close

Documentar

Documentar

De ce mâncăm pește miercurea și vinerea până pe 23 iunie?

fish

În toată perioada Penticostarului, zilele de miercuri și vineri sunt însoțite de însemnarea „dezlegare la peste” în calendarul ortodox.

Ca o formă de comemorare a vieţii şi a faptelor Mântuitorului Iisus Hristos, Anul Bisericesc poate fi împărțit în trei mari perioade, numite după cartea principală de slujbă folosită de cântăreţii din strană în fiecare dintre aceste momente, şi anume: perioada Triodului (perioada prepascală), perioada Penticostarului (perioada pascală) și perioada Octoihului (perioada postpascală). Odată cu slujba Învierii Domnului Iisus Hristos am intrat într-o nouă perioadă bisericească, numită perioada Penticostarului sau a Cincizecimii. Aceasta începe cu slujba Învierii Domnului şi ţine până la Duminica Tuturor Sfinţilor, adică opt săptămâni.

După ce în zilele de miercuri și vineri din Săptămâna Luminată a fost harți, începând cu Duminica Tomei și până la Duminica tuturor Sfinţilor (23 iunie), în cele două zile de post din timpul săptămânii avem dezlegare la pește. Conform Anuarului Liturgic și Tipiconal pe anul 2019 apărut la Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, această dezlegare este un vestigiu al practicii din primele veacuri creştine, de a suspenda total Postul în toate cele 50 de zile de bucurie care urmează Învierii Domnului, dezlegare amintită în multe surse patristice, istorice, liturgice şi canonice, şi care se află în legătură cu interdicţia facerii de metanii şi a îngenuncherii în această perioadă a Cincizecimii.

Astfel, Tipicul cel Mare al Sfântului Sava, cartea în care sunt prezentate regulile referitoare la desfăşurarea cultului divin pentru fiecare zi din an, arată că:

„În miercurile şi vinerile toatei Cincizecimi dezlegăm călugării la untdelemn şi la vin, iar mirenii şi la peşte. Afară de miercurea înjumătăţirii şi de miercurea odovaniei Paştilor, că în acele două zile dezlegăm la peşte şi la vin, iar unii dezleagă şi în celelalte miercuri şi vineri ale Cincizecimii”.

Înțelegem, deci, că mirenii au dezlegare la peşte în toate miercurile şi vinerile din perioada celor 50 de zile până la Rusalii, iar călugării au dezlegare la peşte lunea, precum şi în miercurea injumătăţirii şi în miercurea Odovaniei Paştilor, iar în celelalte miercuri şi vineri au dezlegare la untdelemn şi vin. Tipicul Mare arată, în continuare, că nu toate mănăstirile se supun acestei reguli, ci sunt unele în care, prin obicei sau prin voia celui mai mare, se dezleagă la peşte în toate miercurile şi vinerile Cincizecimii.

De asemenea, în Ceaslovul cel Mare, carte care conține părțile fixe ale slujbelor zilnice din cadrul Bisericii Ortodoxe, găsim o explicație mult mai clară a rânduielii „dezlegărilor la peşte” din perioada Penticostarului:

„Deci, sosind strălucita zi a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, se face dezlegare la toate cele de hrană, până în Duminica Tomei, adică monahii dezleagă la brânză, ouă şi peşte, iar mirenii şi la carne. Apoi, de luni după Duminica Tomei, până în Duminica Pogorârii Sfântului Duh, lunea se mănâncă peşte, şi miercurea şi vinerea untdelemn, iar mirenii şi peşte. Iar în miercurea înjumătăţirii praznicului şi a odovaniei Paştilor, dezlegăm cu toţii la peşte. Iar din Duminica Pogorârii Sfântului Duh, până în Duminica tuturor Sfinţilor, dezlegăm în toate zilele la brânză, ouă şi peşte, iar mirenii şi la carne”.

Sfântul Apostol și Evenghelist Luca consemnează răspunsul pe care Mântuitorul l-a dat fariseilor și cărturarilor, atunci când aceștia erau intrigați de faptul că ucenicii Săi nu postesc, spunând: Puteţi, oare, să faceţi pe fiii nunţii să postească, cât timp Mirele este cu ei? Dar vor veni zile când Mirele se va lua de la ei; atunci vor posti în acele zile” (Luca 5, 33-35).

Așadar, putem afirma că motivul principal în baza căruia Sfinții Părinți au rânduit dezlegările la pește din aceste zile îl reprezintă chiar răspunsul Mântuitorului dat cărturarilor și fariseilor. Perioada Penticostarului nu este o vreme de întristare, ci o perioadă de bucurie pentru prezența vie a Mântuitorului în viața noastră. Atâta timp cât „Mirele este cu noi”, și postirea noastră este una mângâietoare.

