close

Documentar

DocumentarPromovate

Sânge albastru

Albastru

Ei și ce dacă eu am …Sânge albastru – Expresia vine din Spania evului mediu, când marii aristocraţi susţineau că în vinele lor curge sânge pur albastru, spre deosebire de nobilii „de categorii inferioare“, care au suferit felurite amestecuri de sânge, mai ales de sânge maur.

Alegerea culorii albastre pentru sânge se explică prin faptul că, în mare parte, costumele, blazoanele şi mai cu seamă cordoanele şi panglicele decoraţiilor erau pe atunci azurii, albastrul fiind culoarea preferată şi reprezentativă a membrilor înaltei aristocraţii. Ei doreau astfel să se deosebească atât de tagma prelaţilor, care adoptaseră veşminte de culoare roşie (de unde şi denumirea de „roşu-cardinal”), cât şi în special de „vestoanele verzi“ populare (culoarea verde fiind a vulgului şi deci considerată vulgară).

De altfel, încă la Roma şi mai ales la Constantinopol pe vremea Bizanţului, publicul se împărţea la circuri şi pe hipodrom în „albaştri“ şi „verzi“, după culoarea bluzelor călăreţilor din arenă. Rivalitatea a trecut de la spectacole în viaţa publică şi din capitală în tot imperiul, culoarea albastră fiind agreată îndeosebi de pătura nobilă. Însuşi împăratul trebuia să aleagă una dintre culori. Iustinian, pronunţându-se pentru „albaştri“, a determinat, în anul 532, o răscoală şi o ciocnire sângeroasă între cele două tabere (cunoscută sub denumirea „Nika“), din care pricină era să-şi piardă şi tronul, căci „verzii“ proclamaseră împărat pe prinţul Hypatius.

Cu timpul, expresia „sânge albastru“, care desemnează o obârşie nobilă, s-a colorat şi cu o nuanţă de ironie.

(Alexandru Petrescu)

mai mult
Documentar

La Mănăstirea Găbud

CT2

Cineva aprinde lumina și ne dă trezirea. E 5.30 dimineața. Oricum nu prea dormisem. Eram vreo 80-100 de fete în podul casei de oaspeți, pe saltele întinse direct pe jos, iar la etajele de mai jos sunt și mai mulți tineri, băieți și fete, în camere separate, ca în tabără. E întuneric și frig și nu-mi vine să ies din sacul de dormit. Aș vrea să spun că am avut o motivație superioară de a mă ridica din pat, dar m-am gândit la coada care se va face la toaletă cu atâtea fete, așa că m-am smuls cu hotărâre din căldura patului. Îmi iau bocancii, un polar gros, trag pe mine fusta lungă, îmi leg eșarfa pe cap care nu stă nicicum parcă… tot nu mă obișnuiesc cu asta. Îmi vine iarăși în minte gândul că nu-mi vine să cred că fac asta, că viața mea s-a întors pe drumul acesta. Și alte gânduri, că parcă nu mă potrivesc în peisaj, că sunt prea…bătrână printre atâția „copii” de liceu și facultate, la care m-am și răstit un pic cu o seară înainte să facă liniște, ca să putem dormi (da, chiar eu am spus cuvintele acestea de „babalâci”, cum mi se părea pe vremuri). Apoi gânduri că am credința puțină și că nu știu în ce cred și că nu am ce căuta aici. Le cunosc gândurile astea. Cu ele mă lupt zi de zi și ele se luptă cu mine. Dar aici e diferit. Le alung ca pe niște muște agasante, îmi mai iau geanta cu aparatul foto și ies.

Facerea lumii în fiecare dimineață

De fapt, vreau să ajung pe dealul de lângă mănăstire, până nu începe slujba de dimineață. Vreau să văd „facerea lumii”. Așa spusese Părintele Pantelimon într-o prezentare a locului, cu niște imagini superbe, pe care o văzusem acum aproape trei ani și a atins ceva în mine și mi-am dorit să ajung acolo. Și la Oașa. Poate că a fost fotograful din mine care a fost atras de imagini și de promisiunea unor poze frumoase. Dar eu știu că este mai mult de atât. Fotografia a fost doar „cârligul”, momeala. Am acceptat într-un final – și nu a fost ușor, pentru că eu sau poate ego-ul meu ar prefera să creadă că sunt o fotografă bună și fac poze frumoase – că fotografia este un instrument pentru mine, care doar mă face să cunosc lumea și pe mine, care mă pune în anumite situații din care să învăț ceva, sau mă pune pur și simplu față în față cu miracolul lumii, al frumuseții incredibile a Creației, care, dacă o primești în suflet nu se poate să nu schimbe ceva în tine.

Urc gâfâind pe deal, căci corpul nu se trezise încă. Inima îmi bate nebunește și parca doar zgomotul acela amplificat al pulsului meu se aude în toată lumea. Zorile vin încet încet, și aprind zarea la răsărit cu nuanțe delicate de roz și alburiu. Soarele aruncă primele raze palide, căci este toamnă, peste lumea adormită, peste văile din jur cufundate în ceață groasă și liniște, peste satele sau orașele presărate pe câmpia pe care șerpuiește Mureșul, aici doar un râuleț, iar în depărtare se vede crestătura gigantică a cheilor Turzii. Totul este așa de frumos, încât parcă mi se oprește inima în loc. Stau în liniște și nu mai scot aparatul, oricum se aude clopotul care ne cheamă pe toți la liturghie, dar îmi promit să mă întorc pe deal după aceea.

Ce caut eu aici?

E sâmbătă și știu programul de dățile trecute când am fost la mănăstire: liturghia până la opt dimineața, apoi micul dejun, rapid, în liniște, la sala austeră cu mese lungi de lemn și băncuțe pe care ne înghesuim toți. Apoi „ascultările”, adică suntem repartizați la diferite munci. De obicei fetele la bucătărie sau curățenie, băieții la lemne, la grădină, la grajduri, la cosit, săpat sau alte munci specifice sezonului. O dată am primit o muncă tare plăcută, să culeg urzici pentru gătit sau altă dată, la Oașa, să culeg muguri de brad. Dar nu e tot timpul așa „distractiv”. Muncim până la prânz, cot la cot cu călugării și frații de la mănăstire. Nu vorbim, doar ne rugăm în timp ce muncim, fiecare după puterea lui. Poți spăla doar vasele vreo două ore sau să cureți cartofi sau ustoroi încă atâta. Acasă mi s-ar părea foarte greu dacă nu imposibil să fac așa ceva. Dar acolo e altfel. E oboseală, bineînțeles, dar e o oboseală bună. E oboseala care vine din slujire (pentru că ce faci, faci pentru toți de acolo, nu doar pentru tine și familia sau prietenii tăi ca acasă), din munca făcută cu rugăciune. De fapt, uneori îmi vine să cred că nici nu fac eu nu știu ce, ci doar sunt purtată pe valul rugăciunii celorlalți. Apoi e prânzul, mâncăm toți în liniște în timp ce un călugăr citește cu voce tare dintr-o carte cu învățături duhovnicești. Apoi iarăși strânsul mesei, spălatul sutelor de vase, pentru cine are „norocul”  să pice la bucătărie. Doar că aici nimeni nu se plânge sau nu încearcă să scape de la munca asta.

Și acum mă întreb ce caut aici. Oare ce om în toate mințile (lumești, adică) și-ar petrece timpul liber, weekendul de odihnă făcând așa ceva? Că doar ceilalți sunt studenți și au timp liber și energie, dar noi ăștia care muncim, deabia așteptăm weekendul să ne odihnim un pic (deși parcă niciodată nu reușim, pentru că avem atâtea și atâtea lucruri care trebuie făcute. Paranteză: care trebuie oare cu adevărat?). Atunci de ce să te îmbarci vineri după lucru, să conduci vreo 5 ore, să ajungi mort de obosit noaptea la Găbud, să dormi pe saltele pe jos, ca a doua zi să te trezești la  cinci jumate și să muncești toată ziua? Trăgând ca boul, cum spune zicala, mă iertați. (Apropo de tras ca boul, la jug adică, îmi vine în minte „Luați jugul Meu că este bun… Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni”. Dar cum facem asta?). Păi cine a fost știe de ce. Iar cine nu a fost, nu o să fie convins de cuvintele mele. După doar două sau trei zile acolo, intru în alt ritm. Nu sunt obosită de loc, totul e limpede și ușor, mintea mi-e limpede și liniștită, sufletul mi-e ușor, nu mă îndoiesc. Mă uit în jur și văd doar fețe luminoase. Știu că toți simt la fel. Acela este firescul lucrurilor. Dar nu știu cum să-l transpun și mai ales să-l păstrez în viața de acasă.

Conferințele

După masă poate este puțină odihnă, pentru cine dorește. Sau timp pentru pravila personală de rugăciune. Dar în curând începe conferința. Pentru că de aceea venisem fix în acest weekend la Găbud, era o tabără de tineret cu o temă care m-a atras: „Identitate și interferențe spirituale în lumea de astăzi”. În fiecare zi a taberei era o conferință cu invitați și teme foarte interesante. De exemplu, în sâmbăta aceea era conferința susținută de domnul Adrian Lemeni, „Alienarea gândirii prin divertisment”. Ce temă actuală și cine nu o simte pe pielea sa? Am simțit că am primit hrană de calitate pentru minte acolo (mintea mea, cel puțin, tânjește după așa ceva), idei interesante, semnale de alarmă, am fost purtați prin istoria umanității, prin cărți de la „Minunata lume nouă” la „Galaxia Gutenberg”, am primit exemple de viață, chei de a ne lupta cu această alienare, am întrebat și am râs, ca să nu ne luăm prea în serios. Sunt multe evenimente faine dar puține îți lasă ceva care durează, după ce senzația „faină”, distracția sau ce-o fi trece. Însă aici am simțit că am plecat cu ceva valoros, nu doar cu niște cuvinte, am plecat cu o încurajare, cu o hotărâre de a încerca în continuare a mea mică asceză din lume, a dică a-mi struni mintea și gândurile și acțiunile pentru a nu consuma fără limite divertismentul, internetul, tot ce este de consumat care de fapt ne consumă pe noi și ne consumă energia vitală și ne alienează mintea, ne alienează pe noi înșine de noi înșine, de ceilalți.

Program de mănăstire

După conferință vine cina, la fel, în liniște, fără să vorbim, ascultând pe fratele care ne citește cu voce tare, stând în picioare (oare lui nu-i e foame, nu e obosit?). Ne grăbim să mâncăm pentru că în curând sună clopoțelul, semnul că e gata masa și trebuie să ne ridicăm și nu mai primim mâncare până a doua zi după liturghie. Asta pentru cine nu are ceva provizii de ronțăit în cameră. Așa ca o paranteză, mă gândesc uneori cât de greu este să te abții dela mâncare, să te lupți cu senzația de foame (pentru că, după ce am cunoscut niște oameni foarte săraci, nu cred că noi știm cum e cu adevărat să suferi de foame), cu stomacul care tot timpul ne cere ceva. De fapt nu e stomacul, ci mintea nestrunită, pentru că corpul nostru nu are nevoie de tot ce băgăm în el.

Dar să continui cu programul unei zile la mănăstire. După cină din nou cei repartizați la bucătărie strâng mesele, spălă vasele, curăță sala, eventual mai gătesc pentru duminică. Și apoi slujba de seară, urmată de priveghere până după miezul nopții. Stăm în picioare, uneori ne mai așezăm și încet încet fiecare cedează somnului. Dar până atunci, stau la coadă la spovendanie. Îmi trec o mie de gânduri prin minte. Ce să spun? Ce este important? Ce să întreb? (pentru că e foarte important să pui întrebările potrivite). Care sunt cu adevărat problemele mele esențiale în momentul de față? Așteaptă multă lume la spovedit a Părintele Pantelimon și nu vreau să ocup mult timp. Și apoi eu mai sunt și timidă, e greu să mă deschid acolo, e greu să-ți spui greșelile în fața unui om necunoscut practic, mă intimidează să stau în fața acestor călugări pe care îi știe o țară și îi caută atâta lume. Dar știu de dățile trecute cât bine mi-a făcut. De fapt fiecare spovedanie și împărtășanie mi-a mai întors viața un pic spre bine. Acolo nu primești sfaturi sau nu te ușurezi de probleme (deși se întâmplă și asta), ci este ceva mai mult. Eu clar nu am nici cunoștințele nici cunoașterea venită din har pentru a explica așa ceva. Eu pot doar să vorbesc despre experiența mea personală și poate a oamenilor pe care-i cunosc.

Așa că stau acolo și printre gânduri și printre a încerca să mă concentrez la slujbă sau la cântările atât de frumoase, mă uit la cei care intră la spovedit. Se vede și cu ochiul liber (dacă nu-l am pe cel duhovnicesc) că ei nu ies la fel cum au intrat. Ies cu fața atât de luminoasă, cu ochii în lacrimi, de bucurie, de harul primit, cred. Și asta nu poate fi explicat cu mintea „cu care știi că este marți” (cum spunea Maica Siluana). Este una dintre tainele din biserică și trebuie să rămână așa, adică nu te poți apropia de ea decât cu credință și cu…cutremurare.

