Pericolele credinței în reîncarnare – o perspectivă ortodoxă

  Voi publica primul meu proiect de cateheză scrisă, care după cum scrie și în titlu, este despre pericolele credinței în reîncarnare. Voi trata principalele probleme care afectează credința în Hristos și de ce reîncarnarea nu este compatibilă cu învățăturile bisericii și Sfintei Scripturi. De asemenea, argumentele pot fi privite și ca motive pentru care reîncarnarea este invalidă în mod general. Mulțumesc Revistei 24pharte.ro pentru găzduire!

Ce Este Reîncarnarea, Unde A  Aparut, Despre Origenism

Reîncarnarea este un concept religios apărut în Asia, care presupune că sufletul omului se poate întrupa din nou după moartea corpului trăind un număr infinit de vieți pentru a echilibra balanță cosmică în favoarea lor, karma; conceptul este întâlnit în Hinduism, Jainism, Budism. Pentru a fi posibilă reîncarnarea, sufletul trebuie să existe de dinaintea trupului pentru a poseda un corp nou după moartea celui vechi. Origenismul, numit după Origen, este doctrina prin care spune că sufletul este preexistent trupului, neagă caracterul etern al pedepsei de după moarte. În primele secole creșține, circulau peste tot astfel de doctrine  atrăgătoare, care doar încurcă oamenii și îi înlătură de Sfânta Biserica și de posibilitatea de a cunoaște pe adevăratul Dumnezeu și căile Lui. Astfel s-au făcut sinoade pentru a stabili calea adevărată, prin ispiratia Sfântului Duh: Dacă cineva crede în fabuloasă preexistentă a sufletelor și în acea condamnabilă restaurare (apocatastasia), adică restabilirea, tuturor lucrurilor așa cum era la început, să fie anatema”. -Sinodul din Coslantinopol, din 543.[1]

Este Reîncarnarea Prezentă În Biblie?

Diavolul, care vrea să ne oprească din a ne afla în prezenta și slava Domnului, furișează în mințile oamenilor idei cum că ar exista dovezi biblice care susțin că reincarnarea este demonstrată de biblie, cel mai cunoscut caz este despre Sfântul Ioan Botezatorul, presupusa reîncarnare a Sfanțului Ilie „Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce vă să vină„(Mt. 11.14); Iar El, răspunzând, a zis: Ilie într-adevăr vă veni şi vă aşeza la loc toate. Eu însă vă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte au voit; aşa şi Fiul Omului vă pătimi de la ei. Atunci au înţeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul. (Mt. 17. 11-13). Interpretarea acestor texte în tradiția bisericii ne oferă un răspuns simplu și puternic , având și temei scripturistic: Şi vă merge înaintea Lui cu duhul şi puterea lui Ilie, că să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilol. (Lc. 1. 17).

Argumentul arată că „duhul și puterea lui Ilie” nu se referă la identitatea personală a lui Ilie, ci reprezintă un caz de tipologie biblică, asta înseamnă să privești unele persoane din vechiul testament ca fiind prefigurări ale unor personaje din noul testament [2]. La schimbarea la față a Domnului Iisus Hristos, s-a arătat Ilie alături de Domnul, nu sfântul Ioan Botezatorul. Pentru a fi posibila reîncarnare, Ilie ar fi trebuit să moara, iar Sfânta scriptura ne spune: „Pe când mergeau ei aşa pe drum şi grăiau, deodată s-a ivit un car şi cai de foc şi, despărţindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer” (4 Regi 2. 11), astfel sufletul lui Ilie nu a părăsit niciodată trupul pentru a putea să se reincarneze. Cuprins Reincarnarea rămâne pentru oameni un concept foarte atrăgător, ideea că după moarte urmează iar viață pe pamânt și că iți poți repara greșelile în viață viitore, face că totul să para ușor și simplu, dar este numai o minciună, o perspectiva falsa, care păcălește oamenii și le crează o viziune falsa a drumului spre mântuire Biserica Ortodoxa nu a preferat și nu preferă nimic înaintea adevărului. Chiar daca uneori adevărul este asemenea unei doctorii amare, el este singurul care duce la mântuire.

Adevăratele Pericole Ale Doctrinei Reîncarnării

În primul rand, credința în reîncarnare compromite suveranitatea Domnului față de creație ca fiind neputincios, fară control asupra balanței binelui și a răului și sugerează că are nevoie de karma pentru a echilibra energiile cosmice, astfel devine un spectator în fata suferinței umane . Dar Sfânta Scriptură arată altfel, că El, din Iubirea pe care o poartă pentru oameni, le-a oferit liber arbitru, că fiecare să își facă propriile alegeri,  înseamnă să fim conștienți de ele și să ne asumam consecințele și că ne vă oferi întotdeauna cât putem să ducem [3] „ Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (I Cor. 10. 13).

În al doilea rând, reîncarnarea îl face pe om să fie o persoană pasivă, el crede că pote să își repare greșelile într-o viață viitoare, iar în caz că sunt părtași la o nedreptate cum ar fi crima, jaf, război, viol etc. poate considera, de fapt că acționează karma și nu trebuie să intervină. Asemenea mentalitate este în contradictoriu cu virtuțile și valorile creștine pe care le-am dobândit de la Iisus Hristos Mântuitorul, care ne predică despre calea iubirii aproapelui, chiar și a vrășmașului. Doctrina reîncarnării susține că vom trăi o viață viitoare pentru a scapă de păcate, cea ce amenință însăși piatra de temelie a bisericii, anume jerfa lui Hristos pentru iertarea păcatelor. Daca reîncarnarea ar fi adevărată, atunci jertfa Domnului nu este pentru ridicarea din păcat a omenirii și ai oferi calea către mântuire, ci pentru păcatele lui Iisus dintr-o viață anterioara.[4]

De asemenea trebuie să ținem cont că reîncarnarea distruge percepția omului că persoana unica. Daca sufletul își schimba corpul, că pe o cochilie, și devine altcineva în viață următoare, nu poate exista un caracter singular personal, dispare unicitatea și cel mai important, înlătură capacitatea omului de a simți dragoste fata de altcineva sau cum este relația dintre părinți și copii[5]. Prin iubire, oamenii dobândesc capacitatea de a crede că persoanele iubite vor fi salvate de Domnul și vor trai veșnic mântuiți în Împărăția Cerurilor. Nu în ultimul rand, doctrina reincarnării este în contradictoriu cu învățătură bisericii despre învierea morților de la sfârșitul veacurilor și a înfricoșătoarei judecați din Sfânta Scriptura

„Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor. Şi am văzut, iar, un tron mare alb şi pe Cel ce şedea pe el, iar dinaintea feţei Lui pământul şi cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele. Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieţii; şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor. Şi marea a dat pe morţii cei din ea şi moartea şi iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au fost, fiecare după faptele sale. Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc. Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc.” (Apocalipsa 20. 10-15).

De Ce Nu Este Reîncarnarea Compatibila Cu Credința Creștina 

Trupul și sufletul au apărut în același timp, ele împreună ne fac pe noi oameni. Suntem după chipul și asemănarea Domnului și suflarea de viață de la El; în planul Lui, noi suntem nemuritori și în prezenta Lui permanenta[6], dar căderea în păcat ne-a făcut să nu îl mai vedem. Păcatul și răul prin puterea lui, încearcă să distrugă omul, cea mai mare și personala creați a Domnului, prin moarte, care este separarea trupului de suflet.

Identitatea noastră s-ar pierde daca am fi capabili de reîncarnare, prin faptul că trupul nu este doar o cochilie de materie care tine un suflet în el pentru o periada de timp. Pe cât de atrăgătoare este credință în reincarnare, aceasta nu este susținută cu argumente , altele înafară de niste marturii scoase de la oameni sub efectul hipnozei sau de la visele unor copii. Ea se contrazice cu idea de identitate personala, transforma sufletul într-un fel de spirit în căutarea unei noi cochilie umana, care nu aparține de nimeni și nu poate înțelege cu adevărat ce înseamnă dragostea; moralitatea și etica creștină sunt transformate în caractere passive; credință esențială în învierea morților și sacrificiul Domnului pe Sfânta Cruce devin nule, iar karma ar devein mecanismul metafizic însărcinat cu pedepsirea răului. Concluzia la care se ajunge este că un creștin adevărat nu poate crede în reîncarnare, este o erezie din punctul de vedere al bisericii.

[1] https://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/pravila-bisericeasca/dogmele-81936.html

[2] ERNEST M. VALEA REÎNCARNARE ŞI ÎNVIERE O analiză din perspectiva filosofiei minţii şi a credinţei creştine

Sapientia Iasi 2019 pp. 242-244

[3] Danion Vasile, S.O.S. – Despre reincarnare şi invazia extraterestră, Edit. Bunavestire, 2003 p. 19

[4] ERNEST M. VALEA REÎNCARNARE ŞI ÎNVIERE O analiză din perspectiva filosofiei minţii şi a credinţei creştine

Sapientia Iasi 2019 pp. 255

[5] Danion Vasile, S.O.S. – Despre reincarnare şi invazia extraterestră, Edit. Bunavestire, 2003 p. 20

[6] Sfantul Maxim Marturisitorul, Ambigua, trad. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Edit. INSTITUTULUI BIBLIC DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMANE BUCURESTI 2006 p. 112

Bibliografie

ERNEST M. VALEA REÎNCARNARE ŞI ÎNVIERE O analiză din perspectiva filosofiei minţii şi a credinţei creştine, o perspectiva catoloca dar foarte relevanta pentru crestinii ortodoxi

Danion Vasile, S.O.S. – Despre reincarnare şi invazia extraterestră

Sfantul Maxim Marturisitorul, Ambigua, tradus de  Pr. Prof. Dumitru Staniloae

Text: Liviu Ioan Manole

Editor: Liviu Ioan Manole

 Ce s-ar fi întâmplat dacă România refuza ultimatumul sovietic? Dar arbitrajul-diktat de la Viena, amputând țara în beneficiul lui Hitler, acum 80 de ani? S-ar fi dezintegrat? Sau ar fi câștigat?

SĂ NU UITĂM

Sub ochii noștri vedem eroicele eforturi ale Rusiei de a elibera Ucraina de sub jugul sistemului globalist-soodomit-anglo-saxon-sionist și al unor uzurpatori fasciști. La fel vedem lacrimile de crocodil varsate de acești globaliști și slugile lor pentru “incalcarea” suveranității Ucrainei (Ucraina fiind, in realitate, o creatie artificială bolșevică). Dar acei înșelători cred că lumea va da uitării crimele comise de ei în spațiul iugoslav. Modul în care cu salbaticie au distrus sistematic un stat realmente suveran. Ei cred că lumea va uita modul în care globaliștii au facut din propria voie lege, în scurta vreme a dominației militare absolute a USA (1991-2008). Dar, iată, nu vom uita! Și, nu doar atâta, globaliștilor li se arată că “ce umbla roată, vine tot roată”; după faptă și răsplată.

KOSOVO-METOHIA

În unul dintre esurile sale, intitulat “Stindardul Lumii”, G.K.Chesterton vorbea despre felul în care un loc sau o țară pot crește și pot avea viitor. El conchidea că viitorul unui loc (ori al unei țări) poate fi asigurat doar prin dragoste, o dragoste având substrat transcendental și fără motivare pământească”. Doar în acest chip, spunea marele eseist, un loc poate deveni măreț și demn de viață și de moarte. Mai întâi oamenii trebuie să cinstească un loc și apoi vor putea să își dea viața pentru el, ca să îl apere sau să îl facă mai frumos. Un asemenea loc va fi iubit și cinstit chiar în înfrângeri și doar un asemenea loc va putea să devină strigăt de luptă și motivație de renaștere, după o înfrângere. Spunea Chesterton: ”Roma a fost îndrăgită de oameni nu pentru măreția ei, ci ea a căpătat măreție pentru că oamenii ei au iubit-o”. Iar Roma este un caz cu valoare permanentă și absolută. Ea este arhetipul “locurilor” pentru care oamenii au știut și să trăiască și să moară, să aibă rost, să se poată ridica din înfrângeri, ”să își lingă rănile”, să se ridice mai tari, mai mândri, mai frumoși. Asemenea locuri există în multe părți și un asemenea loc au toate popoarele care știu că ele nu sunt simple realități istorice, ci că sunt realități duhovnicești deopotrivă. Căci neamurile au fost aduse în istorie cu un rost de împlinit care nu stă la voia răului clipei. Un asemenea loc special și făgăduință de biruință este Kosovo-Metohia.
Este bine să ne aducem aminte și să nu uităm ce s-a întâmplat în Primăvară anului 1999 și mai exact în zilele ce au premers Învierii Domnului și până la Sfinții Apostoli Petru și Pavel, zilele sfinte ale dreptmăritorilor creștini. Acele evenimente țin de meta-istorie.
Un neam de un curaj și demnitate fără egal, Neamul Sârbesc, a fost atacat cu o brutalitate și violență care au fost cea mai vădită crimă a negativității pure din ultima jumătate a veacului XX. Acest atac și această agresiune sfruntate, nu au avut decât un singur scop: să ucidă, să distrugă și să umilească și, încă mai vârtos, să umilească Biserica lui Hristos în zilele ei de bucurie și în unul din locurile ei sfinte.
În conflict s-au aflat un imperiu buimac și fără suflet, un imperiu care va evolua ulterior în “imperiul globalist- sodomit-anglo-sionist” de azi (adică SUA, EU și slugile lor) și o țară și un neam care stăteau pentru locul lor în lume. Este știut că o vreme, după căderea comunismului, mulți am crezut că, măcar pentru o vreme, răul va fi stăvilit. Ne-am imaginat că figuri sinsistre nu ne vor mai bântui. Dar în acele zile am văzut fețele hidoase ale dezmățatului William (Bill) Jefferson Clinton, a generalului hingher Wesley Clark, ale anti-femeii Madeleine Albright și alți eiusdem farinae. Dar asta poate nici nu mai are importanță. Un alt lucru are însă importantă.

Incredibila rezistență sârbească a dat tuturor oamenilor și țărilor, un răgaz să se dezmeticească din visare și iluzii. Oamenii au avut răgazul de a vedea cine sunt.

Incredibila rezistență sârbească a dat tuturor oamenilor și țărilor, un răgaz să se dezmeticească din visare și iluzii. Oamenii au avut răgazul de a vedea cine sunt cei “buni” și cine sunt cei “răi”, în noile circumstanțe ale istoriei. În chip brutal condiția noastră umană a fost pusă din nou în situația de a TREBUI să aleagă între bine și rău. Și să nu ne amăgim. Pentru această alegere vom avea de dat seama în față unei instanțe care este infinit mai tare și mai dreaptă decât a oamenilor. Suntem obligați să vedem că “imperiul globalist- sodomit-anglo-sionist” (repet, USA, EU și slugile lor) sunt cei care provoacă răul, îl susțin și promovează întregul cortegiu de orori care sunt “valorile” lui: sodomia, pedofilia, familia “alternativă”, ”balena albastră”. Iar împotrivă stau bunul simt, Neamurile, ”locurile”, Dreapta Credință” și “a treia Roma”. Iar pe Sârbi să nu îi plângem. În părțile noastre de lume oamenii au ținere de minte îndelungată și ei știu că “roata” se învârte mereu. Neamul Sârbesc stă prin credință într-o mai tare făgăduința. Căci prin credință… ”au suferit batjocură și bici, ba chiar lanțuri și închisoare. Au fost uciși cu pietre, au fost puși la cazne, au fost tăiați cu fierăstrăul, au murit uciși de sabie, au pribegit în piei de oaie și în piei de capră, lipsiți, stramtorati, rău primiți. Ei de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, în munți, în peșteri și în crăpăturile pământului. Și toți aceștia, care pentru credința lor, au fost de pomenire, n-au primit ce le fusese făgăduit. Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârșirea.” (Sf.Pavel, Evrei,11, 36-40).

Alexandru Nemoianu
Istoric
USA

Ioan Mihai Cochinescu vs Alexandru Nemoianu

Mareşalul Ion Antonescu a fost executat în 1946 la ordinele unui ”Tribunal al Poporului”. Printre altele, Antonescu a fost acuzat de crime de război şi de atrocităţi îndreptate împotriva minorităţilor. Condamnarea lui Antonescu este încă controversată, fiind şi istorici care spun că a fost doar o înscenare.

Pierderea războiului de către Germania nazistă şi trecerea României de partea învingătorilor a însemnat şi sfârşitul regimului Antonescu. În perioada 6-17 mai, Antonescu a fost judecat ca şi criminal de război, de un ”Tribunal al Poporului”, cu acordul regelui Mihai I, cel care l-a şi demis anterior.

Citește mai mult pe Historia.ro

În sfârşit!… Un intelectual adevărat, profesionist, competent, dar, iată, curajos!…

În sfârşit, Cineva, nu chiar oricine, pune punctul pe I în legătură cu REFORMA ŞCOLII ROMÂNEŞTI!…

Cinste Domnului NICOLAE MANOLESCU!…

EXCELSIOR!…

(Bogdan-Costin Georgescu)

Angajamente

România Educată

„România Educată” este proiectul național inițiat de Președintele României menit să susțină reașezarea societății pe valori, dezvoltarea unei culturi a succesului bazate pe performanță, muncă, talent, onestitate și integritate. Demersul a fost proiectat către viitor, întreaga abordare încercând să răspundă provocărilor următoarelor decenii.

