close

Documentar

DocumentarPromovate

Arta hărților – „Europae totius orbis terrarum partis praestantissimae, universalis et particularis descriptio”

WhatsApp Image 2022-01-20 at 10.52.29

 

În 1592, Matthias Quad tipărește prima ediție a micului atlas al Europei care cuprinde 30 de hărți. Conceput în format mic pentru a putea fi luat în călătorii, Quad publică începând cu acest an câteva ediții sub numele de Bussemacher, fără text. În 1594 a apărut „Europae totius orbis terrarum partis praestantissimae,…”, atlasul cuprinde de această dată 50 de hărți, cu textul lui Quad. Hărțile au fost tipărite de Bussemacher iar textul de Lambert Andreae, cel cu care colabora adesea. Ultima ediție a micului atlas, tipărită în 1596, cuprinde o colecție de 66 de hărți gravate în cupru, inclusiv o hartă a lumii. Pe lângă hărțile gravate de Johann Bussemacher sau Matthias Quad, ediția este ilustrată cu mai multe portrete, printre care și un medalion cu Filip al II-lea al Spaniei, fiul împăratului Carol al V-lea. Ulterior, această ediție a fost extinsă într-un „Geographisches Handtbuch” (1600), cu mai mult text decât hărți, apoi într-un atlas propriu, „Fasciculus Geographicus” (1608), un atlas mondial cu 86 de hărți. Toate acestea erau de dimensiuni mici, permițându-le să concureze ca alternative mai ieftine la atlasele de dimensiuni mai mari ale lui Ortelius, Mercator și De Jodes. Quad lansează o serie de „Itineries”: „Deliciae Germaniae” (1600), Deliciae Galliae (1600), „Itinearium universae Germaniae” (1602) și altele din Europa de Nord, Italia și Spania. Frumoasele hărți, adesea împodobite cu portrete, sunt gravate de Johann Bussemacher, Heinrich Nagel sau chiar de Quad.

Timp de aproape o jumătate de secol, Kölnul a devenit cel mai important centru cartografic din veacul al XVI-lea, în principal datorită refugiaților olandezi și flamanzi. Printre cei mai importanți membri ai școlii se numără Quad Matthaeus, Johannes Metellus, Giovanni Botero și Frans Hogenberg, care a fost fondatorul acesteia. Datorită unor probleme politice și religioase prezente în epocă, atlasele erau publicate adesea anonim sau sub pseudonime. Mulți cartografi realizau pagini de titlu bogat decorate sau/și cu frontispicii la începutul lucrărilor lor. Acestea prezentau deseori imagini alegorice și simboluri care reflectau conținutul cărților, pentru a atrage potențialii cititori. Mesaje vizuale similare erau transmise prin cartușele decorative ale hărților.

Matthias Quad (1557-1613) a fost un cartograf și gravor de origine flamandă, activ la sfârșitul secolului al XVI-lea la Köln. Născut în Deventer, a fost deprins arta gravurii ca ucenic al fraților Van Deutecum. De asemenea, a studiat cu Hendrick Goltzius la Haarlem. Mai târziu, după ce a petrecut o vreme în Franța și Anglia, s-a stabilit în Germania. A fost primul cartograf european care a folosit linii punctate pentru a indica frontierele internaționale. A publicat sub o serie de pseudonime, precum și cu propriul său nume. Ultimii ani ai vieții și i-a petrecut ca profesor la Eppingen, unde a murit în 1613.

(Din colecțiile speciale ale BCU Iași)
Europae totius orbis terrarum partis praestantissimae, universalis et particularis descriptio. – Imprimitur Coloniae [Köln] : typis Lamberti Andreae, laminis verò ac sumptibus Iani Bussemechers, anno à Christo nato 1596, mense Augusto. (BCU IASI, CR349)

Via BCU “Mihai Eminescu” Iași, Colecții Speciale

Atlasul a fost transpus integral în format digital și este accesibil în biblioteca digitala a BCU, accesând link-ul.

mai mult
DocumentarPromovate

După ce i-a ”sărit” un umăr, Grigore Obreja s-a apucat de canoe și a devenit campion mondial

canoe

Prietenul nostru Grigore Obreja – despre care v-am mai relatat recent -, câștigător, alături de colegul său Gheorghe Andriev, al medaliei de bronz în proba de canoe 2×500 metri la Jocurile Olimpice de la Atlanta (1996), și-a început activitatea sportivă ca… pugilist.

Și promitea foarte mult. Doi ani a făcut parte din lotul național de juniori, unde a fost coleg cu un alt Obreja, Rudel, și cu… Francisc Vaștag!

Până când a suferit un accident: îi ”sărise un umăr” – după propria expresie – și a fost nevoit să se întoarcă acasă!

Am avut ligamentul întins, fapt pentru care dr. Radovici mi-a interzis să fac efort un an de zile. Într-o zi, a sosit la noi în Parcheș, pentru o selecție, viitorul antrenor federal Igor Lipalit, însoțit și de <Vivi> Simeon de la Tulcea. M-au testat și pe mine, pentru că – deh! – mai existam și eu pe acolo”. La selecție, s-a calificat pentru lotul de ”giganți”. ”Gigant nu eram oricum, dar ambițios… nevoie mare!”. Domnul Igor i-a zis: ”Vino să faci treabă!”. ”Și m-am dus. Baza era la Samova, la 8 kilometri de Parcheș. Firește, eu având umărul drept <sărit>, nu puteam să fac în nici un caz caiac, ci neapărat canoe”.

Așa ni s-a destăinit bravul nostru campion. De atunci, Grigore a tot ”tras pe stânga”, adică pe partea pe care se află umărul lui ”bun”! Și a câștigat adeseori. Dar numai când l-a avut alături și pe Igor Lipalit. În 1987, Grigore a mers la Campionatele Mondiale de la Seul – unde a făcut pereche tot cu Gheorghe Andriev -, clasându-se printre primii.

Apoi n-am mai realizat nimic! Igor nu a mai fost solicitat la lot, iar noi ne simțeam ca niște orfani. Alcătuiam un echipaj bun, dar nu avea cine să pună în evidență valoarea noastră. Igor a revenit la lot și ne-a șlefuit tehnic, întrucât asta ne lipsea: tehnica. La scurt timp, au reapărut rezultatele. Încă din primul an, am ieșit campion mondial în Mexic (în 1994 – n.r.), alături de <eterna mea pereche> Gheorghe Andriev. Fără uimitorul om care este Igor Lipalit, n-aș mai fi existat ca sportiv!”, și-a încheiat Grigore – cu glasul gâtuit de emoție – fascinanta sa povestire.

                                                                                                                                                      Leonida Corneliu CHIFU

mai mult
DocumentarPromovate

Interviu: Max Kurzberg

interviu

Moise a cerut Transilvania, dar Dumnezeu a înțeles Transiordania”

Cei 68 de evrei care mai alcătuiesc Comunitatea Evreiască din Prahova – faţă de 10 000, cât „măsura” aceasta înainte de război – se reunesc uneori în cadrul unor simpozioane organizate, de regulă (exceptând sărbătorile tradiţionale), la Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova. Aceste întâlniri nu au o periodicitate. Comunitatea se adună, în prezenţa ambasadorului Statului Israel în România, când şi cum se  poate, de obicei la iniţiativa vreunui membru al comunităţii. La reuniuni, economistul Max Kurzberg punctează evenimente din istoria (în special cea recentă) atât de zbuciumată a poprului evreu. Prezentatorul desfăşoară o erudiţie înfricoşătoare. „Evreii, în Ploieşti, au fost o forţă. Este de ajuns să ne amintim de Lazăr Edeleanu, o personalitate cunoscută în întreaga lume, de David Emanuel, întemeietorul primei şcoli de matematică din România, de C. Dobrogeanu-Gherea, de actorul Zephi Alşec, de scriitoarea Tania Lovinescu etc.”, apreciază Max Kurzberg.

Soldaţi fără chef şi fără motivaţie

R: Dacă am înţeles bine, sunteţi şi ofiţer printre altele. Ştiţi foarte multe lucruri, din varii domenii…

M.K.: O parte însemnată din educaţia soldatului israelian o reprezintă istoria poporului evreu de-a lungul veacurilor, atât în Iudeea, cât şi în Diaspora. Una dintre sarcinile principale ale comandantului este să însămânţeze sâmburele cunoaşterii geografiei şi istoriei în mintea soldatului, pentru ca acesta să aibă înţelegerea şi motivaţia a ceea ce luptă şi apără. Astfel am dobândit, de-a lungul timpului, atât cunoştinţe, cât şi experienţa necesară de a preda lucrurile învăţate şi citite. Aşa stând lucrurile, soldatul evreu capătă motivaţie, spre deosebire de alţi soldaţi care luptă pe pământuri străine lor, fără chef şi fără motivaţie.

R: Ne oferiţi câteva exemple?

M.K.: Prefer să mă abţin.

În amurg

R: Fie cum spuneţi dvs. Constatăm că vă „răriţi” de la an la an în Prahova. Presupun că acelaşi fenomen se produce la nivelul întregii ţări. Nu vă mai atrage „eterna şi fascinanta Românie”?

M.K.: În perioada interbelică existau aproape 10 000 de evrei în Ploieşti. După război, mulţi au plecat, iar cea mai mare parte dintre cei rămaşi a părăsit lumea aceasta. Fenomenul a avut acelaşi curs şi după ’89 şi nu numai în ceea ce-i priveşte pe evreii din România, desigur. După cum bine cunoaşteţi, în 1948 s-a format Statul Israel. Unul dintre scopurile emigrării l-a constituit reîntregirea familiilor. Un al doilea motiv: sentimentul apartenenţei la o credinţă, o cultură şi o naţiune. Trei: războaiele etnice, care au existat şi vor exista, probabil întotdeauna, la mai toate popoarele lumii. Comunitatea evreiască din Prahova este îmbătrânită, aflată la amurg. Puţini dintre cei din generaţia de mijloc reuşesc să menţină vie flacăra spiritualităţii noastre, prin sporadicele manifestări culturale şi religioase care să-i antreneze atât pe cei vârstnici, cât şi populaţia ortodoxă care, în materie de religie iudaică, e mai mult sau mai puţin ignorantă.

