie.

Dacă există sau nu femei frumoase și femei urâte? Da, există!

Dar numai în sensul că orice femeie poate deveni urâtă și orice femeie poate deveni frumoasă, după cum îi este spiritul care trăiește în ea și o animă.

Constantin Ciucă

mai mult
Cronică

Lansarea antologiei „Cartea basmelor” de Petre Crăciun la sediul ICR

afislansare-cartea-basmelor

Luni, 28 august, de la ora 14.00, la sediul Institutului Cultural Român din strada Aleea Alexandru nr. 38, sector 1, București, va avea loc lansarea antologiei „Cartea basmelor”, de Petre Crăciun, apărută la Editura Zorio. Volumul adună cele mai frumoase 50 de basme scrise de scriitorul Petre Crăciun în ultimii 25 de ani. Ediția cuprinde textele publicate în volumele „Basme” (2013), „Basme pentru familia mea” (2014) și „Povești din Țara Copiilor Fericiți” (2016). Sunt adăugate 14 basme noi, care nu au fost niciodată publicate în volum.

Vor prezenta cartea criticul literar Alex Ștefănescu, etnologul prof. univ. dr. Nicolae Constantinescu, Victor Gh Stan, președintele Filialei pentru copii și tineret a Uniunii Scriitorilor și scriitorul Alexandru Plăcintă (Chișinău). Va mai vorbi despre volum, în calitate de ilustrator, artistul plastic brăilean Hugo Mărăcineanu. Actorul Zoltan Octavian Butuc va citi fragmente din basmele cuprinse în antologie, iar Monica Benedic (cantautor) și Carla Lucaci (elev-interpret), din comuna Ploscuțeni, Vrancea, vor întrepreta piese proprii, după versurile autorului.

Tot în cadrul evenimentului va fi lansată și pagina de web a scriitorului, www.petrecraciun.ro.

Cartea basmelor este una dintre puținele antologii de basme culte, aparținând unui autor contemporan, publicate în ultimul secol.

Petre Crăciun este membru al Uniunii Scriitorilor, Filiala pentru copii și tineret, a scris 16 volume pentru copii, primind Premiul Uniunii Scriitorilor în anul 2016 pentru romanul „Cu Andersen în Regatul Poveștilor”. A fost invitatul României la Târgul Internațional de Carte pentru copii de la Bologna din 2016 și participă la numeroase întâlniri cu copiii din țară și de peste hotare. La sediul ICR au mai fost lansate volumele „Basme pentru familia mea” și „Cu Andersen în Regatul Poveștilor”. Autorul a fost invitatul Institutului Cultural „Dimitrie Cantemir” din Istanbul, pentru a participa la Festivalul Internațional de Literatură „Tanpinar”, unde a avut întâlniri cu elevi din Turcia, cărora le-a prezentat volumul The Girl în the Rose. Tot la invitația ICR, Petre Crăciun s-a întâlnit cu românii din Valea Timocului, citindu-le basme proprii în biserica din Gorneana și oferindu-le cărți pentru copii.

I.C.

mai mult
CronicăPromovate

Mesaje ascunse sau simple greșeli? 7 opere de artă cu defecte ciudate

Rondul-de-noapte-1

A greși e omenește, iar de eroare nu sunt scutite nici măcar geniile. Artiști desăvârșiți, care au lăsat moștenire opere de artă inestimabile, au strecurat mici defecte în creațiile lor. Dacă le-au făcut intenționat sau pur și simplu nu au fost atenți, nu vom ști niciodată.

Iată, deci, șapte opere de artă celebre care ascund defecte aproape de neobservat. Desigur, faptul că autorii lor au făcut câteva mici greșeli nu are cum să știrbească valoarea creațiilor lor.

1. David, de Michelangelo

Opere de arta - David

Foto: commons.wikimedia.org

Când vizitezi Florența, nu trebuie să ratezi statuia lui David, creată de artistul renascentist Michelangelo. Această operă de artă celebră, care-l înfățișească pe eroul biblic, a fost sculptată dintr-un singur bloc de marmură de Carrara.

De obicei, sculpturile lui Michelangelo sunt deosebit de fidele anatomiei umane. Și totuși, David are un mic defect: există un mușchi lipsă între coloana vertebrală și omoplatul drept.

Din câte se pare, sculptorul n-a reușit să redea acest mușchi din cauza unui defect al blocului de marmură.

2. Le bar aux Folies-Bergere, de Edouard Manet

Opere de arta - Le bar

Foto: commons.wikimedia.org

Dacă te uiți mai atent în oglindă, vei observa că reflecția pictată de Manet nu este conformă cu realitatea. Sticlele de pe tejghea sunt au o altă poziție, iar barmanița pare să se uite în altă direcție.

Așa cum se întâmplă de obicei cu operele de artă celebre, experții nu se pot pune de acord dacă Manet a făcut această „greșeală” intenționat sau nu.

3. Rondul de noapte, de Rembrandt

Opere de arta - Rondul de noapte 1

Foto commons.wikimedia.org

Această pictură este plină de enigme nerezolvate. Una dintre controverse se învârte în jurul mănușilor căpitanului Frans Banning Cocq. Mai precis, bărbatul din tablou are mâna dreaptă înmănușată și tot în aceeași mână ține o altă mănușă pentru mâna dreaptă.