Cătălin ACASANDREI – doxologia.ro

mai mult
Documentar

„ELIBERATORII” NE-AU UCIS STRĂBUNII – PESTE 1 MILION ȘI JUMĂTATE DE BASARABENI UCIȘI DE RUȘI

Basar

Majoritatea veteranilor din Bălți, R. Moldova, sunt de origine rusă sau ucraineană.

E straniu, pentru că Basarabia de până la anexarea de către URSS a fost în majoritate românească. În Județul Bălți de exemplu, actualmente una din cele mai rusificare regiuni din R. Moldova, în 1930 românii constituiau 70,1 % din populație [Detalii AICI]. Iar după ocuparea acestui teritoriu de către bolșevici, basarabenii au fost înrolați în armata roșie, deci au luptat cot la cot cu cei din URSS. Și totuși, nume de familie românești în lista veteranilor din Bălți sunt rarități. Lista AICI

Explicația e simplă. Majoritatea românilor basarabeni au fost nimiciți în timpul ocupație sovietice, iar cei care se numesc astăzi „eliberatori” sunt venetici din stepele rusești, aduși aici prin politica de deznaționalizare și colonizare a Basarabiei.

Potrivit recensământului din 1930, în Basarabia locuiau 2 846 402 de oameni, dintre care o bună parte reprezentau ucraineni, ruși și evrei. Și doar în intervalul 1940-1941, sovieticii au nimicit aproximativ 13% din populație. Populația orașului nostru de exemplu, a scăzut de la 31 mii în 1930 la 18 mii în 1941.

În continuare, vedeți pierderile umane suferite de Basarabia sub ocupația sovietică, prezentate de site-ul memorialromanesc.org

A. PIERDERI UMANE ALE BASARABIEI SUB OCUPAȚIA SOVIETICĂ

I. PRIMA OCUPAȚIE SOVIETICĂ 28 Iunie 1940 – 22 Iunie 1941

În mai puțin de un an, peste 300 000 de persoane au fost arestate, deportate, ucise, aceasta reprezentând 12.23% din populația Basarabiei interbelice.

1. Arestări: – 48 000 de persoane:
· Oameni politici care militaseră pentru Unire, învinuiți de trădare, dintre care:
· 5 foști deputați din Sfatul Țării (Ion Codreanu, Leancă, Secară, Catelli)
· 1 fost senator
· Funcționari civili și militari – transferați la Tiraspol pentru siguranță
· 40 elevi ai Institutului Pedagogic Orhei

2. Deportări – aproape 300 000 (în Nordul înghețat)
· 135 000 de persoane până în septembrie 1940
· 19 200 de persoane între octombrie-noiembrie 1940
· 27 000 de persoane în decembrie 1940
· 100 000 de persoane începând cu 13-14 Iunie 1941

3. Uciși – 30 000 prin împușcare sau tortură

· Orchestra Simfonică a Basarabiei este ridicată pe 3 iulie 1940 din Gara Chișinău la întoarcerea din turneu, dusă lângă Orhei și împușcată în Valea Morii.
· 1 000 de persoane (copii, femei, adulți) – lângă Odesa împușcate prin pereții de lemn ai unui tren de marfă cu 22 de vagoane care-i transporta în Siberia.
· 450 de persoane – găsite (multe mutilate) în gropile de la Consulatul Italian, Palatul Metropolitan, Facultatea de Teologie din Chișinău. Printre ei studenți, elevi, preoți, ceferiști.
· 87 de persoane – Sediul NKVD, Chișinău (15 cu mâinile legate în groapa comună)
· 19 persoane – găsite la Sediul NKVD-Cetatea Albă
· 6 persoane – Sediul NKVD, Ismail (5 bărbați și o femeie cu mâinile legate)

4. TOTAL pierderi umane în prima ocupație sovietică
· Deportări: 300 000
· Uciși: 30 000
· TOTAL: 330 000

II. A DOUA OCUPAȚIE SOVIETICĂ – 23 August 1944

1. Deportări
· 250 000 de persoane între 1944-1948
· 11 324 de familii 6 iulie 1949
· 300 000 de persoane între 1954-1964 (în Rusia și Kazahstan)

2. Morți prin înfometarea provocată de Stalin
· 300 000 de persoane

3. TOTAL pierderi umane în a doua ocupație sovietică
· Deportați: 875 000
· Morți: 300 000
· TOTAL: 1 175 000

III. TOTAL PIERDERI UMANE ÎN CELE DOUĂ OCUPAȚII SOVIETICE
· 330 000 – Prima ocupație sovietică
· 1 175 000 – A doua ocupație sovietică
· 1 505 000 basarabeni și 19 477 bucovineni – TOTAL PIERDERI ROMÂNEȘTI

B. PIERDERILE TERITORIALE ALE PROVINCIEI BASARABIA

Județele Hotin (Nord), Ismail și Cetatea Albă (Sud) sunt încorporate Ucrainei la 2 august 1940.