Pe Marilyn Monroe n-au ştiut unde să o înhumeze”

R: Afirmaţi în urmă cu ceva ani că religia iudaică nu este una misionară. De ce?

M.K.: Iudaismul nu este o religie misionară din mai multe motive. În religia iudaică, după Vechiul Testament, fiecare evreu trebuie să îndeplinească 613 binecuvântări. În partea din Vechiul Testament numită „Levitic” se spune: „Crede şi nu propovădui”, adică nu căuta să-ţi faci adepţi. Adepţii se nasc. Din această cauză, este foarte greu pentru un neevreu să adere la religia mozaică. În primul rând, religia iudaică se împarte în trei secte: evreii ortodocşi, cei care se conduc după preceptele vechii religii, evreii conservatori (aceştia locuind preponderent în SUA), care au reformat parţial religia, şi evreii reformişti, care sunt şi mai liberali în tradiţie. De obicei, cei care fac legătura între cele trei tendinţe sunt evreii reformaţi. Exemple:  Marilyn Monroe, catolică, s-a căsătorit cu dramaturgul evreu Arthur Miller; Liz Taylor – care s-a căsătorit cu Eddie Fischer; sau un Sammy Davis jr. Când a decedat Marilyn, n-au ştiut unde şi cum să o înhumeze. Până la urmă au înmormântat-o în cimitirul protestant.

Moise şi Eroul Necunoscut

R: De ce a fost nevoie să rătăcească strămoşii dvs. 40 de ani în deşert, după Ieşirea din Egipt, până să ajungă pe Pământul Făgăduinţei? Nu se putea mai repede?

M.K.: Conform Bibliei, distanţa dintre generaţii este de 20 de ani. Prima generaţie era constituită din foşti sclavi, cu mentalitate de sclavi. A doua generaţie era alcătuită din născuţi liberi, dar din părinţi sclavi. Abia a treia generaţie era una de oameni liberi, neminată de prejudecăţile generaţiilor trecute, oameni care meritau să aibă o ţară. Moise însuşi a zărit Pămâmtul Făgăduinţei, dar nu a călcat pe el. Drumul se poate parcurge în trei săptămâni, mergând încet. Aş dori să mai adaug ceva: Ziua Eroului Necunoscut este ziua morţii lui Moise. Nu se ştie unde este înmormântat Moise. Se ştie doar că mormântul său ar fi undeva pe Muntele Nevo, dar nu se cunoaşte locul cu precizie. Asta ca să nu devină martir şi sfânt. Un om de talia lui Moise ar fi devenit un al doilea Dumnezeu. Or, credinţa noastră este monoteistă.

R: Vorbiţi o limbă care se numeşte „ivrit”. Ce legătură este între această limbă şi limba Vechiului Testament?

M.K.: Limba actuală este limba Vechiului Testament, fireşte, cu necesare modernizări. Pe la 1907, Eliezer Ben Yehuda a început să reînvie limba ebraică, să o modernizeze. Limba lui Ben Yehuda i-a unit pe toţi emigranţii, cărora li s-a dat o limbă comună. Rezultatul este că această limbă a reuşit să închege un popor venit din zeci de colţuri ale lumii.

Evreii botezaţi au fost cei mai mari tartori ai evreilor”

R: De ce n-aţi îmbrăţişat altă credinţă?

M.K.: De la 13 ani, un băiat evreu trebuie să vină în Sinagogă, să fie capabil să citească pericopa săptămânii în faţa obştei evreieşti. Dar partea majoritară era în bună măsură analfabetă, iar analfabeţii tind întotdeauna  să-i elimine pe cei diferiţi de ei. Apoi, cei botezaţi, proveniţi din familii evreieşti, au fost cei mai mari tartori ai evreilor. Câteva exemple: Torquemada, Hitler (pe numele său Schiklgruber) sau – ca să ne referim la cei care au acţionat pe teritoriul României – o Ana Pauker sau un Leonte Răutu.

R: Walter Neulander, tatăl lui Petre Roman, cum a fost?

M.K.: Neulander a fost comandantul tatălui meu în Spania, în timpul Războiului Civil. Un comunist convins.

R: De ce credeţi că aţi fost atât de prigoniţi?

M.K.: Tendinţa oricărui venetic, trăind într-un popor de altă etnie, este de a se evidenţia, iar evreii au ieşit întotdeauna în evidenţă prin simţul afacerilor. Ei au fost predominant bijutieri şi bancheri, croitori, avocaţi, pentru că nu li s-a permis să fie altceva – de multe ori, nici să posede pământ – până la emancipare.

Norocul ţării ăsteia este că are mult nisip…”

R: Cum vă descurcaţi din punct de vedere economic?

M.K.: Israel este o ţară săracă. Spionii lui Joshua, după ce au cucerit Ierihonul, au zis că e ţara laptelui şi-a mierii. O fi, dar aici a curs foarte mult sânge. Este o ţară mică, de doar 21 000 kmp. Deşi Orientul Mijlociu are foarte mult petrol, aici nu s-a găsit un astfel de zăcământ. Norocul ţării ăsteia este că are foarte mult nisip şi poate să absoarbă tot sângele care a curs pe acest pământ.

O prioritate pentru noi o reprezintă popularizarea şi fertilizarea deşertului de sud, deşertul Neghev. Bogăţii naturale? Citrice, fosfaţi care ies din Marea Moartă. În rest, cum spuneam, nisip. Dar diamantele şi şlefuitorii de diamante sunt de primă mână. Aparatura medicală fabricată în Israel este căutată în toată lumea. Cu industria militară stăm foarte bine, că nevoia-l învaţă pe căruţaş. În aceste condiţii, suntem situaţi destul de bine. Suntem pe locul 38 în lume la PIB. Nivelul de trai este destul de ridicat.

Poporul evreu a rezistat datorită perseverenței sale și nu milei altora”

R: Dreptu-i, n-aţi nimerit tocmai bine…

M.K.: Poporul evreu a rezistat datorită perseverenței sale și nu milei altora… Aş dori să vă spun o anecdotă veche. Moise, după cum bine ştiţi, era bâlbâit. Când Dumnezeu l-a întrebat ce ţară ar vrea să-i dea, Moise a zis: „Dă-mi, Doamne, Transilvania”, dar Dumnezeu a înţeles… Transiordania.

R: Bine că Cel de Sus n-a înţeles… Transnistria.

M.K. (abătut, vizibil afectat): Înţeleg unde bateţi. Transnistria este de tristă amintire pentru evreii din România. Acolo a fost deportată o bună parte dintre ei, de către regimul antonescian.

Ierusalim – capitala eternă a statului evreu şi oraşul indivizibil

R: Poate odată vom mai discuta despre asta. La simpozioanele pe care le organizaţi – unul dintre acestea se intitula „O călătorie în istorie şi geografie. Israel în sunet şi imagini” – v-aţi referit, în câteva rânduri, la divizarea Ierusalimului. Vă rugăm să ne expuneţi punctul dvs. de vedere în această delicată chestiune.

M.K.: În Războiul de Independenţă din 1948 Ierusalimul a fost divizat între tânărul stat Israel şi Regatul Haşemit al Iordaniei. În anul 1954, primul ministru al Israelului de atunci, David Ben Gurion, a declarat Ierusalimul drept capitala Israelului, capitală nerecunoscută de comunitatea internaţională. În urma Războiului de Şase Zile, din 1967, partea răsăriteană a oraşului a fost eliberată, iar în 1970, în urma unui decret parlamentar, cele două părţi ale Ierusalimului au fost declarate un tot. Astfel, Ierusalim a devenit, din capitala eternă a statului evreu, capitala indivizibilă a Statului Israel, obiect care nu va intra niciodată în discuţie în negocierile de pace cu palestinienii.

Izvorul creştinismului este iudaismul”

R: Ce reprezintă Israel pentru dvs.?

M.K.: Israel reprezintă pentru noi mai mult decât este pentru oricine o ţară. Numai un popor care a pribegit 2000 de ani ştie ce înseamnă cu adevărat o ţară. Redobândirea ţării reprezintă – probabil – cea mai mare realizare a poporului evreu. Şi noi cu asta ne mândrim.

R: Doriţi să adăugaţi ceva neapărat?

M.K.: Da, şi vă mulţumesc pentru faptul că îmi oferiţi această posibilitate. Poporul român, care întotdeauna a fost tolerant cu minorităţile cu care a convieţuit, trebuie să lase deoparte prejudecăţile şi să încerce să înţeleagă că poporul evreu aparţine unei alte religii decât cea creştină, să încerce să pătrundă în esenţa celorlalte religii, mai ales în a celei evreieşti, pentru că izvorul creştinismului este iudaismul. Obiceiurile creştine, sărbătorile, credinţele sunt aproape similare cu cele mozaice, având în vedere că însuşi Iisus şi apostolii provin din sânul poporului evreu. Toţi suntem copii ai aceluiaşi Dumnezeu.

Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

mai mult
DocumentarPromovate

Biblioteca Județeană a realizat ”arbori” genealogici ai lui Eminescu și Caragiale

Biblioteca-Iorga

Biblioteca Județeană a ”sădit” arborele genealogic Eminescu

Cu ani în urmă, scriam, sub acest titlu, despre o inițiativă rodnică a Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga” din Ploiești. Este vorba despre realizarea unor ”arbori” genealogici ai marilor scriitori, clasici și moderni, literați sau istorici din cultura română. Prima astfel de ”epură” genealogică era destinată familiei Eminovicilor. Scriam atunci:

Într-un dreptunghi de 2,10/1,70 metri se află, în portrete și date biografice, strămoșii cei mai îndepărtați, rubedeniile contemporane ale poetului și ”urmașii urmașilor” acestora, până în contemporeneitatea cea mai strictă.

Dinspre partea lui Matei

Putem spune că este deopotrivă o lucrare de artă – prin cromatica discretă, dar vie în același timp, prin ingeniozitatea așezării sub formă ”arboricolă” a întregului neam eminovician – dar și o contribuție științifică, de istorie literară.