„România Educată” este cea mai amplă și de durată consultare publică desfășurată până acum în domeniul politicilor publice din educație. Acest demers exprimă dorința Președintelui României ca fiecare român să aibă ocazia de a contribui la proiect, consultarea pornind de la așteptările întregii societăți, nu doar ale experților.

Proiectul „România Educată” a început în 2016 și a fost structurat în următoarele trei etape:

• Prima etapă (2016-2017) a presupus o serie de activități, precum opt consultări cu privire la viziunea și obiectivele de țară pentru educație (dezbateri regionale), dezvoltarea și diseminarea unui chestionar online, 35 de evenimente de consultare organizate de terți.
• A doua etapă (2017-2018) a pornit de la elementele de viziune identificate în etapa anterioară, pentru a continua consultarea cu privire la strategia pentru educație la orizontul anului 2030.

În acest sens, Administrația Prezidențială a constituit șapte grupuri de lucru cu rolul de a dezvolta concluziile primei etape într-un pachet de strategii detaliate pe următoarele teme prioritare: cariera didactică; echitatea sistemului educațional; profesionalizarea managementului educațional; un învățământ profesional și tehnic de calitate; autonomie, calitate și internaționalizare în învățământul superior; educație timpurie accesibilă tuturor; evaluarea elevilor și studenților.

Materialele realizate de către grupurile de lucru și concluziile evenimentelor din prima etapă au fost agregate într-un document unitar.

• A treia etapă (2018-2021) a presupus lansarea în dezbatere publică a documentelor rezultate în demersurile anterioare. Au fost organizate mai multe dezbateri, evenimente, studii sau proiecte sub egida „România Educată”. Totodată, în această perioadă, Administrația Prezidențială a coordonat un proiect finanțat prin Programul Uniunii Europene de Sprijin pentru Reformele Structurale (SRSS) în cadrul căruia au fost elaborate, în cooperare cu Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, (OCDE) patru documente de politici publice (policy briefs) pe următoarele teme: (1) carieră didactică, (2) management educațional, (3) echitate, (4) educație timpurie. Fiecare document completează propunerile „România Educată” cu exemple de bună practică din mediul internațional și propuneri de acțiuni care să contribuie la atingerea obiectivelor setate pentru 2030.

Rezultatele lansate în dezbatere publică stau la baza Programului de Guvernare 2020-2024. De asemenea, operaționalizarea lor a fost inclusă ca angajament în Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2020-2024. Toate rezultatele, etapele și activitățile sunt descrise în detaliu pe site-ul proiectului: www.romaniaeducata.eu.

În prezent, Administrația Prezidențială, prin Departamentul Educație și Cercetare, lucrează la finalizarea rezultatelor „România Educată”, în colaborare cu Ministerul Educației. De asemenea, este prioritizată corelarea obiectivelor „România Educată” cu discuțiile privind următorul ciclu financiar al Uniunii Europene.

Raportul Proiectul „România Educată” poate fi consultat aici.

(presidency.ro)

Adrian Papahagi demontează argumentele favorabile educației sexuale: Cea mai bună educație sexuală este o familie bună

Filologul și scriitorul Adrian Papahagi și-a exprimat opinia în privința educației sexuale printr-o postare pe Facebook. Acesta și-a expus argumentele sub formă de întrebări retorice, subliniind că toată emanciparea progresiștilor legată de această materie nu este cu adevărat fundamentată.

„Sunt favorabil oricărui tip de educație utilă copiilor și tinerilor. Îmi doresc tineri bine crescuți, cuviincioși, educați, feriți de rău. Vreau familii închegate, prospere și iubitoare, și o școală de calitate, capabile să producă tineri frumoși și integri moral, psihic, fizic și intelectual.

Spun toate aceste evidențe de la bun început, fiindcă azi nimeni nu te mai bănuiește de bună credință nici măcar când e evident că dezbați o temă cu riscul de a fi terfelit și fără niciun interes personal. Mă apăr și eu cum pot de imensa răutate înconjurătoare.
Și acum trec la subiect. Ni se propune (impune?) educația sexuală în școli, înțeleg ca materie de sine stătătoare, iar principalul argument adus de susținătorii propunerii este numărul mare de sarcini în adolescență.”, scrie profesorul în introducere.

În continuare, domnul Papahagi spune că, de fapt, nu s-au făcut cercetări sociologice de calitate pentru a afla contextul, cauzele și gradul de școlarizare al mamelor minore din România, invocate cel mai des ca argument favorabil educației sexuale.

„Care sunt însă cifrele exacte, raportate la fiecare promoție școlară? Nu am văzut cifre analizate sociologic. Câte mame minore sunt școlarizate și câte nu, deci nu ar ajunge la ele acest tip de educație. Care e defalcarea pe vârste 13-14-15-16-17-18 ani. Cum se corelează ea cu defalcarea pe etnii. Câte din aceste sarcini sunt dorite, câte nedorite. Câte au rezultat în urma unor acțiuni criminale (viol, incest, pedofilie, prostituție), câte chiar în mediul familial. Câte se datorează deci promiscuității familiale sau de anturaj. Care e defalcarea rural/urban, și apoi răspândirea geografică. Ce se poate rezolva prin educație sexuală în școli și ce prin alte intervenții sociale, culturale, moral-religioase, economice sau penale în afara școlii.”, a scris acesta.

Adrian Papahagi remarcă că nu s-a explicat în spațiul public ce presupune cu adevărat această materie, în timp ce exemplul țărilor occidentale nu e chiar încurajator – educație sexuală obligatorie de la 4-5 ani, lecții despre mișcarea LGBT și alte chestiuni ce nu au e a face cu scopul propriu-zis al materiei.

„Nu ni s-a explicat apoi dacă e nevoie de o materie, cu cel puțin o oră pe săptămână, la ce clase va fi predată, sau dacă sunt suficiente câteva ore răspândite pe parcursul anului școlar. Cine va preda aceste ore (diriginți, profesori special formați – unde? în ce filiere? –, psihologi, medici, oengiști și când. Ce conținuturi ar avea materia sau aceste intervenții punctuale.

Nu ni s-a prezentat ce se predă deja. N-am văzut studii sociologice despre impactul celor ce se predau deja. Nu e clar de ce e nevoie de lege și nu e destul un ordin de ministru.
Alte întrebări țin de credința, mediul, opțiunile fiecăruia. E greu să spui, în general, dacă e mai grav să ai un copil la 17-18 ani decât să îmbătrânești fără copii. Poate că fete de liceu au fost îngrozite să afle că sunt însărcinate, dar azi au sub 40 de ani și asistă bucuroase la festivitatea de absolvire a copiilor. Cred și eu, empiric, că în majoritatea cazurilor, eleve de liceu sau, și mai grav, de gimnaziu, nu-și doresc să devină mame.”, precizează scriitorul.

Acesta amintește de vremurile de odinioară, când tinerii erau educați în spiritul înfrânării, al decenței, neîncurajându-se depravarea. Inocența copiilor este afectată de această sexualizare precoce a copiilor.

„Cred totodată că, în adolescență, e preferabil să-ți vezi de școală, nu de amor, și că majoritatea elevilor asta și fac. Cred că, la 12-13 ani, copiii trebuie să se dea cu bicicleta, să se joace cu un câine, să învețe matematică, să citească, nu să se preocupe de sex. Pe vremuri, tinerilor li se predica înfrânarea; azi, sunt îndemnați din toate direcțiile (mediu, muzică, film, Tv) spre depravare, iar apoi ne mirăm de efecte. O spun din nou: cred că o familie închegată și o educație morală sunt cea mai bună educație sexuală.

Sunt profesor și cred, firește, în educație. Mai cred că această educație nu trebuie să devină un nou mod de pervertire și ideologizare a tinerilor, la vârste și mai fragede decât cele la care sunt deja expuși vulgarității, pornografiei și asaltului revoluției sexo-marxiste. Mai cred că nu trebuie cedați propagandei genderiste, sexo-marxiste copii care încă n-au nicio treabă cu sexul. Nu vreau să văd prostituate travestite spunând povești copiilor la școala primară, cum se întâmplă curent în SUA sau UK. Nu vreau ca tinerii să fie îndemnați la depravare sub autoritatea școlii.

Vreau ca tinerii să crească frumos, cuviincios, să roșească pudic atunci când îi încearcă primii fiori ai dragostei, nu să reducă deja totul la biologie și ideologie. Vreau ca educația prin religie și cultură înaltă, prin marile cărți și prin exaltarea virtuților, să îi îndemne spre reținere, respect, responsabilitate.

Cred că Romeo și Julieta sau Tess of the d’Urbervilles fac parte din educația sexuală, fără a o rupe, crud și barbar, de cea sentimentală și literară.”, scrie Adrian Papahagi.

Scriitorul a explicat că o familie firească, bună, cu părinți grijulii, iubitori și copii bine-crescuți este cea mai bună educație sexuală, cel mai prielnic mediu de învățare.

„Sigur, tinerii trebuie să învețe la biologie despre reproducere, trebuie să primească noțiuni sanitare esențiale, inclusiv despre contracepție și igiena sexuală, trebuie să afle, inclusiv din gura unor oameni ai legii, că violul e o crimă. Sigur, părinții și educatorii trebuie să-și avertizeze copiii, fără detalii grafice și fără să genereze psihoze, asupra pericolului pedofiliei. Toate acestea se pot rezolva în orele existente, pe parcursul liceului, la vârsta potrivită și, firește, în familie.

Mai presus de toate, cea mai bună educație sexuală este o familie bună, cu o mamă și un tată iubitori și grijulii, cu copii bine-crescuți și struniți, cu băieți învățați de mici să respecte fetele, și cu fete îndemnate spre pudoare și delicatețe. În mediile familiale descompuse sau promiscue, din nefericire, riscul unei sexualități dezordonate a fost și va fi mereu mare. Adesea el se însoțește însă cu abandonul școlar. E esențial să nu tratăm întreaga populație școlară după acest etalon, ratând astfel totodată rezolvarea problemelor acolo unde ele chiar se manifestă.”, spune domnul Papahagi.

Acesta evidențiază, mai apoi, faptul că în unele medii culturale sau sociale, sarcinile de la vârste fragede sunt normale, ba chiar o tradiție pe care nu suntem în măsură a o contesta.

„De asemenea, există medii în care căsătoriile între adolescenți și sarcinile la vârste care nouă ne par revoltător de fragede (13-14 ani) sunt acceptate. De altfel, minorii de 16 ani se pot căsători legal. Aici, iarăși trebuie să fim cinstiți. Ce dorim: să impunem norma noastră, deci implicit să o privim pe a lor ca regretabilă, sau să respectăm obiceiurile comunităților respective? Aici, stângiștii intră în blocaj logic. (Vedeți cum am ajuns să ne ferim să rostim unele cuvinte, dresați de terorismul stângist care, după ce interzice analiza unui fenomen, ne bagă pe gât un remediu care, la rândul lui, poate fi discutat doar cu riscul etichetărilor infamante?)

Dar useriștii și ceilalți stângiști nu ne propun o dezbatere onestă, cu întrebări și analize sociologice, psihologice, economice, juridice, culturale etc. Ei ne bagă pe gât o ideologie, principalul argument fiind că ideologia aceasta domină deja în Occident. Ei urmăresc, că-și dau seama sau că nu, să continue revoluția sexuală începută de nebuni siniștri ca Wilhelm Reich, de marxiști freudieni ca Herbert Marcuse (sexo-marxiștii) și dusă în universități de revoluționari marxiști pedofili, ca Daniel Cohn-Bendit. Ei vor să impună ideologia genderistă, care a favorizat o întreagă epidemie de schimbări de sex printre adolescenți fragili, care se mutilează pe viață pentru că, la un moment dat, își urăsc trupul (și și-l urăsc datorită standardelor estetice promovate de pornografie, tabloide și muzica sinistră în care chirurgia plastică și obscenitatea sunt mai importante decât vocea). Ei vor să-și bage ONG-urile în școli și să le alimenteze din greu cu banii UE și cu bani publici, mai ușor de obținut când îi ceri în numele ideologiei dominante decât în numele culturii înalte.”, a precizat filologul.

În încheiere, acesta și-a exprimat dorința de a vedea o dezbatere reală, onestă și bine documentată în privința acestui subiect. Adrian Papahagi îndeamnă părinții să-și facă datoria de a oferi copiilor o educație cu bun simț, lipsită de pervertiri.

„Aș vrea să asist la o dezbatere reală, dar România e o țară leneșă mental, cu intelectuali adesea prea lași pentru a formula întrebări vexante și pentru a genera o dezbatere (de regulă, vor să dea bine cu fiecare ocazie), cu sociologi nepregătiți să furnizeze cifre și cu jurnaliști mai obișnuiți cu propaganda politică decât cu investigațiile de societate. Excepțiile sunt rarisime și, de-obicei, înjurate din toate părțile.

Mă tem deci că nu vom vedea nici cifre, nici analize, nici argumente, nici informații despre conținuturi de învățământ, nici comparații, și că ne vom alege din nou cu o dezbatere ratată și necinstită.

Dar nu e treaba mea de filolog să port și această dezbatere, cum am purtat atâtea, fără niciun folos, dar cu enorme dezagremente personale.

Părinți de elevi, e treaba voastră acum. Vouă vă revine să vegheați la sănătatea fizică, psihică și morală a copiilor voștri. Informați-vă și implicați-vă în dezbatere. Obțineți acel gen de educație care vă ferește copiii de rău, nu vi-i pervertește. În fond, e responsabilitatea voastră, sunt copiii voștri (fiul meu e deja adult, a terminat anul III de facultate).”, conchide Adrian Papahagi.

(r3media.ro)

Parlamentul European a votat ieri Raportul Matic, care prevede că și bărbații pot naște.
Pentru au votat: Dacian Cioloș, Vlad-Marius Botoș, Vlad Gheorghe, Dragoș Tudorache, Alin Mituță, Ramona Strungariu și Nicolae Ștefănuță, toți membri ai USR-PLUS, din grupul Renew.
Împotriva raportului au votat: Traian Băsescu, Vasile Blaga, Rareș Bogdan, Daniel Buda, Chris Terheș, Cristian Bușoi, Gheorghe Falcă, Maria Grapini, Mircea Hava, Dan Motreanu, Vlad Nistor, Eugen Tomac, Lorant Vincze, Iuliu Winkler.
Carmen Avram, Tudor Ciuhodaru, Corina Crețu, Siegfreid Mureșan, Dan Nica, Rovana Plumb și Mihai Tudose au ales să nu voteze.
Dragoș Pîslaru, Adrian-Dragoș Benea și Marian-Jean Marinescu s-au abținut, în timp ce Claudiu Manda a fost absent.

via Sebastian Bodu. foto via Sorin Faur

(Ion Mihaiu)

Rezoluția Matić, după numele europarlamentarului croat Perdrag Matic, care, prin proiectul inițiat de el, propune libertatea și drepturile sexuale în Uniunea Europeană, printre care se numără dreptul la avort. Raportul Matic,” își propune să facă avortul un drept garantat de Uniunea Europeană, să interzică obiecțiile de conștiință pentru profesioniștii din domeniul sănătății care se opun avortului și să impună educație sexuală obligatorie a copiilor chiar și părinților care nu sunt de acord”.

Mulțumiri

Le mulțumesc românilor care ne-au votat. Orice alt cuvînt de curtoazie ipocrită ar fi inutil. Pentru noi începe un război ideologic al cărui deznodămînt va sta in înlăturarea actualei clase politice. În patru ani vom disloca partidele din Parlament. Vom schimba figurile, vom primeni limba, vom aduce bucuria de a fi români. Vom regăsi gustul mistic dea fi creștini în umbra oricărei catapetesme din bisericile din ţară. Vom recăpăta căldura pe care ne-o dă gîndul de a fi una în virtutea apartenenței la un neam. Vom aduce exaltarea de a fi parte dintr-un întreg numit România. Vom întreţine cu veneraţie memoria deţinuţilor politici.

Măștile, lobby-rile, matrapazlîcurile vor înceta. Jocurile de culise vor intra in faliment. Am obosit să ne prefacem că luăm în serios minciuna socialismului venit de la Bruxelles. Ne-am săturat să ne uităm la ruși ca la îndrăgiții noștri violatori care nu doar ne-au făcut praf țara după război, dar care acum privesc cu jind la rupta noastră Basarabie. Ni s-a aplecat să-i suportăm pe agasanții masoreți marxiști, descinși din mantaua Anei Pauker, acum travestiți în democrați fariseici, care ne țin lecții despre binefacerile corectitudinii politice. Nu mai putem să înghițim în sec văzînd cum aceiași masoreți își doresc să-l vadă pe Mircea Vulcănescu scos din spațiul public al culturii. Ne-a ajuns să vedem cum Biserica, Hristos, confesiunile religioase sînt puse la zid pe motiv de fundamentalism religios.