O mărturisire

Eu nu aveam de gând să vorbesc despre credință, voiam doar să scriu un mic text însoțitor la pozele de la mănăstire. Dar asta a ieșit. Uneori mă întreb dacă mărturisirile de credință au vreun rost. Deși pot spune din experiența personală că mărturisirile altor oameni, unul poate doi, dar și alte așa zise „coincidențe” (adevărate miracole, de fapt), întâlniri „întâmplătoare” cu oameni și cărți au declanșat și în mine întorcerea către Dumnezeu. Dar pentru fiecare este diferit, fiecare are drumul lui. Cum zicea Maica Siluana, „există mai multe căi pe Cale”.

Nu mă îndoiesc de a mărturisi de frică. Deși în zilele astea, cu toată propanganda media care a inflamat subiectul creștinismului, a zice „cred în Dumnezeu” sau „sunt creștin” e privit cel puțin cu reticență, ca o ciudățenie sau anacronism, dacă nu cu o subită înverșunare sau cu ură. Nimic altceva din ce aș spune că sunt sau că am făcut (fie ca orientare religioasă, spirituală, materială, sexuală sau pur și simplu un anumit fel de a-mi trăi viața) nu ar provoca o asemenea reacție. Uneori mi se pare că este mai ușor de acceptat în societate (în media, cel puțin) să fii de exemplu corupt sau depravat decât creștin (primele măcar au o notă de senzațional). Nu e cel puțin ciudat asta? Acum nu vreau să fac din creștini niște sfinți, martiri și victime (deși au fost și asta de atâtea ori), pentru că și noi le avem pe ale noastre, nici o grijă. Dar nu cred că am auzit vreodată ca cineva să zică de ce construim mall-uri și nu spitale, sau se ia de vreun doctor sau profesor corupt, de vreo rețea de prostituție sau de vreo aface dubioasă cu zelul cu care se ia de biserică. (PS: Nu m-aș mira ca, deși de obicei articolele mele trec cvasi-neobservate, la acesta o să mi se spună măcar câteva vorbe 🙂 )

Nu cred că ce spun eu sau oricine poate convinge pe altcineva să se întoarcă spre credință sau să-i schimbe părerile. Nici măcar nu este acesta scopul meu. Dumnezeu lucrează în viețile fiecăruia din noi, oricât de departe am fi de El (sau am crede noi că suntem departe). Nu este treaba mea să mă gândesc la cine vor ajunge cuvintele mele și ce impact vor avea sau să judec căile altora. E posibil să atingă pe cineva, sau e posibil să râmână acolo în eter, ca o sticlă cu un mesaj în ea ce plutește ani și ani pe oceane până își găsește destinatarul, dacă vreodată. Așa am și pornit la drum când am început să scriu.

Sunt un instrument

Poate e și un semn de mândrie să cred că eu pot schimba sau ajuta pe cineva. Poate că Dumnezeu alege să lucreze prin mine. Sau poate nu. Poate prin altcineva. Spunea părintele Paisie Aghioritul (din păcate nu mai găsesc citatul exact) că atunci când cuvintele noastre sunt inspirate de har ating inima oamenilor. Când sunt inspirate de egoism, camuflat sub intelnții bune de obicei (hai să te ajut, să-ți spun eu care-i calea, cum stă treaba cu credința, ce să faci, ce greșești), provoacă o reacție de respingere, fac mai mult rău. Am înțeles, sper că bine, că eu trebuie doar să scriu despre experiența mea, cu onestitate, firesc, deși de multe ori mi-e teamă să nu facă rău cuvintele mele. Să spun adevărul fără înverșunare, dar cu fermitate, ca pe un firesc al lucrurilor. Ce greu, nu? Ce greu e să primești mărturisirea altuia, care este diferit, cu același firesc.

Și aceasta a fost un lucru foarte greu de înțeles și acceptat pentru mine, că de multe ori (dacă nu întotdeauna) noi suntem doar instrumente în mâinile lui Dumnezeu. El lucrează în viețile noastre prin oameni și de aceea, de multe ori (dacă nu întotdeauna) unii oameni intră în viețile noastre pentru ca noi să ne transformăm, să ne apropiem de Dumnezeu (căci acesta este singurul scop important în viață. și asta n-o zic eu, dar o cred!). Și ca un instrument, oamenii aceștia stau în viața noastră atâta timp cât este nevoie pentru ca noi să ne „șlefuim”. Uneori stau o viață, alteori dispar, ca orice instrument, când nu mai e nevoie de el. Dar un lucru este sigur, fie îi iubim, fie îi detestăm peste măsură pe acești „oameni-instrumente”, pentru că în acest domeniu nu se poate cu jumătăți de măsură. Transformările dor, și pentru că noi suntem foarte „tari” și pentru că suntem oameni, și e greu să ne golim de sine, ne orbesc sentimentele noastre și ratăm sensul întâlnirilor.

Despre tristețe

Și să zicem că totuși nu crezi. Cum nu credeam nici eu înainte. Eu nu am avut o educație religioasă, ai mei nu erau credincioși, nu am avut vreo bunică înțeleaptă la sat, nu mergeam niciodată la biserică când eram copil, poate doar de Paște și de Crăciun. Când am crescut, nu mă consideram atee, adică nu eram cu înverșunare împotriva bisericii sau credinței (deși am zis probabil și eu la viața mea vreo două glume despre „popi”), ci era ceva ce a trecut pe lângă mine. Din necunoștință sau necunoaștere, nu știu cum e mai bine spus. Uneori îi invidiam pe cei care credeau (dar nu credeam că asta este pentru mine). După cum spuneam mai sus, nu cred că este relevantă povestea întoarcerii mele către biserică și către Dumnezeu. Dar aș vrea să vorbesc despre altceva. Despre ce este de partea cealaltă a balanței, când nu crezi, pentru că am fost și acolo.

Este tristețea, o mare tristețe. Tristețea rănilor nevindecate din tine, oricâte metode ai încerca. Este tristețea sufletului departe de Dumnezeu, care tânjește după El. Este tristețea păcatului. Mai ales asta, pentru mine era foarte greu să înțeleg, ce-i cu păcatul asta, eu nu păcătuiesc, nu am omorât pe nimeni, sunt o fată de treabă. Și asta cu păcatul e o chestie răsuflată de acum două mii de ani. Însuși cuvântul „păcat” provoacă o mică (sau mare) reacție de revoltă în oricine nu crede. Este tristețea de a fi chemat în viață la lucruri înalte sufletește și de a răspunde cu așa micime în propria viață.

Și care sunt formele acestei tristeți? De exemplu, este tristețea de a nu putea iubi necondiționat. Asta mai ales pare o utopie, nu-i așa? Câți dintre noi nu ne-am confruntat cu o iubire neîmpărtășită sau rănită care poate distruge o viață, dar, în mod paradoxal, poate fi și calea către iubire necondiționată. Dar cum? Este tristețea de a fi rănit pe nedrept, de a îndura răutăți și lovituri (mai mici sau mai mari, chiar și un cuvânt aspru) și a nu putea ierta. Adică de a-ți otrăvi sufletul cu ținerea de minte a răului, repetând în minte la nesfârșit răul ce ți s-a făcut, cu reproșuri, ură, izolare sau chiar violențe și răzbunare (chiar împotriva propriei persoane, în atâtea moduri subtile, nu vă gândiți neapărat la cuțite, pistoale și povești din filme). De câte ori nu ne putem ierta proprii părinți? Este tristețea de a vedea (dacă le vezi) tiparele vieții tale care te fac parcă să te învârți în cerc repetând aceleași și aceleași greșeli, dar a nu le putea schimba nicicum. Este tristețea de a-ți simți sufletul murdar și voința slabă, de a simți sub orice bucurie, sub orice experiență, oricât de grozavă, o neliniște, o goliciune. Este tristețea care te macină în urma loviturilor, pierderilor, morților, „moștenirilor” grele din familie. Este tristețea de a ceda tendințelor autodistructive din tine, de a ști în adâncul tău că ceva îți face rău și totuși să faci, tristețea de a încerca să obții puțină ușurare sau uitare sau sentiment de bine iluzoriu prin atâtea moduri: băutură, fumat, droguri (deh, sunt doar droguri ușoare, nu-i așa?), internet, jocuri, cumpărături, sex, relații peste relații, dependențe și complicații, dar și o izolare-singurătate-autosuficiență (chiar și spirituală) în care pare că totul e calm și tu ești bine sau pur și simplu o amorțire, o încadrare într-o viață-tipar (fie ea bună și veselă) care te ferește de a te confrunta cu cine ești cu adevărat (pentru că nu știi cine ești cu adevărat) și în interiorul căreia mori în interior. Este tristețea de a avea un gol imens înăuntrul tău care nu poate fi umplut cu nimic (decât cu Dumnezeu).

A duce greul

Știu că pentru fiecare din noi problemele pe care le avem și le-am avut sunt cele mai grele – e crucea noastră și are greutatea pe care o putem duce. Dar fără a compara, mă gândesc la mărturiile celor închiși în timpul comunismului, pe nedrept, pentru credința lor, îndurând torturi, umilințe și lucruri pe care noi nici nu le putem citi fără să ne chircim, dar mai să le ducem, care nu au renunțat la credința lor, nu și-au turnat prietenii. Mulți dintre ei au făcut mai mult de 20 de ani de închisoare în condiții de exterminare. 20 de ani!!! Am citit sau văzut în documentare mărturisirile lor și am rămas uimită și am plâns când ei spuneau, bătrâni și luminoși și smeriți, mulți dintre ei deveniți călugări care revărsau iubire și ajutau pe mii de oameni, că și-au asumat această jertfă a vieții lor, că mulțumesc lui Dumnezeu că le-a dat ocazia să-și curețe sufletul de patimi și să învețe cea mai înaltă treaptă a iubirii, iubirea de vrăjmași, adică să se roage pentru ei, să plângă pentru ei, să-i ierte. Și să mărturisească, împreună cu atâția sfinți, că fără Hristos aceasta este imposibil pentru un om de realizat.

Acesta este un nivel foarte înalt la care probabil majoritatea nu vom ajunge în viața noastră, pentru că probabil ar fi o cruce prea grea, care ne-ar strivi, dar aproape oricare din „tristețile” scrise mai înainte sunt prea mari pentru un om pentru a le putea schimba, pentru a le putea duce, pentru a putea îndura. De astea nu te poți detașa sau medita la ele. Și apoi, ce e mai trist, e că până nu începi cât de cât să te vindeci nu vezi răul pe care îl faci tu, pur și simplu fiind așa (un om de treabă și fără păcate, da?!) și perpetuând durerea și răspunzând la fel în tot felul de moduri mai mult sau mai puțin subtile. Și bineînțeles, când ești tu rănit, nu îți poți vedea mândria, invidia, egoismul, neiubirea și așa mai departe.

Pe fiecare ne-a „agățat” ceva

Dar acum să nu se creadă că ortodoxia este doar pentru ăștia triști și cu probleme. Dar cumva ajută 🙂 mai ales dacă te întorci mai târziu pe calea aceasta, îți frământă aluatul ființei pentru a-l putea primi pe Dumnezeu. Apropo de asta, îmi place foarte mult un citat de la Noica „Pentru viața spirituală condițiile bune sunt proaste”.

Mă gândeam la tinerii pe care i-am văzut la Găbud, sunt sigură că nu necazurile i-au adus acolo, erau pur și simplu prea tineri, se vedea în ochii lor. Dar, după cum povesteam împreună cu doi tineri pe care i-am luat în mașină de la Timișoara la Găbud, pe fiecare din noi ne-a „agățat” ceva pentru a ajunge la mănăstire, la credință. Pe unul colindele tradiționale de la Ascor, pe altul un prieten, pe altul o „coincidență” sau ca pe mine, fotografia și o melodie de Pink Floyd 🙂 din prezentarea Mănăstirii Oașa în cadrul unei conferințe cu părintele Pantelimon și Părintele Iustin în urmă cu vreo trei ani. De fapt, a fost vocea lor, felul în care vorbeau, dincolo de ce spuneau, la care a răspuns sufletul meu. Și apoi au urmat multe altele.

Vindecarea

Nu vreau să zic că dacă crezi în Dumnezeu toate problemele ți se rezolvă în mod magic, că o să ai o viață ușoară, o să fii fericit. Orice om și orice doctrină care propune asta cred că este o minciună. Dar Dumnezeu poate să-ți schimbe viața în feluri în care nici nu visezi. Poate să-ți transforme în aripi cochilia de melc. Asta pot să aduc mărturie din viața mea.

Asta nu înseamnă că tu nu mai trebuie să faci nimic, dimpotrivă. Este foarte important efortul personal, strădania, voința. Când mă mai cred eu importantă și mă gândesc că am realizat ceva, încerc să-mi aduc în minte cuvintele părintelui Paisie Aghioritul care spunea că eforturile noastre sunt ca un șir de zero-uri, mai multe sau mai puține, însă vine Hristos și pune un Unu în față li dă adevărata măsură și valoare a eforturilor noastre.

Îmi aduc aminte și ce mi-a spus o dată un părinte, la litaniile mele nesfârșite despre problemele și stările cu care mă confruntam. Încet, subtil, Dumnezeu vindecă sufletul omului. Iar apoi, ca pentru a primi o confirmare, am citit într-o carte ceva atât de izbitor de logic: Dacă Dumnezeu a făcut sufletul omului, tot El îl poate vindeca.