Un întreg colectiv al Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga”, secția de ”Carte documentară”, a lucrat, timp de mai bine de o săptămână, la înlăturarea legendelor, adevărurilor apocrife, prejudecăților, falselor atribuiri, stabilind cu acribie cursul din amontele cel mai îndepărtat (străbunicul pe linie paternă – secolul XVII – până la stră-strănepoții poetului din partea lui Matei, unul dintre frații lui Eminescu), care ne sunt ”contimporani”. Astfel, este trecută în arbore, cu fotografie, cea care s-a stins în urmă cu peste două decenii în Germania, și anume Yolada Eminescu, o distinsă șefă de catedră în materie de drept internațional, la universitășile din Berlin și Bremen.

Eminescu la 37 de ani

Arborele a comportat anumite dificultăți în stabilirea iconografiei adecvate la mulți dintre frații sau nepoții lui Eminescu. Imaginile iconografice au iscat îndelungi și dure controverse: este cel adevărat sau este un alt frate sau altă soră? Câțiva dintre mulții copii ai lui Gheorghe și ai Ralucăi Eminovici au murit de mici. De aici dificultățile și responsabilitatea opțiunii pentru un portret sau altul.

Nu poți să nu remarci coerența și armonia incintei expoziționale din holul mare al bibliotecii. Arborele genealogic Eminescu este flancat de cele patru portrete ale poetului, în mărime apreciabilă, omologate de marii eminescologi. Surpriza o reprezintă chipul cvasinecunoscut al lui Eminescu la 37 de ani.

Noaptea

Vizitatorii au avut o surpriză dintre cele mai întristătoare, mai adâncitoare în ei înșiși cu putință. Facies-ul poetului, aflat după a doua criză de obnubilare mintală (1883, 1886), revelă o surpare lăuntrică ireversibilă. Privirea mândră, când liric–blândă, când oțelit–sfredelitoare a lui Eminescu este acum goală, pierdută în zări pe care doar intuițiile lui de geniu puteau să le întrezărească prin noaptea care se înstăpânea decisiv în el. Ochii sunt ca niște cratere stinse, chipul – cu palori selenare – învederând adipozități și oboseală care cere din adâncuri un infinit repaus.

După nu multă vreme, într-un alt articol, mai consemnam:

La Biblioteca Județeană a ”răsărit” și arborele genealogic Caragiale

Bunicul din Idra și Karaboa, străbunicul

Biblioteca Județeană ”Nicolae Iorga s-a îmbogățit cu încă un ”arbore”. Este deja realizată și expusă în holul mare genealogia aproape completă a marelui clasic Caragiale pe distanța temporală de la bunicul dramaturgului pe linie paternă, venit din insula Idra, din ”arhipelagul” grecesc, și de la străbunicul pe linie maternă, neam de prosperi negustori brașoveni (Karaboa se numea).

Ca și la încrengătura familială a Eminovicilor, această panoramare a unui neam întreg a fost realizată cu multă acribie științifică, dar și cu reale valențe plastice și artistice.

Oglinda neagră

S-a urmărit deopotrivă interesul științific, de istorie literară, dar și desenul artistic, agreabil, nedidactic.

Caragiale tinde să fie, după ultimele articole și studii critice, mai ”contemporan” cu noi (dacă sintagma poate comporta un comparativ de superioritate) decât Eminescu. Acești poli ai spiritului românesc – lirismul înalt, de gravă reflecție al lui Eminescu și satira ”inclementă” a lui Caragiale (”Oglindă neagră”, așa s-ar traduce numele său) – nu mai au căutare într-o lume fără nici un Dumnezeu.

Un îndemn

Din păcate, acești ”arbori”, cărora li s-a adăugat, la un moment dat, și cel al lui marelui cărturar Nicolae Iorga, nu mai există în holul Bibliotecii Județene. Poate că aceste realizări ar trebui reactualizate periodic și scoase, din când în când (măcar la câte un deceniu distanță), la iveală în holul Bibliotecii Județene, ca posibilă incitare la lectură și ca o cercetare de istorie literară.   

(Leonida Corneliu CHIFU)

mai mult
DocumentarPromovate

Viața de zi cu zi în Egiptul antic

egypt

Am văzut în ultimele săptămâni o cantitate impresionantă de documentare despre Egiptul faraonilor.

Mai noi, ma vechi, unele cu informații si interpretari interesante, cu descoperiri de ultima ora…Dar cel mai mult mi-a placut serialul italian despre Egiptul obișnuit – cum se traia, zi de zi, acum 4000 de ani; de la ce mâncau, cum se îmbrăcau, ce cultivau, cum iși practicau religia, cum vedeau familia si relațiile sociale,despre poezie, muzica (apropo, exista deja flautul, lăuta, harpa și…șeful de orchestră!) dans, petreceri, despre muncitorii care au construit piramidele, arhitecții și șefii de șantier.

Lucruri despre care nu auziți niciodată în documentarele savante care in fapt povestesc mereu aceleași chestii arhi cunoscute. M-am întrebat întotdeauna cum arată o zi in Egiptul antic – sau in alte epoci îndepărtate – și mă bucur că cineva s-a gândit să îmi dea un raspuns!

Nu stiu daca aveti posibilitatea să îl vedeți in România pentru că aici s-a transmis pe canalul Histoire (și in reluare pe Canal + à la demande) dar îl recomand călduros!

(Marcela Feraru, Paris)


Mille et une Egyptes

Doc. Histoire, Italie

Le tombeau de Nefertari est le plus beau de ceux qui ont résisté à l’épreuve du temps : Zahi raconte comment il a été peint et restauré au cours des années.

(canalplus.com/decouverte/mille-et-une-egyptes/h/11168786_50032)

 

mai mult
DocumentarPromovate

Un documentar unic în genul său

film4325

Și să nu uit: o bijuterie de documentar despre arta papirusului egiptean.

Îl cunosc pe realizator, Bernard Georges, pe care il știam mai degrabă înclinat spre tematica războaielor secolului trecut. Acesta, realizat impreuna cu muzeografii de la Louvres si de la Cairo, e de departe unic in genul său. O sa găsiți pe toate gardurile documentare despre Keops, Ramses, piramida X sau Y, mumii…În sfarșit, lucruri în general cunoscute. Acesta este absolut inedit.

E difuzat de Arte, deci ar trebui să il puteți vedea și în România.

Pentru cei care caută mai degrabă exotismul decat arta, da, este vorba si despre papirusul erotic de la Torino…

(Marcela Feraru, Paris)


Le scribe qui dessine

Doc. Civilisations, France, 2013, 52 min
Dispo. jusqu’au 02/08/2020

La majeure partie des traces matérielles léguées par l’Egypte ancienne témoigne du goût de cette civilisation pour la représentation graphique. Ce documentaire dévoile les secrets de fabrication des peintures de la Vallée des Rois et des collections du musée du Louvre. Derrière chacune de ces oeuvres se dissimule un personnage essentiel : le scribe qui, par son trait, a donné naissance à l’art égyptien.

  • De :Bernard George

(canalplus.com)

mai mult
DocumentarFoto

LA RÉUNION IL Y A 100 ANS : CYCLONES ET CATASTROPHES

f2

Tempêtes, incendies, naufrages… Du cyclone de 1904 à l’incendie de l’église de Saint-Paul et du lycée Leconte de Lisle, en passant par les ponts effondrés : tour d’horizon en 13 photos.

Sélection réalisée entre autre à partir des photos postées par les membres du Groupe Facebook Réunionnais du monde.

 

 

LES CYCLONES DE 1904, 1905 ET 1913

VOIR D’AUTRES PHOTOS

(reunionnaisdumonde.com)

mai mult
DocumentarPromovate

26 iunie 1940: Ultimatumul sovietic pentru cedarea Basarabiei

map

Pe 26 iunie 1940, Guvernul Regatului României primea prima notă ultimativă din partea reprezentanților URSS, în ceea ce privește cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Iată textul trimis de ministrul de externe sovietic, Molotov:

„În anul 1918, România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica sovietică ucraineană.

Uniunea sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi. Acum când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea sovietică.

Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorții istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.

Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:

1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice Basarabia;

2. Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România.

Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.”

Este de remarcat că nota ultimativă a sovieticilor nu are niciun fel de susținere în realitate, din mai multe motive. În primul rând, în Basarabia nu a existat niciodată o majoritate ucraineană și nici nu a avut vreo „unitate seculară” cu Ucraina. Dimpotrivă, încă de la anexarea din 1812 de către Imperiul Rus, majoritatea etnică a fost mereu românească. Aceeași situație este valabilă și în cazul Bucovinei.

În al doilea rând, Basarabia și-a declarat independența în 1918 față de Republica Federativă Rusia. URSS a fost creată în 1922. Așadar, România nu putea să „desfacă” de la URSS Basarabia pentru simplul motiv că Rusia și/sau Uniunea Sovietică nu existau.

Dacă cineva trebuia să primească o compensație, acela era Regatul României, pentru cei 107 ani de ocupație rusească, nicidecum URSS.

Din păcate, Regatul României era prăbușit în interior, de facto, așa că nu a avut cine să răspundă cum se cuvine acestei note ultimative batjocoritoare din partea URSS. Răspunsul părții române a fost după cum urmează:

„Guvernul U.R.S.S. a adresat guvernului român o notă care a fost remisă la 26 iunie 1940, la ora 10 seara, de către excelența sa d-l Molotov, președintele Comisarilor Poporului și Uniunii Sovietice, comisar al poporului pentru afacerile străine, excelenței sale d-l Davidescu, ministrul României la Moscova.

Fiind însuflețit de aceeași dorință ca și guvernul sovietic de a vedea rezolvate prin mijloace pacifice toate chestiunile care ar putea să producă o neînțelegere între U.R.S.S. și România, guvernul regal declară că este gata să procedeze imediat și în spiritul cel mai larg la discuțiunea amicală și de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic.