Opere de arta - Rondul de noapte 3

Foto: commons.wikimedia.org

Mulți istorici ai artei cred că, prin această eroare voită, Rembrandt a dorit să dea o latură jucăușă operei sale. Alții cred că mănușa este de fapt pentru mâna stângă, iar căpitanul o ține de degetul inelar, cu degetul mare îndreptat spre privitor.

4. Opere de artă celebre – Moise, de Michelangelo

Opere de arta - Moise

Foto: commons.wikimedia.org

Statuia care-l înfățișează pe Moise este absolut impresionantă. Personajul biblic măsoară aproape 2.5 metri așezat, are brațe enorme și musculoase și o privire concentrată. Sub unul dintre brațe poartă tăblițele cu cele zece porunci, pe care tocmai le-a primit de la Dumnezeu pe Muntele Sinai.

Pe lângă toate acestea, sculptura conține și un element ieșit din comun: pe fruntea lui Moise se află două coarne. De ce i-a făcut Michelangelo coarne lui Moise? Este posibil ca totul să fi pornit de la traducerea greșită a unui cuvânt din ebraică.

Într-un text biblic, este descrisă imaginea lui Moise cu raze de lumină ieșindu-i din cap. În limba ebraică, karnayim înseamnă și „raze”, și „coarne”. Probabil bazându-se pe traducerea greșită, Michelangelo a creat un personaj biblic cu coarne.

5. Cina din Emmaus, de Caravaggio

Opere de arta - Cina din Emmaus 1

Foto: commons.wikimedia.org

Caravaggio a lăsat în urmă multe opere de artă celebre. Printre ele se numără și Cina din Emmaus, o pictură care conține două greșeli curioase. În primul rând, coșul cu fructe stă pe masă într-o poziție bizară. Deși stă doar pe jumătate pe masă, misteriosul coș nu cade la pământ.

A greși e omenește, iar de eroare nu sunt scutite nici măcar geniile. Artiști desăvârșiți, care au lăsat moștenire opere de artă inestimabile, au strecurat mici defecte în creațiile lor. Dacă le-au făcut intenționat sau pur și simplu nu au fost atenți, nu vom ști niciodată.

Iată, deci, șapte opere de artă celebre care ascund defecte aproape de neobservat. Desigur, faptul că autorii lor au făcut câteva mici greșeli nu are cum să știrbească valoarea creațiilor lor.

6. Nașterea lui Venus, de Sandro Boticelli

Opere de arta - Nasterea lui Venus 1

Foto: commons.wikimedia.org

Deși renascentiștii sunt cunoscuți pentru acuratețea cu care au recreat corpul uman, operele lui Boticelli se abat de la regulă. Venus a lui Boticelli are niște defecte evidente: un picior umflat și un gât mult prea lung.

Opere de arta - Nasterea lui Venus 2

Foto: commons.wikimedia.org

7. Madona Sixtină, de Rafael

Opere de arta - Madona

Foto: commons.wikimedia.org

La o primă privire, ai impresia că Papa Sixtus al II-lea are șase degete la mâna dreaptă. Dacă te uiți mai atent, îți vei da seama că al șaselea deget este, de fapt, o parte a palmei. Aceeași impresie de polidactilie o lasă și piciorul Madonei, care are o excrescență anormală la unul dintre picioare.

incredibilia.ro

mai mult
Cronică

Cartea „Ion I.C. Brătianu, inginer constructor și om de stat” de Nicolae Șt. Noica, lansată la BNR

coperta_bratianu_constructor_inginer

Cartea “Ion I.C. Brătianu, inginer constructor și om de stat” scrisă de Nicolae Șt. Noica, fost ministru al Lucrărilor Publice, a fost lansată, marți, la Banca Națională a României.

Academicianul Ioan-Aurel Pop, rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, a afirmat că profesorul Nicolae Noica nu a scris o carte, “ci a făcut un meritat elogiu, a găsit un răspuns axiomatic la întrebarea ce a făcut Ionel Brătianu pentru țară”. “Ionel Brătianu nu a trebuit să facă nimic pentru țară, fiindcă el a făcut chiar țara din funcția înaltă în care s-a aflat”, a subliniat Pop.

În opinia sa, era nevoie de o astfel de carte în contextul pregătirii Centenarului Marii Uniri, dar și “pentru a sensibiliza clasa politică românească actuală”.

“Era nevoie de această monografie pentru că ne pregătim de Centenarul Marii Uniri și fiindcă nu trebuie să uităm, deoarece uitarea înseamnă moarte. Era nevoie de această monografie pentru că, nu cu mult timp în urmă, într-un orășel din România oficialitățile locale fără minte au interzis un bust al Ionel Brătianu. (…) Era nevoie de această carte pentru a sensibiliza clasa politică românească actuală în cadrul căreia mulți au meseria inexistentă de politicieni, fără să fi construit o casă, fără să fi sădit un pom, fără să fi dat țării un prunc rămas acasă”, a declarat Ioan-Aurel Pop.

Academicianul a precizat că volumul profesorului Nicolae Noica este “o carte despre demnitatea unui om politic român, iar demnitatea acestui român este răsfrântă asupra unei națiuni — națiunea română”.