Mi-e atît de scîrbă de politică încât nu puteam să nu intru in ea. Îi detest pe politicieni într-atît de mult că nu puteam să nu le iau locul. AUR nu e un partid de marionete. Nu avem pe nimeni în spate. În patru ani, alături de George Simion, Claudiu Târziu , Cristian David, Marius Lulea, Andrei Dîrlău, Ovidiu Hurduzeu şi încă o cohortă lîngă ei, vom sparge paradigma obedienţei parlamentare.

Îi rog pe intelectualii de dreapta, adversari pînă de curînd în aceste alegeri, a căror decepţie după alegeri le-o înţeleg, să-şi revină de pe urma şocului şi să privească la viitor. Vreţi o Dreaptă unită care să dreneze mlaştina castei politice? Puteţi să ieşiţi din amărăciunea unei dezamăgiri de moment spre a pune umărul la o renaştere în spirit? Voi, Mihai Neamţu, Mircea Platon, Adrian Papahagi, Cătălin Avramescu, Teodor Baconschi, Radu Paraschivescu, puteţi fi lîngă noi, pentru binele României? Voi, Pompiliu Diplan, Iulian Capsali, Răzvan Codrescu, Răzvan Bucuroiu şi toţi oamenii de dreapta, pe care vă am la suflet fiindcă sîntem din aceeaşi stirpe, puteţi să intraţi într-o mişcare menită a schimba din temelii falanga politică? Tu, Victor Roncea, poţi să te dezbari de obsesii pentru a înţelege că Dreapta nu se clădeşte pe diatriba sterilă împotriva lui Liiceanu, Patapievici şi Boia? Vreţi concordie întru Hristos sau vreţi discordie întru nimicul urii? Ce vreţi? Să fierbem la infinit în otrăvuri meschine, sau să ridicăm condiţia de român creştin la un prag de mare elevaţie?

Aşezaţi-vă cîteva minute în voi înşivă: ce vreţi? Noi nu vrem puterea, căpătuiala sau gloria. Știm că vom muri, iar gîndul acesta ne dă o ținută. Noi vrem o Românie sub spectrul lui Hristos. Dacă vreţi la fel, nu se poate să nu ne întâlnim. Avem patru ani în faţă: meditaţi şi răsturnaţi-vă minţile. Ridicăm România sau o prăbuşim pe spezele unor ambiţii efemere? De murit, murim cu toţii. Nu e păcat să nu ne dăruim României? Veniți să înlocuim casta politică.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

(Sorin Lavric – r3media.ro)

Despre AUR și „revoluția conservatoare”. Teodor Baconschi: „Nu trebuie să demonizăm această forță politică, pentru că ea exprimă opinia unei categorii de cetățeni români liberi”

Invitat să facă parte din Alianța pentru Unirea Românilor, intelectualul conservator și fostul ministru de Externe Teodor Baconschi explică într-un interviu pentru HotNews.ro că nu va intra în acest partid pentru că nu poate confunda „retorica aceasta neo-legionară cu valorile sale creștin-democrate, bazate pe realism geopolitic, cult critic al tradiției, moderație și libertate”.

AUR se revendică a fi un partid conservator, iar liderii acestuia, George Simion și Claudiu Târziu, au anunțat chiar „o revoluție conservatoare” în România după ce au obținut 9% la alegerile parlamentare. Ați vorbit și dumneavoastră despre premizele unei revoluții conservatoare globale după câștigarea alegerilor de către Trump, în 2016, iar recent, tot într-un interviu pentru HotNews.ro, ați spus că această revoluție deocamdată se amână. Să începem cu aceste afirmații ale liderilor AUR.

Teodor Baconschi: Revoluția conservatoare promisă de Donald Trump nu s-a produs. Asistăm în schimb la globalizarea conflictului cultural dintre progresiști și conservatori. Două concepte tot mai largi și tot mai vagi, care intră pe mâna start-up-urilor de targeting și profiling, spre folosul unor populisme tot mai agresive.

Linia de fractură centrală e între globaliști și suveraniști. Numai că globalism a însemnat, după implozia URSS, tocmai consolidarea Occidentului în restul lumii. Asta a implicat multe decizii greșite, momente de triumfalism arogant și supra-estimare…

Problema e că suveraniștii radicali – nu cei care vor, de pildă, precum de Gaulle, ”o Europă a națiunilor” – nu se opresc la critica justă a exceselor globalizării, ci neagă principiul societăților deschise, al comerțului mondial liber și al mobilității fără frontiere. Aici, ei se întâlnesc cu agenda competitorilor geopolitici ai Occidentului, mai ales Rusia, care profetizează prăbușirea ordinii liberale specifice unei pax americana.

Este AUR un partid conservator sau măcar unul în care regăsiți valori conservatoare în care credeți și dumneavoastră?

Sunt de acord cu latura anticomunistă și cu pietatea față de memoria martirilor dictaturii bolșevice. Regimul comunist a fost anti-național și când s-a pretins naționalist: cum să clamezi iubirea de țară, dacă organizezi exterminarea aproape tuturor artizanilor politici ai Marii Uniri de la 1918? Cum să-ți servești națiunea, după ce ai lichidat – sub pavăza criminală a luptei de clasă – aristocrația, burghezia, țărănimea fruntașă și crema intelectualității?

Nu sunt în schimb de acord cu naționalismul, pe post de ”patriotism” care trece la ”fapte”. Ce fel de ”fapte” ni se anunță? Programul noului partid e tot o formă de salvaționism. Expresii de tipul ”să drenăm mlaștina” politicii, sau promisiunea de a ”disloca”, în următorii patru ani, toate partidele parlamentare amintesc retorica anilor 1930. Culmea e că orice contestare radicală a stării de fapt legitimează prin ricoșeu tocmai sistemul contestat.

Poate AUR să pornească în România această „revoluție conservatoare” pe care o clamează acum?

Nu poate. AUR a reunit voturile unei categorii filetist-etnocratice, de mică amploare pe harta BOR și practic absentă din celelalte confesiuni creștine. Când situația pandemiei va fi depășită – începând cu a doua parte a lui 2021 – aceste frustrări se vor atenua. Dar AUR nu e doar profitorul, ci și revelatorul unor rupturi – între o parte dintre alegători și clasa politică ”veche”, între sinodalii lucizi și pro-europeni și cei nostalgic-comuniști, între Ortodoxia ca dioramă folclorică paseistă și cea urbană, educată, acomodată civic cu pluralismul democratic.

„Nu poți fi nici bun creștin dacă alimentezi ura, șovinismul, xenofobia și intoleranța”

În declarațiile publice de după alegeri, liderii AUR se revendică partid pro-european, pro-occidental, anti-dughinist, anti-putinist. Sunteți de acord cu această orientare pe care și-o asumă acum AUR?

Dacă ea va corespunde acțiunilor și voturilor din parlament, sau din viața publică mai largă, nu am obiecții de fond. UE e vitală pentru toți europenii, pentru că ne asigură o identitate și un mod de viață pașnic, dar cum definim azi această identitate? Există în toată Europa forțe parlamentare care pledează pentru regăsirea rădăcinilor sale iudeo-creștine, pentru limitarea multiculturalismului și a derapajelor corectitudinii politice, vinovate de autocenzură, de inhibarea gândirii libere și a dezbaterii democratice.

Mișcările de tip ”Woke” sau ”Cancel Culture” nu pot decât să distrugă memoria patrimoniului nostru comun, de a cărui conștiință avem nevoie mai mult ca oricând. Exigența indispensabilă este – ca și în cazul combaterii exceselor globalizării – să ținem justa măsură între național și comunitar, adică să nu revenim la logica distructivă a unor naționalisme exacerbate.

Sunteți invitat de Sorin Lavric, unul din membrii AUR, să vă alăturați acestui partid. Veți da curs invitației?

N-am această intenție. În primul rând, pentru că rămân fidel deciziei de a nu mă mai implica partizan în viața politică internă. Apoi pentru că nu pot confunda retorica aceasta neo-legionară cu valorile mele creștin-democrate, bazate pe realism geopolitic, cult critic al tradiției, moderație și libertate.

În fine, din rațiuni de stil: acea ”invitație” colectivă amalgama nume publice total incompatibile, denotând în cazul autorului său fie o neașteptată candoare axiologică, fie o supărătoare formă de cinism. Îl prețuiesc pe d-l Lavric ca istoric al ideilor și hermeneut al operei lui Noica, însă, la această mișcare, m-a dezamăgit.

Cum ar trebui să arate, în opinia dumneavoastră, un partid veritabil conservator în România anului 2020?

Așa cum am început deja să-i creionez portretul: ar trebui să strângă cetățeni din clasa de mijloc, creștini moderați, care nu idolatrizează nici Neamul, nici Statul, nici Comisia Europeană, nici o Tradiție idealizată prin stereotipuri sforăitoare. Un partid care vrea ca România să se dezvolte prin solidaritate, prin descentralizare, printr-o tot mai mare libertate responsabilă în domeniul economic și social, prin selecție pe merit și printr-o occidentalizare bine adaptată la tot ce-i încă viu și autentic în tradiția poporului nostru.

Nu poți să-ți aperi suveranitatea decât dacă dezvolți efectiv țara, de la infrastructură, până la mecanismele de selectare a elitelor profesionale. Nu poți fi nici bun creștin dacă alimentezi ura, șovinismul, xenofobia și intoleranța față de diversitatea legitimă a oricărei societăți deschise.

Ar fi, pe de altă parte, o forță politică lucidă, menită să ne separe de lumea personajelor lui Caragiale, dar și de cea, sumbră, care – în numele Țării – ne-a potcovit în trecut cu dictatura carlistă, legionară, antonesciană și național-comunistă.

De ce credeți că România nu are un partid conservator veritabil, realist, mai apropiat de centrul spectrului politic, așa cum există în multe țări europene? Ce anume ne lipsește?

Ne lipsește o clasă de mijloc suficient de autonomă economic și bine educată, care cunoaște istoria civilizației euro-americane și pricepe de ce facem parte din ea. Ne lipsește subsidiaritatea, care nu poate funcționa decât dacă reorganizăm administrativ teritoriul național și stimulăm legislativ libera inițiativă și IMM-urile românești.

O cauză a absenței ține și de indiferența conjunctural-pragmatică a partidelor noastre, total străine de importanța unei clarificări doctrinare: construiești politici publice pornind de la valori pe care le aperi chiar dacă ”pierzi voturi”. Ispita populismului și a guvernării prin sondaje, urmând serpentina ”umorilor” publice nu ajută deloc la limpezirea spectrului politic (în general) așa cum duce la slăbirea partidelor centriste.

S-a spus că Biserica are acum un partid în Parlament, prin AUR. Ce părere aveți despre acest lucru? Avea nevoie Biserica majoritară din România de un partid care să-i reprezinte interesele în Parlament?

Singura formulă prin care creștinismul s-a acomodat cu democrația a fost cea… creștin-democrată, inspirată de doctrina socială catolică. La noi, numai defunctul PNȚCD a asumat linia asta, dar avea lideri în general greco-catolici, antrenați fără voie în disputele patrimoniale dintre uniți și ortodocși, după prăbușirea comunismului.

Avem multe partide afiliate la PPE, însă nu și o creștin-democrație funcțională, palpabilă, producătoare de efecte sociale și economice. Fondatorii UE au mers pe linia asta: umanism creștin (deschis spre toate confesiunile) respect față de diferențele de limbă și naționalitate, acceptarea diversității și protecția minorităților, plus subsidiaritate, ca garanție a libertății: entitatea superioară (UE, Guvern național, Consiliu local etc) nu intervine în viața corpurilor intermediare (Biserici, asociații, întreprinderi private, familii etc) decât ca să le ajute punctual, nu ca să comande intruziv și să centralizeze.

„Nu trebuie să demonizăm această forță politică”

Spuneați că presa exagerează când demonizează AUR și dă muniție celor care caută argumente să demonstreze că extinderea UE a fost un eșec pentru că, uite, și România, după alte țări, se îndreaptă către „iliberalism”. Cum credeți că ar trebui judecate/ cântărite cele 9 procente luate de AUR și faptul că a devenit peste noapte a patra forță politică din România?

Da, pentru că, mai presus de metehnele și limitele vieții noastre politice, am reușit să rămânem un stat-membru UE stabil, predictibil, decent și moderat. Nu trebuie să ne ridicăm poalele în cap sub ochii cancelariilor europene, strigând că România nu mai are o democrație liberală, în sensul larg și tare al termenului.

Cele 9% reprezintă doar 3% din electoratul general. Nu trebuie să demonizăm această forță politică, pentru că ea exprimă opinia unei categorii de cetățeni români liberi. AUR defulează niște frustrări reale. Să tratăm mai curând cauzele acestora, prin dialog și acțiune reparatorie, nu prin ”pestiferare”: ați observat poate că, din păcate, electoratul fiecărui partid a început să se raporteze la competitorii acestora cu formula ”ciuma” (roșie, galbenă – mai lipsește una albastră, desigur).

Demonizarea e o falsă soluție, și încă una deopotrivă superficială și lașă.

Care credeți că va fi viitorul acestui partid? Va crește, va deveni o forță sau se va dizolva în celelalte partide parlamentare?

Nu știu. Alte experimente anti-sistem au rămas fie marginale (PRM, cu excepția crizei provocate de disoluția CDR, în 2000), fie s-au dizolvat chiar pe durata mandatului parlamentar, prin racolări oportuniste, în cazul PPDD. Adevărul e că, în era transparenței și a comunicării pe social media, chiar dacă nu ești la guvernare, publicul are ocazia de a lua la bani mărunți orice formațiune politică: chiar de a doua zi au apărut detalii inaparente în campanie: numărul de candidaturi ”în familie”, studii, episoade stânjenitoare din trecutul noilor parlamentari etc.

Unul din obiectivele AUR este unirea României cu Moldova. Credeți în acest proiect? Îl vedeți posibil în viitorul apropiat?

Ca ideal național, da. Însă unirea celor două state nu se poate face în viitorul previzibil, din motive clare: nu există masă critică pro-unionistă pe cele două maluri ale Prutului, Parteneriatul Estic e devitalizat și nu reprezintă, oricum, anticamera integrării, ci doar substitutul ei. UE nu ar primi un nou membru care găzduiește un conflict înghețat (Transnistria), mai ales după ce a ”importat” problema cipriotă.

Moscova se opune acestui proiect, prin toată puterea de influență în ”vecinătatea ei apropiată”. În fine, toate valurile de extindere UE au fost precedate de primirea candidaților în NATO (ceea ce nu se poate concepe, fie și pentru că actuala Constituție a Republicii Moldova declară neutralitatea statului față de orice alianță militară).

Tot ce putem face, realist, e să interconectăm energetic și economic cele două state vecine, să sporim prezența românească peste Prut, să sprijinim partidele reformiste și pro-europene, indiferent de poziția acestora în chestiunea unionistă.

(Gabriel Bejan – hotnews.ro)

Papahagi și Baconschi critică AUR în termeni duri și anunță că nu se înscriu în partid

Intelectualii Adrian Papahagi și Teodor Baconschi au anunțat public că nu se vor înscrie în Alianța pentru Unirea Românilor (AUR), criticând „falsul conservatorism cu accente retorice neo-legionare” al AUR.

Profesorul Adrian Papahagi, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, a scris despre AUR că „e ultimul loc în care aș putea fi găsit. Părerea mea despre George Simion și AUR e execrabilă. Sunt creștin și cred în transformarea apei în vin și a vinului în sânge, nu a drojdiei în aur”. 

Pe de altă parte, Papahagi a ironizat excluderea lui Sorin Lavric, senatorul AUR dezgustat de femei și care ar vrea să „disloce” partidele din Parlament, din Uniunea Scriitorilor, remarcând că abia acum i-au „descoperit scrierile”.

„L-am întâlnit o singură dată pe intelectualul din AUR, dl. Sorin Lavric: la o conferință clujeană unde îl însoțeam pe vechiul meu prieten, Radu Preda. Dl. Lavric critica vehement și injust UE, eu am apărat-o. Nu mai comunicaserăm până atunci, n-am mai comunicat de atunci.
Aflu ieri că dl. Lavric mă invită în AUR. Hahaha, cât de puțin mă cunoaște! AUR e ultimul loc unde aș putea fi găsit. Oricum, am încheiat-o de mult cu politica și mai accept să-mi alătur numele doar unora de la care nu pot avea surprize neplăcute (de pildă, Shakespeare). Părerea mea despre George Simion și AUR e execrabilă. Sunt creștin și cred în transformarea apei în vin și a vinului în sânge, nu a drojdiei în aur. Ca să închei acest subiect, mai aflu că USR (Uniunea Scriitorilor, nu cea a Salvatorilor) l-a exclus prompt pe dl. Lavric, descoperindu-i acum scrierile. Cât curaj, câtă promptitudine, câtă vigilență!

Dl. Lavric, care a scris remarcabil despre Noica, a exprimat probabil și destule gogomănii, unele benigne, altele mai jenante. Nu pot să nu remarc, totuși, că Varujan Vosganian e în continuare în conducerea USR, deși a făcut o politică abjectă și are condamnări penale.
Va fi multă confuzie în următorii ani. Mă bucur că am rămas liber: așa nu trebuie să mă înscriu în delirul colectiv al unora sau al altora”, a explicat profesorul Adrian Papahagi, pe contul său de Facebook.