În consecință, guvernul român cere guvernului sovietic să binevoiască a indica locul și data ce dorește să fixeze în acest scop.De îndată ce va fi primit un răspuns din partea guvernului sovietic, guvernul român își va desemna delegații și nădăjduiește că conversațiunile cu reprezentanții guvernului sovietic vor avea ca rezultat să creeze relațiuni trainice de bună înțelegere și prietenie între U.R.S.S. și România”.
Ce a urmat este deja istorie. Cauzele acestei prăbușiri – în doar trei luni -, trebuie însă căutate în interior, nu în exterior. Cu alte cuvinte, ultimatumurile sovietice și dictatul german din august reprezintă efectele unei crize interne masive, care s-a manifestat prin distrugerea instituției Parlamentului, a credibilității partidelor și a oamenilor politici, aleși și plasarea puterii în mâinile unei singure persoane, sprijinită de instituțiile de forță.

Iată ce scria la 1 martie 1942, corespondentul lui „The Times” în România, Archie Gibson (sublinierile ne aparțin):

„Această situație în care se găsește România astăzi derivă dintr-o succesiune de evenimente care își au originea în decăderea sistemului parlamentar. Obosiți de convulsiile politice și confuzionati de succesul regimurilor totalitare în Germania și Italia, românii au renunțat de bună voie la libertățile lor, acordînd puteri nelimitate regelui Carol al II-lea prin plebiscitul din februarie 1938.

În ora fatală care a lovit România în iunie 1940, regele și-a aplecat capul în fața presiunii rusești, în timp ce un regim parlamentar, responsabil în fața electoratului, n-ar fi făcut probabil același lucru. Cedarea Basarabiei și Bucovinei a fost primul dintr-o serie de dezastre care a rupt coloana vertebrală a României și a tîrît-o în alianță cu Germania,o țară cu care ea nu avea nimic în comun. Politicienii și presa de partid sînt primii de blamat pentru compromiterea sistemului parlamentar și pentru tîrîrea populației românești spre totalitarism, în Camera Deputaților și chiar în Senat reprezentanții națiunii n-au făcut altceva decît să se injurieze unul pe altul, iar uneori au ajuns la bătaie.

Principala preocupare a presei a fost să proclame cu glas tare bănuiala de corupție a miniștrilor, senatorilor și deputaților. Parlamentul și presa au reușit să creeze o falsă imagine a administrațiilor succesive prin exagerarea defectelor unor persoane care,deși departe de a fi ireproșabile, reușiseră totuși să facă ceva pentru țară”. (Conform Dennis Deletant, Studies in Romanian History, București, Editura Enciclopedică, 1991, p.243)

(timpul.md)

mai mult
Documentar

Cum a fost UCIS Mihai Eminescu

MEminescu22

Azi se împlinesc 130 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Moartea marelui poet național continuă să suscite interesul cercetătorilor.

Vă propunem în continuare articolul „EMINESCU – +15 iunie 1889 + De ziua trecerii lui în veşnicie -130 de ani de la omorârea lui”, reluat de pe carteromaneasca.wordpress.com. Materialul a fost publicat anul trecut, pe 15 iunie, când se împlineau 123 de ani de la dispariția fizică a Poetului.

“Eminescu este poetul naţional al României. Eminescu nu este numai atât. La 23 de ani de la momentul 1989, când s-au împlinit 100 de ani de la uciderea “românului absolut”– cum îi spunea Ţuţea –, iată, putem dezvălui public mult mai multe despre necunoscutele „Dosarului Eminescu”, despre războiul nevăzut dus de militantul Mihai Eminescu pentru visul său, facerea „Daciei Mari”, sub semnul lui „J(esus) CH(ristus) D(aco) Romanorum” (cf. manuscrisului 2292, f.38.r).

La 123 de ani de la anul eliminării fizice a gânditorului naţional – după ce, deja, la 33 de ani, fusese ucis civil: arestat, băgat la nebuni şi interzis – un grup de cercetători şi ziarişti refac, pas cu pas, misterele vieţii şi morţii lui Eminescu, ale războiului nevăzut dus, neîncetat, pentru idealurile naţionale.

Puţină lume ştie, chiar şi azi, că militantul Mihai Eminescu, membru al societăţii cu caracter secret „Carpaţii”, constituită, poate nu întâmplător, într-o zi de 24 ianuarie, era urmărit pas cu pas de agenţii Imperiului austro-ungar, pentru care devenise „periculos”. “Carpaţii” milita pentru Unirea Transilvaniei cu ţara şi Eminescu deranja. Atât de mult încât P.P. Carp îi scrie de la Viena lui T. Maiorescu celebra sentinţă: „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”. Maiorescu era agent al imperiului, după cum o dovedesc astăzi istoricii eminescologi. În “Carpaţii”, pentru a-i supraveghea activităţile lui Eminescu, este introdus Slavici, la rândul său spion al Vienei, care îi dă rapoarte amănunţite lui Maiorescu. „Controlorul” Slavici îl şi găzduia. Soţia lui Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, este cea care invoca prima „nebunia” lui Eminescu, în depeşa pe care i-o trimite lui Maiorescu în fatidica zi de 28 iunie 1883, soldata cu internarea jurnalistului: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte reu”. Deja Eminescu i se confesase lui Creangă privind revolverul pe care îl purta asupra sa: “Îmi este frică să nu mă ucidă cineva”.

“Argus!” îi strigase Eminescu lui Maiorescu, pe peronul gării, în timp ce era băgat într-un tren cu destinaţia Viena, la o zi după ce fusese scos de la nebuni şi tot la o zi după ce România semnase Tratatul de „neagresiune” cu Imperiul lui Franz Iosef. Acelaşi împărat care îşi pusese apostila pe o Notă informativă din 1882 privind o întrunire secretă a societăţii „Carpaţii”, livrată de Baronul von Mayr, ambasadorul său la Bucureşti, în care se arăta: „Eminescu, redactorul şef al ziarului <> a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţiune română, care umblă pe la şcolile de aici pentru învăţătură, să li se încredinţeze pe timpul vacanţei lor acasă ca să lucreze pentru pregătirea publicului în favoarea unei Dacii Mari”. România Mare.

La fel de puţină lume ştie cum a fost ucis Eminescu, în urma cu 123 de ani: cântând „Deşteaptă-te române!”.

Confesiunea martorului ocular care a asistat la momentul morţii lui Eminescu, frizerul său, a fost descoperită de profesorul Nae Georgescu şi introdusă în volumul „Boala şi moartea lui Mihai Eminescu”: „Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te române!”(…) Şi a început să cânte Deşteaptă-te române!, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi da lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: „…Ăsta m-a omorât!”. „Această „afacere”, în care au participat împăraţi, regi, amici, dame, informatori, trădători, plagiatori, homosexuali, agenţi multipli etc., devine descifratoare pentru istoria României şi, un strop, pentru istoria Europei. Descifrările şi dezvăluirile ne vor ajuta să înţelegem de ce şi atunci, şi astăzi a fost aşa şi nu altfel”, scrie filosoful Constantin Barbu în preambulul uriaşei sale lucrări în 10 volume, de 7000 de pagini, „Codul invers.”

Aşadar, Eminescu e poetul naţional şi expresia integrală a sufletului românesc pentru că ne-a dat de lucru pentru sute de ani, până va secătui mitul său viu, odată cu dispariţia neamului românesc”, spune eminescologul Theodor Codreanu. Legea lui Eminescu, care ne rămâne, e simplă: “Oare n-am uitat cumva că iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a ţărânei, ci iubirea trecutului?”.

Mihai Eminescu

Doina (varianta necenzurată):
De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Şi străinul te tot paşte,
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos la vale
Şi-au făcut duşmanii cale;
Din Satmar până ‘n Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român sărăcul,
Îndărat tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se ‘ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui
Şi-i străin în ţara lui.
Dela Turnu ‘n Dorohoiu
Curg duşmanii în puhoiu
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboară paserile toate
De neagra străinătate.
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi desbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu Românul –
De secure se tot pleacă
Şi isvoarele îi seacă
Sărac în ţară săracă!
Cine-au îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Şi neamul nemernicia.
Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua ‘ntreagă, noaptea ‘ntreagă,
Doar s-a ‘ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te ‘nalţă din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn odată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
Îţi vin codri ‘n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară,
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!
Cine ne-au adus Jidanii
Nu mai vază zi cu anii,
Ci să-i scoată ochii corbii
Să rămâe ‘n drum cu orbii,
Cine ne-au adus pe Greci
N’ar mai putrezi în veci,
Cine ne-au adus Muscalii
Prăpădi-l-ar focul jalei,
Să-l arză, să-l dogorească
Neamul să i-l prăpădească.
Cine ţine cu străinii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Şi neamul nemernicia.

Sursa: carteromaneasca.wordpress.com

(timpul.md)

mai mult
DocumentarPromovate

Cum a fost în Piața Universității 1990?

ptaUniv

Aflați pe 13 iunie la Palatul Suțu, când se vernisează expoziția fotojurnaliștilor Nic Hanu, Pascal Ilie Virgil și Victor Roncea

Trei fotografi readuc la lumină, după 30 de ani, 52 de imagini ale Fenomenului Piața Universității 1989-1990, pe simezele deschise ale Muzeului Municipiului București – gardul Palatului Suțu din inima Capitalei, între 13 iunie și 13 iulie 2020. Fotojurnaliști, participanți și organizatori ai manifestației, Nic Hanu, Pascal Ilie Virgil și Victor Roncea și-au răscolit negativele și amintirile pentru a reda tinerilor de azi cât și cercetătorilor, istoricilor și publicului larg, fotograme dintr-un fenomen unic european și chiar internațional: o demonstrație-maraton pentru libertate, de 52 de zile. Cei trei s-au regăsit în anul 1990 în redacția „României libere”, care apărea pe atunci într-un tiraj extraordinar pentru azi, de 1.000.000 de exemplare, ceea ce ne arată aviditatea românilor pentru presa liberă. Astăzi, Nic Hanu este un fotograf consacrat, autor de cărți de fotografie, membru și fost președinte al Asociației Artiștilor Fotografi din România, Pascal Ilie Virgil este regizor, scenarist și producător independent, iar Victor Roncea, pe atunci fotoreporter la ziarul „Glasul” al Ligii Studenților, este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și publicist la „Evenimentul Istoric”, „Evenimentul Zilei” și „Bursa”.