Acum problema este că în zilele noastre oricine îl interpretează pe Dumnezeu cum îi place, sau face o varză de concepte și păreri personale sau chiar se crede el însuși Dumnezeu. Pentru cine n-a trăit, cum nu trăisem nici eu înainte, degeaba îmi explica cineva sau citeam despre asta, că e așa o bucurie care nu este egalată de nimic din lume, liturghia, spovedania, împărtășania, postul, viața în Biserică. Nu zic că e doar o bucurie, de multe ori îmi vine să dau cu capul de pereți că nu înțeleg, că nu simt prezența lui Dumnezeu (că vreau trăiri înalte), că nu reușesc să mă rog, că nu reușesc să nu judec, că nu…

Dar eu mi-aș dori pentru toți oamenii să trăiască asta. Doar că nu pot să o spun, cel puțin nu direct, pentru că poate cuvintele mele greșesc și îndepărtează mai mult. Eu am încercat multe (poate nu la fel de multe sau de puține ca alții), tot felul de meditații, yoga, terapie. Cred că și căutările își au rolul lor, și rătăcirile, și toate acestea au avut rolul lor în a mă forma și a îmi da ceva și a mă aduce aici unde sunt acum, e calea mea. Sunt recunoscătoare pentru ea și pentru tot ce am trăit și pentru toți oamenii pe care i-am întâlnit pe ea (cum ziceam, Dumnezeu lucrează prin oameni și este peste tot). Dar ce am învățat eu este că, dacă continui la nesfârșit să umblu pe mai multe căi, să caut vindecare și sens pe mai multe căi, nu ajung niciunde. Și cred că în final – și asta nu zic doar eu, ci alți zeci și zeci de oameni mai luminați ca mine mărturisesc – dacă cauți cu adevărat, nu poți ajunge decât la Dumnezeu. Sufletul nostru însetează de asta și nimic altceva din lumea aceasta nu îl poate împlini.

(Claudia Tanasescu – claudiatanasescu.com)

mai mult
Documentar

Cabala, divinație, ritualuri sectante, Securitate și KGB. Straniile și macabrele coincidențe din asasinatul lui Ioan Petre Culianu

Culianu

Până una-alta, iaca d-acilea un thriller, că tot îmi petrec o bună parte din timp alături de colegii mei academicienii, la biblioteca Academiei. 🙂

„În 21 mai 1991, puțin după ora unu după-amiaza, un foc de armă s-a auzit într-un WC din Chicago. Un bărbat de 41 de ani a fost împușcat mortal în cap. Nimic neobișnuit în orașul lui Al Capone. Atât doar că mortul era un savant român, discipol al lui Mircea Eliade și crima nu se petrecuse într-un cartier al gangsterilor, ci într-unul din cele mai renumite campusuri universitare din America. Filozoful și istoricul Ioan Petru Culianu a murit la 41 de ani și nici astăzi, după 28 de ani, nu s-a aflat nici cine este ucigașul și nici cauza asasinatului”.

https://evz.ro/cabala-divinatie-ritualuri-sectante-securitate-si-kgb-straniile-si-macabrele-coincidente-din-asasinatul-lui-ioan-petre-culianu.html

(Mihnea Petru Pârvu)


Filozoful și istoricul Ioan Petru Culianu a murit la 41 de ani și nici astăzi, după 28 de ani, nu s-a aflat nici cine este ucigașul și nici cauza asasinatului.

Nici astăzi, după 18 de ani de când a murit în cap, FBI nu a reușit să afl e cine și de ce l-a împușcat pe discipolul lui Mircea Eliade. În schimb, în jurul morții sale, s-au țesut legende care de care mai bizare.

În 21 mai 1991, puțin după ora unu după-amiaza, un foc de armă s-a auzit într-un WC din Chicago. Un bărbat de 41 de ani a fost împușcat mortal în cap. Nimic neobișnuit în orașul lui Al Capone. Atât doar că mortul era un savant român, discipol al lui Mircea Eliade și crima nu se petrecuse într-un cartier al gangsterilor, ci într-unul din cele mai renumite campusuri universitare din America. Filozoful și istoricul Ioan Petru Culianu a murit la 41 de ani și nici astăzi, după 28 de ani, nu s-a aflat nici cine este ucigașul și nici cauza asasinatului. S-au vehiculat tot felul de ipoteze. Ba că ar fi fost ucis de KGB sau de Securitatea convertită în noul SRI – pe motiv că eminentul profesor era un critic virulent al regimului Ion Iliescu și tocmai fusese publicat un interviu care i-ar fi semnat condamnarea la moarte – ba că ar fi fost homosexual și ar fi fost o crimă pasională, ba că eruditul ar fi făcut parte din niște secte, și multe alte bazaconii. Culianu, plecat din țară de 22 de ani, era un inamic al comunismului și publicase multe articole vehemente în această privință. Ar fi putut fi eliminat cu mult timp în urmă dacă se dorea acest lucru. Nici varianta cu „crima homosexuală” nu a ținut, că omul era logodit și se pregătea să se însoare. Interviul în cauză, luat de Gabriela Adameșteanu și publicat în revista „22” nu era nici pe departe așa de periculos pentru noua putere instalată în România, că nu făcea nicio dezvăluire. Cât despre apartenența sa la te miri ce grupări mistice conspiraționiste, ipoteza e o fantezie a presei americane preluatăși de a noastră. Ioan Petre Culianu era profesor de „Istoria religiilor”. Un singur lucru este cert. Savantul primise în ultima vreme mai multe amenințări cu moartea. Polițiștii din Chicago și, mai apoi, FBI-ul au audiat peste 100 de oameni și n-au ajuns la nicio concluzie. Totuși, după moartea sa, s-au coagulat, ca într-un veritabil „policier”, o serie coincidențe stranii. Iar Ioan Petru Culianu avea ca motto sintagma: „Nimic nu este întâmplător”.

Om de știință și clarvăzător

Ioan Petru Culianu, somitate în domeniul istoriei religiilor, dar și un critic vehement al noului regim instalat la București după Revoluție, se trăgea din boierii Culianu, familie ce avea legături de rudenie si cu alte personalități ale vremii, cum ar fi Garabet Ibrăileanu sau Mihail Sadoveanu. După ce a devenit student la Litere, în București, student eminent fiind, Securitatea a încercat să-l racoleze, însă Culianu a refuzat să colaboreze. Ca urmare, este marginalizat și nu i se mai publică lucrările. Reușește, însă, la 22 de ani, să obțină o bursă în Italia, unde cere azil politic. Aici suferă și de o depresie, încearcă să se călugărească și are, spun unele surse și o tentativă de sinucidere. Locuiește mai apoi în Franța, Olanda și se stabilește în Statele Unite, ca profesor la Universitatea din Chicago unde ajunge cu sprijinul lui Mircea Eliade cu care avusese o amplă corespondență în exilul său. Ulterior, relația sa cu Eliade se va răci, în urma dezvăluirii cum că marele filozof ar fi fost simpatizant al mișcării legionare.

Până la moartea sa, reuşise să înveţe opt limbi. Avea statutul paradoxal de om de ştiinţă şi clarvăzător, practicant al mai multor tehnici de divinaţie, care le spunea studenţilor că „totul e în minte”. Ioan Petru Culianu era întotdeauna presat de timp şi se temea că iroseşte prea mult timp, spunândule celorlalţi că va muri tânăr.

Expert în cabala, magie și ritualurile sectelor

Ca şi omul de ştiinţă, scriitorul nu rezista ispitei de a citi viitorul. Iar viitorul României, ţara pe care o părăsise în secret, fără măcar a-şi anunţa familia de la Iaşi, îl prezisese în 1986, într-o povestire satirică SF pe care puţini au luat-o în seamă : „Intervenţia zorabilor în Jormania”, ce anticipează nu doar evenimentele din decembrie ’89, ci şi desfăşurarea şi efectele lor. O primă ciudățenie.

Culianu era expert în cabala, magie şi ritualurile sectelor. Unii au spus că susţinători fanatici ai unor grupări secrete i-au curmat viaţa. S-a vehiculat atunci și numele grupării New Age. Jurnalistul american Ted Anton a scris: „Este clar că ceva anume în scrierile lui Culianu sfida raţionalul. Cumva a convins pe cineva că reprezintă un pericol. Culianu a crezut întotdeauna că un scriitor, atunci când manipulează cuvintele, manipulează şi lumea întreagă. Era un învăţat care, dacă iubea ceva, iubea puterea creativă a gândirii mistice, pe care o considera pierdută în lumea modernă. Plănuia să publice o «Enciclopedie a Magicului» după modelul Istoriei Religiilor a lui Mircea Eliade. Poate că cineva nu dorea ca această carte să vadă lumina tiparului”. Anthony Yu, prieten şi coleg al dispărutului, îi spunea aceluiaşi jurnalist: „Locul crimei este semnificativ din punct de vedere ritual. Toaleta este un loc care implică umilire simbolică şi fizică, murdărire, impuritate; este cel mai profan loc în care să-ţi sfârşeşti viaţa. De fapt, m-am întrebat adesea dacă nu a fost un omor religios”.

Anticomunist și monarhist convins

La început euforic după înlăturarea lui Ceaușescu, devine sceptic și, după mineriade, atacă virulent conducerea lui Ion Iliescu și a structurilor represive. Se referă la Securitate ca fiind de o „stupiditate epocală, dar și de o profunzime nemaivăzută”. Scrie zeci de articole cu remarci acide la adresa noii nomenclaturi și participă la emisiuni radio ale posturilor Europa Liberă sau BBC, denunțând confiscarea Revoluției. Iar în ultimul său interviu, publicat în aprilie 1991 în revista „22” a spus că cei ce au murit la Revoluție sunt victimele unei puneri în scenă a KGB-ului. Tot în aprilie se întîlnise, la Chicago, și cu Regele Mihai declarând că restaurarea monarhiei este singurul pas spre întoarcerea la normalitate a României.

A fost sau n-a fost mâna securiștilor?
Culianu afirmase în mai multe rânduri că Securitatea încă funcţionează ca parte a SRI, deşi oficialii români susţineau că a fost desfiinţată în timpul Revoluţiei. Recent, însă, însuși Virgil Măgureanu declara într-un interviu dat sussemnatului, în Evenimentul zilei, că SRI-ul s-a bazat la înființarea sa tot pe foștii ofițeri de Securitate. Generalul de Securitate Ion Mihai Pacepa, fugit din România în anul 1978, a descris omorârea lui Ioan Culianu ca cea a „primului român asasinat în această ţară”, conform The New York Times. Pacepa a mai precizat că Ioan Culianu a fost ucis pentru că a sugerat că Securitatea continuă să opereze pe teritoriul României. Fostul consilier al lui Ceauşescu a mai explicat că modul cum a fost asasinat profesorul Culianu, cu o glonţ în ceafă, reprezintă „semnătura Securităţii”.

Amenițările și concluzia polițistului american
Sora lui, Tereza Petrescu, a declarat cu trei zile înainte de a fi ucis Culianu, că acesta a chemat-o să o anunţe că a anulat călătoria sa în România, deoarece se temea pentru siguranţa lui”, se arată tot în The New York Times, din 17 ianuarie 1993. Logodnica lui Culianu, Hillary Wiesner (foto), doctorandă la Universitatea Harvard, a declarat și ea că românul şi-a schimbat înfăţişarea şi şi-a cumpărat o poliţă de asigurare de viaţă, după ce a început să primească ameninţări. „Un asasin ar fi folosit un pistol de calibru mai mare şi trăgea mai multe focuri, în timp ce ucigaşul lui Culianu a tras un cartuş de calibru mic. De asemenea, este puţin probabil ca autorul să fi fost un asasin plătit, deoarece acesta nu ar fi ales un loc atât de vizibil ca toaleta pentru bărbaţi, unde oricine ar fi putut intra, în orice moment”, a explicat detectivul McGuire.

Plâns de unii și înjurat de alții
Cert este că, în țară, după moartea sa, în timp ce ziare precum România liberă, Expres sau „22” îl deplângeau, în revista extremistă și naționalistă România Mare se făceau referiri extrem de vulgare la scena morții. Fugarul Ion Mihai Pacepa, fostul șef al spionajului românesc, a reclamat însă felul în care execuția poartă semnele KGB și cum afirmația lui Culianu legată de Securitate și implicarea rușilor la Revoluție i-au pecetluit soarta.

Pacepa mai releva și faptul că fosta Securitate s-a folosit de mișcarea de dreapta ca un front de acoperire, fiind o tactică mai veche a acesteia, dovezile lăsate fiind mult prea evidente, greșelile făcute fiind aproape puerile, ca și când legionarii ar fi vrut să fie incriminați. După asasinarea lui Culianu, Ion Iliescu a declarat că un oficial american i-ar fi spus ca această crimă nu este una politică, lucru negat ulterior de administrația americană.

Ion Iliescu s-a referit la Ioan Culianu de multe ori ca fiind un „smintit” sau ca el „și-a meritat soarta, fiind un destabilizator”. Trebuie menționat că pe 21 mai 2010, la Iași, la exact 19 ani după asasinat, casa în care a copilarit Ioan Culianu a fost demolată. În afară de strania coincidență a datei, imobilul era declarat monument istoric, fiind construit în 1801 și protejat prin lege, deci dărâmarea s-a făcut ilegal.