Teodor Baconschi, doctor în antropologie religioasă și fost ministru de Externe al României, a arătat că nu se va înscrie în AUR, descriind formațiunea ca „fals conservatorism cu accente retorice neo-legionare”. 

„Eu unul nu mă mai înscriu în niciun partid. Nu cred nici că ”Dumnezeu e român”, nici că ”Românul e Dumnezeu”. Voi continua să pledez pentru o Ortodoxie latină, pro-ecumenică, vivace intelectual și urbană, pentru o Românie bine instalată în valorile UE și NATO, pentru un patriotism constituțional, ilustrat prin fapte, nu prin declarații incendiare, pentru libertatea și demnitatea fiecărei persoane și pentru luciditatea menită să prezerve civilizația euro-americană, de matrice iudeo-creștină. Cred că modelul teologico-politic bizantin al simfoniei Stat-Biserică e anacronic. Susțin principiul creștin-democrat al unei Biserici libere, într-un stat liber. Consider de asemenea că excesele corectitudinii politice inhibă gândirea critică, așadar trebuie stopate, prin dezbatere democratică, ironie și bun simț”, a explicat Teodor Baconschi,  pe contul său de Facebook.

Teodor Baconschi mai face și o serie de observații despre apariția Alianței pe scena politică, scriind că AUR ar fi mișcarea opusă ideologic USR: „Un sociolog orădean, d-l Adrian Hatos, observa că USR reprezintă revolta centrului, așa cum AUR ilustrează revolta periferiei. Primii au un electorat urban, educat, indignat de incompetență și corupție. Ceilalți, un electorat mai puțin educat, radicalizat de pandemie (cu trena ei de efecte socioeconomice și psihologice negative), dar și de lățirea unui discurs public anti-creștin.

Ambele denotă o criză a societății democratice, un deficit de încredere în instituții, o carență a solidarității comunitare. Două fracturi care se vor adânci reciproc, printr-o radicalizare în oglindă, transportată acum pe scena noului parlament (unde USR evolua deja din 2016).

Anticlericalismul USR – bazat pe generalizări sumare și reducții ideologice – și-a găsit acum contraponderea într-un discurs filetist, etnicist, eurosceptic și suveranist. Oricum, ambele partide sunt parlamentare, deci anti-sistem, dar în sistem… Și ambele rămân de nișă, disputând–și forme simetrice de mesianism revoluționar, salvaționist.

Problemele și sensibilitățile reale, marcate de cele două formațiuni, pot fi rezolvate prin revitalizarea centrului, reasumarea unei linii doctrinare în partidele ”vechi“ și dialog social real, care să inspire politici publice menite să atenueze, pe rând, corupția, contraselecția, afectul anti-creștin și naționalismul anti-european.

Presa a demonizat instantaneu AUR, contribuind, așa cum avertiza dl Dragoș Paul Aligică, la răspândirea unei imagini negative despre România, vezi Doamne derapată subit în faimosul ”iliberalism”. Adică dă muniție acelor cercuri politico economice și mediatice europene (sau din alte zone) care adună argumente pentru a demonstra, chipurile, eșecul extinderii UE. Numai că, după ultimul scrutin, AUR are sub 9 procente (și 3% din electoratul general) în vreme ce Frontul Național sau AfD – cu discursuri similare (în Franța și Germania) au scoruri mult mai mari…

Notez aici și eroarea elitei intelectuale liberal clasice sau de centru-stânga, care i-a băgat în aceeași oală pe intelectualii publici de orientare pro-occidental conservatoare, nedându-le ”voie” să existe decât sub eticheta de “extremiști”. Nu au apreciat și nici măcar tolerat atitudinea noastră întemeiată cultural, moderată și realistă, lăsând acum loc pentru o apariția unui fals conservatorism cu accente retorice neo-legionare. Culmea e că atât stângiști resentimentari, cât și d-l Sorin Lavric ne invită, simultan, să ne înscriem în AUR…”, a scris Baconschi, pe Facebook.

Amintim că și scriitorul Radu Paraschivescu a refuzat invitația AUR de a se înscrie în formațiune: „Lucrurile care ne despart sunt mai multe decât cele care ne apropie. Pe lângă asta, port mască, nevrednicul de mine”.

Sorin Lavric, scriitor și filosof, proaspăt senator AUR, a lansat, luni seară, un apel într-un text de opinie publicat în R3Media: „Îi rog pe intelectualii de dreapta, adversari pînă de curînd în aceste alegeri, a căror decepţie după alegeri le-o înţeleg, să-şi revină de pe urma şocului şi să privească la viitor. Vreţi o Dreaptă unită care să dreneze mlaştina castei politice? Puteţi să ieşiţi din amărăciunea unei dezamăgiri de moment spre a pune umărul la o renaştere în spirit? Voi, Mihai Neamţu, Mircea Platon, Adrian Papahagi, Cătălin Avramescu, Teodor Baconschi, Radu Paraschivescu, puteţi fi lîngă noi, pentru binele României? Voi, Pompiliu Diplan, Iulian Capsali, Răzvan Codrescu, Răzvan Bucuroiu şi toţi oamenii de dreapta, pe care vă am la suflet fiindcă sîntem din aceeaşi stirpe, puteţi să intraţi într-o mişcare menită a schimba din temelii falanga politică? Tu, Victor Roncea, poţi să te dezbari de obsesii pentru a înţelege că Dreapta nu se clădeşte pe diatriba sterilă împotriva lui Liiceanu, Patapievici şi Boia? Vreţi concordie întru Hristos sau vreţi discordie întru nimicul urii? Ce vreţi? Să fierbem la infinit în otrăvuri meschine, sau să ridicăm condiţia de român creştin la un prag de mare elevaţie?”.

Lavric a fost dat afară din Uniunea Scriitorilor, după ce fragmente dintr-o carte a acestuia, dar și declarații publice sau fragmente din textele sale de opinie au început să circule în spațiul public.

(Octavia Constantinescu – newsweek.ro)

Video: Trinitas TV. Avocat Ana Corina Sacrieru despre ideologia de gen

(YouTube – Impreuna online)

Corectitudinea politică «creştină»

Senatul României, în calitate de cameră decizională a adoptat marți, 16 iunie, în regim de urgenţă absolută, un amendament la Legea Educaţiei care prevede interzicerea fără apel, din orice spaţii educative (asta însemnând şi cele universitare) a “activităţilor în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identităţii de gen, înţeleasă ca teoria sau opinia că (sic!) genul este un concept diferit de sexul biologic şi că cele două nu sunt întotdeauna aceleaşi”. Amendamentul votat de Parlament îi aparţine unui domn din Zalău, cu studii teologice.

Dacă am fi aflat – pe canalele deja cunoscute – că, pe fondul protestelor din Statele Unite, nişte contestatari ar fi cerut – ştiu eu – ca-n universităţile americane să se interzică studiul expansiunii spre Vest, întrucât acesta a îmbrăcat adesea caracterul unui război de exterminare al populaţiei autohtone (ale cărui victime au fost în primul rând cei slabi: femeile, copiii şi bătrânii), am fi sărit cu toţii în sus: stângism iresponsabil, corectitudine politică, atentat la istorie şi la tradiţii, culpabilizarea bărbatului alb, creştin! Şi, ne-am fi întrebat (deopotrivă retoric şi patetic) cum poate fi cenzurat trecutul şi libertatea de expresie academică? O ştim: stânga e “mama” corectitudinii politice şi se ocupă numai cu interdicţii şi vânători de vrăjitoare. Când, cu cinci ani în urmă, s-a dat o lege care interzicea apologia, glorificarea şi comemorarea celor care s-au făcut vinovaţi de antisemitism, o bună parte a presei a strigat că ni se interzice să vorbim de “marile noastre personalităţi”. Nimeni nu ne-a interzis să vorbim despre Ion Antonescu sau Mircea Vulcănescu; tot ceea ce cerea acea precizare legislativă era să-i punem în contextul lor istoric, nu să facem din ei “martiri” şi “sfinţi”. Aici, ni se va spune, e mâna “ocultei mondiale” (bănuiţi de ce etnie) care e interesantă ca noi să nu ne cunoaştem “adevăratul” trecut. Dar iată că atunci când intervine o interdicţie efectivă, sancţionată de votul legislativului, nimeni nu găseşte nimic de spus. Până la urmă, Parlamentul e cel care decide ce se studiază în şcoli şi universităţi? Dacă nu e vorba de lucruri care să contravină flagrant drepturilor şi libertăţilor fundamentale (aşa cum sunt ele stipulate în documentele internaţionale) şi principiilor constituţionale, cu ce drept pot fi limitate cunoştinţele ce se predau în învăţământul de toate gradele? Teologul de la Zalău poate veni mâine să ne spună că evoluţionismul e “o opinie” şi predarea lui poate fi decisă de Senat. Credeţi că ar fi mulţi cei care să apere darwinismul şi genetica populaţiilor?! Aşa putem epura orice şi hotărî – în “camera decizională” – că nu mai predăm (în toată şcoala) decât lucruri în acord cu învăţătura şi morala creştină (care, acestea din urmă, vor fi predate obligatoriu). Adică transformăm tot sistemul educativ într-o multitudine de şcoli profesionale anexate Seminarului Teologic. Până la urmă – cum întreba nemuritorul calif Omar – dacă avem o “învăţătură adevărată”, la ce ne mai trebuie celelalte?!

O să mi se spună: nu e chiar aşa; să nu exagerăm. E vorba doar de nişte teorii (sau, mai curând opinii) care vorbesc de lucruri neverificabile, cu potenţial destabilizator la adresa psihicului (mai ales a celor tineri) şi care pun în discuţie (cu o miză subversivă) normalitatea acceptată ca atare de majoritate. Dacă e vorba doar de teoriile lui John Money nu prea cred că avem a ne teme, căci acestea nu sunt – după ştiinţa mea – aproape deloc popularizate pe la noi (singura persoană care a vorbit – criticându-le argumentat – despre ele e domnul Horia Roman Patapievici). Întrebarea e ce ne facem cu Carl Gustav Jung (cel cu animus şi anima şi cu complexul Electra), ce ne facem cu “studiile de gen” (apărute şi prin universităţile noastre), cu antropolgia socială, cu istoria femeilor şi a vieţii private (ce ne vorbesc de “rolurile istorice” ale doamnelor şi de educaţia pe care o primeau acestea), cu tinerii ambigeni ai lui Leonardo (inclusiv faimosul “Ioan Botezătorul” de la Luvru), cu Rembrandt, cel din “Întoarcerea fiului risipitor” (care, vrând să arate că iertarea are o dimensiune maternă, i-a făcut tatălui o mână de femeie), cum lecturăm “Banchetul” lui Platon, cu omul complet bisexuat? Facem asemeni muzeografilor romani la vizita preşedintelui Iranului, sau – mai recent – a poliţiştilor englezi cu statuia lui Winston Churchill: acoperim pudic aceste lucruri şi trecem peste ele, căci, onest vorbind, sunt multe de studiat şi în afara lor? Dar, concret: la facultăţile de Psihologie unde se studiază Jung, se va suspenda studiul operei lui sau se va evita prezentarea aspectelor sensibile (şi se vor retrage din comerţ volumele din opera lui ce tratează despre acestea)? Atenţie: dacă e legea e în vigoare şi un profesor se trezeşte expunând aceste teorii ale lui Jung, se poate găsi şi vreun student zelos care să-l reclame pentru “răspândirea ideologiei de gen”!

În medicină, cum vom numi hermafrodiţii, femeile cu trăsături şi comportamente masculine, bărbaţii efeminaţi, semenii noştri cu disfuncţii genetice sau hormonale sau pe cei care deja sunt transgenderi: “aberaţii ale naturii”? Îi vom stigmatiza ca pe nişte moştri în care ni se arată (monstrare) “plata păcatului” şi “semnele sfârşitului”? Îi vom închide în închisori, aziluri, le vom aplica “tratamente” pentru a-i “readuce la normalitate”? Asemenea tratamente ar fi mai legitime decât operaţiile de schimbare de sex? În asemenea situaţii ar conta “opinia” medicilor, sau singura instanţă de referinţă e “normalitatea”, definită biblic? Dar cu fetele care joacă fotbal, practică culturismul sau sporturile extreme ce facem? Ori cu băieţii care gătesc sau cărora le place croitoria? Anchete, să vedem dacă părinţii nu le/îi cultivă în spiritul “ideologiei de gen”? Sau nu le suţin “pornirile perverse”? Şi dacă, în incinta unui spaţiu şcolar, două fete sau doi băieţi se ţin de mână, ce trebuie să facă profesorii? Să îi denunţe (cui: poliţiei)? Mi se pare că tocmai faptul că niciunul din aceste lucruri nu e precizat, face ca o atare lege să fie şi mai primejdioasă. Căci pot fi puse în mişcare nişte “brigăzi de activişti” – elevi şi părinţi din mediile fundamentaliste – care să denunţe orice suspiciune de “anormalitate” la vreun profesor. Morala: aceştia din urmă vor începe să se autocenzureze: gata cu “erotica” din poezia eminesciană (care, în treacăt fie spus, n-ar fi o mare pagubă, la nivelul la care se face acum); vom mai vorbi în clasă de de singurele două iubiri “înălţătoare”, pentru că sunt neutre: cea de Dumnezeu şi cea de ţară. Aşa, “copiii noştri” vor fi feriţi de orice ispite în mediul aseptic (din păcate, doar din punct de vedere ideologic) pe care unii vor să-l instaureze în şcoli.

Treaba asta sună ca un refren banal, dat fiind că – de ceva vreme (şi foarte sonor în ultimele săptămâni) – o tot auzim: o cenzură se abate asupra spaţiului public, grupsucule radicale cer legiferări care să epureze programele şcolare de clasici, spaţiile publice de monumente, memoria de repere consacrate etc. Ni se spune că sunt “fasciştii de stânga”, nivelul cel mai radical al minorităţilor (rasiale), cel mai precar din punct de vedere economico-social, însă cuplat cu cel mai radical din punct de vedere ideologic (în speţă cel universitar). Această alcătuire ciudată, în care se întâlnesc marginalii bazei cu cei ai vârfului, împinge la limită “corectitudinea politică” a stângii occidentale (în care se amestecă, de-a valma, Marx, Troţki, Şcoala de la Frankfurt – Frantz Fanon nu pare a fi cunoscut în România). Denunţarea viguroasă a tuturor acestora (cu toate că la noi puţini ar fi cei capabili să spună ceva articulat despre oricare dintre ei) ne face să uităm un lucru banal: că există şi o corectitudine politică de dreapta. Una pentru care Biblia – lecturată literal – e referentul universal şi, mai ales, norma comportamentală; care e anticulturală (cunoaşterea revelată e superioară şi suprordonată oricărui tip de cunoaştere umană, ce nu e decât o sumă de “opinii”); în care creaţionismul e lege; nu există decât o singură credinţă (cea a tribului meu), cu riturile ei, în raport cu care toţi ceilalţi sunt pâgâni; străinul (cel ce nu e de o credinţă cu mine) e întotdeauna un duşman (care introduce un “virus” subversiv în lumea neamului meu) şi singura lui valooare umană constă în potenţialul convertirii; în care există un rasism latent (ce nu strigă, dar e acolo, la locul lui); care e patriarhală, declinistă (în raport cu arhetip religios şi cu le bon vieux temps al patriarhilor) şi al cărui scop declarat e acela de a restaura – milenarist – unitatea dintre familie, biserică şi patrie. Cu ceva timp în urmă, lucrurile acestea – în varianta lor militantă şi intolerantă – aparţineau constelaţiei de culte (“denominaţiuni”) ale Middle East-ului american şi purtau numele generic de fundamentalism (de la o lucrare de la începutul secolului XX, “The Fundamentals”, care le expune sintetic). Teza lor centrală e aceea că modernitatea, în ansamblul ei, e un proces distructiv la adresa credinţei şi a tradiţiei şi că cine vrea să le păstreze pe acestea două trebuie să se opună “modernismului” de orice fel, însă fără a cădea în panteismul romantic. Opoziţia aceasta poate fi deopotrivă publică, prin acţiuni revendicative, iniţiative legale, nesupunere civică (inclusiv armată), sau – dacă interstiţiile vieţii publice sunt ocupate de “progresişti” – de retranşare în “spaţiul sigur” al bisericilor care formează “militanţi” a căror misiune e aceea de-ai converti pe alţii şi de a crea cât mai multe “celule” de răspândire a cestui tip de credinţă. Credinţă, sau ideologie, de vreme ce ce are o viziune totală asupra omului, comunităţii şi istoriei. Succesul economic al Americii ultimelor şapte decade, prezenţa efectivă a americanilor în diverse zone ale lumii, prăbuşirea comunismului (cu toată tragedia umană şi golul ideologic pe care l-a lăsat în urmă), intensia secularizării din diverse ţări (mai ales din cele occidentale) şi radicalizarea opiniei publice din ultimele decenii (cele ale contactului instantaneu – graţie televiziunii şi, mai ales, mediei informaţionale cu toate dramele şi şocurile modiale) au favorizat răspândirea fundamentalismului la scară planetară. Combinând o ideologie simplă (şi accesibilă oricui) cu (re)inserţia comunitară, activismul civic cu mesajul spiritual, exaltarea self-made man-ului şi a proprietăţii cu devoţiunea caritabilă, genul acesta de credinţă proliferează foarte eficient mai ales în acea zonă la care guvernele se raportează doar prin taxe: middle class-ul. Să nu ne facem iluzii: pătura de mijloc nu e alcătuită din intelectuali de convingere (aceştia alcătuind mai curând extremele ei: cea “tehnocrată”, prinsă în mecanismul decizional al high class-ului şi cea proletarizată, “boemă”, mai mult sau mai puţin în contact cu marginalii), ci din oameni care – în liceu, universitate sau în alte medii – au învăţat o meserie , pe care o practică şi de pe urma căreia îşi pot permite statutul de consumatori în economia de piaţă. Omenii aceştia nu au opţiuni culturale sau religioase tari (adică formate printr-un exerciţiu al propriei gândiri în raport cu problemele umane fundamentale). Puterea tradiţiei (cu toate superstiţiile ei) s-a estompat, ştiinţa nu mai e în etapa fascinaţiei (din anii marilor explorări spaţiale), filosofia s-a diseminat în câmpuri specializate iar marile confesiuni ale creştinismului (catolicismul, ortodoxia şi protestantismul clasic) au rămas suspendate undeva între jovialitatea deschiderii din vremea Conciliului Vatican II şi tentaţia recentrării, fiind permanent erodate de urbanizare şi tehnologizare (care, între altele, reduc semnificativ practica religioasă). “Numitorul lor comun” din punct de vedere spiritual e media – televizuală şi on-line – care ruinează modele şi modelele cu aceeaşi viteză cu care le impune. În fine, absenţa catehezei (deopotrivă a copiilor şi a a adulţilor) face ca practicile de cult – destul de complicate în sedimentarea lor dogmatică şi istorică – ale marilor confesiuni creştine să devină din ce mai incomprehensibile enoriaşilor lor.