“Cred că nu există clădire mai importantă în București (…) despre care să nu fi scris profesorul Noica. Trebuie să-i mulțumim foarte mult”, a spus, la rândul său, Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, amintind, printre altele, clădirea Băncii Naționale, Palatul Regal, lucrările lui Liviu Ciulley, Ministerul Lucrărilor Publice (în prezent Primăria Capitalei), Palatul Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale (în prezent ASE).

“Apariția acestei cărți constituie un important eveniment editorial, fiindcă se înscrie în suita de comemorări ale momentelor cruciale petrecute acum o sută de ani, între 1916 și 1918, cu un rol decisiv în împlinirea unui ideal de veacuri — Unirea cea Mare. Iată de ce — scrie autorul — am crezut că avem datoria să facem să retrăiască personalitatea celui ce a condus Guvernul României în acele timpuri de la răscrucea istoriei și a luat principalele decizii după o matură chibzuință”, a subliniat Mugur Isărescu în prefața cărții.

Volumul, apărut la Editura Vremea, cuprinde numeroase pagini de corespondență privată a lui Brătianu către familie, prieteni, cunoscuți, precum și însemnări personale pe teme politice sau pe marginea unor călătorii, dar și informații — unele dintre ele de culise — despre Ion I. C. Brătianu.

Cartea conține și foarte multe fotografii din arhiva Academiei Române, Arhivele Naționale ale României și arhiva autorului, precum și scrisori ale Ion I.C. Brătianu, planuri de lucru și desene inginerești.

Născut în 1864 la Florica, moșia familiei Brătianu, Ion I.C. Brătianu este al treilea dintre cei opt copii ai lui Ion și Pia Brătianu. După terminarea claselor primare la Pitești, urmează studiile la Colegiul Sf. Sava, pe care îl absolvă la 5/17 iunie 1882.

Sora sa, Sabina Cantacuzino, consemna că dispunea de o elocvență atât de elegantă, încât mama opina: „Pe Ionel să-l facem avocat, ne scoate sărăcia din casă“. Soțul ei – Ion C. Brătianu – se opunea cu îndârjire unei astfel de perspective. „Este, spune el, singura profesie de la care îi opresc pe băieții mei cu amenințarea de blestem și de a le lua numele. Nicio conștiință nu rezistă la ispitele pledoariilor și la controversele cauzelor. În Cameră, avocații mi-au amărât zilele îndestul“.

După susținerea bacalaureatului, Ion Brătianu a efectuat stagiul militar ca voluntar, timp de șase luni, în Regimentul 2 artilerie. Angajat la regiment, Ion I.C. Brătianu avea program de instruire între 6 și 12 dimineața, după-amiază frecventând „anul preparator“ la Școala de Poduri și Șosele din București, al cărei director era prof. ing. Gh. I. Duca.

Cine cercetează cu atenție scrisorile lui Ion I.C. Brătianu către tatăl, mama și frații săi este surprins de profunzimea conținutului, frumusețea literară și frecvența (3-4 scrisori pe lună) acestora.

Astfel, la 19 februarie/3 martie 1887, scria tatălui său: „Ieri, după cursul de hydraulică, am stat câteva minute de vorbă cu dl. Alfred Durand-Claye (un remarcabil inginer și profesor) și am profitat ca să-l întreb cum crede că ar trebui să-mi întrebuințez timpul consacrat misiunilor în timpul vacanțelor. Mi-a spus că aș face bine să mă duc să văd lucrările de regularea cursurilor torențiale și de irigații din sudul Spaniei sau nordul Italiei. Din sudul Spaniei mai ales, unde zice că țara se aseamănă mai mult cu a noastră“. Răspunzându-i, tatăl său aprecia ca oportună opinia lui Ionel (cum i se spunea în familie) cum că „hidraulica are un rol predominator în România“, apele de munte putând furniza energie, iar la câmpie, pentru irigații. În acest fel, spunea Ion I.C. Brătianu, „România va deveni țara cea mai roditoare din Europa, pădurile fiind pe departe de a avea aceeași importanță“ (scrisoare 23 februarie/7 martie 1885, la patru zile).

P.C.

mai mult
Cronică

Expoziție-eveniment „Ion Grigorescu” deschisă la Muzeul Naţional de Artă

ion.grigorescu

Câteva săli ale Muzeului Naţional de Artă al României sunt pline cu picturile lui Ion Grigorescu, un artist cunoscut mai mult ca autor de performance, de fotografie şi de artă video. Cu o carieră de peste 50 de ani, cu lucrări în marile muzee de artă contemporană, Ion Grigorescu este, din păcate, mai cunoscut în străinătate decât acasă.

Ion sau Nicolae Grigorescu? Nicolae, ar spune 99 la sută dintre români, Ion – ar răspunde străinătatea. Cu lucrări în marile muzee ale lumii, la 72 de ani, Ion Grigorescu e un artist aproape clasicizat și un om de o mare modestie. Asociat cu ideea de experiment, el spune că, la început, a fost pictura.

Expoziția arată traseul unui artist atipic. Sunt 80 de lucrări realizate de Ion Grigorescu în perioada 1963-2017. Povestește că, instinctiv, gustul lui ar merge spre o artă clasică, chiar bucolică. Asta l-a apropiat de grupul Prolog, inițiat în anii 80, de Paul Gherasim. Dar Ion Grigorescu a hotărât să nu meargă pe calea asta, să nu facă jocul societății și-al uniunilor de artă plastice. A vrut ca pictura să fie un discurs conștient, consecvent, moralist, în ultimă instanță.