Implicarea Securității în alte asasinate

Dizidenții anticomuniști din exil au fost ținta unor atentate și au primit la rându-le amenințări mai mult sau mai puțin voalate. Printre aceștia s-au numărat și membrii secției românești a Europei Libere, ca Noel Bernard, Emil Georgescu, Preda Bunescu, Monica Lovinescu sau Paul Goma, acesta din urma supraviețuind la doua tentative de asasinare. Aceste acțiuni au continuat și după Revoluție. În martie 1991, Dumitru Mazilu, fost membru al Frontului Salvării Naționale, care a reclamat și el deturnarea Revoluției de comuniști, scria o carte despre acest lucru. A fost atacat în casa lui din Geneva, înjunghiat superficial și i s-a furat manuscrisul.

Ultima zi din viațăși ancheta

Pe 21 mai 1991, Ioan Petru Culianu intra, la prânz, în toaleta de la etajul trei al Universitatii din Chicago, după ce terminase de predat un curs. În cabina alaturată se afla asasinul, care s-a ridicat pe scaunul de la WC și l-a împușcat în ceafă pe Culianu cu un pisol Beretta, de calibrul 25. După împușcătură un student descoperă cadavrul profesorului. Polițiștii din Chicago, iar apoi FBI, au luat în calcul mai multe posibilități. Una dintre ele a fost uciderea lui Culianu de către un student nemulțumit, dar nu au ieșit la iveală dovezi în acest sens. Nu s-au găsit probe nici în cazul implicării unui grup ocult în asasinat, ținând cont de domeniul de studiu al lui Ioan Culianu.

Dar, în urma cercetărilor, a reieșit ca Ioan Petru Culianu primise amenințări, nu numai telefonice, dar și scrise, unele fiind din partea organizațiilor de extremă dreaptă precum „Fiii lui Avram Iancu” și „Vatra Românească”, despre care Culianu era de părere că fuseseră create de Securitatea convertită în noul SRI. Despre aceste amenințări el îi povestise și surorii sale, Teresa Petrescu, dar și dizidentului Dorin Tudoran care, la rându-i, după moartea savantului, a fost și el amenințat cu moartea telefonic.

Piste false

Detectivul Rober McGuire, şeful Departamentului de Poliţie din Chicago, a explicat atunci că nu mai puţin de 100 de persoane au fost audiate, însă chiar şi aşa au rămas multe întrebări fără răspuns. Prietenii lui Culianu susţineau că uciderea sa putea fi legată de o conferinţă ştiinţifică în care a încurajat misticismul, conferinţă desfăşurată cu o săptămână înainte de moartea sa. Alţii s-au întrebat dacă nu cumva întâlnirea avută de profesorul Culianu cu Regele Mihai şi faptul că încuraja revenirea la monarhie n-ar fi contribuit la asasinarea sa. Poliţiştii americani au avut şi o ipoteză mult mai simplă, conform căreia Ioan Culianu ar fi victima unui jaf. Totuşi, scenariul cu cea mai mare „priză” a fost acela că profesorul Culianu a fost asasinat din cauza criticilor aduse Guvernului Român. După Revoluţia din 1989, Ioan Culianu a scris peste 30 de articole în Free World, un ziar în limba română din Brooklyn, prin care condamna noul guvern şi pe Ion Iliescu, noul preşedinte al României. Subiectul asasinării lui Ioan Culianu a fost dezbătut pe larg în presa americană.

Povestea ultimului interviu

Ultimul interviu pe care l-a dat Ioan Petru Culianu (foto) i-a fost luat de scriitoarea Gabriela Adameșteanu și a fost publicat în aprilie 1991, cu o lună înainte de asasinat, cu titlul: „Lumea est-europeană: o tragică pierdere de timp, de oameni, de energie”. Puțini sunt, însă, cei care știu că interviul a fost luat, pe 2 decembrie 1990, la restaurantul preferat al lui Mircea Eliade din Hyde Park, Chicago. De altfel, marele dispărut a fost liantul discutiei dintre cei doi, precum și laitmotivul interviului publicat, ulterior, în „22”, pe atunci una dintre cele mai influente publicații independente de comentariu politic din România. Nicidecum situația din România și vederile lui Culianu despre securiștii aflați încă la butoane în țară. Doar o mică parte a textului se referă la aceste aspecte. S-a spus că declarațiile sale din acest material i-ar fi atras moartea. O simplă lectură a sa nu te poate convinge de acest fapt. E mai mult o discuție, o șuetă, decât un interviu clasic. Dar tocmai de aceea, textul este viu și la fel de actual acum, după aproape trei decenii. Interviul a acoperit o arie largă de subiecte, printre care cultura americană, mișcarea New Age, controversa privitoare la Eliade și, bineînțeles, situația politică a țării noastre. Una dintre întrebarile-cheie a fost: „Când te întorci în Romania?“. „Am să vin în vară, în iunie, s-o văd pe mama“, a venit raspunsul. S-a întors, dar mort.

Întâmplări și coincidențe macabre

Un complex de împrejurări bizar, în care a intrat și un accident de mașină suferit de scriitoare, a făcut ca interviul să fie publicat abia în 5 aprilie 1991. Dar doar o parte, pentru că o a doua parte a apărut în același an, dar în România liberă, textul integral fiind publicat abia în 2001, tot în revista „22”, chiar în ziua în care se împlineau zece ani de la asasinat.

O altă întâmplare macabră a mai avut loc. În ziua paginării textului publicat în aprilie ’91, Gabriela Adameșteanu nu era în redacție și textul a apărut ilustrat cu două icoane, în loc de fotografiile făcute de ea.

Gabriela Adameșteanu a aflat știrea despre moartea istoricului religiilor când era plecată din țară. Când s-a întors, la redacție o aștepta un plic expediat din Statele Unite.

Era unul dintre exemplarele de „semnal“ ale ultimei cărți a lui Culianu, „Călătorii în lumea de dincolo”, ce urma să apară peste o lună. Dedicația scrisă pe pagina de titlu, în care îi mulțumea pentru interviul publicat în revista „22”, implica, din nou, o ciudată coincidență. Titlul în engleză al cărții, „Out of this World”, precum și data dedicației, 21 mai 1991, astfel alăturate, erau un ultim „semnal“ de la Culianu: cartea îi fusese expediată cu doar câteva ore înainte ca el să plece „în lumea de dincolo“.

 

mai mult
Documentar

O POVESTE REALA DIN TIMPUL COMUNISMULUI

CR5

Dragii mei,

In aceasta postare aveti un film despre una din istoriile de la Valea Plopului unde acum se afla Pr. Nicolaie Tanase, sute de orfani si zeci de batrani.

Povestea este din timpul comunismului si arata ce fel de oameni erau atunci si ce preocupari aveau.

Este o povestea pentru toata lumea, dar mai ales pentru persoanele nascute dupa 1990, care se intreaba ce faceau copii si tanara generatie fara calculatoare, fara telefoane android si alte minuni ale tehnologiei. Am mai spus ca tanara generatie CITEA MULT.

Este si pentru parintii din ziua de azi, care nu mai stiu cum sa-si „protejeze” copii de munca si de Ortodoxie care in opinia lor ii indobitoceste.

In film aveti povestea ridicarii unei biserici care se facea ziua cu copii si batranii care nu puteau fi arestati, iar NOAPTEA SE FACEA CU RESTUL OAMENILOR LA LUMINA LUNII, asta pentru ca in comunism nu prea aveam curent pentru ca se faceau economii.

OAMENII CARE LUCRAU NOAPTEA SE DUCEAU A DOUA ZI LA MUNCA unde au construit o industrie care producea de la ace de cusut la avioane, baraje, cai ferate,metroul, sistemele de irigatii si altele care nu mai exista acum. Deci nu se duceau la distractie ci munceau din greu.

Materialele de constructii erau foarte greu de procurat, mai ales daca era vorba de constructia unei biserici.
Va rog sa urmariti filnul care nu dureaza mult. DATI CLIC PE LINKUL DE MAI JOS.

Dupa ce vedeti filmul, va rog sa comparati genaratiile de atunci si de acum si sa-mi spuneti parerea voastra despre ce credeti ca s-a intamplat cu romanii intre timp.

Cum s-a ajuns de la copii si adolescentii care carau betonul cu galeata ca sa ridice o biserica in comunism la cei de azi care se duc la marsuri LGBT si rag contra Bisericii?

Daca credeti ca e de folos va rog sa distribuiti!

Doamne ajuta!

(Cătălin Rusu)

mai mult
Documentar

Cei mai frumoşi ani. Plonjon fără madlenă

c1

Hachi – pe numele şi renumele său, Constantin Hârlav – m-a rugat frumos să-mi scriu nişte amintiri din vremuri apuse pentru o revistă la care-i senior editor, Atitudini, scoasă de Casa de cultură din Ploieşti. am amânat, am amânat… într-o zi, greu, am scris… dar nici un cuvânt din cele ce urmează nu conţine adevărul, doar îl imită, timid şi umbrit… şi totuşi…

 

Motto:
„Timp ca un parfum cu tăiş / peste gâtul zilei duios”
Ion Stratan

Cum trec deceniile, cum şi memoria noastră devine mai selectivă, de parcă ar vrea să ne confirme că folosim cam zece la sută din creier, de restul dispensându-ne cu inconştienţă genetică. Poate, totuşi, sectorul unde se depozitează amintirile e limitat, astfel că unele trec „în adormire”, ca nişte spioni infiltraţi în teritoriul inamic. La răstimpuri, vreo madlenă proustiană provoacă răbufniri, izbucuri din peşteri uitate de vreme. Cu prilejul uneia dintre ultimele schimbări de domiciliu, am dat peste nişte file vechi, ciornă pentru un răspuns la o reclamaţie. Madlena asta a scos din adânc o întâmplare de demult, în care un prieten găsise de cuviinţă să mă pârască la organele de partid. Ficţiunea sa a rămas ficţiune, am ieşit bine din situaţie, el a rămas ficţionar, ba chiar, pe drept, unul dintre cei buni. Valoarea şi caracterul nu merg totdeauna de mână. Nu prea m-am ferit de prieteni, a aşteptat s-o facă Altcineva, cum spune vorba românească. Deci nu am nici păreri de rău. Ba chiar am mici/mari bucurii, adesea, scrisori, mesaje, telefoane, semne de la cei care-şi aduc aminte că exist. Plonjonul în trecut de acum e lipsit de madlenă. E voluntar. Parţial şi poate trădător…

Se făcea că venisem la Casa de Cultură din Ploieşti [Palatul Culturii] ca director. Era prin iulie 1981. Cel de dinaintea mea – Nelu Stan – fusese trecut discret pe un post de muzeograf la Casa Hagi Prodan, după ce, plin de entuziasm, ieşise din restaurantul Berbec [se spune că prin geam… dar nu există dovezi materiale] şi se dusese la Cenaclul literar „I.L. Caragiale” [sala 136] ca să reproşeze condeierilor de-acolo supunerea faţă de documentele de partid, lipsa de reacţie la lipsurile cotidiene şi la minciunile organelor. Ieşise ceva scandal, dar cetăţeanul scăpase neaşteptat de ieftin, doar cânta frumos muzică populară şi lumea îl iubea [cum îl iubeşte şi azi]. Aşadar, se făcea că răspunderea mea principală era să pun cu botul pe labe „disidenţa” de la Cenaclul, pe care-l şi frecventam, de altfel, ca făptuitor de poezii, proze şi piese de teatru scurt. Venit şi făcut: am preluat conducerea [lovitură de palat!], am stabilit rotaţia la moderarea şedinţelor care se ţineau în fiecare joi şi un program strict – în deschidere se citea o poezie patriotică [doamna Georgescu, care ne aducea cozonac de Crăciun şi de Paşti, sau doamna Enoiu, amândouă pensionare bucuroase să se afle constant în centrul atenţiei], apoi treceam la treburile serioase, cineva făceau un excurs prin presa literară [românească sau de-aiurea] ori susţinea o disertaţie pe o temă de interes literar [frumoase şi provocatoare de dezbateri erau ale lui Nino Stratan, Costin Lupu, Anton Tănăsescu, Artur Teodorescu, Călin Angelescu, Florin Toma şi încă alţi câţiva ale căror nume, vai, au trecut în uitare]. Punctul de forţă era cel al lecturii de texte originale, subiect de critică pe text, aplicată, rea în sensul bun al termenului, dreaptă şi fără iertăciune, dar, mai cu seamă la Nino, de o neasemuită delicateţe. Cu excepţia primul punct din „ordinea de zi”, care era marele paravan, tot ce se petrecea la şedinţele de cenaclu era dedicat literaturii, chiar culturii în general, pentru că nu de puţine ori aveam momente muzicale [momente de jazz!], expuneri de diapozitive şi de filme despre arte plastice, deja foloseam şi un computer Sinclair pentru editarea digitală de text şi imagine! La acest cenaclu citiră din scrierile lor de început scriitori azi maturi precum Ioan Vintilă Fintiş, Florin Toma, Ioan Mihai Cochinescu, Mariana Criş, Martin Culcea, Călin Angelescu et alii… Pusesem „disidenţa” la index, împăcasem şi capra, şi varza, şi lupul, adică creasem imaginea de linişte şi pace de care era nevoie pentru ca fiecare să-şi vadă de ale lui, noi de-ale literaturii, tovarăşele de la Secu [cum se făcuse că de noi răspundeau numai femei!] de-ale lor, activiştii [tov. Roşu, tov. Marinică, tov. ŞteBaicu] să nu se vaiete. Aşa am putut edita, păcălindu-i pe toţi [poate că se şi lăsau păcăliţi…], Caietele Nichita Stănescu, din 1984 până în 1089, dar nu am putut scoate Revista Nouă decât în 1990… Caietele acelea ar trebui expuse permanent undeva, precum şi numărul 6 din revista tribut geobogzian „Urmuz”, scoasă la aniversarea a 60 de ani de la seria originară (1988).