Pe acest fond, fundamentalismul vine cu un “creştinismul redus la esenţe” (de pildă “normalitatea”, definită biblic) şi afirmă că singura condiţie a unei lumi perfecte o reprezintă păstrarea în deplină puritate a acestuia. “Fundamentele” trebuie asumate aşa cum au fost date – ab initio – de Dumnezeu şi perpetuate printr-un discurs care suspendă istoria (ce nu e decât rătăcirea, în timp, a unei umanităţi ce şi-a uitat menirea) şi se opune culturii (ca operă umană şi – implicit – hybris la adresa singurului Creator). În această logică, orice înţelegere a lumii – istorică, socială, psihologică, bazată pe aportul diverselor ştiinţe – care nu face apel la “autoritatea Bibliei” este una nelegitimă şi duce, inevitabil, de la “păcatul” trufiei celor ce-o expun, la “iadul” consecinţelor celor care şi-o însuşesc. Merită să ne reamintim acest lucru: după obiceiul locului, multe din universităţile americane (de la Harvard la Chicago) au fost – la origini – fundaţii religioase dedicate misionarismului în Lumea Nouă (sau în toată lumea). Adecvarea lor la modelul humboldt-ian/european al universităţii nu a însemnat doar o reuşită spectaculoasă, aşa cum o vedem noi, ci şi o marginalizare (şi, pe cale de consecinţă) o pierdere a influenţei teologilor militanţi asupra acestor instituţii. “Denunţarea” “modernismului cultural” – la fel ca hiperbolizarea lui – nu e decât epifenomenul unei lupte pentru influenţă (şi resurse) la nivelul establishment-ului american. Ceea ce e interesant – şi doar într-o anumită măsură surprinzător – e faptul că dominaţia americană (din aprope domeniile) universalizează nu doar modelul marii performanţe ştiinţifice şi culturale a universităţilor americane, ci şi reacţia fundamentalistă la “ideologia” pe care acestea o vehiculează.

Care e această ideologie? Grosso-modo, ea e redusă la un singur cuvânt: modernism. Modernismul e aici noul care dislocă tradiţiile, avansând printr-un proces schumpeterian: orice creaţie desfiinţează ceva anterior (becul electric a făcut inutili lampagii şi vânătorii de balene ce aprovizionau iluminatul public dinaintea lui Edison). Să remarcăm un lucru: progresul are (şi) o componentă distructivă: nu doar că ceva din vechea lume (şi încă ceva ritualizat) dispare, dar dispar şi o mulţime de slujbe. Sigur, apar altele, dar nu e deloc clar dacă mulţi din cei ajunşi şomeri din cauza inovaţiilor îşi vor găsi de lucru în industriile pe care acestea le crează. Morala e aceea că orice schimbare “face răniţi” şi aceştia – victimele şi “nostalgicii” unui “trecut glorios” – devin, încet sau brusc, adversarii progresului. Dar mai e ceva: capitalismul care s-a dezvolatat exponenţial în America, integrând – ca sector de Research and Developement – lumea academică e, în esenţa lui, universal. În mod fundamental, capitalismul înseamnă trecerea de la economia domestică, artizanală (în care finalitatea muncii era dată de consumul familial şi un schimb limitat de produse), la cea industrială, bazată pe producţia de masă (care, la limită poate creşte – pe baza monopolului unui brevet – la scară mondială). Mondializarea este, dacă mă pot exprima aşa, “în codul genetic” al capitalismului. Reuşita americană constă – mai înainte de toate – în capacitatea Statelor Unite de a inunda lumea cu produse accesibile (în termenii raportului calitate – cost). Există o dimensiune nivelatoare a modernizării (pe care au sesizat-o bine filosofii şi sociologii epocii industriale, de la Marx la Heidegger şi de la Ernst Jünger la Gilles Lipovetzki) care îi transformă pe toţi oamenii – indiferent de cultura din care provin în “producători” şi “consumatori”. Dar există şi reacţia la această viziune economico-idustrială nivelatoare: ea vine în mod particular din ştiinţele socio-umane care au tematizat diferenţele dintre grupurile umane. Şi nu doar diferenţele dintre ansamblurile mari (europeni – asiatici), ci şi cele din interiorul aceleaşi culturi, unde – pe orizontală şi pe verticală – se întretaie, colaborând şi cunoscând relaţii tensionate, o mulţime de grupuri care se recunosc în funcţie de identităţi forjate istoric. Atenţia faţă de aceste clivaje şi link-uri sociale (în lectura cărora şi Marx, şi Şcoala de la Frankfurt au furnizat instrumente conceptuale, în aceeaşi măsură ca Max Weber – cel binevăzut de dreapta) a permis accesul – sistemelor sociale, medicale şi chiar a industriilor – la o lume infinit mai complexă decât cea pe care o vehiculează “unitatea de monolit” dintre familie, biserică şi patrie.

Ceea ce a ieşit în evidenţă a fost faptul că, oricât de mică ar fi scara la care focalizăm socialul, acesta cunoaşte, în permanenţă, diferenţe. “Unitatea de cuget şi simţire” “a întregului popor” e un mit, care – în cel mai bun caz – hipostaziază o tendinţă de moment. Suntem diferiţi şi, într-un fel, jocul diferenţelor (care se mişcă şi ele în timp) ne dă individualitate. Dacă e să judecăm onest, lucrul acesta ar fi trebuit mai curând să-i bucure pe creştini, deoarece el confirma una din aserţiunile fundamentale are religiei lor: caracterul personal al fiecărei fiinţe umane. Evident, un credincios ar spune că această dimensiune esenţială a omului vine din relaţia lui cu Dumnezeu, mai exact, din faptul că Dumnezeu i se adresează fiecărui om, respectându-i interioritatea. (Când spunem că “Dumnezeu e transcendent faţă de noi”, spunem – implicit – şi că noi suntem transcendenţi faţă de Dumnezeu.) Or tocmai contururile acestei interiorităţi sunt cele pe care le-a tatonat ştiinţa secolului XX: de la Freud am aflat că nu suntem nici pe departe atât de unitari şi de trasparenţi la nivelul eu-lui nostru cum ne dorea a fi Descartes, ci – dimpotrivă – ne recompunem conştient din mai multe identităţi inconştiente. Apoi am descoperit – cu Jung şi Lévi-Strauss – că purtăm în noi mai multe identităţi de grup tasate în repere simbolice. Ştiam deja de la romantici şi de la Nietzsche că raţiunea, voinţa şi afectele, departe de-a funcţiona tot timpul în solidar, sunt – cel mai adesea – tensionate. Corporeizarea cunoaşterii – pe care a făcut-o cu putinţă ştiinţa modernă – ne-a făcut să ne întoarcem către rădăcinile pulsiunilor organice. Ele sunt în noi, în toţi şi, dacă nu are nici un rost să le exhibăm incontinent, nu are nici să le negăm. Fiecare trebuie să se confrunte cu ele şi fiecare trebuie să-şi găsească răspunsul lui propriu la revoltele trupului (exact aşa cum, la un anumit moment va trebui s-o facem şi cu bolile ce ne vor măcina). Pe lângă neclarităţile cu care ne luptăm fiecare în înţelegerea de sine, am descoperit că sunt – şi sunt aici dinotdeauna – stranii ambiguităţi care-i plasează pe unii din semenii noştri în teritorii pe care le înţelegem prea puţin. Cei marcaţi de ele se adună între ei, îşi spun poveştile şi le întreţes în acest ceva care, formulat ştiinţific (şi aproximativ) poartă numele de “identitate de gen”. Din fericire pentru noi, trăim într-o lume în care tot aşa cum un autist nu e un “anormal”, un ţigan nu e un “anormal”, nici o femeie care se masculinizează (în înfăţişarea ei fizică) nu e “anormală”. În definitiv, fără a recurge la operaţii de schimbare de sex, am avut atâtea şi atâtea femei – de la regina-faraon Hatşepsut până la Amelia Earhart şi Margaret Thatcher – care s-au comportant “ca nişte adevăraţi bărbaţi”. (Ar fi interesant de ştiut cum se raportează moraliştii noştri de meserie la un personaj istoric precum Ecaterina Teodoroiu? O femeie în tranşee – adică într-un mediu exclusiv masculin – la începutul secolului XX avea şi încă are de ce ne surprinde!)

Dar ce ne sperie atât de tare la persoanele queer? Poate faptul că pun în discuţie “rolurile” sexuale, sociale şi culturale ale bărbatului şi ale femeii, atât de bien sedimentate, încât ni se par a rezulta dintr-un partaj ancestral. Şi totuşi, e absolut banal: feminitatea şi masculinitatea s-au definit – în extensia geografică şi în intensia istorică – printr-o mulţime de parametri dintre care mulţi ni s-ar părea azi stranii (de pildă, ne putem confrunta cu paginile lui Herodot despre obiceiurile bărbaţilor şi ale femeilor la vechii egipteni). Faptul că, azi, vedem aceste lucruri, dintr-o dată, sub ochii noştri – din simpla raţiune a coabitării în acelaşi spaţiu a unor comunităţi diferite (din punct de vedere etnic, religios, cultural, rasial, sexual) – crează o senzaţie de panică în sânul majorităţii: dacă diferenţa nu e un simplu fapt de exotism, atunci unde ne e unitatea (inclusiv în atitudinea faţă de celălalt) şi, finalmente, cine mai suntem noi? Prezenţa străinului (de toate genurile) în imediata noastră proximitate de-familiarizează spaţiul nostru obişnuit şi ameninţă să ne transforme – pe noi, locuitorii lui “dintotdeauna” – în străini pe propriile noastre meleaguri. Homosexualul şi transgenderul sunt din aceeaşi categorie cu musulmanul (mai nou chinezul) şi imigrantul: străini, “asediatori ai cetăţii”, factori de pertubare şi dizolvare a credinţelor şi obiceiurilor autohtone; surse de anomie – căci ei abolesc (prin simpla lor prezenţă) “legea cea veche” – şi anarhişti care urmăresc instaurarea unei “noi ordini mondiale”. De aceea nu e de mirare de ce în spatele lor sunt proiectaţi George Soros şi Bill Gates consideraţi a fi “părinţii” acestei ordini. Lucrul straniu al ultimelor trei decenii îl constituie faptul că, cu câteva excepţii (totuşi, îndepărtate – Afganistan, Irak, Coreea de Nord – şi asupra cărora doar spectaculozitatea atentatelor din mari capitale vestice a atras atenţia) lumea occidentală – Europa şi America – nu a mai avut adversari în raport cu care să se definească. Interesant e şi faptul că, atunci nu mai avem duşmani în afară, începem să-i căutăm înlăuntru. Căci, pe de o parte – ca în orice scenariu gnostic – trebuie să fie undeva un duşman, pe de alta modul cel mai eficient de a menţine coeziunea tribului este lupta permanentă: fie războiul în afară, fie epurarea înlăuntru. Poate e şi aceasta o dimensiune a mentalităţii fundamentaliste: trebuie menţinut – cu necesitate – imperativul unei ideologii ofensive, care se verifică şi se căleşte în luptă (deopotrivă internă şi externă). În afara unei confruntări permanente, forţele se sleiesc, “rasa” degenerează şi – vai! – bărbaţii se efeminează. Şi, din creştini triumfători, ajungem cu toţii romani ai decandenţei Imperiului. Or, idealul fundamentalist e acela al călugărului soldat (a cărui pastişă, evident, e Klansman-ul).

E interesant şi faptul că multitudinea dinamică a acestor teme şi scenarii care aparţin fundamentalismului american devine, pas cu pas, un fel de ideologie religioasă generalizată în România. Acest lucru cred că are la bază o dublă raţiune: cea dintâi e aceea că Biserica Ortodoxă Română nu a fost preocupată de o politică socială coerentă (chiar dacă, punctual, a făcut câte ceva în domeniu), iar maşinăria sinodală e prea înceată şi prea greoaie pentru a lua decizii pe problemele concrete ale societăţii. Biserica noastră a preferat “simfonia” cu statul şi cauţionarea (contra cost a) politicilor lui publice, evitând – cu grijă – să-şi ştirbească aura “spirituală” în “meandrele concretului”. Impresia pe care a oferit-o este exact aceea a armatei din cele două Războie Mondiale: marcată de o ruptură de regn între generali (actualmente înalţii clerici) şi masa soldaţilor de rând (respectiv simplii credincioşi). Şi atunci am avut o armată mare, cu câţiva oameni buni la vârf şi mulţi soldaţi combativi. Dar, aşa cum s-a văzut, lipsa contactului permanent între cele două niveluri şi izolarea celui dintâi într-o “castă” definită prin privilegii şi zorzoane au avut ca efect prăbuşirea capacităţii de apărare a ţării. La fel şi acum: clericii înalţi – care trăiesc condiţia unor “prinţi ai Bisericii” –, “părinţi şi stăpâni” ai preoţilor din eparhiile lor, sunt aproape complet rupţi de masa credincioşilor, care se împuţinează pe zi ce trece. Pasiunea pentru teologia lui Stăniloe a tinerilor IT-şti în căutare de soteriologii corporatiste s-a topit, duhovnicii de modă veche (care făceau inclusiv rating TV) au dispărut, iar “Sfântul Ardealului” a sfârşit ca marcă înregistrată. Biserica noastră s-a concentrat la vârf (şi de aceea e percepută mai curând ca o structură instituţională), lăsând în plata lor preoţii de mir care s-au proletarizat, la fel ca dascălii din mediul rural. În loc ca aceste două categorii să devină curele de transmisie ale unei credinţe informate, atentă la schimbările lumii, cu o componentă urbană din ce mai accentuată, implicată în căutările cetăţenilor (tineri, maturi şi bătrâni), capabilă să vorbească limba fiecărui grup social, profesional (şi, de ce nu?, etnic şi de gen) şi a unei culturi accesibile şi deschise tuturor, ambele s-au anchilozat su presiunea ierarhiilor şi s-au închis – aproape complet – într-un monolg ritualic ce nu mai spune aproape nimic celor din afară. Acesta e terenul pe care îşi desfăşoară o campanie din ce mai susţinută evanghelicii – şi, printre ei, fundmentaliştii de factură americană.