C. PIERDERILE ARMATEI REGALE ROMÂNE ÎN BASARABIA DUPĂ CAPITULARE

1. Deportări
· 180 000 de soldați și ofițeri (doar câteva mii s-au întors)

2. Executați prin împușcare în lagăr (Katîn românesc)
· 50 000 de soldați și ofițeri (schelete descoperite în mlaștinile de la Bălți).

Sursa: smbalti.com

mai mult
Documentar

Un profesor din Olt a recreat un sat neolitic, UNIC in Europa

Sq2

Dacă sunteti interesati de istorie sau vreti să descoperiti locuri inedite în România puteti vizita, la Drăgăneşti-Olt, în curtea Muzeului Câmpiei Boianului, un obiectiv unic în ţară şi chiar în Europa: un parc arheologic ce reconstituie în aer liber o aşezare neolitică specifică pentru cultura Gumelniţa.

„Este fascinant pentru oricare om din ţara asta, iubitor de istorie sau nu, să poată păşi într-un sat de acum 4.500 de ani. Este singurul sat din ţară de acest fel şi singurul din Europa. La inaugurarea lui au venit 96 de arheologi din 24 de ţări din Europa care au avizat că este cea mai reuşită – să zicem aşa – reconstituire. (…) N-am avut spaţii mari, că puteam să fac mai multe. Şi este frumos, poţi intra să vezi o altă lume, un alt mod de organizare a spaţiilor interioare, un alt mod de viaţă”, declara, în urmă cinci ani, profesorul Traian Zorzoliu, director al Muzeului Câmpiei Boianului din Drăgăneşti-Olt, despre arheoparcul pe care l-a realizat.

Un an mai târziu, din nefericire, profesorul a murit, lăsând în urma lui această bijuterie.

Șase bordeie în mărime naturală 

Satul neolitic reconstituit din Drăgăneşti-Olt cuprinde şase bordeie în mărime naturală. Aşezarea a fost amenajată pe un teren împrejmuit cu un şanţ de apărare şi gard din nuiele împletite, precum în mileniul V î.Hr., iar intrarea se face pe o punte din lemn. În fiecare bordei există spaţii distincte: pentru locuit, pentru prepararea hranei şi pentru depozitarea uneltelor.

Colibe amenajate după „moda vremii”

Iniţiatorul proiectului, profesorul Traian Zorzoliu, a amenajat colibele după „reţeta“ vremii, adică a folosit doar chirpici din trestie împletită şi pari bătuţi în pământ, iar, printre împletituri, tot pământ. Şi exteriorul colibelor a fost desenat după specificul acelei perioade. Casele sunt destinate diverselor categorii sociale: pescari, agricultori, olari, vânători.

Reconstituiri fidele

Regretatul profesor care a avut inițiativa de a ridica satul neolitic, unic pe continent

În interior se găsesc obiecte neolitice sau reconstituiri ale unor obiecte neolitice: mese, altare de cult, unelte pentru gospodărie şi pentru practicarea diferitelor ocupaţii. A fost reconstituită chiar şi o locuinţă lacustră, folosită în vechime pentru depozitarea proviziilor, deoarece aşezările erau ridicate pe văi ce obişnuiau să se inunde frecvent. Tot aici a fost amenajat chiar şi un mormânt specific acestei culturi, groapa fiind ovală şi acoperită cu plexiglas, iar scheletul, provenind tot din acea perioadă, are picioarele şi braţele aduse la piept în poziţia fătului, potrivit tradiţiilor de atunci.

Satul care te transportă în timp 

În „arheo-parcul“ de la Drăgăneşti-Olt, profesorul Zorzoliu a reconstituit satul după tipul aşezărilor neolitice specifice culturii Gumelniţa, ale căror urme au fost descoperite aici. Iniţiatorul proiectului a explicat scopul satului care te transportă în timp. Acest sat neolitic reprezintă, în fapt, o uliţă din satul original. Astfel apăreau în perioada neolitică aşezările: cu un grup mic de locuinţe, trei-cinci bordeie, amenajate în zone inundabile, pe nişte mici insule, care se transformau în sate.

Satul neolitic, singurul din Olt intrat într-un program internațional de arheologie 

Satul neolitic reconstituit, unic în Europa, se află la Drăgănești-Olt

Colibele erau dese, uliţele sau calea principală nu erau mai mari de doi metri, uneori colibele fiind chiar lipite una de cealaltă. Construcţiile erau joase, asta şi pentru că înălţimea oamenilor din acele vremuri nu depăşea 1,50 – 1,60 metri. Casele nu aveau tavane, dar erau bine căptuşite la interior cu diverse materiale. Fiecare colibă avea vatră, cuptor, laviţă, iar patul era construit din pământ ridicat, peste care aşezau piei sau rogojini.