Se mai făcea că nu eram mulţumiţi cu puţin, şi mai făceam şi şedinţe speciale, la care veneau personalităţi de marcă ale culturii româneşti din acea vreme. Nino Stratan sintetizează într-un interviu aceste întâmplări: „Aş vrea să amintesc aici serile foarte interesante pe care le-a promovat cenaclul nostru în vremea în care director al Palatului Culturii era domnul Florin Dochia – au fost şi oameni care în epocă îşi riscau situaţia pentru ca astfel de seri să fie posibile – şi la care au participat, cu prilejul medalioanelor „Virgil Mazilescu” sau „Daniel Turcea”, oameni de cultură ca Andrei Pleşu, Victor Rebengiuc, Sorin Dumitrescu, Coriolan Babeţi sau Mihai Şora.” De adăugat şi numele lui Nichita Stănescu, pentru care se făcu un Festival [era voie doar la doi ani] şi nişte Colocvii [tot în anul liber] şi care fu subiect pentru „Logica ideilor vagi”, o conferinţă a „muzeografului de la Tescani” Andrei Pleşu, pentru care binemerită, între alţii, cu precădere, dr. Rodion Galeriu. [în foto, desigur G. Liiceanu cuvântă la Palatul Culturii – o mie nouă sute optzeci şi cât?]

Se mai făcea că cenaclurile prahovene se întâlneau între ele, periodic, la fiecare acasă, ieşea de frumoase recitaluri şi de minunate chefuri – obiceiuri acum uitate, în vâltoarea vieţii cotidiene şi a capitalismului aflat de atâta vreme pe gura prăpăstiei…

Altfel, dragii mei, de mortuis aut bene, aut nihil…

(Florin Dochia – staredelectura.blogspot.com)

mai mult
Documentar

Chiar o PREMIERĂ. Evenimentul zilei, Numărul ZERO. 21 iunie 1992

evz1

Ladies, mistress & gentlemen, ziariști, marinari, ingineri, oameni de cultură, femei frumoase și deștepte, precum și alți bețivi, că aștia-mi sunteți în listă, vă prezint, astăzi, o premieră galactică și chiar universală.

Numărul ZERO, numărul PILOT, Capul de serie al Evenimentului zilei din 21 iulie 1992.

Ultima „perie” a ceea ce avea să devină cel mai important cotidian al țării de atunci și până în prezent. Număr care cred că s-a tipărit doar în câteva exemplare. Pe unul dintre ele l-a adus azi la redacție Vasile Surcel, fost tehnoredactor și reporter al „Bulinei roșii”, în prezent, la 68 de ani, redactor pe online la EVZ. Deci, încă se poate 🙂 Altul știu că e în posesia lui Miron Manega.

Pe prima pagină a rarului exemplar se regăsesc autografele lui Ion Cristoiu, regretatului Daniel Tomescu, a „Nașului” Sorin Roșca Stănescu, și a primului patron al ziarului, Mihai Cârciog și încă a cuiva, nu-mi dau seama exact cine. Da’ poate mă ajută cineva 🙂

În acest număr istoric – în care bulina nu era roșie, încă – și pe care vă recomand să-l citiți pe full-screen, veți găsi nume astăzi necunoscute cititorilor și chiar profesioniștilor, dar și câteva ale celor care au rezistat în presă până în cotidianul nostru îmbibat de banal, din pasiune sau de pe urma altor boli mintale 🙂

De la începuturile sale intrauterine, EVZ îi mai are azi pe inventar doar pe Cristoiu – ca editorialist, Mirel Curea, Cristian Popa, Vasile Surcel și, din când în când, pe Daniel Nanu, colaborator pe Sport și Sorin Ovidiu Balan, tot colaborator, recent reîntors pe Investigații. Apoi, în ordinea sosirii, vine Dan Andronic, apoi eu, de la nr. 203 – februarie ’93, Alecu Racoviceanu – în iulie’93, Simona Ionescu – din august 1993, dacă nu m-a lăsat memoria – și Petrisor Cana, imediat după ea. Cam ăștia suntem ăia vechi. Dar mai sunt și alții, mai tineri, care vor fi mai buni ca noi 🙂 Că au avut de la cine învăța, dacă au vrut.

Enjoy! Că-i pe gratis 🙂

L.E. Uitai de Cora Muntean și Iulian Chifu Și ei prezenți la apel 🙂

(Mihnea Petru Pârvu)

mai mult
Documentar

PORTRET: 200 de ani de la naşterea lui Nicolae Bălcescu – un model de simţire românească

Gheorghe_Tattarescu_-_Nicolae_Balcescu

Sâmbătă, 29 iunie, se împlinesc 200 de ani de la naşterea istoricului şi scriitorului Nicolae Bălcescu, om politic, figură marcantă a Revoluţiei paşoptiste şi mare patriot român. Prin diversitatea perspectivelor deschise şi prin multiplicitatea aptitudinilor, Bălcescu poate fi revendicat în mod egal de istorie, economie, politică şi literatură, iar povestea sa de viaţă, glorioasa sa existenţă, este marcată de multă suferinţă şi de dispariţia sa prematură, în mizerie şi singurătate, departe de ţară, la doar 33 de ani…

Nicolae Bălcescu s-a născut la Bucureşti, la 29 iunie 1819, în „mahalaua Boteanului”, în zona în care astăzi se află Biserica Italiană.

Tatăl său, Barbu (Bărbuceanu) Petrescu, provenea dintr-un neam obscur, fiind fiul unui fost căpitan de seimeni, lipsit de avere. Prin căsătoria cu Zinca Petreasca – Bălceasca, fiica unui logofeţel de vistierie şi nepoata unui popă avut, el intrase în posesia unei jumătăţi din moşia Bălceşti de pe Topolog, Argeş, de 900 de stânjeni, precum şi a altor proprietăţi mai mici.

Naşterea viitorului mare luptător revoluţionar, care va prelua numele mamei, a venit, aşadar, într-o perioadă de prosperitate a familiei sale.

Doar că, surprins de mişcarea lui Tudor Vladimirescu în poziţia de sameş al Doljului, Barbu Petrescu se refugiază cu familia la Braşov, nu înainte de a se împrumuta pentru a plăti vistieriei, anticipat, sumele pe care urma să le încaseze de la contribuabilii din judeţ. La întoarcere, nu izbuteşte sa recupereze sumele de la datornici şi îşi ruinează familia, lăsând, la moartea sa, în 1825, o moştenire grea.

Zinca, rămasă văduvă, cu cinci copii – Nicolae fiind al patrulea apărut în familie, după Constantin, Maria, Sevastiţa, şi înaintea lui Barbu – va porni o acţiune judiciară pentru recuperarea datoriilor, care se va întinde, fără succes, pe următorii douăzeci de ani.

Despre situaţia extrem de dificilă a familiei vorbea Zinca într-una din numeroaselel jalbe adresate autorităţilor: „pentru că eu am cinci copii şi mă stenahoricesc neavînd nici hrana cea din toate zilele, precum este ştiut de obşte”.

La vârsta de 7 ani, Nicolae Bălcescu începe să înveţe limba greacă, acasă, apoi, începând cu anul 1832, studiază la Colegiul Sf. Sava, impresionându-i pe colegi şi profesori cu vocaţia sa precoce, fiind deosebit de inteligent şi entuziast. Era coleg cu Ion Ghica, iar unul dintre profesorii săi era Ion Heliade Rădulescu. Nicolae petrecea zile întregi pentru studiul documentelor şi realiza, extrem de metodic, extrase din marii cronicari, orizontul lecturilor sale fiind deosebit de vast: de la Plutarh, Xenofon, Tucidide, Tacit, Cezar, la Napoleon, Frederic cel Mare, Gibbon sau Jomigny.

Pentru a-şi completa educaţia, lua lecţii particulare de filosofie, cu bănăţeanul Eftimie Murgu, care fusese obligat să părăsească catedra de la laşi, ca urmare a ideilor sale revoluţionare.

În anul 1838, Bălcescu se înrolează voluntar în cadrul oştirii, primind gradul de iuncher. Aici iniţiază un curs pentru a-i învăţa pe ostaşii regimentului 3, aflat în garnizoana Bucureşti, scrisul şi cititul, aritmetica şi geografia. Ofiţerii care asistau la prelegeri se întrebau nedumeriţi cum a putut cineva „să măsoare pămîntul şi să numere cîte lighioane de oameni şi de limbi mai sunt pe faţa lui”.

În octombrie 1840, Bălcescu este arestat sub acuzarea de participare la un complot – aşa-numita „conspiraţie Filipescu” – îndreptat împotriva cârmuirii lui Alexandru Ghica, alături de doctorul în drept de la Paris, Dumitru Filipescu, conducătorul grupului, de foştii săi profesori Eftimie Murgu şi Vaillant, de alţi câţiva, între care Marin Serghiescu, Sotir Ţăranu, serdarul D. Macedonski, fost căpitan al lui Tudor. Complotiştii ar fi preconizat abolirea relaţiilor iobăgiste şi împroprietărirea ţăranilor, dar discutaseră şi un proiect de Constiţutie, care proclama drepturile omului, înlăturarea privilegiilor, decretarea unei noi forme de guvernământ, constituirea de organe reprezentative şi independenţa naţională sub garanţia puterilor.

Sentinţa în procesul complotului de la 1840 a fost deosebit de aspră: patru acuzaţi au primit 10 ani de muncă silnicä, alţi cinci pedepse de 8 ani, doar Bălcescu, fiind minor, a luat 3 ani, pe care îi va ispăşi la închisoarea (mănăstirea) Mărgineni, în condiţii greu de descris, care aveau să-i ruineze iremediabil organismul plăpând. Este eliberat la 21 februarie 1843, la plecarea domnitorului Ghica şi venirea lui Bibescu.

Va cocheta, o vreme, cu ideea de a trece în Moldova, pentru a obţine un loc la o catedră la Academia Mihăileanä, ca şi Ion Ghica, dar planul său nu se realizează, apoi, din dorinţa de a-şi păstra libertatea de opinie, refuză o slujbă bine remunerată, oferită de noul domnitor Gh. Bibescu.

Împreună cu Christian Tell încearcă, fără succes, înfiinţarea unei „Biblioteci militare”, iar din octombrie 1843 ia parte, alături de Heliade, Tell, Voinescu II, Bolliac, Laurian, Bolintineanu, Negulici, Alexandrescu, Goleşti şi alţii, la o „soţietate literară”, unde „autori lacomi de slavă primesc aplauze sau şuierături”.

Întâlnirile, care se ţineau miercurea în casele lui I. Voinescu II se discuta despre unificarea limbii literare, preconizându-se o apropiere între „diferiţi scriitori şi sisteme”, spre a găsi un numitor comun şi a face să dispară „acest al doilea Babel”.

Sub acoperirea reuniunilor literare, activa însă organizaţia secretă „Frăţia”, cu un program revoluţionar şi o strictă disciplină conspirativă, înfiinţată din iniţiativa  lui Bălcescu, Ghica şi Tell, „într-un moment de exaltare şi de elan patriotic, angajându-se să se consacre ridicării poporului şi să se supună, cu pericolul vieţii şi averii, la hotărârile ce se vor lua în comun.”

La 8 februarie 1844, după câteva săptămâni de muncă intensă în arhive, încheie lucrarea „Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum”, pe care o trimite la Iaşi „Propăşirii”, unde începe să apară, începând cu cu numarul 119 din 21 mai 1844, marcând astfel debutul publicistic al lui Nicolae Bălcescu.

După acest succes răsunător, fiind încurajat, Bălcescu va continua cu şi mai mult avânt activitatea istoriografică, expediind, tot către „Propăşirea”, „Comentarii asupra bătăliei de la Cîmpii Rigăi” şi „Cosova”.

Întemeiază, în anul 1844, alături de ardeleanul August Treboniu Laurian, revista „Magazin istoric pentru Dacia”, publicaţie de izvoare şi studii privind istoria naţională, în primele tomuri – din anii 1845 şi 1846 – contribuţia lui Bălcescu fiind substanţială  – „Cuvînt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor”, articolul „Românii şi fanarioţii”, studiul de excepţională valoare „Despre starea soţială a muncitorilor plugari în Prinţipatele Române în deosebite timpuri”, completarea cercetării anterioare despre instituţiile ostăşeşti – „Puterea armată şi arta militară la moldoveni în timpul măririi lor” – şi, în fine, patru portrete istorice – loan Tăutul, Miron Costin, Spătarul loan Cantacuzino şi Postelnicul Constantin Cantacuzino.

În paralel cu activitatea publicistică, Bălcescu călătoreşte prin toate teritoriile locuite de români – Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina – , precum şi prin Franţa şi Italia.

La moşia lui Costache Negri de lângă Galaţi, la Mînjina, îi cunoaşte pe V. Alecsandri şi Alecu Russo şi îl revede pe M. Kogălniceanu, căruia îi adnotase cu viu interes „Histoire de la Valachie” şi îi trimisese copii ale cronicilor munteneşti manuscrise.