A doua cauză a expansiunii acestora din urmă e eficienţa discretă pe care au adoptat-o: nu bruschează pe faţă marea Biserică, ci i substituie în acţiune, lăsându-i funcţia – tot mai onorifică – de conducere. Aşa a fost cu Coaliţia pentru Familie. Spiritul care a animat mişcarea era cel al fundamentalismului american, chiar dacă prin decor mai apărea şi Patriarhul şi la estrade tronau diverşi episcopi. Asemenea mobilizari publice le permit fundamentaliştilor să ajungă în teritoriu, la oamenii izolaţi, să-i susure fiecăruia mesajul lor, s-ai vorbească despre “Domnul Isus care-ţi iartă tot dacă te naşti din nou”, dar şi despre problemele concrete, despre posibilitatea unor “ajutoare”, despre comunitatea ce te va recupera etc. Nu e greu de bănuit că cei pe care toţi i-au abandonat (statul, şcoala, doctorul, uneori copiii, ba chiar şi Biserica în care-au crescut) sunt teribil de sensibili la acest mesaj. Poate uităm lucrul acesta: predica Middle East-ul a creat, între altele, şi o ştiinţă: marketingul. Fundamentaliştii sunt mai mult decât o coropraţie; sunt un sistem perfect de marketing. Ştiu să-şi vândă marfa aşa cum puţini o pot face pe piaţa noastră. Ei îi promit omului amărât un Ford nou-nouţ în vreme ce Biserica noastră îi repetă, obosită, că odată îi va asigura mentenaţa la Dacie. Aşa se face că în zone “tradiţional ortodoxe”, precum în Nordul Moldovei – în zona mănăstirilor istorice – deja majoritatea populaţiei e de confesiune evanghelică. Pe fondul crizelor şi al problemelor lumii moderne (care amplifică clivajele sociale şi angoasele individuale), pe cel al pasivităţii instituţiilor noastre publice şi a Bisericii majoritare, e foarte probabil ca acest model să se generalizeze. Iar mobilizările pe teme sensibile (homosexualitea, avortul, curriculum-ul şcolar etc.) sunt vectori definitorii ale acestei expansiuni. Cultele “istorice” nu-şi pot refuza participarea la asemenea campanii, dar atunci când o acceptă deja au pierdut iniţiativa.

Încă o observaţie, oarecum de metodă: ceea ce vedem acum, cu această mişcare legislativă apărută în ultimul moment, la fel ca ceea ce am văzut cu schimbarea sensului orei de “educaţie pentru sănătate” din şcoală, nu e nimic altceva decât răzbunarea lui Liviu Dragnea asupra Parlamentului care nu i-a putut împiedica încarcerarea. Căci aceste tentative de-a forţa parlamentar întreaga societate să accepte tabuuri verbale şi comportamentale sunt tocmai prelungirea şi triumful tacticilor lui Liviu Dragnea. Exact aşa cum acesta a încercat în noaptea de 31 ianuarie 2017 să-şi treacă faimoasa Ordonanţă de modificare a Codurilor penale care îl exonera de orice urmărire, fundamentaliştii noştri au încercat să dea lovitura cu celebrul referendum pentru redefinirea familiei în Constituţie din 6 – 7 octombrie 2018. Nu a mers, nici într-un caz nici în celălălt. Dragnea a adoptat apoi “tactica salamului”: ceea ce n-a putut fi obţinut dintr-o dată, poate fi realizat prin “modificări” punctuale, prin legi şi ordonanţe, făcute de tot soiul de comisii, modificând sensul cuvintelor şi amestecând lucrurile până la totalul neînţeles. Ce altceva vedem acum la “creştinii” noştri de serviciu? Referendumul pentru definirea familiei merge înainte prin tot soiul de “iniţiative legale” şi “măsuri procedurale”. Din care, în mod cert, cea mai ruşinoasă e aceasta: de a interzice mediului academic să folosească o sintagmă şi să se refere la realitatea pe care aceasta o acoperă. “Campionii libertăţilor”, cum au un pic de putere, devin cenzori ai spaţiului public.

În săptămâna trecută au fost omorâte bestial două fete, de 17 şi de 18 ani. Au fost omorâte pentru că instituţiile statului (vai, ale statului nostru!), cărora ambele li s-au adresat, n-au mişcat un deget şi pentru că “creştinii” din Parlament – din toate formaţiunile politice – au făcut legile de aşa manieră încât ele acuză victima şi-i dau dreptate agresorului. “Creştinilor” cu pensii speciale, aveţi de ce vă ruga, atunci când vă adunaţi în “grupul de rugăciune”! Deşi mă tem că scâncetul vostru nu se poate înălţa la cer din clădirea sinistră în care v-aţi ferecat.

(Mihai Maci – contributors.ro)

Fantasmele identității de gen

(YouTube – Mihail Neamtu)

Donald Trump va câștiga un nou mandat prezidențial.

Iar retelele neo-marxiste care intretin propaganda impotriva sa vor fi anihilate (aceleași rețele care au orchestrat și distrugerea României).

Doar atunci slugile jegoase de la periferia Imperiului vor fi aruncate la lada de gunoi. Unde le e locul.
(Din păcate, mulți dintre compatrioții noștri s-au uitat multă vreme în gura acestor propagandiști mizerabili. Poate se vor trezi, în sfârșit, la realitate.)

(Marian Munteanu)

CTP despre situația din SUA: Este rezultatul trumpismului!

Gazetarul Cristian Tudor Popescu a comentat situația în care se află acum SUA. Revoltele au pus stăpânire pe marile orașe americane după ce un polițist a sufocat practic un american de culoare în timp ce-l încătușa.

Cristian Tudor Popescu a spus la Digi24 că situația din SUA este foarte asemănătoare cu cea din Germania anilor 1920, atunci când extrema dreaptă și extrema stângă s-au confruntat violent pe străzile orașelor germane. De asemenea, gazetarul dă vina pe Donald Trump pentru ceea ce se întămplă în SUA în ultimii 4 ani de când acesta este la putere.

„Faptul că domnul Trump s-a ascuns, practic, în buncăr, este emblematic pentru tot ce a făcut în acești aproape 4 ani de când conduce America și lumea.

Ceea ce vedem acum este rezultatul inexorabil al trumpismului. Din 2016, acest ins – Trump – nu face altceva decât să instige diverse categorii în societatea americană. Nu face altceva decât să ațâțe, nu face altceva decât să amenințe.

Amintiți-vă toate ieșirile rasiste ale acestui domn Trump. Amintiți-vă zidul cu Mexicul, copiii imigranților care erau luați de lângă părinții lor din ordinul lui Trump și închiși în niște lagăre separate… Această acțiune a fost oprită numai de intervenția soției președintelui.

Amintiți-vă interdicțiile pe care le-a pronunțat același Donald Trump la adresa musulmanilor, la adresa arabilor, la adresa cetățenilor din anumite state de pe glob. În aceeași serie – ultima agresivitate față de o categorie, se referă la jurnaliști”, a spus Cristian Tudor Popescu.

Gazetarul mai punctează faptul că tot Trump este cel care a permis atacarea și sancționarea în justiție a rețelelor sociale, deși la rândul său prin postările de pe Twitter a instigat la violență.

„Domnul Trump tocmai a permis atacarea în justiție și sancționarea rețelelor sociale, pentru conținut. Deci, patronii rețelelor sociale, deținătorii, sunt făcuți responsabili acum pentru conținut și pot fi trimiși în justiție.

Domnul Trump s-a răzbunat. Twitter nici măcar nu i-a șters postarea care instiga cât se poate de limpede la violență. Au ascuns-o – „hidden”. Ea nu se vedea, dar putea să fie accesată de cine dorea. Asta reprezenta poziția rețelei Twitter față de conținutul scandalos al acelei postări în care se spunea că la Casa Albă îi așteaptă pe protestatari niște câini foarte bine antrenați, arme teribile și că de îndată ce vor începe jafurile, vor începe și focurile de armă.”

SUA seamănă izbitor cu Germania anilor 1920, mai spune CTP, care compară Antifa cu formațiunea „Antifaschistische” din Germania acelor ani.

„În acest moment, situația din Statele Unite este dureros de asemănătoare cu situația din Germania anilor ’20, când extrema stângă și extrema dreaptă se confruntau violent pe străzile orașelor germane. Principala formațiune de extremă stângă, care militează pentru acțiune directă în stradă – ciocniri cu forțele de ordine -, numită Antifa, se revendică de la acele formațiuni roșii, cum se numeau „Antifaschistische” din anii ’20.

Iar domnul Trump acum, a anunțat că îi va numi pe acești Antifa, îi va decreta ca fiind o formațiune teroristă și, ca de obicei, nici măcar nu știe ce spune. Pentru că nu există o lege în America pentru terorism intern, domestic – Terrorism Law. Este numai pentru grupări străine – Foreign Groups. Și atunci nici măcar nu poate să facă acest lucru, dar s-a aruncat și cu această amenințare”, a mai spus Cristian Tudor Popescu.

CTP consideră că Trump trebuia să iasă cu declarații în care face apel la calm și cere oprirea violențelor. În schimb, după cum constată gazetarul, președintele american a făcut apel la guvernatorii statelor să „domine situația”, încurajând astfel intrarea în forță a Gărzii Naționale, poliției și armatei.

„Deci ce face acest om… Nu a ieșit acum, ca președinte al Statelor Unite ale Americii în fața națiunii, să spună „Americani de toate culorile, negri, albi, portocalii, verzi, nu se poate, încetați violența! Nu rezolvăm nimic în felul acesta, nu facem decât rău, opriți-vă!”.

Domnul Trump ce a făcut? Acum câteva ore – „Urges governors”, adică îi presează pe guvernatorii statelor „to dominate the situation” – să domine situația, adică încurajează intrările în forță ale Gărzii Naționale, ale Poliției, ale Armatei peste manifestanți.

Acum, foarte recent, doi oameni fără nicio vină – un bărbat și o femeie -, pașnici, care stăteau în mașină au fost scoși de polițiști, trântiți la pământ și electrocutați.

Gestul acelui om, care se numește de altfel Derek Chauvin – numele lui este tocmai baza cuvântului „șovinism”, care înseamnă exact ultranaționalism. Iată ce ironie sinistră a soartei. Individul ăla a vrut în mod deliberat să livreze o imagine de execuție, de omorâre explicită și lentă a unui cetățean de culoare. A stat șapte minute cu genunchiul pe gâtul bărbatului, în vreme ce oamenii din jur îi spuneau „Alo! Ce faci? Nu vezi? Moare! Lasă-l!”. „Băi, nu mai respiră!”.

Când cetățeanul de culoare nu mai dădea niciun semn de viață, polițistul a rămas cu genunchiul pe gâtul lui. Acesta a fost un gest! Un gest adresat tuturor acestor formațiuni care vor să crească haosul. Au prins acum această ocazie, vor să crească haosul, să înceapă războiul civil, astfel încât statul multietnic, multicultural american să fie înlocuit cu un stat condus de „elita albă”, așa cum se întâmpla acum mai bine de 200 de ani”, a încheiat CTP.

(capital.ro)

Sfârșitul civilizației. Antifa & Stânga radicală distrug America

(Mihail Neamtu – canal Youtube)

Video

(Youtube – Evenimentul zilei si Capital)

Ieșim azi din vârtejul actualității de pandemie, într-un dialog cu scriitorul Andrei Pleșu, retras de mai bine de un an din viața publică.

E o cale de a limpezi ce ar urma să se întâmple cu „Dilema (veche)”, revista de cultură al cărei director fondator este din 1993, amenințată azi cu dispariția. Dar și o cale de a înțelege rolul publicului și forța lui atunci când „cultura scrisă e într-o criză de statut”.

Urmează așadar un episod despre cultură când lumea se mută pe internet, despre pierderi și despre anticorpii pe care ni-i creăm în vecinătatea catastrofelor. Un episod „On the record” în care Andrei Pleșu apare în multiple ipostaze – de scriitor și eseist, de „protejat de după 65 de ani”, de utilizator de WhatsApp, de spectator și telespectator, de prieten.

Iată câteva fragmente din podcastul pe care-l puteți asculta accesând playerul de la începutul articolului

„Sunt absolut uimit, înduioșat și impresionat să constat ce ecou a putut să aibă articolul meu – și pe Facebook, unde a fost o adevărată explozie de adeziune, și de la oameni care s-ar putea implica direct. Această avalanșă de simpatie și de interes pragmatic pentru supraviețuirea revistei mi-a dat mult curaj.”

„Ceea ce intră în criză într-o perioadă cum e cea de acum este comunicarea. Prin internet suntem într-o singurătate volubilă.”

„Umorul, discernământul și speranța te pot proteja, dacă reușești să te miști în spațiul lor.”

„Cultura scrisă deja este într-o anumită criză de statut. Sunt câteva instituții ale tradiției noastre aflate într-un moment de nebuloasă de statut. Prima este cartea, a doua este instituția profesorului, autoritatea pedagogică. Mi se poate spune că sunt învechit, că am rămas într-o epocă revolută, dar eu cred că fără obiectul carte, fără presă tipărită și fără chioșcul de ziare și de reviste, viața publică e sărăcită.”

„Unul din efectele esențiale ale culturii e că te scoate din tine. Te obligă să te deschizi către celălalt, către altceva. Or, în clipa în care totul se mută pe internet, nu te mai întâlnești cu această lume, ci te întâlnești cu tine însuți. Ești lăsat într-o falsă libertate. Prin ecran nu poți fi sedus de un obiect de artă. Cu poze nu se poate face cultură vizuală și nici cu dialoguri șmechere, cu like-uri pe internet.”

„Cultura a supraviețuit înainte de 1989 chiar într-o perioadă care era, de fapt, ideologic vorbind, tot o formă de pandemie. Ar fi păcat ca această dimensiune a culturii – de enclavă a supraviețuirii, de enclavă a autenticității intelectuale și morale – să dispară.”

„Sunt și câteva probleme mari care ar trebui regândite și reformulate pe un fundal de calm redobândit. Una este chiar funcțiunea Uniunii Europene – rostul și rolul ei, instrumentarul ei, coerența ei – și, de asemenea, toată problema legată de globalizare, în general. Sunt teme pe care le tratăm ca fiind subînțelese, dar acest episod ne atrage atenția că ne-am grăbit să credem că sunt rezolvate.”

„Iubirea e un subiect care acum este într-o formă de paloare. Nu de iubire vorbim noi acum, ci de protecție și de supraviețuire cu orice preț. Când vom putea reveni la tema iubirii vom fi vindecați.”

(recorder.ro)

Cineastul Cristi Puiu a vorbit într-un interviu acordat News.ro despre „orizontul sumbru” care îl determină să se întrebe dacă n-ar fi cazul să uite cu totul de cinema. Neîncrezător că este posibil ca lucrurile să dea semne de revenire, Puiu a mărturisit că se teme că „ne îndreptăm către o formă de totalitarism”. El prevede că istoria se rostogoleşte către „abisul sărăciei” şi că nu poate fi vorbit acum despre o salvare a culturii.

După două luni de la izbucnirea epidemiei de Covid-19 în ţară şi de la implementarea măsurilor de prevenire a răspândirii coronavirusului, Cristi Puiu se arată pesimist în ceea ce priveşte viitorul. Atât al cinematografiei, cât şi al societăţii.

În această perioadă, spune el, „încercăm să punem laolaltă plusurile şi minusurile momentului actual, să găsim o soluţie şi pentru noi, pentru familie, dar şi pentru companie”.

„La ora asta numai de cinema nu le arde oamenilor… E atât de sumbru orizontul încât am ajuns să mă întreb dacă n-ar fi totuşi cazul să uităm cu totul de cinema, noi, cel puţin, şi să căutăm să ne reprofilăm, să facem altceva. Poate că pare straniu sau neaşteptat, dar niciodată nu am aşezat filmele mele sau cinema-ul deasupra familiei. Întotdeauna a fost prioritatea numărul unu, chiar dacă, cumva din exterior, pare altfel – e doar o părere. Şi când vorbesc despre familie, nu vorbesc doar despre familia noastră, ci despre familia lărgită, care îi angajează şi pe prieteni”.

Lucruri care până recent erau importante, între care şi filmul, acum par că şi-au pierdut sensul. „Am ajuns să îmi pun întrebări legat de planeta întreagă. Să mă întreb unde merge. Nu s-a întâmplat niciodată povestea asta în istoria planetei – economiile să se oprească toate, ca la un semnal, să nu putem vedea ce ne aduce ziua de mâine. Ajungem să reconsiderăm o mulţime de lucruri pe care până la ieri le consideram ca fiind importante. Cum ar fi filmul. Toate astea şi-au pierdut sensul”.

„Mulţi vorbeau despre acest avantaj – de a sta acasă, ca într-o vacanţă, de a te întoarce în bibliotecă, să te apuci să citeşti. A durat o săptămână, două, trei, dar, încet-încet, totul se transformă progresiv într-un nonsens de talie cosmică. Nu sunt deprimat, dar dintr-o dată s-au adunat mai multe întrebări fără răspuns decât m-aş fi aşteptat”.

Neîncrezător că spre finalul anului este posibil ca lucrurile să dea semne de revenire, Puiu a adăugat: „Mi-e teamă că ne îndreptăm către o formă de totalitarism pe care nu îndrăznim să îl denumim”.

„Când vom ajunge să ne gândim o să ne gândim din puşcărie la asta. Întotdeauna ajungem să privim lucrurile rele retrospectiv. Atunci când ele se întâmplă, alegem să ne întoarcem privirea de la ele şi să ne spunem «Hai că nu e chiar aşa de rău, totuşi» sau vorba aia românească pe care o auzim la petreceri, la câte un pahar, auzeam şi pe vremea lui Ceauşescu asta – la mine, în familie, tata spunea – «Când ne-o fi mai rău, ca acum să ne fie». Şi ne-a fost tot mai rău către finalul anilor 1980. Şi tot vorba aia funcţiona, dar era în mod evident din ce în ce mai rău. Nu le amestec aşa uşor, dar am memorie bună şi cam ştiu cu ce semănau anii 1980. Nu pot să fac altceva decât să îmi doresc şi să le doresc politicienilor să primească gândul bun şi înţelepciunea necesară pentru a nu ne condamna pe toţi la o moarte lentă, în disperare şi foamete”.