Ion Grigorescu a reformat un limbaj osificat, apelând la pop art și fotorealism.

Expozitia realizată de Muzeul Național în parteneriat cu fundația Muzeul de Artă Recentă (MARE) aduce picturi din 10 muzee și galerii și 20 de colecții private din țară și din străinătate.

Expoziția: Ion Grigorescu: opera pictată, 1963-2017

Sinteză dedicată creației pictate a lui Ion Grigorescu, expoziția prezintă 80 de lucrări realizate de artist în perioda 1963 – 2017, fiind împărțită în 6 secțiuni ce surprind momentele-cheie: Paleta (1963-1965), Răspântia (1965-1968), Revizorul (1968-1971), Exodul (1972-1978), Săritura cu pictura(1979-1993) și Marginea era centru (1993-2017). Lucrările provin din 10 muzee și galerii de artă și 20 de colecții private din țară și din străinătate.

Ion Grigorescu (n.1945) a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, București, promoția 1969, clasa Prof. Aurel Vlad și este membru al Uniunii Artiștilor Plastici, din 1971. Din 1989 este membru în GRUPUL PROLOG (alături de Paul Gherasim, Constantin Flondor, Horea Paștina, Christian Paraschiv, Mihai Sârbulescu, Matei Lăzărescu). Ion Grigorescu este cunoscut ca fotograf, artist de performance, autor de film și artă video, dar mai puțin ca pictor, deși ,,este artistul român care a contribuit cel mai mult la transformarea picturii dintr-o practică tradițională într-un mijloc artistic conceptual”(Erwin Kessler). Lucrările lui Ion Grigorescu a fost expuse la cele mai importante manifestări artistice mondiale, de la Documenta de la Kassel (2007) la Bienala de la Veneția, (1997 și 2011) și fac parte din colecțiile unora dintre cele mai importante muzee ale lumii: Muzeul de Artă Modernă din New York (MoMA), Centrul Pompidou – Paris și Tate Modern – Londra.

Expoziția este completată de un catalog în limbile română-engleză de 512 pagini cu 700 de ilustrații, realizat de un colectiv format din Erwin Kessler, Cristian Vechiu, Carola Chișiu, Ioana Antonia Pearsică și Diana-Andreea Novăceanu. Publicat la Editura Vellant, catalogul critic exhaustiv al operei pictate a lui Ion Grigorescu parcurge creația sa cronologic și analitic, fiind produsul unei cercetări de lungă durată.

Sursa: TVR

mai mult
Cronică

„Blocați în labirint” (Editura Timpul, 2017), semnată de George Simion

blocati

Timișoara va fi primul oraș din România în care va fi lansată cartea „Blocați în labirint! (Editura Timpul, 2017), semnată de George Simion, președintele Platformei Unioniste Acțiunea 2012. Evenimentul va avea loc luni, 17 iulie, ora 18:00, la librăria La Două Bufnițe.

„Blocați în labirint” este o radiografie a vieții Republicii Moldova, de la apariția sa ca stat și până în ziua de azi, explicând într-un limbaj accesibil situația reală în Republica Moldova. Cartea relevă principalele mituri fondatoare pentru statul dintre Prut și Nistru și prezintă motivele pentru care acesta este ultimul stat din Europa.

Scrisă de un om implicat și devotat cu adevărat unei cauze, care e convins că singura cale a cetățenilor moldoveni de a fi parte a Uniunii Europene este Unirea Republicii Moldova cu România, cartea lui George Simion explică într-un limbaj accesibil, dar nicidecum simplist, situația reală în Republica Moldova pentru cei care într-adevăr doresc să o înțeleagă.

În paginile cărții se perindă personajele cheie de la masa puterii, cei care creează iluzia că Republica Moldova poate fi o Elveție a Europei de Est. Demontând această amăgire, pas cu pas, cu argumente solide, date, exemple, autorul demonsterează că statul Republica Moldova nu poate exista, din considerente identitare, geopolitice, economice, sociale și culturale.

„Timișoara a fost primul oraș liber al României în 1989. Am ales să lansez cartea ‘Blocați în labirint’ în acest oraș tocmai pentru că aici se simte cel mai bine setea de adevăr istoric. Îi invit pe timișoreni să afle adevărul despre Republica Moldova”, a declarat autorul.

Apariția editorială „Blocați în labirint” a fost lansată în mai multe orașe din Europa, în cadrul unui turneu de promovare în rândul românilor din diaspora: Bruxelles, Barcelona, Roma și Goteborg.

La București, lucrarea urmează să fie lansată marți, 18 iulie, ora 19:00, la librăria Open Art.

mai mult
Cronică

„Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt” la Teatrul Arte dell’Anima

Facebook-for-Panda-768×426

În data de 30 iulie, de la orele 19:00 Teatrul Arte dell’Anima vă așteaptă să vizionați cea mai nouă producție a sa: „Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt” de Matei Vișniec, în regia Dianei Tănase, ce a avut premiera la data de 22 iunie. În distribuție: Rusalina Bona și Voicu Aaniței.