În anul 1845, când societatea literară a tinerilor din Bucureşti se transformă într-o asociaţie literară, fiind condusă de către un comitet în frunte cu lancu Văcărescu, Bălcescu este ales secretar literar, însă rămâne pentru o scurtă vreme în această funcţie, până în mai 1846, de teama unui conflict cu autorităţile, ca urmare a articolelor publicate în „Magazin”.

Bălcescu îşi scoate apoi „un paşaport pe soroc, de patru luni, spre a merge prin Giurgiu în Europa”.

Bălcescu se va implica, în Franţa, în revoluţia din februarie 1848 şi, inspirat de aceasta, revine la Bucureşti pentru a participa la Revoluţia din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe şi secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluţionari, aflându-se de partea liberalilor şi militând, printre altele, pentru împroprietărirea ţăranilor şi instituirea votului universal.

Din nefericire, niciuna din măsurile preconizate de Bălcescu nu a putut fi aplicată până la capăt, politica guvernului provizoriu şi a locotenenţei fiind şovăitoare, contradictorie, departe de programul de la Islaz. Fiind în minoritate, Bălcescu nu a putut avea o influenţă determinantă asupra mersului lucrurilor, iar scrupulele sale legate de legalitate, modestia, l-au împiedicat să treacă la acţiune pe cont propriu.

La 13 septembrie 1848, este arestat de către autorităţile Imperiului Otoman care au înăbuşit revoluţia, reuşeşte să evadeze, plecând în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi de către autorităţile habsburgice.

În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste, apoi prin Atena şi ajunge la Constantinopol, apoi, la Debreţin, se întâlneşte cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare, încercând un aranjament „pacificator” între revoluţionarii români transilvăneni şi cei maghiari. Lajos Kossuth îi va face lui Bălcescu „o impresie bună”, fiind de acord cu „proiectul” revoluţionarului român.

La 2 iulie 1849, Bălcescu se găseşte la Pesta, unde este semnat „proiectul de pacificare”, un acord româno-maghiar cu revoluţionarii unguri. Avram Iancu şi revoluţionarii săi se declară de acord să rămână neutri faţă de acţiunile militare ale maghiarilor, aceştia însă nu îşi respectă promisiunile şi se ajunge din nou la conflict. În acelaşi timp însă trupele imperiale contrarevoluţionare habsburgice şi ruse intră în Transilvania şi revoluţia maghiară condusă de Kossuth este înfrântă.

Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, pe care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă în manuscris şi publicată de Alexandru Odobescu, în perioada 1861 – 1863.

Bălcescu se stabileşte, pentru o vreme, la Paris, unde încearcă să coaguleze forţele revoluţionare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederaţii europene.

Bălcescu fusese dezgustat de compromisurile pe care unii dintre foştii tovarăşi de idei le consimţeau ca să se adapteze împrejurărilor schimbate, fiind sătul mai ales de zâzaniile, intrigile şi demagogia ce continuau să dăinuie în cercurile emigraţiei. Bălcescu tinde, spre sfârşitul anului 1850 – începutul anului 1851, să se retragă din cotidianul apăsător între cărţile şi documentele de unde scotea „Istoria lui Mihai Vodă Viteazul”, dându-şi seama, probabil că tuberculoza nu-i va mai lăsa mult răgaz de trăit.

La 27 februarie 1851, îl prevenea pe Ghica, pe un ton care trăda, sub formă de glumă, o profundă tristeţe: „Eu, iubite Ghica, sufăr mult de piept şi poate oi da ortul popii. Doctorii mă asigură că am numai plămînul stâng atacat şi că cu îngrijiri multe mă pot doftori. Am intrat într-o cură. Domnul ştie ce rezultat o ieşi”.

Se stabileşte în apropierea Parisului, la Ville d’Avray, însă în starea sănătăţii nu survine nicio ameliorare.

Apoi, la 27 septembrie 1850, i se eliberează, la Paris, un paşaport, „au nom de Sa Majesté l’Empereur des Ottomans”, iar în primăvara anului 1852, pleacă la Constantinopol, de aici la Galaţi şi încearcă să pătrundă în Ţara Românească, însă autorităţile nu-i permit, deşi era bolnav şi voia să o vadă pe mama sa, care era în vârstă şi bolnavă.

Medicii îi sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă, iar Bălcescu trece prin Malta, pe la Napoli şi se stabileşte la Palermo, în Sicilia, la hotelul „Alla Trinacria”.

Firul existenţei lui Bălcescu avea să se curme tragic, la o vârstă la care alţii cunosc primele trepte ale împlinirii. La Palermo, într-o cameră modestă a hotelului Trinacria, în mizerie şi singurătate, îşi dă ultima suflare, la 29 noiembrie 1852, la doar 33 de ani.

Corpul său a fost aruncat într-o groapă comună din cimitirul Capucinilor, iar toate încercările ulterioare de a i se găsi rămăşiţele pământeşti – începând cu cea din anul 1863, organizată în perioada ministeriatului la culte al lui Al. Odobescu – au eşuat.

Opera lui Bălcescu, absolut excepţională, elaborată în mai puţin de 9 ani, cuprinde studii de istorie socială, biografii istorice, articole politice şi ocazionale, impunătoarea monografie neterminată şi testamentară „Românii sub Mihai Voievod Viteazul”. Bibliografia sa însumează 22 de lucrări antume, dintre care 4 publicate sub anonimat, şi alte patru lucrări postume.

Bălcescu considera că intelectualului român îi revine îndatorirea de a lupta pentru înaintarea patriei, la nevoie cu preţul jertfei de sine, un principiu care şi astăzi, la 200 de ani de la naşterea sa, trebuie să ne pună serios pe gânduri.

Nicolae Bălcescu s-a remarcat prin forţa sa intelectuală deosebită, prin puritatea excepţională a sufletului său, şi reprezintă una din figurile cele mai luminoase ale istoriei româneşti.

(Razvan Moceanu – rador.ro)

mai mult
Documentar

Amintirea unei nopți de coșmar

vas

Auuuuuch! That’s hurt! North Atlantic, December 1994. M/N Hagieni

Pentru că mâine, 29 iunie, e ziua tizului meu Sfântu Petru – tot un fel de marinar la bază – și pentru că un ochi albastru s-a închis – îmi fac cadou amintirea unei nopți de coșmar din Decembrie 1994.

În cei peste doi ani petrecuți pe mișcătoarele cărări, pe 13 nave diferite și cu peste 100.000 de mile petrecute între cer și apă, n-am întâlnit furtună ca atunci. Eram în cel de-al doilea voiaj și am crezut că întind copita la numai 25 de ani. Remember Paul Apostol, că eram together și mâine e și ziua ta?

A fost ca în clipul de mai jos, numai că era noapte, ploua aproape pe orizontală, navigam pe o râie de cargou care huruia înfiorător și am avut și o duzină de blackout-uri în tot atâtea ore. Am acostat la Philadelphia, în Chester Dock, pe Delaware, cu două ore înainte de revelion, pe 31 Decembrie 1994.

În rest, fără exagerare, a fost cam ca ce-i în clipul de mai jos. Enjoy!

(Mihnea Petru Pârvu)

mai mult
Documentar

IMAGINI SPECTACULOASE CU ULTIMII CAI SĂLBATICI DIN EUROPA. O ADEVĂRATĂ COMOARĂ PE CARE ROMÂNIA O DEȚINE.

cai

Imagini spectaculoase surprinse la câţiva kilometri de Gura Portiţei. Câţiva cai sălbatici au fost fotografiaţi în timp ce se răcoresc în Marea Neagră.

În Delta Dunării, mai precis în Pădurea Letea, trăiesc, în momentul de faţă, aproximativ 2.500 de cai sălbatici. Aceștia sunt ultimii din Europa şi reprezintă o adevărată comoară a României. Potrivit organizațiilor de protecția animalelor, acești cai sunt un element esențial al ecosistemului natural al rezervației şi, alaturi de zona în care trăiesc, sunt un tot unitar.

O parte dintre caii sălbatici care trăiesc în Deltă erau folosiţi la scară largă înainte de 1990 pentru obţinerea unei producţii cât mai mari. După Revoluţie, însă, declinul economic al zonei a făcut ca mulţi dintre aceşti cai, din cauza lipsei resurselor financiare pentru procurarea hranei şi a personalului necesar îngrijirii lor, au fost lăsaţi liberi.

Apoi, caii s-au refugiat în mare parte în aria protejată a Pădurii Letea, lucru pe care administratorii zonei îl consideră periculos pentru ecosistem.

Imaginile care urmeaza vă vor captiva cu siguranță. Vizionare placută!

(frumusetesisuflet.ro)

mai mult
Documentar

Herghelia Cislău – una dintre cele mai vechi herghelii din ţară şi singura producătoare de pursânge englez în România

DSC06390

Pe drumul de întoarcere dinspre Valea Lupului, după o tură de rafting pe Buzău, am făcut dreapta pe DN10 în dreptul indicatorului cu Heghelia Cislău. Aici, pe fostele domenii ale Mitocului Călugăresc de la Cislău, a fost înfiinţată prima herghelie, în 1894, caii fiind crescuţi şi folosiţi în serviciul armatei.

A fost însă desfiinţată la doi ani de la inaugurare, iar terenul a găzduit apoi, până în 1916, un depozit de armăsari. Din 2002, Romsilva este cea care administrează herghelia, iar în baza hipică de antrenament se organizează şi cursuri de echitaţie sau activităţi de agrement ecvestru.

Ce face herghelia asta atât de specială? Actuala ei formă a luat naştere în 1945, având ca scop creşterea rasei pursânge englez. Ceea ce o face prima şi singura crescătorie de rasă pursânge de la noi din ţară. Sunt regii galopurilor, armăsari puternici, căutaţi pentru prestanţa în cadrul concursurilor de hipism.

În 2011, de la herghelia Tuluceşti, din zona oraşului Galaţi, au fost aduşi şi cai de rasă Gidran, sporind efectivul total la circa 200 de exemplare (estimare aproximativă la nivelul anului 2013).

Problema este că astfel de competiţii erau la mare modă acum 20-30 de ani, când exemplarele noastre câştigau premii grele la concursurile din ţară şi din străinătate. Astăzi, interesul scăzut pentru creşterea cailor de rasă a tăiat drastic şi din preţurile de licitaţie a cabalinelor, un pursânge fiind vândut acum şi la o valoare de trei ori mai mică decât cea pe care o avea în vremurile de glorie. Un declin care stârneşte nostalgii şi lasă un gust amar pasionaţilor de echitaţie, iubitorilor de cai – abonaţi ai pariurilor sportive pe fostele hipodroame ale României de diniante de ’89.

Dincolo de istoricul hergheliei de la Cislău şi de tradiţia creşterii şi antrenării armăsarilor pursânge de aici, rămâne întrebarea: ce o să se întâmple cu aceşti cai şi cu echitaţia românească? În condiţiile în care criza dictează priorităţile financiare ale potenţialilor investitori/cumpărători, iar exemplarele de elită de aici îşi pierd încet-încet valoarea, lipsind prea mult de pe scena competiţiilor sportive pentru care au fost antrenaţi.

Mai există speranţe pentru revigorarea concursurilor de hipism în România şi pentru salvarea calului de sport românesc? Sau totul se reduce la turismul ecvestru sporadic, preponderent de agrement, limitat la cursuri de echitaţie pentru cei mici şi plimbări de recreere pentru cei mari?

Între timp, armăsarii cu potenţial şi pedigree îmbătrânesc în grajduri, iar lipsa unei şcoli calificate de jochei care să le potenţeze valoarea, nu ajută deloc…

Utile

Noi am vizitat herghelia prima oară în vara lui 2013, când caii erau liberi afară şi am putut face şi câteva ture în manej (50 RON/30 min).

Am revenit în toamna lui 2014, într-o zi friguroasă în care animalele n-au avut tragere să iasă afară, aşa că am făcut un tur al grajdurilor, ajutaţi de un îngrijitor binevoitor. Intrarea in 2014 costa 10 lei/adult.

Unde găseşti Herghelia Cislău?

Locaţia exactă pe hartă o găseşti aici. Herghelia se află pe DN10, drumul ce leagă Buzău de Întorsura Buzăului şi care şerpuieşte de-a lungul râului. Dacă o cauţi direct pe googlemaps, te va poziţiona undeva în localitate, adresă care n-are nicio legătură cu herghelia.

Poţi face un popas aici, fie că porneşti din Bucureşti în direcţia Buzău (50km între Buzău şi herghelie), fie că te întorci dinspre Întorsura Buzăului, după ce ai vizitat Rezervaţia de zimbri Valea Buzăului şi Cascada Urlătoarea – (80km din Vamă până la herghelie, cam o oră jumătate de mers cu maşina).

(jurnaldehoinar.com)

mai mult
Documentar

Ultima primavară la Ada Kaleh, film documentar din 1968

Ada-Kaleh

Documentarul a fost produs de Studioul Alexandru Sahia in 1968 și prezintă ultimele imagini cu insula Ada Kaleh inainte ca aceasta să fie înghițită de apele Dunării.

Ada Kaleh (din limba turcă Ada Kale, însemnând Insula Fortăreaţă) a fost o insulă pe Dunăre, acoperită în 1970 de apele lacului de acumulare al hidrocentralei Porţile de Fier I. Insula se găsea la circa 3 km în aval de Orşova şi avea o dimensiune de circa 1,7 km lungime şi circa 500 m lăţime.