Cei trei autori vă așteaptă pe 13 iunie 2020, la orele 17.00, la Palatul Suțu, la vernisajul Expoziției „Fenomenul Piața Universității 1989 – 1990. 30 de ani”, de la care nu vor lipsi personalități de marcă de atunci și de acum.

(Mădălina Corina Diaconu)

mai mult
DocumentarPromovate

79 de ani de la primul val al deportărilor staliniste. Zeci de mii de oameni au fost duși cu forța în GULAGUL sovietic

Gulag_Location_Map

Pe 13 iunie 2020, se împlinesc 79 de ani de la primul val al deportărilor staliniste din Basarabia și Bucovina de Nord. Potrivit datelor Asociaţiei Foştilor Deportaţi şi Deţinuţi politici din Republica Moldova, în noaptea dinspre 12 spre 13 iunie 1941, aproape 23 de mii de oameni au fost ridicaţi şi trimişi în exil în Siberia.

Deportările au fost o formă a represiunii politice puse în practică de autoritățile sovietice.

Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953.

Au existat trei valuri de deportări ale populației din Basarabia și Bucovina de Nord. Cu toate acestea, acțiuni de strămutare a basarabenilor și bucovinenilor au avut loc și între cele trei valuri.

Primul val de deportări (12-13 iunie 1941)

Generalul NKVD Sergo Goglidze, unul din organizatorii deportărilor din 12-13 iunie 1941

De organizarea deportării s-a ocupat Biroul politic al CC al PC (b.) al URSS, iar structurile NKVD-iste au fost baza logistică a mecanismului deportării.

În mai 1941,Culai Igor a fost numit împuternicit al partidului și guvernului sovietic în Moldova. Peste o săptămână, la 31 mai 1941, Goglidze i-a trimis lui Stalin o rugăminte, în care relata că în Basarabia au activat multe partide și organizații burgheze. După alipirea Basarabiei la URSS, conducerea acestor formațiuni politice s-au refugiat în România. Rămășițele acestor partide și organizații, fiind susținute activ de serviciile românești de spionaj, și-au intensificat activitatea antisovietică. Același document includea în categoria elementelor antisovietice și moșierii, comercianții, polițiștii și jandarmii, albgardiștii, primarii, refugiații din URSS și alte elemente sociale străine. În legătură cu activizarea acestor elemente, Goglidze ruga să fie strămutate în regiunile îndepărtate de nord și est ale URSS 5 000 de familii.

La 7 iunie 1941, NKVD al RSS Moldovenești a cerut 1315 vagoane pentru transportul deportaților.

Deși directivele veneau de la Moscova, cei care le-au executat au fost din Basarabia. Oamenii noi ai bolșevicilor erau avansați în posturi și susținuți în activitatea profesională.

Listele cu deportați au fost făcute de NKVD pe bază de delațiuni, ținându-se cont de pregătirea și activitatea capului familiei, de averea sa și de faptul că a colaborat cu administrația românească.

Operațiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2.30) și a cuprins teritoriile anexate de URSS de la România în iunie 1940.

Urmau să fie ridicate 32 423 persoane, dintre care 6 250 să fie arestate, iar restul 26 173 de persoane – deportate (inclusiv 5 033 persoane arestate și 14 542 persoane deportate din RSS Moldovenească).

De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmați și un lucrător al securității bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii. Într-un sfert de oră să fiți gata!, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinși în spaimă de cele întâmplate, neînțelegând unde merg și de ce. Deseori, printre cei care veneau să ridice oamenii se găsea și binevoitorul sau binefăcătorul care a denunțat familia și, astfel, ajuta NKVD-ul să depisteze elementele periculoase.

Deportaților le era permis să ia câte 10 kg de fiecare persoană, numai că, de multe ori, tot ce era mai de preț sau mai util în bagajele celor deportați le împărțeau între ei cei care i-au ridicat în miez de noapte. Îndată, erau urcați în camioane sau chiar – în unele sate – în căruțe, fiind duși până la gara de trenuri.

În stațiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separați în felul următor: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici și bătrânii – aparte. A urmat îmbarcarea în vagoanele de marfă, câte 70-100 persoane, fără apă și hrană. Pe vagoane scria: Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieșiți-le în cale cu flori! sau Emigranți voluntari.

În Basarabia, 90 vagoane au pornit din stația Taraclia, 44 vagoane – din stația Basarabeasca, 44 vagoane – din stația Căușeni, 48 vagoane – din stația Tighina, 187 vagoane – din stația Chișinău, 48 vagoane – din stația Ungheni, 83 vagoane – din stația Ocnița, 133 vagoane – din stația Bălți, 73 vagoane – din stația Florești, 40 vagoane – din stația Râbnița, 38 vagoane – din stația Bolgrad, 103 vagoane – din stația Arțiz, 340 vagoane – din stația Cernăuți.

Drumul spre punctele de destinație a durat vreo două-trei săptămâni. Condițiile erau îngrozitoare. În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar câte 200 grame de apă pe zi, iar de mâncare li se dădea doar pește sărat. La fiecare oprire a trenului, în câmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor. Pe parcursul drumului, deportaților nu le-a fost acordată nici o asistență sau consultație medicală. Astfel, în vagoanele murdare și fără asigurarea celor mai elementare condiții sanitare s-au răspândit diverse boli infecțioase și mulți suferinzi au decedat din această cauză. La unele gări feroviare, câtorva persoane li se permitea să iasă pentru câteva minute afară, la aer curat. Cineva era trimis după apă potabilă. În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împușcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morții.

Contingentul deportat era distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de soție și copii și dus în lagărul de muncă forțată, în GULAG. Ceilalți membri ai familiei erau trimiși în Siberia sau Kazahstan.

Cei deportați în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrân, erau repartizați la muncă în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri și în cooperative meșteșugărești. Pentru munca depusă nu erau remunerați echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai.

Dintr-un raport fragmentar al GULAG-ului din lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că, în toamna acelui an, deportații din RSSM au fost amplasați în RSS Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) și Krasnoiarsk (470). În Kazahstan, deportații din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) și Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersați în 41 de raioane.

Numărul celor deportați se ridică la peste 22.000 de persoane. După alte surse, numărul deportaților ar fi fost de 24.360, sau chiar de 30.000 de persoane.

(timpul.md)

mai mult
Documentar

Bombardarea Ploieştilor de la dezinformare la adevăr

ploiesti-bombardat

Înainte ca implicarea României în al doilea razboi mondial sa fi devenit efectiva, s-au deteriorat relatiile tarii cu Marea Britanie, care se afla în razboi cu Germania înca de la 3 septembrie 1939. În iarna anilor 1940-1941, patrunderea trupelor germane pe teritoriul român a determinat guvernul englez sa rupa relatiile diplomatice cu Bucurestii. Este semnificativa împrejurarea ca, în primele luni ale campaniei din rasarit, Marea Britanie nu a manifestat nici o reactie transanta la adresa actiunilor românesti. Numai când armata româna a trecut linia Nistrului, guvernul englez, sub presiunea Moscovei, a avut un cuvânt de spus, adresând autoritatilor de la Bucuresti, la 30 noiembrie 1941, o nota ultimativa lipsita de echivoc:“Daca pâna la 5 decembrie guvernul român nu va fi oprit operatiile militare si încetat orice participare activa la ostilitati, guvernul Majestatii Sale nu va avea nici o alta alegere decât de a declara existenta unei stari de razboi între cele doua tari.”Desigur, armata româna a continuat înaintarea în spatiul ucrainean, un razboi nefiind o petrecere de minori sau o nunta, din care te retragi ca sa nu te bata mama sau pentru ca ti-a ajuns cât ai chefuit. În consecinta, începând de la 7 decembrie 1941, Marea Britanie, Noua Zeelanda, Australia si Africa de Sud au declarat razboi României.

 

Razboi împotriva Americii!

La 12 decembrie 1941, sub presiunile conjugate ale lui Man-fred von Killinger si Renato Bova Scoppa, reprezentantii Germaniei si Italiei la Bucuresti, guvernul român s-a declarat în stare de razboi si cu Statele Unite ale Americii, actul fiind pur formal. Dupa modul brutal în care i-a tratat pe evrei, era a doua mare eroare a regimului gestionat de maresalul Ion Antonescu. De asemenea, este deosebit de semnificativ faptul ca SUA au contrasemnat declaratia de razboi în discutie abia la 5 iunie 1942, la insistentele guvernului sovietic. Primele actiuni efective de lupta armata dintre România si Puterile Aliate, cu care tara nu avea frontiere directe, s-au consumat abia în noaptea de 11 spre 12 iunie 1942, când 13 bombardiere americane Liberator, decolate din Egipt, printr-un atac total lipsit de concludenta, au încercat sa bombardeze Ploiestii, lovind la câteva zeci de kilometri alaturi. La 1 august 1943, atacul împotriva zonei petrolifere de pe Valea Prahovei a fost repetat, cu 177 aparate decolate de la Benghazi, Libia. Apoi, bombardamentele asupra României nu au fost reluate decât la 4 aprilie 1944, prima lor tinta fiind Bucurestii. Daca aviatia americana si britanica nu ar fi atacat teritoriul tarii, silind-o la masuri normale de aparare, conflictul României cu Marea Britanie si SUA ar fi ramas un conflict pe hârtie. Dar n-a fost sa fie asa.
Despre raidul de la 1 august 1943, asupra Câmpinei si Ploiestilor, s-a scris o întreaga literatura, mai incitanta fiind cartea reporterilor americani James Dugan si Carroll Stewart, Ploesti, the Great Ground Air Battle of 1 August 1943. Ne permitem sa emitem pe marginea ei unele observatii. Minore în cazul reconstituirii raidului ca atare al escadrei americane decolate din Benghazi catre Valea Prahovei, inadvertentele autorilor se amplifica pâna la neverosimil atunci când este vorba despre realitatile românesti ale timpului. La fel, capitolele care trateaza prizonieratul aviatorilor aliati, capturati în lupta, prezinta lacune de neiertat si exagerari lamentabile. De data aceasta, vom avea în vedere doua dintre dedesubturile ascunse ale acestui raid. Apoi vom aseza pe tapet o chestiune de etica profesionala, întrucât mai ales pe fata aceasta a lucrurilor ni se pare deficitar tandemul reporterilor americani. În sfârsit, vom încheia într-o nota vesela, cum se cuvine între oameni capabili sa se ridice deasupra unei ranchiune pe care ar putea s-o întretina un capitol de istorie epuizat.
Din capatul locului, cu aroganta dintotdeauna a celor neocoliti de mijloace, autorii se prevaleaza de o procedura documentara neîndoielnic minutioasa. Au interogat personal 164 participanti la misiunea Tidal Wave si câteva duzini dintre artizanii ei, dintre membrii echipajelor care i-au fost destinate si, din diverse motive, au fost retinuti la sol, dintre vaduvele si parintii celor pieriti în lupta. Au consultat naratiuni si jurnale personale ale protagonistilor, realizate înainte de declansarea investigatiei. O suta dintre acestia, la cererea autorilor, si-au consemnat în scris amintirile. Numai în Statele Unite, James Dugan si Carroll Stewart au parcurs vreo 80000 km în cautarea supravietuitorilor marelui raid, calatorind de doua ori si în Europa, spre a-i ancheta pe germanii care i-au avut pe compatriotii lor în colimatoare, în duminica sângeroasa de 1 august 1943. Dar nici un român nu a fost inclus în aceasta ampla ancheta si nici arhivele militare din România nu i-au tentat pe anchetatori. Poate nu li s-a permis accesul la ele, însa lucrul acesta trebuia mentionat expres.