„Istoria lui Vişniec, absurdă şi plină de umor, începe ca o poveste de dragoste din lumea noastră: doi tineri se trezesc într-o dimineaţă în acelaşi pat şi nu-şi amintesc nici cum au ajuns acolo, nici dacă au făcut dragoste, dar încep o relaţie. Convenţia este să petreacă împreună doar nouă nopţi, apoi ea să dispară pentru totdeauna. Sunt nouă nopţi care se scurg încet şi durează cât o viaţă, în care cei doi refac ritualul vechi şi nou al iubirii dintre un bărbat şi o femeie. Se descoperă unul pe altul, încep să se adulmece, se oferă unul altuia, încep să facă lucruri împreună şi să schimbe experienţe, apoi se ceartă, se însingurează şi devin mai atenţi la ceilalţi decât la ei înşişi…”

Un El și o Ea. Două personaje arhetipale. Un Adam și o Eva? Eros și Thanatos?
Un om și… cine oare? Doi tineri petrec împreună nouă nopți la limita dintre transcendență și cădere și fiecare noapte creează un univers magic, efemer și irepetabil. Nouă nopți sau nouă ceruri? Doi tineri, nouă nopți, o călătorie, o iubire și…

Acum o să te întreb ceva, iar tu trebuie să-mi răspunzi în gând. Ești gata?

Dacă răspunsul la această întrebare este da, vino și tu alături de noi pentru a trăi această fantezie învățând să te îndrăgostești din nou. Vino să visăm același vis!

Cronica piesei AICI

Distribuție: Rusalina Bona, Voicu Aaniței
Regie și scenografie: Diana Tănase
Muzică: Adrian Piciorea
Durată: 1h 10′
Producție: Teatrul Arte dell’Anima
Preț bilet: 30 lei

Adresă: Str. Făinari Nr. 17D, Sector 2, București, Bucharest
Rezervările se fac pe Facebook prin mesaj, la nr. de tel.: 0733060033 sau prin e-mail: teatru@artedellanima.ro

Biletele se pot ridica de la sediul Teatrului Arte dell’Anima, între orele 10.00 și 18.00.
Teatrul Arte dell’Anima — Din suflet pentru Artă!

O variantă a piesei o puteți urmări mai jos:

mai mult
Cronică

ISTORIA ROMÂNILOR de Constantin C. Giurescu

istoria_romanilor

Lucrarea reproduce ediţia sa (a III-a) publicată de reputatul istoric începând din anul 1938, în colecţia Biblioteca enciclopedică a Fundaţiei pentru literatură şi artă Regele Carol II, şi, pe parcursul a trei volume, cuprinde istoria poporului roman, din cele mai vechi timpuri până la sfârşitul epocii fanariote.

Fidel înfăţişării dezvoltării istorice a întregului popor roman, de pretutindeni, autorul acordă fiecărui factor, de ordin economic şi de ordin spiritual importanţa şi locul ocupat în istoria neamului, subsumându-le însă adevărului primordial avut în vedere de-a lungul întregii scrieri: respectarea obligatorie a adevărului istoric, cu cea mai riguroasă nepărtinire.

ISTORIA ROMÂNILOR

G.I.

mai mult
Cronică

Nicolae Breban: Lupta pe un teren sterp

viata-mea-nicolae-breban

Intram, în acel an, ’62, într-⁠o nouă piele, neobservată în afară, dar „viscerele mele morale”, dacă pot spune astfel, se aflau într-⁠o prefacere tulburătoare. „Îmi găsisem fraza!” – cum am declarat-⁠o nu de puţine ori –, instrumentul prim şi esenţial al oricărui scriitor care se consideră şi un bun meseriaş, cea pe care o folosesc şi azi, redundandă, cu nu puţine digresiuni, cu verbul la urmă, după modelul german. (În toată cariera mea literară a trebuit să suport reproşul – nu rareori făcut în grabă şi cu aroganţă – digresiunilor din operele mele epice. Criticilor români, celor valahi, mai ales, dar poate şi moldovenilor, după moda franceză, le place stilul „clar, scurt, limpede”, cum o recomanda Bossuet, dar şi alţi formatori ai clasicismului francez. Pentru acest motiv, paginile încărcate cu fraze lungi şi obscure uneori ale lui Balzac au făcut dificilă acceptarea sa ca prozator major al limbii şi literaturii; ce să mai vorbim de frazele şi paginile labirintice, stufoase în exces şi voit tulburi văzute dintr-⁠un unghi simplist psihologic ale lui Proust, care l-⁠au împins pe tânărul A. Gide, spre pocăinţa sa ulterioară, să le conteste! Dar încă la uriaşul poem epic al lui Victor Hugo, Les Misérables, întâlnim cel puţin în două părţi ale genialei cărţi digresiuni care întrec fiecare o sută de pagini şi nu au legătură directă cu acţiunea. „Umpluturi” cum ar spune un critic român, aşa cum au fost taxate nu puţine pagini din romanele mele şi care, se pare, azi fac deliciul nu multor, dar cu siguranţă, unor avizaţi lectori.)

Ceea ce se putea observa de cei din jurul meu era cu siguranţă o formă neacoperită de orgoliu care, în cazul meu, nu era altceva decât o mască a bucuriei interioare. – Sunt salvat! striga o voce în interioarele conştientului şi subconştientului meu, într-⁠o uimire şi frenezie greu de înţeles şi care, paradoxal, mă demoralizau uneori şi pe mine! Trăiam baia celui botezat într-⁠o nouă credinţă, echilibrul meu interior, înghiontit şi sfârtecat nu de puţine ori în acei cincisprezece ani de labirint, cum spuneam, se restabilea şi îmi oferea nici mai mult şi nici mai puţin decât o nouă demnitate. Nu numai a spiritului, dar şi a persoanei, proces de neobservat din afară sau cu efecte încă o dată negative asupra persoanei şi conduitei mele.