Insula Ada Kaleh era pentru locuitorii din regiune un punct turistic îndrăgit datorită preţurilor (fiind scutită de impozit) mai scăzute, pentru cumpărarea delicateselor turceşti, bijuterii şi tutun. Insula a fost renumită şi pentru creşterea trandafirilor, şi producerea uleiului şi a parfumului din acestea.

Ultima primavară la Ada Kaleh, film documentar din 1968Documentarul a fost produs de Studioul Alexandru Sahia in 1968 și prezintă ultimele imagini cu insula Ada Kaleh inainte ca aceasta să fie înghițită de apele Dunării.Ada Kaleh (din limba turcă Ada Kale, însemnând Insula Fortăreaţă) a fost o insulă pe Dunăre, acoperită în 1970 de apele lacului de acumulare al hidrocentralei Porţile de Fier I. Insula se găsea la circa 3 km în aval de Orşova şi avea o dimensiune de circa 1,7 km lungime şi circa 500 m lăţime. Insula Ada Kaleh era pentru locuitorii din regiune un punct turistic îndrăgit datorită preţurilor (fiind scutită de impozit) mai scăzute, pentru cumpărarea delicateselor turceşti, bijuterii şi tutun. Insula a fost renumită şi pentru creşterea trandafirilor, şi producerea uleiului şi a parfumului din acestea.

Publicată de Ada-Kaleh pe Luni, 15 august 2016

Sursa: pagina Facebook Ada-Kaleh

 

mai mult
Documentar

Insula Komodo

insula-komodo

Insula Komodo este o insulă care face parte din provincia Nusa Tenggara, din Indonezia. Insula se întinde pe o suprafață de 390 km² și are peste 2000 de locuitori. Locuitorii insulei sunt urmașii deținuților care au fost deportați aici, insula fiind în trecut un loc de detenție. Populația este, în majoritate, de religie musulmană, cu un număr mai mic de creștini sau de hinduși. Insula aparține de insulele Sondele Mici.

 

Pe insulă se află Parcul Național Komodo, în care trăiesc cei mai mari varani din lume, numit așa după unul din locuitorii de aici, dragonul Komodo, probabil unul din ultimii dragoni din lume. Parcul conține și numeroase oportunități de drumeții și campare, precum și o floră și faună foarte exotica. Acesta se întinde pe o suprafață de peste 72 000 ha, devenind parc național în anul 1980. În anul 1977, devine rezervație a biosferei și patrimoniu al UNESCO. Marea celebritate a parcului este varanul, uriașa șopârlă. Tot aici există dragonul de Komo, dar acesta trebuie evitat cu grijă, căci vă poate mânca. Pentru a preîntâmpina acest eveniment neprevăzut, autoritățile au împrejmuit zona în care trăiesc reptilele cu un gard mare. Turiștii pot vedea animalele de la distanță. Dragonul este o reptilă foarte mare capabilă să ucidă cu ușurință un om, de aceea toate aceste prevederi sunt absolut necesare. Întregul teritoriu cuprinde trei insule mari, Rinca, Komodo și Pandar, precum și alte insule mai mici, toate de origine vulcanică.

 

Surse:

ro.wikipedia.org/wiki/Varanus_komodoensis, https://ro.wikipedia.org/wiki/Insula_Komodo, sacalatorim.ro/indonezia-o-minune-fara-sfarsit-2/. https://www.eturia.ro/indonezia/parcul-national-komodo.
roportal.ro

(profudegeogra.eu)

mai mult
Documentar

Rudolf Steiner A PATRA DIMENSIUNE

Rudolf_Steiner

GA 324a

  PREFATĂ LA EDITIA ENGLEZĂ

Miezul concepţiei lui Rudolf Steiner despre istorie este ideea după care conştienţa umană a evoluat de-a lungul timpului. Concepţia despre lume a lui Steiner combină acest gând cu ideea inspiratoare că spiritele noastre sunt parte din întregul acestei evoluţii, chiar atunci când precede durata vieţii noastre particulare. Multe din conferinţele lui Steiner tratează diferenţele dintre culturile tribale, clasice şi moderne din perspectiva conştienţelor care evoluează.

Când eşti familiar cu această perspectivă asupra istoriei, va apărea întrebarea: Ar putea schimbările evolutive din conştienţă să fie detectate în cursul a câtorva decenii? Sau este necesară trecerea secolelor pentru a ieşi la iveală?

Subiectul acestor conferinţe, a patra dimensiune, este interesant nu numai pentru el însuşi şi pentru aplicaţiile sale ştiinţifice, ci şi din cauza luminii pe care o aruncă asupra evoluţiei recente observabile în gândirea umană. Steiner a afirmat că mijlocul secolului al XIX-lea a fost un punct singular în dezvoltarea conştienţei umane; la acea vreme gândurile omului erau mult mai strâns legate de creier decât au fost vreodată înainte sau vor fi vreodată în viitor. Creierul era, din cauza legăturii sale strânse cu mintea, spiritualizat în cel mai înalt grad. Dimpotrivă, mintea a fost adusă foarte puternic în lumea materială. Teorii materialiste ingenioase au fost simptomul cultural al acestei condiţii istorice unice. El a mers mai departe pretinzând că această coborâre din secolul al XIX-lea a minţii în materie nu a fost descoperirea sa originală, ci era foarte bine cunoscută în interiorul societăţilor secrete. Totuşi Steiner descoperise faptele independent şi nu a fost astfel legat de jurămintele păstrării secretului. El a crezut că sosise timpul de a face publică o asemenea cunoaştere spirituală.

Dacă presupuneţi în mod ipotetic că această teorie a evoluţiei istorice este corectă, vă veţi aştepta ca secolul al XIX-lea să simtă o tensiune între conceptul în mod inerent nonmaterialist al celei de a patra dimensiuni şi tendinţa seculară de a materializa toate conceptele. Parte din farmecul celei de a patra dimensiuni este acela că este un concept geometric care interesează cultura populară tot atât de mult ca şi pe matematicieni. Atât în aplicaţiile sale ştiinţifice cât şi în cele populare, a patra dimensiune a avut exponenţi gnostici şi agnostici.

Primul matematician care a explorat a patra dimensiune, William Rowan Hamilton, s-a născut în 1805; citea Biblia la vârsta de trei ani, atunci când a început, de asemenea, să înveţe caracterele ebraice. Pâna la vârsta de 10 ani el putea citi în ebraică, persană, arabă, sanscrită, bengaleză, latină şi greacă, ca şi în câteva limbi europene. Era antrenat în aritmetica mentală şi a fost pus în competiţie cu un băiat din Vermont care făcea un turneu, fiind un copil-calculator minune. Totuşi Hamilton a fost dezamăgit când a descoperit că tânărul domn Colbum, concurentul lui, părea a nu avea nicio cunoaştere în afară de neobişnuitul său talent aritmetic şi nu părea interesant ca prieten.

În timp ce studia la Universitate, Hamilton a ajuns sub influenţa mişcării tractariene care considera că trebuie să revitalizeze religia plecând de la conţinutul ei spiritual. În sensul acesta el a fost influenţat de ramura mult mai radicală, subiectivă a mişcării care a fost inspirată de filosoful Samuel Taylor Coleridge. Condus, poate, de noţiunea de algebră a lui Coleridge ca ştiinţă a timpului, Hamilton a descoperit o varietate de numere cvadridimensionale, „cuaternionii“ ‒ numiţi astăzi în mod curent numere hipercomplexe. Aţi putea fi surprinşi dacă citiţi scrierile lui Hamilton, văzând cum se codeşte de a îmbrăţişa o a patra dimensiune ca atare. Hamilton a explorat cea de a patra dimensiune dar a refuzat să accepte noţiunea spaţiului cu patru dimensiuni. El şi-a făcut cercetările într-o perioadă în care ‒ conform cu ipotetica noastră concepţie acceptată a evoluţiei culturale ‒ conştienţa omului a coborât în cel mai înalt grad în materie. Hamilton a folosit trei dimensiuni (vectorii), împreună cu o a patra (tensorul), care erau păstrate separate, astfel încât nu au fost combinte într-o singură varietate cvadridimensională.

Dacă ar fi să luaţi celelalte lucrări matematice ale lui Hamilton ‒ numele lui este onorat pentru ingenioasele sale metode de fzică matematică ‒ aţi fi probabil izbiţi de profundul său materialism care poate fi citit printre rândurile îndemânaticelor lui calcule. Logica activă, creativă a secolului al XIX-lea a ajuns la cea de a patra dimensiune dar spiritul materialismului o ţinea în loc.

În următoarea fază de dezvoltare, conceptul spaţiului cvadridimensional a fost acceptat. Ludwig Schlaefli, un profesor elveţian, a tratat cele patru dimensiuni, ca şi continuarea conceptuală riguroasă a primelor trei dimensiuni spaţiale. Este posibil ca izolarea faţă de învăţământul pentru adulţi care constituie o parte a vieţii unui profesor de şcoală să-i fi permis lui Schlaefli să dezvolte această nouă geometrie în timpul anilor de început ai carierei sale, înainte de a trece la departamentul de matematică al Universităţii din Berna. Este interesant că Grassmann, care a explorat de asemenea o ingenioasă algebră a dimensiunilor superioare, era, ca şi Schlaefli, un profesor de şcoală ale cărui scrieri au fost ignorate timp de mulţi ani. De fapt, aceşti pionieri intreprizi, adevăraţi eroi ai spiritului uman liber, şi-au asumat riscul de fi crezuţi nebuni. Ei au adâncit şi înnoit tradiţiile culturale ale trecutului de vreme ce s-au bazat pe gândirea pură pentru a-i duce dincolo de ceea ce putea fi confirmat în lumea senzorială.

Fiecare nou pionier în lumea ideilor libere a găsit călătoria mai uşoară, în mod special dacă noile idei au luminat alte domenii de cunoaştere. În geometrie, de exemplu, s-a observat că liniile drepte ale spaţiului tridimensional obişnuit ar putea fi considerate ca elemente ale unei varietăţi cu patru dimensiuni. Conexiunile de acest tip au făcut curând ca a patra dimensiune să devină acceptabilă pentru matematicieni. Totuşi nu a durat mult până când a patra dimensiune a fost luată în considerare de către spiritualişti, o asociaţie care mergea în paralel cu frecventele sale apariţii din literahira OZN-urilor în secolul al XX-lea. Această intrare în ocultismul popular a fost a treia fază distinctă de dezvoltare.

Şedinţele spiritiste ale secolului al XIX-lea atrăgeau fiinţe spirituale care produceau efecte fizice şi erau asociate cu stări psihologice care apoi dispăreau ca şi OZN-urile zilelor noastre. Era la fel de convenabil atunci (cum este şi acum) să li se atribuie o casă în dimensiunile inaccesibile ale spaţiului.

Zollner, un astronom al secolului al XIX-lea, a încercat să demonstreze că fiinţele imateriale atrase în şedinţele de spiritism erau din a patra dimensiune. Chiar dacă demonstraţiile sale nu au fost niciodată încununate de succes, el a devenit atât de absorbit de acest efort încât colegii lui au considerat că a fost „îmbrobodit“ de mediumul Slade, care a fost cu siguranţă fraudulos o parte din timp. În această fază, a patra dimensiune a devenit un mod de a concepe fenomene misterioase într-un mod cvasimaterialist.

În faza finală a gândirii secolului al XIX-1ea, a patra dimensiune a devenit subiect de meditaţie. Se pare că a fost reluat în mod specific în Societatea teosofcă numai după moartea Helenei Blavatsky în 1891. Societatea teosofică a făcut publice foarte multe din cele ce anterior circulau numai în interiorul societăţilor secrete, dar aceste revelaţii depindeau de doamna Blavatsky, care şi-a început cariera internaţională de medium când era încă adolescentă. După moartea ei, mişcarea a suferit unele fragmentări dar era de fapt sub conducerea Anniei Besant, o recent convertită de la socialismul materialist. Societatea teosofică post-blavatskyană a avut din acest motiv nevoie să ofere instruire în cunoaşterea superioară pentru a-şi păstra membrii. Scrierile lui Howard Hinton despre a patra dimensiune slujeau foarte bine acestui scop.

Cariera lui Howard Hinton era legată într-un mod neobişnuit de ideile tatălui său. James Hinton era un doctor în constructia de nave care şi-a pierdut credinţa ca urmare a citirii Bibliei şi a devenit un viguros oponent al creştinismului. El a înlăturat taina Trinităţii pentru a face loc „tainei durerii“ şi a propovăduit virtutea unor mortificări ale cărnii, ca de exemplu cea de a merge pe timp de iarnă fără palton. Pe măsură ce James Hinton a devenit tot mai filosofic, el a câştigat credinţă în lumea noumenală a lui Kant care se află în spatele experienţei fenomenologice. Această lume superioară era feminină, hrănitoare, liberă de constrângeri sociale şi legale. Virtutea consta în armonizarea intenţiilor proprii cu lumea numenală şi nu putea fi dobândită printr-un simplu comportament controlat. Era de aşteptat ca persoana care acţionează altruist pentru binele omenirii să încalce legile ca un criminal ordinar.