O prima consecinta a acestei lacune, deloc neglijabila, se resimte în consideratiile autorilor relative la pregatirea raidului. Repetitiile atacului s-au derulat, în saptamânile premergatoare emiterii ordinului de operatii, asupra unor tinte improvizate din largul desertului libian. Timp de 11 zile, echipajele au efectuat câte patru ore de antrenamente diurne, în zboruri razante, simulând bombardamente de la o altitudine foarte joasa. Teoretic, acomodarea cu ambianta reala a tintelor s-a efectuat asupra unei machete de 4 x 4 m a zonei petrolifere din România, întocmita de arhitectul Gerald K. Geerlings. Spre deosebire de James Dugan si Carroll Stewart, credem ca aceasta macheta nu putea fi prea exacta, daca la baza ei au stat numai fotografii de la British Museum, vechi de un deceniu sau si mai bine. Nici amintirile unor militari americani si britanici, care lucrasera cândva la Câmpina si Ploiesti, nu o puteau apropia de adevarul scontat. Lipsea obligat din cuprinderea ei ceea ce era mai important pentru echipaje:amplasarea mijloacelor de aparare antiaeriana. Iar caracteristicile sistemului de pânda radiofonica al românilor, ca si orientarea si raza lui de actiune, reprezentau pentru aliati un veritabil mister. Astfel, la 31 iulie 1943, nu putea fi contestata temeinicia pregatirii de zbor a participantilor la misiune. Însa privirile lor interioare, cu certitudine, se concentrau contrariate asupra unei fantome de ghips, înghetata în tacere asemeni celebrului Sfinx.
Printre interlocutorii lui James Dugan si Carroll Stewart s-a numarat si Gerald K. Geerlings, dar este îndoielnic ca arhitectul s-a livrat autorilor integral. Chiar natura preocuparilor sale din timpul razboiului îi interzicea confesiuni prea detaliate. De altfel, este un lucru bine stiut:metodele, tehnicile si sursele serviciilor secrete de informatii împartasesc îndeobste destinul scrisorii pierdute din piesa lui I. L. Caragiale. Nu se divulga oricui si oricând. “Mai trebuie s-aldata… La un caz iar… pac! la Rasboiul”-spunea Dandanache, daca ne mai ajuta memoria, si o asemenea replica, indirect, dezvaluie o regula de fier a spionilor tuturor timpurilor. Cu alte cuvinte, reporterii au batut la o usa care li s-a deschis doar pe sfert. În schimb, când privim de la Bucuresti întreaga afacere, perspectiva se schimba si lucrurile se limpezesc cât de cât. Cei ce i-au instruit din punct de vedere informativ pe participantii la raidul de la 1 august 1943, bineînteles, nu trebuiau sa caute fotografii din Ploiesti si din restul zonei petrolifere tocmai la British Museum, în colectii de carti postale care nu aveau decât o valoare istorica. Mai aproape de noi, în decembrie 1939, fotoreportera americana Margaret Bourke-White, acreditata în România de revista saptamânala Life, a fotografiat atât rafinariile de pe Valea Prahovei, cât si uzinele Malaxa de la Bucuresti si întreprinderea constructoare de avioane de la Brasov. Toate aceste obiective au fost ulterior bombardate de escadrele aeriene aliate. Între altele, Margaret Bourke-White, secondata de reporterul Walter Graebner, a realizat atunci si un set de excelente fotografii ale rafinariei Creditul Minier de la Brazi. Poate în virtutea hazardului, rafinaria Creditul Minier a fost distrusa complet la 1 august 1943 si scoasa din functiune pâna la sfârsitul razboiului. Însa nu întâmplator delegatul Marelui Stat Major român, care a însotit fotoreportera si reporterul pe tot parcursul calatoriei lor de documentare, a mentionat în raportul sau final:“Impresia produsa în tot timpul acestui reportaj este ca sunt interesati numai de actualitatea militara a unor anumite puncte din tara, asupra carora au informatii precise.”Chiar nu a dispus arhitectul Gerald K. Geerlings de fotografiile realizate de Margaret Bourke White, în decembrie 1939? În ceea ce ne priveste, ne încearca uneori un sentiment nu prea vag:James Dugan si Carroll Stewart n-au avut acces chiar prin toate cotloanele arhivelor de razboi ale aliatilor.

Surpriza n-a fost totala

În al doilea rând, ceea ce îl surprinde pe un cercetator avizat al arhivelor militare românesti este faptul ca James Dugan si Carroll Stewart nici macar nu-si închipuiau ca escadra decolata de pe coastele libiene ale Africii, în frumoasa dimineata a zilei de duminica, 1 august 1943, era asteptata în România. Autorii admit ca o unitate germana de interceptie radio de la Atena, când avioanele înca se mai aflau deasupra Mediteranei, ar fi reperat o misiune americana de bombardament, neobisnuita ca anvergura, orientata spre Europa continentala. Serviciile aliate de informatii ar fi aflat câte ceva despre acest avertisment timpuriu abia în 1961, dupa o cercetare atenta a arhivelor capturate în Reich. Când escadra americana, în vecinatatea insulei Corfu, a virat-o într-o directie care intersecta România, germanii ar fi înteles, în sfârsit, ca obiectivul misiunii nu era Wiener Neustadt, ci zona petrolifera din jurul Ploiestilor. Atunci s-ar fi hotarât si generalul Alfred Gerstenberg sa renunte la weekend si sa se prezinte la postul sau de comanda. Despre ce gândeau si cum actionau românii, în acele momente, când una dintre putinele lor avutii se afla în pericol de moarte, nici nu e vorba în fastuoasa reconstituire a tandemului de reporteri americani. Nici Serviciul Special de Informatii român si Sectia a 2-a informatii din Statul Major al Aerului de la Bucuresti n-au intrat în calculele lui James Dugan si Carroll Stewart.
Într-adevar, românii nu împânzisera coasta septentrionala a Mediteranei cu centre de interceptare a transmisiunilor aliate si nici nu plimbau prin apele levantine nave echipate pentru radioascultari si detectie radar. Avioanele românesti de recunoastere îndepartata nu patrulau în zonele vaste din sud-estul european. Având în vedere putinul esential care trebuia aparat, sistemele autohtone de avertizare se desfasurau exclusiv în spatiul circumscris de frontierele tarii. În functie de împrejurari, românii lucrau coordonat sau independent de retelele similare germane, actionate de informatiile furnizate de un serviciu de pânda si alarmare mult mai extins. Un cordon exterior de posturi germane era instalat pe aliniamentul general al Balcanilor si al litoralului Marii Negre, fiind înzestrat cu aparate de detectie tip Freya si Wűrzburg, excelente în depistarea formatiunilor ce zburau la mari înaltimi, dar ineficace împotriva acelora ce veneau la atac sub altitudinea de 1000 m. Un al doilea cordon de posturi, de data aceasta integral românesc, orientat spre toate azimuturile, cum s-ar spune în termenii strategiei contemporane, era amplasat paralel cu Dunarea, între Cernavoda si Orsova, pe Olt, de la Corabia la Brasov, si pe aliniamentul Adjud-Galati. Dotat cu aparate de radioemisie, cordonul în speta era capabil sa lanseze mesaje receptionate simultan de toti cei interesati. Abia în interiorul acestei retele erau raspândite posturile de pânda teritoriale, densitatea si dispunerea lor fiind conditionate, fatal, de capacitatea si calitatile circuitelor telefonice judetene. În ansamblu, sistemul românesc satisfacea în buna masura nevoile de alarmare pentru artileria antiaeriana si populatia civila. Dar era deficitar din punctul de vedere al aviatiei de vânatoare, prin incapacitatea lui de a debita, în timp util si în cantitati suficiente, informatiile necesare trimiterii la obiectiv si dirijarii în lupta a formatiunilor proprii, mai cu seama în timpul raidurilor nocturne. De aceea, aviatia de vânatoare româneasca mai dispunea, în patrulaterul Buzau-Târgoviste-Calarasi-Alexandria, de un sistem independent de detectie, prin care erau dirijate escadrilele negre. Desigur, sistemul putea fi utilizat si ziua, dar nu si împotriva formatiunilor inamice care zburau sub 1000 m. Despre toate acestea, când si-au scris reconstituirea, James Dugan si Carroll Stewart nu stiau mai nimic.