Toate acestea pot fi văzute în muzeul din Drăgăneşti-Olt. Satul neolitic a fost inaugurat pe 18 septembrie 2010, în prezenţa a 100 de participanţi din 24 de ţări. Oraşul a devenit, astfel, singurul din judeţ inclus într-un program internaţional de arheologie.

(Andrei Marian Mihai)

mai mult
Documentar

Monumentele pierdute ale Bucureștiului – o retrospectivă a ultimilor 10 ani (2009 – 2019)

Demolari

Ultima decadă a adus multiple schimbări pentru București. Dacă la finalul anilor 2000 Capitala României era rareori promovată ca o destinație turistică, astăzi este din ce în ce mai prezentă în topurile din domeniu. Din păcate, ultimii 10 ani au marcat în egală măsură și o perioadă în care mai multe clădiri de patrimoniu aveau să fie demolate.

Fără a fi o listă exhaustivă, vă propunem, în următorul articol o scurtă radiografie a celor mai importante monumente istorice dispărute după 2009 și ce se găsește astăzi în locul lor.

Casa de pe str. Visarion 8, parte a Ansamblului de Monumente Lascăr Catargiu
Celebra clădire monument istoric aflată la intersecția bd. Lascăr Catargiu cu strada Visarion, construită după planurile arhitectului Ion D. Berindei, a dispărut în 2012, imobilul fiind furat bucată cu bucată. Pe teren este aprobat de Primăria sector 1 un bloc de 5 etaje. Deși ONG-urile au adus la cunoștintă autorităților starea deplorabilă în care se afla casa, nimeni nu a luat nici o măsură.


În urmă cu zece ani, casa de pe strada Visarion, nr. 8 era întreagă, chiar bine întreținută. Din 2001 imobilul a fost lăsat în paragină. În 2007, tâmplăria a fost scoasă, iar ornamentele de pe fațadă au început să se degradeze. În 2008, proprietarii au încercat să o demoleze, dar autoritățile au intervenit și au oprit lucrările care se desfășurau ilegal. După acest episod, casa a rămas fără acoperiș, însă fațada a scăpat întreagă.
Fiindcă au cerut autorizație de demolare în mai multe rânduri și nu au obținut, proprietarii au scos-o la vânzare pentru suma de 3 milioane de euro. Din 2009 până în 2012, clădirea a fost furată cărămidă cu cărămidă de oamenii străzii. Deși proprietarii aveau obligația potrivit legii să asigure paza clădirii nu au făcut-o. Astăzi (2019) pe vechiul amplasament nu se află nimic construit.

Casa scriitorului Mihail Sadoveanu, Barbu Delavrancea nr.47
Casa in care a locuit scriitorul Mihail Sadoveanu, pe strada Barbu Delavrancea nr. 47 din București, a fost mistuită de flăcări pe 23 decembrie 2012. Vecinii susțin că în această casă se adăposteau câțiva oameni ai străzii și că focul ar fi izbucnit din cauza unor instalații de încălzire improvizate de aceștia.
Marele scriitor Mihail Sadoveanu a locuit în imobilul de pe str. Barbu Delavrancea nr. 47 în anii 40. Clădirea a fost naționalizată prin Decretul 92/1950. În 1997 a fost restituită doamnei Ruxandra Ioana Huch, în baza dispoziției Primarului General nr. 1.537/13.10.1997. În anii 1998 și 1999, proprietara a încercat să o declaseze însă Ministerul Culturii nu a fost de acord. Aceasta a atacat în justiție decizia Ministerului. În 2003 instanța a dat caștig de cauză Ministerului. Anul trecut, în 2018, pereții exteriori și ruinele clădirii se aflau încă acolo.

Casa Nicolau Dobre, strada Ştirbei Vodă nr. 89 / strada Berzei nr. 34
Clădirea cu o arhitectură impunătoare făcea parte din ansamblul de grupă valorică B, Știrbei Vodă. A fost demolată la finalul anului 2010 deși era în curs de clasare ca monument istoric individual, pe baza unei autorizații extinse de demolare, în regim de urgență, pentru mai multe clădiri de pe axa Berzei – Buzești, emisă de PMB. Autorizația nu avea avizul Ministerului Culturii. Mai multe ONG-uri au sezisat problema, însă în noaptea de 10-11 decembrie 2010 (vineri spre sâmbătă) clădirea a fost complet demolată fără a se păstra nici un element arhitectural. Tot atunci a fost demolată și casa de pe Buzești 2-4 în care locuise Mihai Eminescu. Pe 1 martie 2019, Tribunalul București a anulat autorizația de demolare dată de Primăria Capitalei, însă deja la acea dată, clădirea nu mai exista, în locul ei fiind în prezent Strada Berzei, supralărgită.