Singurul, cu adevărat singurul martor lucid al năpârlirii mele destul de violente a fost Nichita; el, de altfel, a fost cu adevărat singurul, chiar şi din grupul nostru care crezuse, ani în şir, în ceea ce numim azi potenţialitatea cuiva de a produce lucruri de seamă. Grupul nostru literar format din fii ai unei clase sociale care pierduse brutal şi noi, adică toţi cei cinci care, de la sfârşitul deceniului şase şi întreg deceniul şapte, am format acest grup literar, a trebuit să ducem lupte întortochiate, felurite, şi nu rareori disperate, cu eşecuri greu de descris, în primul rând, pentru a ne strecura printre favoriţii regimului încă de extracţie bolşevică din literele româneşti, timp în care erau negaţi şi calomniaţi murdar fondatorii şi formatorii, marile modele ale literaturii, începând cu Maiorescu şi cu Eminescu, Iorga şi Blaga. (Cezar Baltag era fiul unui preot fugit din Basarabia cotropită de Sovietici; Grigore Hagiu, fiu de chiabur dintr-⁠un orăşel de lângă Galaţi, Târgu Bujor, cu averea confiscată. Matei Călinescu se trăgea din viţa unor boiernaşi olteni, familiile Vulcănescu şi Burileanu, cu tată inginer care activase decenii în mari firme străine în România interbelică. Nichita, Cereaciukin după numele mamei, Tatiana, era nepot al unui cneaz rus, general al armatei albe, „contra-revoluţionare”, care s-⁠a salvat refugiindu-⁠se în România. Eu, fiu, nepot şi răznepot de preoţi Uniţi, greco-⁠catolici, maramureşeni, cu biserica interzisă şi capii ei trimişi la Canal sau în închisori prin mânăstiri. Acestea erau „dosarele” noastre la sfârşitul anilor cincizeci şi la începutul deceniului şapte. Iar eu, în loc să mă precipit cum încă mă învăţa cuminte tătâne-⁠meu, dar şi alţi oameni de bun-⁠simţ, să absolv o facultate practică, tehnică, ca apoi, la prima ocazie, să fug în Occident, eu mă aventuram chiar în inima sistemului roşu în literatură, printre cei care nu rareori excludeau, ba chiar furnizau Securităţii şi motive de urmărire şi cercetare a nu puţinor scriitori de marcă şi de mare talent.)

– Sunt salvat! – răsuna în interioarele mele, e adevărat şi nu numai pentru că întrevedeam o ieşire din situaţia care, în sfârşit, devenea falsă, cea a ratării, dar şi, în sfârşit, a unei false mediocrităţi – stafie ce m-⁠a bântuit dureros şi halucinant în nu puţine ceasuri şi zile! – deoarece sensul acestei salvări rezida în esen­ţa sa, nu în ieşirea din rândurile grosului anonimat sau din cel al veleitarilor, ci din… in-⁠existenţă! În fapt, pentru spiritul meu inflamat şi categoric postromantic până la limitele ridicolului şi ale visului, însemna că eu, atunci, la 28 de ani, la câteva luni de la moartea brutală a tatălui meu, abia mă năşteam! Făceam primii paşi în noua existenţă, decişi, totuşi, deoarece îmi desăvârşeam primul roman, după câteva încercări de construcţie. Francisca a fost primul şi singurul roman care a avut mai multe variante în încercarea mea de a-⁠mi găsi nu numai o frază potrivită firii mele, modului meu de a gândi – sentinţa lui Buffon, „Le style c’est l’homme même”, mi se potrivea perfect! –, dar şi o structură amplă, contrapunctică, capabilă să anime, să pună în mişcare, alături, în juxtapozare, în acelaşi timp epic, structuri şi procese epice diferite.

Sigur, în noua existenţă mă aşteptau alte şi alte poticneli, drame false sau reale, ca şi eşecuri vertiginoase, numai că de data aceasta eu eram acela care le provoca! –, iar cerul era altul, figurile din jur mult schimbate, eram lăsat să-⁠mi termin frazele ba, nu de puţine ori, eram chiar ascultat. Paşii mei călcau pe alte parchete, cei din jur, nu puţini, aveau aerul amabil că mă recunosc, că mă ştiu de undeva, atât de puternic, de magnetic este talentul, vocaţia, odată acceptată.

Nu mai conta nici păcatul originar, pata gravă din Dosar, mai mult chiar, când cineva a vrut să mă convingă să devin membru al C.C. al Partidului şi eu i-⁠am replicat că nu sunt marxist şi vin dintr-⁠o familie încărcată cu antecesori preoţi şi vlădici ai unei Biserici Greco-⁠Catolice, ce credea în infailibilitatea Papei de la Roma, fapt pentru care fusesem exclus din şcoli şi privit chiorâş de nu puţini activişti ai lor, respectivul tovarăş, care, e drept, îmi admira în exces reuşita mea naţională, romanul Animale bolnave, cadru înalt în ierarhia Partidului, mi-⁠a replicat că aceste pete pot deveni tot atâtea atribute pentru o carieră politică. Am înţeles acest lucru când anturajul strict al lui Ceauşescu, în care tovarăşul de care vorbesc, Dumitru Popescu, juca un rol major, s-⁠a pus în mişcare şi vrând să scape de masca bolşevică pe care o purtau cu toţii până atunci au arborat tema naţională. Numai că au făcut-⁠o prost, animând şi ducând la o penibilă mascaradă o recunoaştere gravă şi necesară a originilor şi luptelor seculare ale Românilor de pe ambele laturi ale Carpaţilor.