Masurile amintite au ridicat capacitatea de riposta a întregului sistem de aparare antiaeriana, activa si pasiva, terestra si volanta, a zonei petrolifere si, în mod deosebit, a centrului sensibil Ploiesti. De acum înainte, este mai putin important daca asemenea amanunte au fost cunoscute sau nu reporterilor americani. Mai grav este faptul ca au fost total ignorate de organizatorii ca atare ai raidului. Cu alte cuvinte, chiar daca eludam o realitate pe care o vom evoca imediat, escadra americana nu a dat buzna într-o tara a lui Papura-Voda, plina ochi de tarani care nu mai puteau de mirare privind harabaile de 30 de tone desfasurate pe cerul pretinsei lor ignorante, cum lasa uneori sa se înteleaga James Dugan si Carroll Stewart. Nu întâmplator, formatiunile de bombardiere americane au patruns în spatiul aerian românesc exact prin zona supravegheata de Bateria nr. 286 de pânda radio, recent introdusa în dispozitiv. S-a întâmplat asa si nu altfel deoarece semnalul de alarma era tras de aproape o saptamâna.
Fapt nu lipsit de semnificatie, la începutul lui iulie 1943, Misiunea Militara Germana din România a fost indusa partial în eroare de o informatie numai pe jumatate adevarata. “Dintr-un izvor demn de încredere – specifica documentul german care o dezvaluie -, am fost avertizati ca aliatii, cu ocazia atacurilor aeriene pe care le vor efectua asupra teritoriului românesc, au intentia de a bombarda, pe lânga sondele petrolifere (Ploiesti), si uzinele de apa de la Odessa.”Dar, la data aceea, distrugerea rezervoarelor de apa potabila ale Odessei ar fi reprezentat un nonsens. Ele nu mai lucrau demult la întreaga capacitate, fiind puternic afectate în timpul asediului marelui oras portuar, încheiat la 16 octombrie 1941. Apoi, nimicirea lor integrala ar fi provocat neajunsuri si suferinte inutile mai ales populatiei civile. Cu toate acestea, la 2 iulie 1943, locotenent colonelul Joachim von Oetterstedt, seful de stat major al generalului Erik Hansen, a transmis informatia Sectiei a 7-a, legaturi cu armatele aliate, din Marele Stat Major român. Institutia de pe str. Stirbey Voda nr. 79 a clasat-o printre previziunile improbabile.
Iminenta raidului aerian american a fost semnalata esaloanelor superioare ale Armatei Române, într-o forma credibila, abia prin buletinul din 26 iulie 1943 al Serviciului Special de Informatii de la Bucuresti. La 28 iulie, la rândul lor, locotenent colonelul Gheorghe Robescu si capitanul aviator Titus Ceausu, din Sectia a 2-a a Statului Major al Aerului, au lansat un avertisment degrevat deopotriva de dubii:”Un informator din Turcia, cu bune relatii în cercurile diplomatice aliate de acolo – consemna nota lor nr. 2241 D -, dupa o conversatie pe care a avut-o cu un englez din Consulatul britanic de la Istanbul, anunta ca pe curând trebuie sa ne asteptam la bombardarea regiunii noastre petrolifere.” Iar la 30 iulie 1943, SSI a emis un nou buletin, cu titlul laconic, ca de obicei:“Turcia. Despre eventualitatea bombardarii regiunii noastre petrolifere. Ca urmare la cele difuzate în buletinul din 26 iulie 1943 – mentiona acest document -, dintr-o sursa cu bune posibilitati de investigare în cercurile competente anglo-americane din Turcia, primim informatia ca americanii ar intentiona sa bombardeze curând Valea Prahovei.”Evident, apararea antiaeriana din zona a fost imediat alertata, chiar de la primul avertisment. Astfel, putem urmari cu alte priviri drumul spre dezastru al escadrei aflate sub comanda generalului Uzal Ent. În cazul când ar fi avut cunostinta de existenta documentelor citate de noi, însisi James Dugan si Carroll Stewart ar fi avut o alta viziune asupra conditiilor determinante ale nenorocirii îndurate de compatriotii lor, neîndoielnic viteji si animati de un spirit de sacrificiu iesit din comun.

Troc de informatii la Ankara

Ar fi interesant de stiut din ce sursa anume provenea informatia numai pe jumatate adevarata livrata germanilor. Elyesa Bazna, alias Cicero, valetul lui Sir Hugh Knatchbull-Hugessen, ambasadorul Marii Britanii la Ankara, care a furnizat numeroase documente confidentiale de prima mâna serviciilor speciale ale celui de-al treilea Reich, si-a oferit colaborarea diplomatului german Ludwig Moyzisch abia la 26 octombrie 1943. Si asupra surselor de informatii ale românilor, situate de asemenea în Turcia neutra, planeaza un profund mister.
Cert este ca Serviciul Special de Informatii si Sectia a 2-a din Statul Major al Aerului exploatau informatori diferiti. Identitatea lor, probabil, nu va fi niciodata clarificata. Impresia noastra este ca sursele erau englezesti, britanicii fiind mai sensibili la bani în materie de spionaj. La fel de limpede este faptul ca la Ankara, în timpul razboiului, între agentii români si agentii altor servicii secrete s-a convenit la un troc de informatii sui-generis. De altfel, cu aceasta ocazie, ne exprimam convingerea ferma ca bombardamentul american asupra bazei aeriene Istres, de lânga Marsilia, efectuat la 18 august 1943, a fost întreprins pe baza unei documentatii complete furnizate aliatilor de SSI si Sectia a 2-a din MStM. De asemenea, am gasit în arhivele militare românesti descrieri extraordinar de detaliate, însotite de planuri si schite, ale unor segmente importante din Zidul Atlanticului, opus de germani unei asteptate debarcari aliate. Toate aceste documentatii, absolut inutile Armatei Române, au fost întocmite de Marele Stat Major în toamna lui 1943. De ce s-a investit atâta efort în alcatuirea lor?-ramâne o întrebare la care ne vom stradui sa raspundem cu o alta ocazie.
Când asezam cap la cap toate datele disponibile, putem nutri si credinta ca harta cu pistele si instalatiile de la Istres, unde se antrena atunci si Grupul 3 bombardament Debretin, în distrugerea caruia românii erau foarte interesati, a fost negociata de SSI la Ankara, în schimbul informatiei privind iminentul atac aerian american asupra zonei petrolifere de pe Valea Prahovei. Probabil, nu erau straini nici germanii de trocurile aranjate în capitala Turciei neutre. Chiar la 26 iulie 1943, autoritatile militare românesti au propus decorarea generalului H. Rohde, atasatul militar german de la Ankara, cu ordinul Coroana României în grad de Mare Ofiter, clasa a II-a. Acordarea distinctiei în speta a fost aprobata de însusi maresalul Ion Antonescu si este de presupus ca semnifica mai mult decât un act de amabilitate curenta. În decembrie 1943, gestul a fost avizat favorabil si de seful Misiunii Militare Germane din România, Erik Hansen, desi era îndoielnic ca generalul H. Rohde lucra numai pentru Abwehr si OKW. Nu este vorba despre simple coincidente. Dincolo de orice dubiu imaginabil, escadra decolata de la Benghazi a fost o escadra tradata. Cum a fost posibila o asemenea defectiune?-iata o întrebare la care se cuvine sa meditam.
Este foarte ciudata împrejurarea ca aceleasi servicii speciale, cu o aureola de infailibilitate deplina, care au reusit sa asigure un secret absolut asupra unor operatiuni de anvergura debarcarii în Franta, au esuat cu mai putin de un an înainte, într-o misiune evident secundara, pregatita la mari distante de teatrele principale ale razboiului si în zone foarte slab populate.

Desigur, ar fi mai mult decât simplu sa acceptam ca agentii secreti concentrati la Ankara, din ambele tabere, erau si ei oameni si trebuiau sa traiasca, confortabil si pe picior. Dar corpuri de trupa si escadre tradate, pe altarul unor teluri de ordin politic, au mai existat în istoria dramatica a celui de-al doilea razboi mondial. Debarcarea esuata de la Dieppe e doar un exemplu. Nu ar fi fost exclus ca aliatii americani si britanici sa fi avut în momentul dat o acuta nevoie de un esec de proportii, spre a putea justifica înaintea sovieticilor întârzierea deschiderii frontului mult promis împotriva germanilor. Însa mult mai credibila este o alta ratiune a tradarii deliberate a escadrei lui Uzal Ent. Americanii au încercat, cu un pret înspaimântator, sa-i dovedeasca lui Winston Churchill ca o debarcare în Balcani se va lovi de un zid de-a dreptul inexpugnabil. În consecinta, artizanii raidului sinucigas de la 1 august 1943, în ciuda insistentelor repetate ale lui Churchill, nu au admis participarea unor bombardiere britanice la misiune. Singurul englez care a survolat Ploiestii si Câmpina în acea duminica sângeroasa, mitraliorul George C. Barwell, s-a îmbarcat la bordul aeronavei comandata de Norman Appold în mod clandestin.
Poate de acest adevar s-a apropiat maiorul William Henry Yaeger, ceea ce i-a determinat pe James Dugan si Carroll Stewart sa-l escamoteze sub un indicativ oarecare în stufoasa lor naratiune. Aceasta este una dintre cele mai bizare surprize în fata careia ne-a asezat reconstituirea lor:trecerea sub tacere a numelui ofiterului cu cel mai înalt grad dintre aviatorii americani capturati la 1 august 1943. Ofiterul Z, caruia autorii în mod obstinat nu-i etaleaza identitatea, nu este altul decât maiorul William Henry Yaeger, care a fost initial si om de încredere si purtator de cuvânt al prizonierilor de la Timisul de Jos. În cazul în speta, nu încape vreo îndoiala ca autorii uzeaza de un procedeu nepermis în asemenea împrejurari:nu audiaza toate partile în litigiu, dimpotriva, o parte este eludata deliberat. Sau, daca le-au audiat, si-au însusit doar un punct de vedere, asigurându-i în exclusivitate publicitatea, si nu ne comunica si opinia lui William Henry Yaeger cu privire la acuzatiile ce i se aduc. Prin asemenea practici, democratia traditionala americana nu este onorata. Nu este exclus ca punctul de vedere îmbratisat de reporteri sa fi fost al majoritatii, dar adevarul nu a fost niciodata rezultatul unui scrutin. Adevarul a fost si ramâne independent de majoritate, si acum, ca si pe vremea lui Copernic. De câte ori a eliminat din sine acest principiu, logica formala s-a sabordat. Oricum, ne-am convins ca relatiile dintre prizonieri, cum s-au conturat ele în cele 13 luni de captivitate, reprezinta pentru James Dugan si Carroll Stewart un teren insuficient prospectat. Si partinitor defrisat.
Despre ce este vorba, în fapt? Autorii îi imputa maiorului William Henry Yaeger un soi de pactizare cu inamicul, cu noi, românii, afirmând ca ar fi exprimat în mod public, la Rotary Club, în Bucuresti, cuvinte de întelegere pentru situatia tragica a natiunii noastre într-o conflagratie la dezlantuirea careia aceasta nu contribuise cu nimic. Si, totodata, cuvinte de gratitudine cu privire la conditiile prizonieratului din România. În timp ce ei însisi, de buna voie si nesiliti de nimeni, aseaza în capul capitolului referitor la captivitate un titlu oarecum semnificativ:Cusca aurita. Maiorul ar fi spus ca auzise despre români numai lucruri frumoase. Desi se implicase pâna atunci în peste o suta de misiuni aeriene, nicaieri nu întâlnise un tir antiaerian mai bine organizat, iar aviatorii români puteau fi mândri de maiestria lor. Atitudinea populatiei fata de echipajele doborâte a fost foarte umana si captivii erau tratati ca si cum s-ar fi aflat în propria lor patrie. Ulterior, discursul lui William Henry Yaeger a aparut într-o gazeta din Capitala, ceea ce i-ar fi scandalizat o data în plus pe camarazii sai din lagarul de la Timisul de Jos. Treptat, conflictul dintre el si restul captivilor s-a întetit, ceea ce l-a determinat pe maior sa se mute în cantonamentul subofiterilor. Aici ar fi cazut pe mâna sergentului Edmond Terry, care n-ar fi admis sa-l scuteasca de corvezile zilnice, încredintându-i curatenia latrinelor. Si alte picanterii de acelasi gen.