Fabrica Timpuri Noi (fostă Lemaître), Splaiul Unirii, nr. 165 
Ansamblul industrial din vecinătatea metroului Timpuri Noi a fost demolat pe parcursul mai multor ani începând cu 2009 și până în 2015. Incinta fabricii cuprindea clădiri datând din perioade diferite ale sec XIX și XX. Demolările au fost realizate pe baza mai multor autorizații eliberate de primăria sectorului 3 dar și pe baza declasării în etape a clădirilor componente din categoria de monumente istorice. Deși au existat unele opoziții din partea mai multor ONG-uri, mai ales că în zonă se află și alte clădiri de patrimoniu industrial care sunt încadrate ca monumente istorice, iar unele dintre vechile hale aveau o valoare istorică, demolările au avut o bază legală. De altfel, între timp, pe locul fostelor uzine a fost ridicat un complex modern de birouri, iar altele sunt în curs de realizare. În ciuda criticilor inițiale, per ansamblu, proiectul intitulat Timpuri Noi Square, pare o versiune viabilă pentru a revitaliza zona, transformând o zonă fostă industrială în una de servicii.

Casa Mathias Huyer, Şoseaua Kiseleff, nr. 39
Clădirea, construită în 1894 a fost demolată în septembrie 2010 deși avizul de desființare emis de Direcția pentru Cultură din cadrul PMB era contestat și termenul de judecată era pentru 13 octombrie același an. Un an mai târziu, Asociația Salvați Bucureștiul care intentase acțiunea a avut câștig de cauză, însă era deja prea târziu pentru construcția arhitectului A. Schukerle și fosta locuință a industriașului interbelic, Mathias Huyer. Până în august 2018, nu se construise nimic pe locul fostei vile.

 

Casa Gheorghe Cantacuzino, strada Gutenberg, nr. 3A
Casa, care a aparţinut prinţului Gheorghe Cantacuzino, erou al primului război mondial, a fost demolată tot în 2010 pe baza unor avize și autorizații eliberate în pripă. Deși la momentul respectiv casa ce data de la finalul secolului al XIX-lea era într-o reevaluare pentru statutul de monument istoric ea a fost distrusă în totalitate. 8 ani mai târziu, Curtea de Apel Bucureşti a anulat avizul de demolare dat de Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti și autorizaţia de desfiinţare a clădirii, dată de Primăria Sectorului 5, condusă la vremea aceea de Marian Vanghelie.

Hala Matache,piața Botescu Haralambie 
Despre demolarea Halei Matache am scris aici, chiar la puțin timp după ce din ordinul primarului de atunci Sorin Oprescu, acest monument avea să dispară în numai câteva ore, la data de 25 martie 2013. Ea a fost ultima clădire demolată, dintr-un total de peste 70, situate pe traseul axei Bezei-Buzești, proiect de infrastructură controversat în care autoritățile locale de atunci investiseră mulți bani. Astăzi pe amplasamentul Halei Matache se află o parte a noului bulevard și o parcare. De asemenea, structura metalică și basorelieful de pe frontispiciu au fost conservate, în prezent existând discuții pentru reconstruirea imobilului pe un alt amplasament în aceiași zonă. Cu toate acestea nu există un proiect concret în acest sens.

Vila dr. Patzelt și vila Ghika, strada Christian Tell nr.16 și nr.18 
Lista clădirilor demolate pe care activiştii le-au catalogat drept „monumente istorice“ este continuată de două imobile de pe Strada Christian Tell, la numerele 16, respectiv 18. Imobilele datau din perioada anilor 1890, și purtau semnătura arhitectului Oscar Benis, fiind realizate în stil academist de sorginte neoclasică . De altfel, conform specialiștilor în casa de la nr.16 a locuit Dimitrie Ghika fost diplomat român, împreună cu monseniorul Vladimir Ghika și fratele său Alexandru Ghika (pictor). Compania Romtal, beneficiara de atunci a demolărilor, afirma într-un comunicat de presă că deținea toate autorizațiile și avizele legale, și că respectivele clădiri nu era monumente istorice.
De partea cealaltă, în octombrie 2013 la momentul demolării lor, președintele Asociației Salvați Bucureștiul afirma că „Este adevărat că aceste clădiri nu sunt incluse pe lista monumentelor istorice, dar acest fapt este cauzat de o eroare din anul 1992. În urma studiului cerut de Oridinul Arhitecţilor s-a demonstrat faptul că imobilele ar trebui incluse pe lista“. Totodată, acesta a ţinut să precizeze că cele două case demolate făceau parte dintr-un „ţesut rezidenţial tradiţional tipic, unicat la nivel internaţional, conform regulamentului de urbanism al zonei protejate „Amzei“, în care se aflau. „În locul clădirii de la numărul 16 urmează să fie construit un hotel de şase etaje“, spunea Nicușor Dan la acea vreme. Ulterior în 2018, prin hotărâre definitivă a Curții de Apel și a ÎCCJ, avizele și autorizațiile de desființare și demolare au fost revocate, proiectul imobilului de 6 etaje fiind blocat.