Despre adoptarea de măsuri cu privire la sprijinirea sectorului cinematografic el a spus: „Cred că nici nu se poate discuta despre aşa ceva, câtă vreme la orizont se profilează o criză economică majoră. Cred că nu se poate vorbi despre cinema, teatru, literatură şi artă atunci când istoria se rostogoleşte către abisul ăsta al sărăciei şi al suferinţei cauzate de criza economică mai mult decât evidentă”.

„Deja este greu pentru oameni să îşi ducă zilele şi toată lumea stă şi aşteaptă câte un semn de la clasa politică, de la preşedintele României. Fiecare cu al lui. Şi francezii aşteaptă un gest de la Macron… «Hai să ieşim din asta. Gata! Am înţeles. Hai să ne întoarcem la muncă, să construim ceva stabil». Dar cred că, în virtutea felului în care s-a derulat istoria până acum, raporturile s-au păstrat neschimbate şi nu cred că am ajuns în punctul în care să putem spune că deţinem aceeaşi cantitate de informaţie pe care o deţin politicienii, astfel încât să ne putem permite să întrezărim ceva, o soluţie pentru ziua de mâine”.

Soluţia care rămâne clar valabilă, în opinia lui, este transparenţa.

„Noi, ăştia mulţi, suntem exact în aceeaşi poziţie ca întotdeauna – încercăm să refacem un puzzle de un milion de piese. Nici măcar politicienii nu deţin toate piesele şi asta este evident, dar au mai multe decât noi. Eu nu prea văd, chiar dacă mi-aş dori să îmi imaginez, să îmi alimentez optimismul în mod artificial, că va mai fi ceva din ceea ce lumea a fost înainte de această criză. De asta mi-e greu să cred că ne vom întoarce vreodată spre cinema”.

De la acceptarea diferenţelor la „celălalt” ca potenţial inamic a fost un mic pas. „De cel puţin 200 de ani ne credem deştepţi, credem că putem face ceea ce trebuie pentru ca fericirea să domnească sub soare. Şi de 200 de ani dăm din războaie în războaie, din crize în crize, până în punctul în care, acum, l-am transformat pe aproapele nostru în inamic potenţial. Distanţare socială. Este ireal! Până mai ieri vorbeam despre acceptarea diferenţelor. Acum am rezolvat şi asta. Celălalt este inamic potenţial. Îţi poate da boala sau tu i-o poţi da lui. Cred că, din păcate, bezna e mai adâncă decât vrem noi să credem. Probabil că trebuie să plătim pentru păcatele noastre. Dacă ar fi să spun ceva cu sens despre momentul actual asta ar fi. Nimic nu e întâmplător”.

În prezent este mai limpede ca niciodată că informaţia reprezintă putere, a spus el, iar în războiul pe care îl presupune pandemia oamenii propun diverse ipoteze pe baza unor informaţii care nu limpezesc lucrurile, dimpotrivă.

„Nu cad bombe, dar este un război. Pe de altă parte, în vreme de război, oamenii ieşeau în stradă şi se îmbrăţişau după bombardament. Aici nu există această posibilitate de a te îmbrăţişa. Şi vorbim despre acest coronavirus ca despre o ciumă, se vehiculează tot felul de idei, care mai de care mai abracadabrantă. E adevărat că cel care deţine informaţia deţine puterea. Dacă nu era clar până azi, cred că azi e foarte limpede. Suntem ţinuţi în casă, în beznă, croşetăm tot felul de ipoteze, bizuindu-ne pe informaţiile care ne parvin prin mass-media şi tot felul de canale alternative, dar în loc să se limpezească lucrurile, ele devin tot mai confuze. Este paradoxul erei informaţiei. Informaţiile sunt la tot pasul, poţi să afli tot ce vrei, dar ajungi să fii mai tâmpit decât ai fost vreodată, pentru că devine aproape imposibil să le pui cap la cap pentru a obţine un enunţ cu sens”.

El a continuat: „Oamenii sunt liberi să aleagă. Pentru unii veghează Big Bang-ul, pentru mine veghează Dumnezeu. Şi nu e ca şi cum m-aş simţi curat. Nu. Sunt la fel de păcătos, chiar mai păcătos decât toţi ceilalţi. Nu cred că are altă noimă povestea decât asta. Pentru că timp de decenii, secole, omul şi-a întors faţa de la Dumnezeu, pentru că s-a socotit stăpânul universului. Ăsta este poate păcatul cel mai mare”.

Interviul integral – AICI.

(universul.net)

Mărturisesc că am crezut, cu toată inima, până miercuri seară la ora la care am citit comunicatul Patriarhiei că vom putea merge, măcar puțin, la Slujba de Înviere. Undeva, încă mai cred. După ce am citit comunicatul, m-am tulburat tare, mi-a fost greu să mai găsesc liniștea. Este foarte greu să înțelegi cum cei pe care „Eu v-am ales pe voi din lume”, se gândesc acum la „imaginea” Bisericii în societate.

În aceste momente grele, este ușor să dai vina pe cineva. Pe ierarhi, pe Biserică, pe Patriarh. Dar înainte de a analiza puțin lucrurile, profit de moment să-l felicit pe Arhiepiscopul Tomisului, ÎPS Teodosie, care s-a dovedit a fi, în ochii, mei un adevărat om al lui Dumnezeu. Vrednic este!

Revenind, multă lume îl atacă pe Patriarhul Daniel și ierarhia în general. Puteau să facă mai mult, se spune. Nu s-au luptat pentru noi, zic alții.

Afirm de la început: cred că Patriarhul s-a luptat pentru ca bisericile să fie deschise. Dar a făcut-o cu „armele” din dotare și ținând cont de realitate. Iar realitatea crudă, nealterată, este că Biserica nu (mai) are niciun fel de influență la cei care conduc țara.

Este o iluzie să credem că sunt „milioane” de români creștini, gata să înfrunte statul pentru Hristos. Nu e adevărat. Și asta s-a văzut până acum, prin prezența la slujbe (unde nu vin, săptămânal, nici 3% din cetățeni, deși bisericile sunt pline). Dar chiar și în condițiile astea, creștinii reprezintă un grup mare, poate cel mai mare, între toate grupurile sociale din această țară. Contează asta? Ar trebui că ni se spune că-i democrație, dar în realitate, acești creștini, noi, nu avem pârghiile de putere în această țară. NU mai avem niciuna, astfel încât, chiar dacă suntem (destul) de mulți, puterea își permite să ne ignore voința.

Puterea în România este a celor care patronează hypermarketurile, a marilor industrii, a big pharma, a statelor străine, nu mai e niciun român pe-acolo.

Să presupunem că Patriarhul ar fi bătut cu pumnul în masă în fața lui Arafat (care, apropo, voia închiderea TOTALĂ a bisericilor, pe model grecesc) și ar fi zis: „Noi mergem la Înviere, voi faceți ce vreți”. Ce s-ar fi întâmplat în secunda 2? Toată autoritatea de stat s-ar fi năpustit asupra ierarhilor și a patriarhului. În câteva zile, presa ar fi creat o bolgie mediatică(ce-a fost la referendum ar fi fost o joacă de copii), iar atmosfera ar fi fost propice pentru arestarea „răzvrătiților care pun în pericol sănătatea populației și siguranța națională”.

Ar fi urmat, imediat, apariția unei grupări „reformiste”, „responsabile” în Biserică, una care „ar fi înțeles momentul delicat al țării”, „nevoia de protejare a cetățenilor” și Patriarhul ar fi fost dat jos și înlocuit cu un om de paie al puterii. Sau poate credeți că dacă renunță acum Patriarhul, în locul lui vine vreun sfânt coborât din calendare? Exclus. Puterea ar numi, chiar prin forță (cine să protesteze? Cei care acceptă orice abuz în numele siguranței?) un om din zona „creștinilor caviar” girată de alde Paleologu, Papahagi și Baconschi. Nu vedeți cum Th. Paleologu&co tânjesc cu disperare să fie confirmați, aprobați, de progresiști? De cei mai oribili hulitori ale celor sfinte? De ce: pentru că știu unde se află puterea și vor să-și păstreze pozițiile.

Nu zic că ceea ce se întâmplă acum este bine. Dimpotrivă. Sunt distrus sufletește când mă gândesc că sacrificiile făcute de zeci de mii de oameni între 18-22 martie, care au stat ca sfinții la slujbe pe asfalt, au îndurat cu stoicism și demnitate condițiile impuse de autorități, nu au fost de ajuns pentru ca să poată merge la Înviere.

Dar toți acești oameni nu au contat pentru cei care au puterea. Cum știm asta? Simplu: să ne amintim de mesajul deputatului USR, Emanuel Ungureanu, față de Împărtășanie. N-a fost un mesaj oarecare, ci un ultim avertisment public (după cele trimise de Caramitru și de Berbeceanu, consilierul șefului MAI, Marcel Vela!), pentru Biserică: ori dați înapoi, ori vă închidem! Pentru că n-au găsit înghesuială, pentru că oamenii au respectat regulile impuse de stat, au schimbat legile în timpul jocului, pentru că altfel nu aveau un „casus belli”. Că Dumnezeu nu doarme e dovedit de faptul că nicăieri în țară n-a fost descoperit un focar de infecție originat de Împărtășanie, deși în acea săptămână s-au împărtășit mii de oameni.

Așa se discută în zilele noastre. Așa se pune problema. Sunt, probabil, cele mai grele zile pentru credința ortodoxă pe aceste meleaguri, din ultimii 60-70 ani.De-aceea e nevoie de discernământ și de cumpănirea fiecărui cuvânt și gest al nostru. Nu e momentul acum să ne aruncăm în față greșelile care ne-au adus aici. Va fi timp și pentru asta. Să menționăm doar că asta ni se întâmplă în cea mai europeană perioadă a țării, înscriși ferm în civilizația Apuseană, așa cum zicea dl Baconschi.

Sunt convins că, după încheierea sau măcar domolirea isteriei cu coronavirusul, statul va cere și mai mult: va dori să schimbe modul în care ne împărtășim, în care participăm la slujbă sau venerăm sfintele moaște. Atunci va fi marele test al Bisericii noastre, atunci Patriarhul și ierarhii vor trebui să stea drepți și neclintiți și să spună, precum strămoșii lor: Pe aici nu se trece! Cu orice preț.

Altfel, va fi rău.

(Mihai Șoimănescu)

Fostul candidat prezidențial Theodor Paleologu cere românilor să stea acasă de sărbătoarea Paștelui și afirmă, pe Facebook, că Biserica nu e prăvălie. ”Să fim creștini, nu cretini” mai scrie Paleologu.

”În disputa legată de deschiderea bisericilor în noaptea de Înviere ar trebui să mai și gîndim, nu doar să repetăm clișee și sloganuri.

1) Analogia cu magazinele de mîncare este ineptă. Bunurile spirituale sînt diferite de cele materiale și nu te duci să le iei cu punga de la magazin. Biserica nu e prăvălie.

2) Argumentul că bisericile nu s-au închis în timpul epidemiilor de ciumă din secolele VI și XIV demonstrează exact contrariul. Pe atunci nu se știa nimic despre răspîndirea epidemiilor.

3) Există o specie de apucați care au impresia că se opun secularizării, dar care, de fapt, o accelerează prin atitudinile lor lipsite de minte. Se tot încăpățînează să ofere adversarilor lor nuielele cu care să fie flagelați. Și nu doar ei, ci întrega Biserică. Biserica Ortodoxă Română trebuie să evite cu orice preț să fie asociată cu o explozie a cazurilor de coronavirus.

4) Comparația cu persecuția din timpul regimului comunist nu este doar cretină, ci de-a dreptul nerușinată.

5) Vocile care cer deschiderea bisericilor de Paște sînt cu totul minoritare. Un singur episcop a derapat grav. Majoritatea ierarhilor, preoților și credincioșilor au o atitudine înțeleaptă și responsabilă.

6) În sfîrșit și cel mai important, dacă ieșim în noaptea de Înviere pe balcoane, dacă aprindem cîte o lumînare și cîntăm „Cristos a-nviat”, transformăm întreaga țară într-o imensă biserică. Să fim creștini, nu cretini.” (B.I.)”

(inpolitics.ro)

Într-un articol publicat acum câteva luni, d-l Andrei Cornea, strălucit clasicist și președinte controversat al Consiliului Director al GDS, mă clasa abuziv printre „radicalii – de la extrema dreaptă, Papahagi, Neamțu, la extrema stîngă, Ernu…”.

Acum câteva zile, d-l Cornea întărea acel verdict pe Facebook, în comentariul la o postare de-a mea, în care vorbeam despre fiii de securiști, adăugând că, deși are stimă pentru activitatea mea de savant, mă consideră „adversar ideologic”.

Aș vrea să confirm de la bun început că mă animă o admirație simetrică pentru activitatea de savant a d-lui Prof. Andrei Cornea, ceea ce ar trebui să plaseze discuția între doi savanți onorabili, unul clasicist și elenist, altul medievist și latinist – în treacăt fie spus, acest detaliu este revelator, căci studiezi adesea ce admiri, iar pasiunea d-lui Cornea pentru virtutea și înțelepciunea păgână a grecilor își găsește contrapartida, dar nu contrariul, în interesul meu pentru cultura Occidentului creștin din evul (zis) mediu.

Dacă nu am fi savanți onorabili, ci politicieni (eu am trecut efemer prin această ispită), i-aș răspunde abrupt și tăios domnului Cornea, ca unui adversar politic. I-aș spune în acel caz că nu-l bănuiesc de ignoranță „ideologică” atunci când îmi lipește eticheta infamantă de „extrema dreaptă”/„radical”, așa că nu-mi rămâne decât suspiciunea de ticăloșie. Dar nu voi coborî acolo. Nu-l suspectez pe d-l Prof. Cornea nici de ignoranță, nici de ticăloșie, ci doar de un puseu de patimă „ideologică”. Fiindcă mă adap politic din învățătura creștină, care este o „doctrină”, nu o „ideologie” (ah, iarăși latina tomistică și greaca platoniciană ne plasează pe versanți diferiți), evit să vorbesc despre „ideologie” atunci când încerc să schițez valorile dreptei, și folosesc consecvent termenul „doctrină”. Cei care au lucrat alături de mine la diverse manifeste și programe politice de dreapta pot confirma alergia mea pentru „ideologie”: înlocuiam mereu termenul, considerându-l potrivit pentru cei inspirați de construcții moderne de idei, dar greșit pentru cei care își preiau din Scriptură înțelegerea demnității umane, a libertății, adevărului, binelui și dreptății.

Între filologi cu oareșce atenție la cuvinte, aceste subtilități nu sunt irelevante. Atunci când mă declară „adversar ideologic”, d-l Cornea admite că este animat de o ideologie, deci se plasează singur în zona modernității și a stângii laice, fie ea liberală (liberalismul revine tot mai pronunțat la stânga) sau socialistă. Iată, spre deosebire de Domnia Sa, eu nu îl plasez abuziv acolo unde nu se situează singur, ci îl înscriu onest în orbita social-liberală, laicistă, a modernității inspirate de iluminism. Poate greșesc prin situare, dar greșeala mea nu e infamantă. Ar fi o dovadă liminară de onestitate din partea d-lui Cornea să accepte autosituarea mea în zona deloc „radicală” sau „extremă” a unui conservatorism creștin, și să ia drept bune nenumăratele mele declarații de admirație pentru Luigi Sturzo, Konrad Adenauer, Robert Schuman, Alcide de Gasperi, Charles de Gaulle, Winston Churchill, Iuliu Maniu sau Grigore Gafencu dintre politicienii care s-au opus în egală măsură fascismului și comunismului. Nu am fost auzit exprimându-mi admirația pentru Mussolini, Hitler, Zelea-Codreanu sau Ion Antonescu.

Să acceptăm însă, de dragul jocului intelectual, că mă autosituez greșit în doctrina creștin-democrată și conservatoare (creștin-democrația a fost împinsă dinspre centru spre dreapta conservatoare, iar dreapta conservatoare spre extrema dreaptă tocmai de tendința stângii radicale de a acapara centrul). Să admitem așadar că, sagace, d-l Cornea a denunțat iluzia în care mă scald și m-a plasat corect în rândul „extremiștilor” și „radicalilor”. Pe lista scurtă a d-lui Cornea, mă regăsesc încadrat, la dreapta, de prietenul Mihail Neamțu, pe care eu însă îl știu animat de valori democratice și conservatoare, și, la stânga, de d-l Vasile Ernu, a cărui gândire politică nu am avut răgazul sau interesul să o aprofundez.

Sigur, povara demonstrației i-ar reveni d-lui Cornea, care ar trebui să arate, invocând gesturi, declarații și scrieri de-ale mele, că sunt animat de spirit antidemocratic, că detest parlamentarismul, alegerile libere etc. pentru a obține definiția de manual a „extremei” politice. Nu poate face acest lucru, întrucât nu am exprimat vreodată asemenea gânduri. Mai mult chiar, implicarea mea politică în apărarea statului de drept, candidatura mea la alegeri democratice în anul 2012, acțiunea mea de a înființa noi partide politice etc. demonstrează contrariul.