Cu câţiva ani înainte de a doua mea naştere, timpul meu interior a fost puternic zdruncinat de conflictul cu tatăl meu, Vasile. Nu numai că nu-⁠mi înţelegea ratarea, jenanta mea bâlbâială socială, dar propria sa derută o digera greu, prost, cu convulsii dezagreabile uneori. Trecuseră ani buni de la interzicerea cultului Greco-⁠Catolic, mica sa întreprindere de la Lugoj, moara şi uleiniţa băteau din aripi şi extraordinara sa energie şi ambiţie socială pe care, în parte, se pare că am moştenit-⁠o şi eu, îl macerau din interior, ca un parazit vorace al unei alte vieţi. Bietul om, cu întreaga sa puternică personalitate era în fapt un revoltat care nu ştia ce să facă cu sine, incapabil, mai ales în orele sale bahice, mare băutor de vin, să accepte realitatea socială. Şi năruirea părea definitivă: a lumii în care fusese crescut, în care crezuse şi cu care ambiţiile sale se potriveau perfect. În jur, în România acelor ani se mai aflau mii şi mii de astfel de destine – nu înfrânte, ci total capsulate, prizoniere unei Românii de aer, care ar fi trebuit să-⁠şi urmeze calea ei regală, în respectarea unor norme şi a unor virtuţi ce ne veneau încă de la Romani. Ca şi limba.

Lupta sa pe un teren sterp, convulsiile sale ca şi accentele sale de tandreţe şi cam de obosită înţelepciune erau mişcătoare. Îl supăra cu siguranţă şi un fel de nepăsare aparentă a tinerelului care eram faţă de nereuşita finalizării studiilor sale universitare, dezamăgirea de a avea un fiu, primul născut ce se afla, iată, în urma cetelor de alţi tineri şi colegi de generaţie, ce păruseră inferiori lui, din punct de vedere intelectual şi care, acum, iată, se încadrau de bine, de rău, în ceea ce părea absurdul social. Întârzii asupra dramei sale din acei ani, sfârşitul deceniului şase şi începutul deceniului şapte – el a murit în ’62, toamna, la 55 de ani! –, deoarece prezenţa lui, chiar mult după extincţia sa fizică, m-⁠a apăsat, chinuit şi mi-⁠a populat mii şi mii de nopţi, până, iată, la limanul deceniului meu, al nouălea. El refuză să moară, să dispară şi se luptă încă cu mine în nu puţine şi violente coşmaruri, iar frica profundă, tenace, ce mi-⁠a provocat-⁠o aproape mereu făptura sa severă, excesiv autoritară uneori, s-⁠a scurs în ceea ce numim vise. Putea fi brutal în puniţiunile sale fizice, când îmi aplica bastonate brutale, cel mai adesea nemotivate, deoarece ca tânăr eu eram mai degrabă docil şi apt de a-⁠l admira şi de a-⁠i ocroti majestatea parentală.

Nicolae Breban

■ Din vol. Viaţa mea,
Editura Polirom, 2017

mai mult
CronicăPromovate

Spectacolul ”Călătoria”, care se joacă într-un autobuz supraetajat, reluat de Teatrul Nottara din Bucureşti

calatoria

Spectacolul ”Călătoria”, care se joacă pe parcursul unei călătorii de două ore cu un autobuz supraetajat, este reluat de Teatrul Nottara din Bucureşti, două reprezentaţii fiind programate pe 14 iunie şi 19 iunie, de la ora 19.30, cu plecarea de la Institutul Maghiar Balassi.

Spectacolul, realizat în vara anului 2015, imaginat de Constantin Abăluţă, în regia lui Gavriil Pinte, cu scenografia semnată de Roxana Ionescu, a fost reluat la cererea publicului. Prima reprezentaţie a spectacolului reluat a avut loc miercuri, informează Teatrul Nottara.

”Călătoria” începe din faţa Institutul Maghiar Balassi, pentru 34 de spectatori. Autobuzul îşi continuă drumul pe Bulevardul Lascăr Catargiu, se întoarce la Piaţa Romană, continuă spre Piaţa Victoriei, unde este prima oprire pentru o scurtă scenă. ”Călătoria” continuă pe Bulevardul Aviatorilor, Bulevardul Mareşal Prezan, apoi la Arcul de Triumf pentru o nouă oprire. Autobuzul îşi reia deplasarea pe Bulevardul Kiseleff, cu întoarcere la Piaţa Presei libere, pentru a reveni pe Bulevardul Kiseleff. Penultima oprire este lângă Şcoala Gimnazială Ion Heliade-Rădulescu, în prelungirea Parcului Kiseleff.  Ultima scenă se joacă în afara autobuzului, în Piaţa Victoriei. Finalul se desfăşoară în locul de unde începe reprezentaţia – Institutul Maghiar Balassi.