Magazinul București, I.C. Brătianu nr. 36 
Aflată în paragină de mai bine de 15 ani, fosta clădire a Magazinului București, cândva un reper în comerțul bucureștean, a fost demolată în 2018. Imobilul nu avea statutul de monument istoric, însă data din anii 1930, având o importanță simbolică pentru mulți dintre cei care au trăit în perioada de dinainte de 1989. În egală măsură, aspectul exterior din perioada de glorie a centrului comercial îl integra foarte bine în arhitectura modernistă de până în al doilea război mondial ce predomină pe bulevardele Magheru și I.C. Brătianu. Cu o istorie controversată în ce privește proprietarii, clădirea a ajuns în cele din urmă în portofoliul unor investitori olandezi. Aceștia au demarat lucrările de demolare, respectând toate avizele din domeniu, și promit că vor ridica un nou imobil de retail care va păstra și va repune în evidență elementele de fațadă, pe care magazinul de odinioară le avea. Având în vedere, că în zonă mai sunt clădiri reconstruite care se integrează în arhitectura zonei, precum „Europa Royale” (intersecția Str. Căldărari cu Splaiul Independenței) sau cele două clădiri situate de cealaltă parte a statuii Lupoaicei, putem spera și în acest caz la un deznodământ fericit.

(turismistoric.ro)

mai mult
Documentar

PRIMA SAPTAMANA DIN POST LA SF MUNTE ATHOS 15

Athos

LA MANASTIREA IVIRON

La poarta manastirii Iviron este o icoana care-l infatiseaza pe Cuviosul Gavril care a mers pe apa si a luat icoana Maicii Domnului Portarita de pe mare. Pana atunci monahii vazusera un stalp de foc care urca la cer si cand incercau sa se apropie cu barca icoana se departa.

De ce a trebuit ca neaparat sa mearga cineva pe apa ca si pe pamant ca sa ia icoana? De ce nu a vrut icoana sa fie luata de catre monahi cand au venit cu barca? Ce inseamna asta pentru mine?

Gandul care a venit a fost ca trairea adevarata este aceea care duce la intelegerea faptului ca alipirea de orice care este pamantesc impiedica o relatie LUCRATOARE cu Hristos si cu Biserica biruitoare. Ca numai „Căutand pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” Evr 12:14, sunt pe calea cea buna.

Numai cu „nadejdea impotriva oricarei (alte) nadejdi” Rom. 4:18 merg pe cararea cea ingusta. Atunci cand realizez ca in mine si in puterile mele sau ale acestei lumi nu exista mantuire merg catre Imparatia Cerurilor.
Cand „ne punem încrederea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu, care înviază morţii” 2Cor 1:9, atunci putem sa avem relatia LUCRATOARE cu Hristos.

Omul care isi agoniseste asemenea credinta sporeste mult si repede in viata duhovniceasca. Hristos nu intarzie sa-i raspunda si relatia cu EL se intareste si se adanceste tot mai mult.

Sigur o sa-L intalmesc pe Cuviosul Gavril la Judecata si probabil o sa-mi zica:
„Ti-am aratat CUM, tu CE ai facut?”

Sa ne ajute Maica Domnului sa avem credinta LUCRATOARE care sa ne faca cetateni ai Imparatiei Cerurilor!

(Cătâlin Rusu)

mai mult
Documentar

Din Bucureștiul Vechi – Bulevardul Regina Elisabeta

Bd.-Elisabeta-1906

Bulevardul Regina Elisabeta

În anul 1870 s-a deschis circulației primul bulevard al Bucureștiului.

S-a numit inițial Bulevardul Academiei până în 1930, când devine Bulevardul Regina Elisabeta după numele primei regine a României.

În 1948, primul an de republică populară, când numele care aveau conexiuni cu vechiul regim sunt înlocuite, strada capată numele de Bulevardul 6 Martie, pentru ca după numai 17 ani, în 1965, după moartea liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej să fie redenumit Bulevardul Gh. Gheorgiu-Dej.

În 1990 primește numele Bulevardul Mihail Kogălniceanu (că doar tot comuniștii erau la putere).

Abia în octombrie 1995 își schimbă din nou numele în Bulevardul Elisabeta, pentru ca numai două luni mai târziu să devină Bulevardul Regina Elisabeta, nume pe care îl poartă și în prezent, nu se știe pentru cât timp.