(Mihai PELIN – historia.ro)

mai mult
DocumentarPromovate

ISTORIE CU GÂLME ȘI GÂLMOȘI

press3

La 7 iulie 1997, cu 65 de voturi pentru, 50 contra, 3 abţineri, Senatul României ratifică „Tratatul cu Ucraina”.

Se recunoaște Republicii Ucraina actuala graniţă de statul român. Bucovina de Nord, marmură din trupului ţării, este desprinsă definitiv de România, rămân Ucrainei zidurile Cetăţii Albe, ale Hotinului, Ţinutul Herța, sanctuarul de cultură al Cernăuţilor. Gâlmoșii istorie din 1997 sunt: Petre Roman, preşedinte Senat, ministrul de Externe – Adrian Severin, preşedinte al României – Emil Constantinescu.
Insula șerpilor a fost un troc !

Emil Constantinescu, Președintele României
Petre Roman, Președintele Senatului
Adrian Severin, Ministru la Externe

 

29 mai 2o2o, Dan Drăguș

(Sursă: ziariștionline.ro)

mai mult
Documentar

Interviu superb cu Sorin Lavric

man-corona

Am facut astazi un interviu superb cu Sorin Lavric.

Raspunsurile lui sunt revoltator de sincere si de lucide.

De la tiganii care ne-au invadat din Diaspora, pana la ce se intampla cu un cuplu care sta inchis in casa in aceste zile de carantina.

A raspuns mai mult ca medic, decat ca filozof, pentru ca medicina a fost prima facultate.

Cititi-l!

SORIN LAVRIC: Ce ne doboară nu e un microb, ci psihicul nostru adus în pragul surescitării apocaliptice

(Floriana Jucan)

mai mult
Documentar

Suceava, filmul contaminării în masă cu coronavirus văzut de medici

corona

70 de cadre medicale din 120 testate sunt infectate cu Covid 19 la Spitalul județean Suceava, unul dintre cele mai moderne din țară. Cum s-a ajuns aici sau cronologia unor greșeli și lipsuri în cascadă.

Spitalul județean din Suceava are 1.300 de angajați, dintre care 70 de cadre medicale au fost depistate cu Covid-19 până la ora publicării acestui articol. 27 de medici, 30 de asistenți și 13 infirmiere. Câteva zeci au fost testați astăzi, iar răspunsul va veni peste câteva zile. Despre coada de astăzi la testare a medicilor de la Suceava a arătat și deputatul USR Emanuel Ungureanu.

Atmosfera în Suceava nu este confortabilă, câtă vreme Spitalul județean, o mândrie pentru oraș, cu aparatură și dotări de ultimă oră, a intrat în carantină. Zeci de milioane de euro au fost băgați în ultimii ani în secțiile acestei instituții, iar până la intrarea noului coronavirus pe porțile spitalului veneau neurochirurgi din Germania care operau aici, în cele mai potrivite condiții.

Doi oameni din Suceava au murit de Covid 19, după ce fuseseră diagnosticați la Spitalul județean – Sfântul Ioan cel Nou. Unul dintre primii pacienți depistați cu coronavirus în România – pacientul nr.6 – a fost aici. Pacientul nr.6, un bărbat de 71 de ani, venise din Lombardia după un tratament cu citostatice, și a traversat cu autocarul distanța de la Nădlac la Suceava. Pe 2 martie i s-a făcut rău, s-a dus la Spitalul județean, a fost internat la UPU, unde abia pe 4 martie a fost diagnosticat cu noul coronavirus și transportat câteva ore mai târziu la Spitalul de Boli Infecțioase de la Iași. Vreme de trei zile, omul a stat la terapie intensivă, i s-au făcut mai multe analize și a intrat în contact cu medici, asistente, pacienți.

Management defectuos

Medicul Florin Hâncu, președintele Colegiului Medicilor de la Suceava, a lucrat peste 30 de ani în acest spital, pe care l-a și condus vreme de opt ani. Dr Hâncu spune că „atunci când începe războiul, trebuie să ai planuri bine puse la punct și trebuie ca personalul să fie bine condus și dirijat”. Or, la Sf.Ioan cel Nou, Florin Hâncu a constatat mai multe deficiențe

  • lipsa acută de materiale de protecție pentru medici și personalul medical. Au primit o mască pe tură.
  • lipsa de teste
  • mai mulți pacienți veniți din zona roșie (Italia, Spania), care au fost internați și plimbați prin mai multe secții, fără să anunțe că au fost în țări cu răspândire mare a virusului. Medicul spune că toți cei care s-au repatriat în ultima vreme „trebuia să fie opriți în carantină la graniță și testați acolo”.
  • management defectuos și lipsă de măsuri preventive

Între problemele care au apărut a fost și decizia directorului medical al spitalului, Mircea Macovei, care i-a chemat pe 23 martie pe toți medicii și asistenții în spital, la o ședință, deși până la acest moment fuseseră depistați deja 20 medici și asistente ca purtători ai coronavirusului.

Medicul Macovei a răspuns la telefon, însă a precizat că nu are multe explicații de dat, pentru că nu mai poate vorbi în calitate de medic. „Sunt pacient, sunt internat în spital (Sf.Ioan cel Nou – n.r) și pot să vă spun doar că am avut mulți pacienți care nu au anunțat că vin din zonele afectate”. A închis apoi telefonul, cu urarea „sănătate!”.

Un singur medic avea echipament complet de protecție, cumpărat de el

Jurnalista Oana Șlemco, de la postul de televiziune Intermedia, din Suceava, spune că au fost multe greșeli la Spitalul județean. Și ea a observat că doar personalul medical de la Secția de boli infecțioase avea echipament de protecție, ceilalți medici și asistenți purtau doar măști obișnuite, la care are acces și populația. Un singur medic, de la primiri urgențe avea un echipament complet, inclusiv cu ochelari de protecție, pe care și-i achiziționase singur.

Oana Șlemco vorbește și ea despre lipsa testelor în spital. Deși erau amenajate două corturi de triaj în curtea spitalului din Suceava, posibilitatea de a face teste rapide a fost extrem de limitată. Analizele erau recoltate de Direcția de Sănătate Publică locală și duse mai departe. Dovada lipsei de teste a fost îmbulzeala de astăzi a personalului medical al spitalului, care fără să respecte distanțarea recomandată – de 2-3 metri – stăteau cu toții umăr la umăr la coada de la dermatologie, unde urma să fie testați.

La rândul său, medicul Florian Hâncu a insistat pe lipsa de teste a spitalului și pe absența protecției, în condițiile în care doar 120 de cadre medicale au fost până acum supuse testării – dintr-un total de 1.300, din care 300 sunt medici.

Soluțiile de la centru, neagreate

Autoritățile intenționează să transforme întregul spital județean – cu o capacitate de 1.300 de paturi – în centru regional pentru Covid. Secretarul de stat Nelu Tătaru este la o ședință la prefectura Suceava, unde va anunța măsurile. Însă, pe plan local, desființarea chiar și temporară a spitalului nu este binevenită. Președintele Colegiului local al medicilor a adresat o scrisoare autorităților în care atrage atenția că urgențele, nașterile, accidentele, infarcturile sau bolnavii cronici care au nevoie de tratament oncologic sau dialize vor avea de suferit dacă vor fi mutați în alte orașe. El a propus ca un nou spital, aflat la Fălticeni, care nu a fost încă inaugurat, să fie transformat în centru regional pentru tratarea Covid 19.

Între timp, în Suceava se instalează alerta, după ce și cei peste 200 de angajați ai primăriei au intrat în izolare – o angajată de la relații cu publicul a fost depistată pozitiv la testul de coronavirus. Se pare că a fost în contact cu un pacient de la Spitalul județean, cel care, până de curând, era privit nu ca focar de infecție cu un virus periculos, ci un adăpost și un leac în calea celor mai complicate boli.

(romania.europalibera.org)

mai mult
1 2 3 8
Page 1 of 8