D-l Cornea ar mai trebui să demonstreze că aș fi antisemit (să notăm, în treacăt, că antisemitismul caracterizează în prezent mai degrabă stânga socialistă decât dreapta conservatoare, unde mă plasez eu). Nici aici nu poate să citeze niciun rând sau o vorbă de-ale mele. Dimpotrivă, aplecarea asupra Vechiului Testament îmi permite bunăoară să mă întâlnesc în apărarea civilizației iudeo-creștine cu Dennis Prager, evreu practicant și gânditor conservator, cu care am avut un excelent dialog la Ateneul bucureștean și la Cluj.

Personalismul creștin care mă animă îmi interzice să îmbrățișez colectivismul depersonalizant al extremelor. De pildă, refuz în tot ce scriu naționalismul. Deși îi recunosc legitimitatea în momente de asuprire națională și apartheid (cum a fost situația românilor din Transilvania sub dominația maghiară și habsburgică), sau importanța în epocile de „nation-making” (cum a fost cazul românilor sub otomani și până în 1918), îl resping ca necreștin și îl detest în varianta actuală, național-comunistă, perpetuată de moștenitorii Partidului Comunist și ai Securității. Nu poate fi adusă nicio dovadă că aș îmbrățișa vreo formă de colectivism de tip hitlerist sau fascist, sau de soiuri mai noi.

Ce îi permite deci d-lui Profesor Andrei Cornea să îmi lipească eticheta infamantă de „radical” și „extremist de dreapta”? Valorile mele creștine asumate public? Nicidecum, doar dacă d-l Cornea nu este animat cumva de anticreștinism, precum comuniștii, ceea ce îl plasează pe dânsul, nu pe mine, într-o extremă. Creștinismul asumat, practicat, îi caracteriza și pe părinții fondatori ai Uniunii Europene citați mai sus, și pe Ion Rațiu sau Corneliu Coposu, pe care GDS sau d-l Cornea nu și-ar permite să îi catalogheze infamant.

Sigur, credința mea creștină îmi impune să consider, de pildă, că instituția căsătoriei privește exclusiv un bărbat și o femeie, fără ca acest lucru să implice ură față de orice fel de femei sau bărbați. Dar și aici amalgamul între o poziție creștină asumată onest și afecte antidemocratice aparține stângii radicale, în rangurile căreia sper că d-l Cornea nu vrea să se plaseze singur. „Homofobia” este un termen abuziv și totalitar, menit să închidă gura oricui (creștin, evreu, musulman sau ateu) consideră, în virtutea credinței lui și a evidenței naturale, că doar un bărbat și o femeie pot procrea împreună, și deci că instituția căsătoriei le este rezervată. Una e să dezbați această părere și alta este să elimini din start susținătorii ei, stigmatizându-i printr-o etichetă infamantă. Nu este nimic liberal, nimic luminist în această metodă de lucru; stigmatizările de acest gen sunt bolșevice sau naziste, și din nou sper că d-l Cornea nu dorește să opereze cu metodele celor pe care declară că îi detestă.

Am mai putut fi auzit sau citit declarându-mi opoziția față de islamizarea Europei, față de migrația necontrolată și, în general, lipsa de simpatie față de Islam, ceea ce îmi poate atrage altă etichetă infamantă inventată de noua stângă – aceea de „islamofobie”, asociată în noua schemă ideologică extremei drepte. Nu am o venerație semidoctă față de DEX; ca filolog, mă consider capabil să definesc orice cuvânt la fel de bine ca filologii care au contribuit la acest dicționar, dar voi cita definiția din DEX pentru a avea un punct de plecare comun și nepărtinitor. Fobia este, conform definiției din DEX, o „stare patologică de neliniște și de frică obsedantă, lipsită de o cauză obiectivă sau precisă” respectiv, mai generic, „repulsie, antipatie pentru ceva”. Vom agrea că a doua definiție e slabă: eu pot să am repulsie față de scuipatul pe stradă, fără ca aceasta să mă transforme într-un „–fob”. D-l Cornea poate să mă antipatizeze, și pot chiar să-i stârnesc repulsie, fără ca aceasta să-l transforme într-un „papahagofob”. În ce privește „starea patologică de neliniște și de frică obsedantă, lipsită de o cauză obiectivă sau precisă”, după o autopsihanaliză sumară nu îmi descopăr nici o frică obsedantă de musulmani (am studenți, prieteni și chiar rude musulmane, și m-am simțit mereu impecabil în Maghreb), nici o stare patologică de neliniște atunci când mă gândesc la Islam, în schimb pot invoca diverse cauze obiective și precise, precum situația din periferiile multor orașe occidentale sau terorismul islamic, care justifică o anumită mefiență față de Islam, așa cum se manifestă el azi. Pot invoca, desigur, înfruntările istorice ale civilizației europene creștine cu cea musulmană și pot considera că acest antagonism persistă, ceea ce este o poziție perfect rațională, argumentată istoric. Stigmatizarea oricărei critici a Islamului ca „islamofobie” este un tertip totalitar al noii stângi, pe care, dacă d-l Cornea l-ar adopta, ar trăda spiritul lui Platon și, mai abitir chiar, pe cel al lui Aristofan.

Nedumerit asupra definiției „extremei drepte” și a „radicalismului” cu care operează d-l Cornea, mi-am îngăduit să citesc chiar și articolul de Wikipedia în engleză, referința ultimă (și adesea unică) pentru mulți mileniali și alte cohorte de vârstă tânără. Am descoperit acolo că și anticomunismul este considerat o caracteristică a extremismului de dreapta. Cred că am atins miezul problemei, și va trebui să conjurăm demonii teoriei, istoriei și ai psihanalizei ca să o scoatem la capăt.

Da, mă declar vinovat: sunt animat de un puternic afect anticomunist. Sunt, dacă vreți, comunistofob. Sunt radical, visceral anticomunist. Îmi provoacă alergie instantă orice manifestare comunistă, orice discurs relativizant privind moștenirea ideologică și criminală a lui Marx, Engels, Lenin și Stalin, precum și toate avatarurile sub care această ideologie (adică idei puse în practică) încearcă să-și recapete onorabilitatea și dreptul de cetate.

Dacă vom analiza momentele în care s-au declanșat atacurile d-lui Andrei Cornea împotriva mea, vom descoperi ceva revelator. Primul a intervenit în timpul scandalului provocat de clipul în care d-l Mihai Șora pretindea, mincinos dar lucrativ, că la treizeci de ani comunismul i-a oprit viața, în timp ce el la acea vreme tocmai se întorcea în România comunistă, având în spate o carte în care îl lăuda pe Lenin, în buzunar un carnet de partid comunist, iar în față o frumoasă carieră în Ministerul de Externe condus de Ana Pauker. Am denunțat acea licență autobiografică, fapt ce mi-a atras fulgerele a doi intelectuali cu care aveam până atunci relații cordiale și pe care îi admiram pentru scrisul lor și pentru multe acțiuni și poziții de după 1989: Profesorii Andrei Cornea și Vladimir Tismăneanu. Amândoi m-au atacat cu o violență verbală și cu acuze greu de susținut. Solidarizarea lor cu d-l Șora, care tocmai fusese prins cu ocaua mică, este ușor explicabilă prin prisma biografiei celor trei, întrucât părinții d-lor Cornea și Tismăneanu împărtășiseră ideile, idealurile și ideologia comunistă a tânărului Mihai Șora, ba chiar fuseseră prieteni și colaboratori ai acestuia la ministerul sau la editura pe care le condusese. Iată deci o perfect justificabilă solidarizare a unor fii cu prietenul taților. Al doilea atac al domnului Cornea a venit tocmai în contextul în care scriam că, nu se știe cum, fiii securiștilor se descurcă mereu mai bine decât media. D-l Cornea mi-a spus atunci că îi „repugnă” cei care gândesc astfel și că ar trebui să mă rușinez că folosesc faptele tatălui pentru a lovi în fiu (deși eu nu numisem pe nimeni, ci glosam, generic, în marginea unui episod recent, pe care îl voi numi mai jos).

Ambele reacții sunt psihanalizabile, după cum spuneam, fiindcă tații d-lor Cornea și Tismăneanu au fost comuniști notabili. Aceștia au favorizat instalarea comunismului în România, sau l-au slujit din primii săi ani, imediat după război, alături de d-l Șora. La rândul său, Profesorul Vladimir Tismăneanu a debutat în anul nașterii mele, 1976, cu un volum în care susținea linia dură a ideologiei comuniste, în opoziție cu cea, după judecata sa, prea intelectualistă a Școlii de la Frankfurt. S-ar putea crede că, alături de fostul acuzator public din Scânteia, Silviu Brucan, fondatorul Grupului de Dialog condus în prezent de d-l Cornea, d-nii Paul Cornea, Mihai Șora, sau d-nii Tismăneanu nu s-au îndepărtat, cel puțin într-o primă fază, de comunism, ci doar de național-ceaușismul care „a întinat nobilele idealuri ale comunismului”, ca să îl cităm pe Ion Iliescu, partenerul unui lung dialog cu Vladimir Tismăneanu și politicianul care l-a cooptat pe Mihai Șora în primul guvern post-decembrist.

Deși d-l Tismăneanu mai postează din când în când pe Facebook poze și comentarii nostalgice față de luptele și angajamentele comuniste (mereu naive și idealiste, deci perfect onorabile, în opinia sa) ale propriilor părinți și ale altor comuniști din anii 1930-40, autorul raportului de condamnare a comunismului și al atâtor excelente volume în care sunt analizate totalitarismele care au însângerat secolul XX nu poate fi acuzat că ar fi un apologet al comunismului, ba dimpotrivă. Putem înțelege, totuși, drama interioară a unui fiu de comuniști, care a debutat cu o scriere comunistă și care, devenind un strălucit politolog american, a fost obligat de propria onestitate și înțelegere academică, dar poate și de noul context în care scria, să renege, ba chiar să înfiereze, ideologia părinților și a propriei tinereți.

Înțeleg, de asemenea, că modul în care am vorbit (poate ușor brutal, dar nu necinstit) despre impostura morală a d-lui Șora în filmulețul Papaya/E.mag, precum și judecata mea despre tați și fii a atins un resort profund în sufletul d-lui Profesor Andrei Cornea. D-l Cornea va fi proiectat peste imaginea venerabilului domn Șora figura ilustră a propriului tată, comunist ca și d-l Șora în tinerețe, și adjunct al acestuia în primul guvern numit de Ion Iliescu. Printr-un soi de identificare simbolică cu ideologia la care aderase tatăl său în prima parte a vieții, și într-o logică de anii 1930-40, d-l Andrei Cornea va fi detectat în pozițiile mele anticomuniste afecte „radicale”, de „extrema dreaptă” – ceea ce sper că am demonstrat că nu se suține.

Ajungem, în fine, la chestiunea despre tați și fii. Sigur că este necreștinește, nedrept, nelegal și nejustificat să consideri că fiii sunt responsabili pentru gesturile taților. Sigur că este diabolic și necreștinește să fixezi un om într-o poză trecută și să îi negi dreptul de a evolua, de a-și schimba părerile, de a realiza că a greșit, de a se căi și îndrepta. Aș fi ultimul dintre păgâni dacă aș nega cuiva posibilitatea metanoetică, de schimbare a minții. D-l Vladimir Tismăneanu din 2020 nu poate fi redus la cel din 1976, nici domnul Șora din 2019 la cel din 1946-1951. Aceasta nu înseamnă însă că ai dreptul să îți falsifici biografia, sau să scuzi greșeli evidente de judecată sau de caracter, relativizând fărădelegea regimului ilegitim și criminal pe care odinioară îl susțineai, sau pe care îl susținea părintele tău, și căruia i-au căzut victimă oameni nevinovați.

M-a revoltat că d-l Șora pretindea că a suferit sub comunism la treizeci de ani, fiindcă d-sa era un beneficiar al comunismului, în timp ce colegi de-ai săi de generație erau uciși, încarcerați sau împinși spre exil. Faptul că d-l Șora și anturajul său au preferat să mă atace pe mine, în loc să regrete amalgamul produs, nu le face cinste. M-a agasat și că d-l Vlad Voiculescu, pe care îl simpatizez, și cu care am avut o lungă discuție după acest episod, a ales să relativizeze turnătoria părintelui său, prezentându-și tatăl drept un om modest și cumsecade, aflat sub vremuri, dar neglijând astfel drama vieților afectate, sau poate chiar distruse, de astfel de turnătorii. Sigur, vina tatălui nu se transferă asupra fiului, și nu am afirmat nici o clipă că acest scandal ar trebui să-l oblige pe d-l Voiculescu să se retragă din viața publică și politică. Cred chiar că d-l Voiculescu are tot dreptul de a își continua angajamentul pentru binele comun. Am remarcat doar, poate nedrept, poate pertinent, că există o continuitate între vechea și noua securitate, și o relație de cauzalitate între filiația securistă și succesul în afaceri și politică.

Dacă e ca, la capătul acestui exercițiu, să îmi exprim afectele, mai degrabă decât analiza rece, aș spune că domnul Șora îmi pare un om cumsecade, chiar dacă este antrenat în tot soiul de episoade la care, în mod normal, vârsta venerabilă și înțelepciunea de viață nu l-ar expune. Mi-aș manifesta din nou admirația față de scrisul și de o bună parte a pozițiilor post-decembriste ale Profesorilor Cornea și Tismăneanu. Aș spune că înțeleg de ce unii tineri intelectuali evrei puteau fi comuniști în anii 1930-50, și că înțeleg raportarea fiilor la propriii tați. Aș mai spune că nu îl judec, de pildă, pe regretatul Paul Cornea, din a cărui admirabilă Introducere în teoria lecturii am dat examen în anul I, și că îi aplaud distanțarea de comunism, pe care o explică într-o carte de dialoguri.

Acestea fiind spuse, aș prefera ca intelectuali rafinați ca Andrei Cornea și Vladimir Tismăneanu să se respecte suficient încât să nu opereze cu etichetele infamante și totalitare prin care stânga radicală încearcă să elimine din discuție intelectualii creștini și conservatori.

Cred că, împreună, printr-un efort de onestitate și rigoare morală și intelectuală, putem denunța toate formele de extremism și radicalism, provenite din incultură, amnezie voluntară sau orbire ideologică. Patima noastră în unele momente polemice nu trebuie confundată cu scufundarea în extremism, care presupune abolirea rațiunii.

Le cer deci, chiar dacă mă vor considera în continuare un adversar de idei, să mă plaseze corect. Nu le voi permite să îmi conteste onorabilitatea, așa cum nu mi-am permis eu însumi să o contest pe a domniilor lor. Dacă aș fi avut timp, aș fi scris mai demult acest lung răspuns. Cum probabil nu voi mai avea răgaz pentru asemenea lămuriri, voi riposta mai scurt și mai dur la orice tentativă de asimilare a unui discurs perfect legitim, rațional, echilibrat și argumentat cu nebuniile și imbecilitățile extremiste.

Nu le pretind distinșilor mei adversari de idei acest efort de onoare și rigoare doar de dragul propriei demnități, ci mai ales pentru salubritatea dialogului intelectual și a înfruntărilor doctrinare din societatea noastră.

În fine, nu permit ca discursul creștin-democrat și conservator să fie etichetat ca extremist sau radical. Ar fi o concesie lașă făcută radicalismului și extremismului de stânga, căruia nu mi-aș permite pentru o clipă măcar să îi anexez scrisul și gândul unor intelectuali precum Andrei Cornea sau Vladimir Tismăneanu.

Ilustrație de Devis Grebu, în Adrian Papahagi, ABC-Darul creștin-democrației, București: Curtea Veche, 2012, p. 57.

(Adrian Papahagi)

„Dragi prieteni puristi, exigenți pana la robespierism și cu repere culturale nenegociabile, nu va mai luptați pe viața și pe moarte cu Irina Rimes si incetati sa o mai lapidați in piața pentru că a acceptat sa fie numită ,,ambasador pentru zilele Brâncuși”.

Lucrurile stau in felul urmator și doar cineva realmente prost sau rau intentionat nu le înțelege; intentia Ministrului Culturii este sa creeze un produs de marketing, un revelator pentru evenimentul Brancusi, iar nu aceea de a-i găsi lui Brâncuși un echivalent cultural printre noi.

Alegerea Irinei Rimes este una extrem de eficienta, fiindcă ea nu se adresează nici celor convinși de maretia lui Brâncuși si nici celor irecuperabili, ci unui segment care poate fi încă activat, fie și circumstanțial. Iar acest segment este reprezentat de un public cu o cultura medie, dar dinamică, de tipul celui selectat in jurul muzicii pop si al Vocii României. Un asemenea public imens, care nu este nici manelist, dar nici witgensteinian, trebuie sensibilizat de cineva care vorbeste aceeași limba si nicidecum de comunicatori în idiomuri de nișă…”

Pavel Șușară, critic și istoric de artă

(Daniela Rădulescu)