Bulevardul Regina Elisabeta leagă Piața Universității de Piața Mihail Kogălniceanu. S-au construit aici o serie de clădiri impunătoare, precum Hotelul Bulevard, Palatul Eforiei Spitalelor Civile, clădirea cinematografului Bucureşti (demult închis, ca majoritatea cinematografelor…) și numeroase clădiri oficiale.

(bunicutavirtuala.com)

mai mult
DocumentarPromovate

Regele Filip, primul monarh belgian care a asistat la o slujbă ortodoxă după 1985

vasilias-belgiou

Regele Filip al Belgiei a deschis duminică manifestările aniversare prilejuite de împlinirea a 50 ani de la înfiinţarea Mitropoliei Belgiei, fiind primul monarh belgian care a asistat la o slujbă ortodoxă după 1985.

Majestatea Sa a participat la Sfânta Liturghie oficiată în Catedrala Sfinţii Arhangheli din Bruxelles cu prilejul Duminicii Ortodoxiei, slujire ce a marcat începutul celebrării jubileului Mitropoliei Belgiei.

Slujba a fost prezidată de Mitropolitul Atenagora.

Patriarhia Română a fost reprezentată de Preasfinţitul Părinte Marc Nemţeanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale, de părintele Sorin Şelaru, directorul Reprezentanţei Bisericii Ortodoxe Române pe lângă Instituţiile Europene, şi de diaconul Cristian Turc de la Biserica Sf. Nicolae din Bruxelles.

O parte dintre răspunsurile liturgice au fost oferite de grupul psaltic al parohiei Sf. Nicolae din capitala Belgiei.

Este prima oară când un monarh în funcţie vizitează o biserică ortodoxă după recunoaşterea acesteia de către statul belgian.

Mitropolia Belgiei a fost înfiinţată în anul 1969, sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, şi a fost recunoscută oficial de stat în 1985.

În centrul evenimentelor aniversare va fi liturghia din 10 noiembrie oficiată de Patriarhul Ecumenic în Bruxelles.

Vizita Sanctităţii Sale a fost anunţată în cadrul ultimei Adunări a Episcopilor Ortodocşi din Benelux şi confirmată de Mitropolitul Atenagora al Belgiei în data de 13 ianuarie 2019.

Sursa: basilica.ro

mai mult
Documentar

La malul Dunării am șezut și am plâns

Dunare

Pe malul budapestan al Dunării, la câteva sute de metri de spectaculosul Parlament Ungar, se află unul dintre cele mai emoționante monumente memoriale dedicate victimelor ideologiei naziste.

60 de perechi de pantofi din fier sunt fixate în piatră, chiar la marginea apei. Sunt încălțări de bărbați, de damă, de copii, de calități diferite și cu modele diferite, lăsate pe mal într-o oarecare dezordine, așa cum facem cu toții când ne descălțăm în grabă. La fel, și aici, este ca și cum oamenii s-ar fi descălțat chiar atunci și ar fi dispărut, cumva, în ciuda oricărei logici – unde să fi plecat oamenii aceștia, așa, desculți, chiar de pe cheiul Dunării?

Pe o placă poate fi citită următoarea inscripție, în engleză, maghiară și ebraică: “În memoria victimelor împușcate de Crucile cu Săgeți și aruncate în Dunăre în anii 1944-1945. Monument ridicat în 16 aprilie 2005.”

Peste 3.500 de oameni (bărbați, femei, copii) au fost uciși de milițiile naziste pe malul Dunării în cele câteva luni în care organizația Crucile cu Săgeți a deținut puterea în Ungaria, spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Victimele erau obligate să se dezbrace la piele și să se descalțe înainte de a fi împușcate în spate. Cadavrele cădeau în Dunăre, fiind astfel rezolvată problema eliminării acestora. Obiectele personale erau păstrate – fie pentru a fi vândute de ucigași, fie ca să le poarte chiar ei.

Cu alte cuvinte, viețile victimelor (și chiar și corpurile lor), valorau mai puțin decât pantofii pe care-i purtau.

Privești încălțările de fier de pe malul fluviului și nu poți să nu te-ntrebi cum ajung să se prăbușească societățile în asemenea abisuri morale. Cum de n-au învățat oamenii, încă, să recunoască momentul în care propriile spaime se transformă în ură. Cum de nu știu, încă, să-i identifice pe cei care se străduiesc să le preschimbe spaimele în ură și să se ferească de ei.