”Într-o noapte, unui Ceasornicar îi cade în curte o elice. Omul e derutat. Dar e sfătuit să-şi îndure… elicea şi din acel moment nu se mai teme de nimic din ce ar fi să i se întâmple. Însă, la scurt timp, elicea îi este furată. Din acel moment, Ceasornicarul începe să rătăcească prin oraş. Rătăceşte, rătăceşte şi nu mai nimereşte acasă. După mult timp îşi regăseşte Fiul, şi el rătăcitor. Împreună caută drumul spre locuinţa lor de demult, spre locul/ paradisul lor pierdut. Începe, astfel, o călătorie dificilă; cei doi trec din nou (înainte?, înapoi?) prin punctele nodale ale rătăcirilor. Sunt însoţiţi în această călătorie-terapie de un grup histrionic. Trec astfel, împreună, pe la cabinete speciale, ateliere modeste şi chiar pe la «baluri electorale»”, au descris spectacolul reprezentanţii Teatrului Nottara.

Distribuţia spectacolului este alcătuită de Ion Haiduc, Ion Grosu, Dani Popescu, Anca Bejenaru, Cristian Nicolaie, Ioana Calotă, Felicia Gozman Pinte, Cristina Juncu şi Alexandra Aga. Muzica este semnată de Ioan Dobrinescu şi este interpretată de Ansamblul ”Konick”.

Biletele pot fi achiziţionate de la Agenţia de bilete a teatrului şi de pe site-ul instituţiei teatrale.

mai mult
CronicăPromovate

Scenarist sub acoperire – volumul de scenarii cinematografice semnat de Dorin Goagă

dorin-goaga

A ieșit de sub tipar, la Editura SEMNE, volumul de scenarii cinematografice „Scenarist sub acoperire” semnat de Dorin Goagă.

Volumul cuprinde 456 de pagini, în format A5, și conține patru scenarii cinematografice de lungmetraj, 12 scenarii de scurtmetraj și o proză scurtă cu caracter cinematografic.

Subiectele celor 4 lungmetraje, în ordine alfabetică, sunt:

NU RÂDEȚI, CĂ VĂ VINE RÂNDUL!: Emilia Popescu, ca multe alte femei, își dorește să fie în locul soțului, care i se pare că se descurcă mai ușor. Dar atenție ce vă doriți, pentru că riscați să vi se îndeplinească dorința!

SACRIFICIU SUPREM: În cinstea celui de-al XIV-lea congres al partidului comunist, trebuie pusă în funcțiune prima centrală atomo-electrică. Compromisurile făcute duc la un accident în momentul probelor. Pentru a evita o catastrofă nucleară, C.H. intervine cu prețul vieții sale.

SCHIMBAREA LA FAȚĂ sau SCENARIST SUB ACOPERIRE: Prevalează dreptul cuplurilor homo la adopție, sau drepturile copilului?

ULTIMUL VIRGIN ȘI REVOLUȚIA ÎN DIRECT sau CONJUNCTURA: În anul 1989, tinerii nu cunoșteau decât o singură culoare politică. În decembrie, patru dintre ei se pomenesc în tabere adverse. Unul dintre aceștia ajunge în ‘culisele’ Revoluției, unde se punea la cale viitorul României capitaliste.

Dorin Goagă

Dorin Goagă s-a născut în 1948 în satul Pietriceaua, comuna Brebu, județul Prahova și a absolvit Facultatea de Electrotehnică la Iași în 1971. Și-a făcut stagiatura ca inginer în orașul Plopeni — Prahova, iar în 1975 s-a stabilit în București și a lucrat la Institutul de Mecanică Fină.

Între 2001 și 2011 a fost profesor cu definitivat în Electrotehnică și normă întreagă la Liceul Tehnologic Electronică Industrială, apoi s-a pensionat.
Are opt brevete de invenție și două modele industriale, și a colaborat ocazional cu diverse publicații tehnice sau literare.

Între 1971 și 1975, a inițiat și a fost instructorul foto-cineclubului PLOPENI, apoi al cineclubului MICRONUL, Mecanică Fină București.

Din septembrie 2015 este vicepreședintele ASOCIAȚIEI NAȚIONALE a CINECLUBURILOR și REALIZATORILOR NEPROFESIONIȘTI de FILM din ROMÂNIA.

În perioada 1975 — 2012 a scris 9 scenarii de lungmetraj și circa 20 de scurtmetraje. În 2005 a câștigat cu un lungmetraj concursul organizat de TVR, dar nu a intrat în producție din lipsă de fonduri.

În ‘Ultima soluție’, care ține loc de prefață a volumului, autorul justifică de ce s-a hotărât să-și tipărească o parte din scenarii. Conform legii, stabilite, desigur, de cineaști, Centrul Național al Cinematografiei nu primește scenarii, ci ‘proiecte cinematografice’, adică ‘producător — regizor — scenariu’. În general, regizorii au devenit și producători, și au scenariile lor, așa că nu organizează selecții proprii, cel mult acceptă scenariile prietenilor, sau din familie.
Așa că, singura soluție, așa cum spune scenaristul Dorin Goagă, este să scoată și al doilea volum de scenarii!
Mai multe detalii pe dorin-goaga.blogspot.ro.

mai mult
1 52 53 54
Page 54 of 54