În timp ce propunea aceste idei, James Hinton avea nevoie de ajutor matematic pentru subiectul ecuaţiilor pătratice, care în mintea lui erau asociate cu unele chestiuni etice. Pentru ajutor el a angajat-o pe văduva matematicianului George Boole; ea a devenit secretara lui. Asocierea dintre dna Boole şi James Hinton

a făcut ca Howard, fiul lui James Hinton, şi fiicele dnei Boole să se cunoască.

Howard Hinton, ca şi tatăl lui, fusese inspirat de scrierile lui Hamilton pentru a adopta o formă materialistă de kantianism. Totuşi, când şi-a început munca de profesor de şcoală el a ajuns să se îndoiască de faptul că cunoaşterea ar putea veni de la o autoritate exterioară. În efortul de a găsi cunoaşterea faţă de care ar putea simţi certitudine, şi-a făcut un set de cuburi colorate, pe care le-a aranjat în diverse moduri pentru a face cuburi mai mari. Folosind aceste blocuri el a simţit că ar putea dobândi cunoaşterea poziţiei spaţiale dincolo de orice îndoială. În timp ce se uita după tipare în rearanjamentul acestor cuburi, el a început să investigheze a patra dimensiune, pe care o vedea guvernând şirurile de transformări în trei dimensiuni.

El a predat sistemul său tinerei Alicia Boole, pe care o cunoştea datorită colaborării tatălui său cu dna Boole. Alicia a devenit mai târziu faimoasă pentru capacitatea ei de a vizualiza obiectele cvadridimansionale. Ea a dobândit această facultate urmând exercitiile cu cuburile lui Howard Hinton. Până la urmă Hinton s-a căsătorit cu Ellen, sora mai mare a Aliciei.

Viaţa personală a lui Howard Hinton a căzut într-un haos tragic. O scurtă detenţie pentru bigamie l-a condus la părăsirea Angliei şi preluarea poziţiei de profesor, pentru câţiva ani, într-o şcoală cu predare în limba engleză din Japonia. Psihologul William James era unul din suporterii lui americani. Se pare că au existat interese de culise în America pentru ideile lui Hinton de a se folosi dimensiunile superioare ca un mod de a dobândi clarvederea. Hinton însuşi s-a îndepărtat de la investigaţiile sale anterioare şi s-a concentrat asupra producerii unei noutăţi pentru vremea aceea ‒ o maşină de aruncare pentru practicarea jocului de baseball. Se poate ca aceasta să fi entuziasmat colectivul de antrenori de la colegiul unde lucra el, dar nu a contribuit cu nimic la favorizarea reputaţiei lui filosofice. El a preluat o slujbă de examinator de invenţii în 1902. Noua poziţie i-a întors mintea de la baseball la ceea ce susţinătorii lui voiau cu adevărat să ştie, legătura dintre a patra dimensiune şi clarvedere. Până la moartea lui Hinton, în 1907, scrierile inspirau teosofi din India şi Anglia pentru a investiga ei înşişi cea de a patra dimensiune. Evident, aceste teme vor fi fost de interes şi pentru teosofii germani. Acest interes formează fondul conferinţelor lui Rudolf Steiner. În ele îl vedem pe Steiner foarte la el acasă în vizualizarea spaţiilor multidimensionale. El operează cu concepte care unifică punctele de vedere mai mult matematice cu cele mai mult spirituale asupra celei de a patra dimensiuni. S-ar putea ca cititorul să-l găsească pe alocuri dificil dar să se simtă profund răsplătit, pe măsură ce el îl ghidează în afara familiarei lumi tridimensionale şi în tot mai adânci regiuni ale spaţiului interior.

(Davis Booth – spiritualrs.net)

mai mult
Documentar

De ce mâncăm pește miercurea și vinerea până pe 23 iunie?

fish

În toată perioada Penticostarului, zilele de miercuri și vineri sunt însoțite de însemnarea „dezlegare la peste” în calendarul ortodox.

Ca o formă de comemorare a vieţii şi a faptelor Mântuitorului Iisus Hristos, Anul Bisericesc poate fi împărțit în trei mari perioade, numite după cartea principală de slujbă folosită de cântăreţii din strană în fiecare dintre aceste momente, şi anume: perioada Triodului (perioada prepascală), perioada Penticostarului (perioada pascală) și perioada Octoihului (perioada postpascală). Odată cu slujba Învierii Domnului Iisus Hristos am intrat într-o nouă perioadă bisericească, numită perioada Penticostarului sau a Cincizecimii. Aceasta începe cu slujba Învierii Domnului şi ţine până la Duminica Tuturor Sfinţilor, adică opt săptămâni.

După ce în zilele de miercuri și vineri din Săptămâna Luminată a fost harți, începând cu Duminica Tomei și până la Duminica tuturor Sfinţilor (23 iunie), în cele două zile de post din timpul săptămânii avem dezlegare la pește. Conform Anuarului Liturgic și Tipiconal pe anul 2019 apărut la Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, această dezlegare este un vestigiu al practicii din primele veacuri creştine, de a suspenda total Postul în toate cele 50 de zile de bucurie care urmează Învierii Domnului, dezlegare amintită în multe surse patristice, istorice, liturgice şi canonice, şi care se află în legătură cu interdicţia facerii de metanii şi a îngenuncherii în această perioadă a Cincizecimii.

Astfel, Tipicul cel Mare al Sfântului Sava, cartea în care sunt prezentate regulile referitoare la desfăşurarea cultului divin pentru fiecare zi din an, arată că:

„În miercurile şi vinerile toatei Cincizecimi dezlegăm călugării la untdelemn şi la vin, iar mirenii şi la peşte. Afară de miercurea înjumătăţirii şi de miercurea odovaniei Paştilor, că în acele două zile dezlegăm la peşte şi la vin, iar unii dezleagă şi în celelalte miercuri şi vineri ale Cincizecimii”.

Înțelegem, deci, că mirenii au dezlegare la peşte în toate miercurile şi vinerile din perioada celor 50 de zile până la Rusalii, iar călugării au dezlegare la peşte lunea, precum şi în miercurea injumătăţirii şi în miercurea Odovaniei Paştilor, iar în celelalte miercuri şi vineri au dezlegare la untdelemn şi vin. Tipicul Mare arată, în continuare, că nu toate mănăstirile se supun acestei reguli, ci sunt unele în care, prin obicei sau prin voia celui mai mare, se dezleagă la peşte în toate miercurile şi vinerile Cincizecimii.

De asemenea, în Ceaslovul cel Mare, carte care conține părțile fixe ale slujbelor zilnice din cadrul Bisericii Ortodoxe, găsim o explicație mult mai clară a rânduielii „dezlegărilor la peşte” din perioada Penticostarului:

„Deci, sosind strălucita zi a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, se face dezlegare la toate cele de hrană, până în Duminica Tomei, adică monahii dezleagă la brânză, ouă şi peşte, iar mirenii şi la carne. Apoi, de luni după Duminica Tomei, până în Duminica Pogorârii Sfântului Duh, lunea se mănâncă peşte, şi miercurea şi vinerea untdelemn, iar mirenii şi peşte. Iar în miercurea înjumătăţirii praznicului şi a odovaniei Paştilor, dezlegăm cu toţii la peşte. Iar din Duminica Pogorârii Sfântului Duh, până în Duminica tuturor Sfinţilor, dezlegăm în toate zilele la brânză, ouă şi peşte, iar mirenii şi la carne”.

Sfântul Apostol și Evenghelist Luca consemnează răspunsul pe care Mântuitorul l-a dat fariseilor și cărturarilor, atunci când aceștia erau intrigați de faptul că ucenicii Săi nu postesc, spunând: Puteţi, oare, să faceţi pe fiii nunţii să postească, cât timp Mirele este cu ei? Dar vor veni zile când Mirele se va lua de la ei; atunci vor posti în acele zile” (Luca 5, 33-35).

Așadar, putem afirma că motivul principal în baza căruia Sfinții Părinți au rânduit dezlegările la pește din aceste zile îl reprezintă chiar răspunsul Mântuitorului dat cărturarilor și fariseilor. Perioada Penticostarului nu este o vreme de întristare, ci o perioadă de bucurie pentru prezența vie a Mântuitorului în viața noastră. Atâta timp cât „Mirele este cu noi”, și postirea noastră este una mângâietoare.

Cătălin ACASANDREI – doxologia.ro

mai mult
Documentar

„ELIBERATORII” NE-AU UCIS STRĂBUNII – PESTE 1 MILION ȘI JUMĂTATE DE BASARABENI UCIȘI DE RUȘI

Basar

Majoritatea veteranilor din Bălți, R. Moldova, sunt de origine rusă sau ucraineană.

E straniu, pentru că Basarabia de până la anexarea de către URSS a fost în majoritate românească. În Județul Bălți de exemplu, actualmente una din cele mai rusificare regiuni din R. Moldova, în 1930 românii constituiau 70,1 % din populație [Detalii AICI]. Iar după ocuparea acestui teritoriu de către bolșevici, basarabenii au fost înrolați în armata roșie, deci au luptat cot la cot cu cei din URSS. Și totuși, nume de familie românești în lista veteranilor din Bălți sunt rarități. Lista AICI

Explicația e simplă. Majoritatea românilor basarabeni au fost nimiciți în timpul ocupație sovietice, iar cei care se numesc astăzi „eliberatori” sunt venetici din stepele rusești, aduși aici prin politica de deznaționalizare și colonizare a Basarabiei.

Potrivit recensământului din 1930, în Basarabia locuiau 2 846 402 de oameni, dintre care o bună parte reprezentau ucraineni, ruși și evrei. Și doar în intervalul 1940-1941, sovieticii au nimicit aproximativ 13% din populație. Populația orașului nostru de exemplu, a scăzut de la 31 mii în 1930 la 18 mii în 1941.

În continuare, vedeți pierderile umane suferite de Basarabia sub ocupația sovietică, prezentate de site-ul memorialromanesc.org

A. PIERDERI UMANE ALE BASARABIEI SUB OCUPAȚIA SOVIETICĂ

I. PRIMA OCUPAȚIE SOVIETICĂ 28 Iunie 1940 – 22 Iunie 1941

În mai puțin de un an, peste 300 000 de persoane au fost arestate, deportate, ucise, aceasta reprezentând 12.23% din populația Basarabiei interbelice.

1. Arestări: – 48 000 de persoane:
· Oameni politici care militaseră pentru Unire, învinuiți de trădare, dintre care:
· 5 foști deputați din Sfatul Țării (Ion Codreanu, Leancă, Secară, Catelli)
· 1 fost senator
· Funcționari civili și militari – transferați la Tiraspol pentru siguranță
· 40 elevi ai Institutului Pedagogic Orhei

2. Deportări – aproape 300 000 (în Nordul înghețat)
· 135 000 de persoane până în septembrie 1940
· 19 200 de persoane între octombrie-noiembrie 1940
· 27 000 de persoane în decembrie 1940
· 100 000 de persoane începând cu 13-14 Iunie 1941

3. Uciși – 30 000 prin împușcare sau tortură

· Orchestra Simfonică a Basarabiei este ridicată pe 3 iulie 1940 din Gara Chișinău la întoarcerea din turneu, dusă lângă Orhei și împușcată în Valea Morii.
· 1 000 de persoane (copii, femei, adulți) – lângă Odesa împușcate prin pereții de lemn ai unui tren de marfă cu 22 de vagoane care-i transporta în Siberia.
· 450 de persoane – găsite (multe mutilate) în gropile de la Consulatul Italian, Palatul Metropolitan, Facultatea de Teologie din Chișinău. Printre ei studenți, elevi, preoți, ceferiști.
· 87 de persoane – Sediul NKVD, Chișinău (15 cu mâinile legate în groapa comună)
· 19 persoane – găsite la Sediul NKVD-Cetatea Albă
· 6 persoane – Sediul NKVD, Ismail (5 bărbați și o femeie cu mâinile legate)

4. TOTAL pierderi umane în prima ocupație sovietică
· Deportări: 300 000
· Uciși: 30 000
· TOTAL: 330 000

II. A DOUA OCUPAȚIE SOVIETICĂ – 23 August 1944

1. Deportări
· 250 000 de persoane între 1944-1948
· 11 324 de familii 6 iulie 1949
· 300 000 de persoane între 1954-1964 (în Rusia și Kazahstan)

2. Morți prin înfometarea provocată de Stalin
· 300 000 de persoane

3. TOTAL pierderi umane în a doua ocupație sovietică
· Deportați: 875 000
· Morți: 300 000
· TOTAL: 1 175 000

III. TOTAL PIERDERI UMANE ÎN CELE DOUĂ OCUPAȚII SOVIETICE
· 330 000 – Prima ocupație sovietică
· 1 175 000 – A doua ocupație sovietică
· 1 505 000 basarabeni și 19 477 bucovineni – TOTAL PIERDERI ROMÂNEȘTI

B. PIERDERILE TERITORIALE ALE PROVINCIEI BASARABIA

Județele Hotin (Nord), Ismail și Cetatea Albă (Sud) sunt încorporate Ucrainei la 2 august 1940.

C. PIERDERILE ARMATEI REGALE ROMÂNE ÎN BASARABIA DUPĂ CAPITULARE

1. Deportări
· 180 000 de soldați și ofițeri (doar câteva mii s-au întors)

2. Executați prin împușcare în lagăr (Katîn românesc)
· 50 000 de soldați și ofițeri (schelete descoperite în mlaștinile de la Bălți).

Sursa: smbalti.com

mai mult
1 2 3 7
Page 1 of 7