Astă vară, într-o dimineață foarte fierbinte de august, m-am așezat lângă șirul de pantofi de pe malul fluviului și am meditat un timp la modurile în care se repetă istoria. Iată, după 70 de ani de la apocalipsa nazistă, după 30 de ani de la căderea comunismului, se ridică din nou mișcări politice care transformă spaime în ură, care inventează conspirații și oferă, convenabil, explicații. Din nou sunt asamblați vinovați în laboratoare ideologice și din nou sunt spălate creiere, în masă, prin mistificare și propagandă.

Căderea în abis începe mereu la fel, nu credeți?

În pantofii de fier de pe malul Dunării, oamenii pun flori sau bilețele în care scriu cuvinte frumoase, de dor, de respect.

Iar în pantofii de copii, știți ce pun?

Dulciuri.

Dulciuri, oameni buni, ca o rugăciune de iertare către copiii dezbrăcați la piele, împușcați în spate și aruncați în râu în numele unei ideologii a spaimelor și urii.

(petreanu.ro)

mai mult
Documentar

Motivul pentru care Ion Luca Caragiale a părăsit România și a ales să moară în Germania.

Caragiale

Se împlinesc pe 1 februarie 167 de ani de la nașterea celui „mai mare dramaturg român”, după cum îl numea George Călinescu pe Ion Luca Caragiale. Știai că „nenea Iancu” a părăsit România și a ales să moară în Germania, la Berlin?

A preferat străinătatea, tocmai el, care a surprins atât de bine în personajele sale spiritul carpato-danubiano-pontic, a satirizat atât de ascuțit în scrierile sale tarele dintr-o „soțietate fără prințipuri, care vasăzică că nu le are” (Zaharia Trahanache, actul I, scena III, „O scrisoare pierdută”).

Totul a început cu ultima piesă (din 9) scrisă de Caragiale, singura dramă printre comedii, „Năpasta”, publicată în „Convorbiri literare” în anul 1890 și jucată pe scena Teatrului Național din Bucrești în același an. Jurnalistul Constantin Alexandru Ionescu, autor de „eseuri, povești scurte și proză în versuri, notabile pentru cultură populară, dar cu un impact mic asupra literaturii române” (George Călinescu), cunoscut sub pseudonimul Caion, l-a acuzat de plagiat după piesa „Nenorocul” a scriitorului maghiar Istvan Kemeny.

Acuzația de plagiat a fost publicată de Caion în aceeași revistă „Convorbiri literare” (1867-1886 la Iași, 1886-1944 la București), pe 30 noiembrie 1901, într-un articol denumit „Domnul Caragiale”.
Mai mult, a plusat în următorul număr al revistei cu alt articol, mai dur, intitulat „Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat”, în care venea cu noi acuzaţii, alături de un rezumat al dramei „Nenorocul” a lui Kemeny. Deosebit de afectat, Caragiale a cautat piesa respectivă și a descoperit că totul era o invenție a lui Caion, scriitorul ungur nici măcar nu exista, așa că l-a dat în judecată pe amatorul de senzațional și publicitate pe spinarea sa.

Ion Luca Caragiale a luat foarte personal atacul lui Caion, așa că și-a angajat un avocat cunoscut în procesul intentat acestuia, nimeni altul decât confratele întru scris Barbu Ştefănescu Delavrancea. În fața instanței Caion a recunoscut „făcătura” și că toate acuzațiile pe care i le adusese lui Caragiale erau nefondate. Caragiale, normal, a câștigat procesul, iar Caion a fost amendat în martie 1902 cu 500 de lei (salariul mediu era de 120 de lei), condamnat la 3 luni de închisoare corecţională şi obligat la plata a 10.000 de lei cu titlu de despăgubiri civile. A făcut recurs și a fost achitat în iunie 1902, în urma unui nou proces, la care, atenție!, s-au vândut bilete ca la teatru!

„Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea! M-am săturat să văd aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică”
Ion Luca Caragiale fusese concediat din motive politice, în 1901, din postul de registrator pe care-l ocupa la Regia Monopolurilor Statului. Era de orientare conservatoare, critica liberalii, iar aceștia, ajunși la putere în 1901 (guvernul D.A. Sturdza), l-au pus pe liber. Recunoașteți vremurile de azi? Decizia instanței de a-l achita pe Caion în ciuda tuturor evidențelor a venit ca bomboana pe colivă și „Cel mai mare dramaturg român” (George Călinescu), revoltat și scârbit, se hotărăște să părăsească țara definitiv. „Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea”, le spune prietenilor și, după ce primește o moștenire substanțială de la o mătușă, pleacă din România în 1904 și se stabilește la Berlin, în cartierul Willmersdorf.

De unde îi scria, câțiva ani mai târziu, amicului Alexandru Vlahuță, care îl tot ruga să se întoarcă acasă: „Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu! M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul, vieți demne de compătimit”.

„Nenea Iancu” Caragiale s-a săturat să vadă „aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică” și, scârbit de țara sa, a plecat în Germania

A murit „rapid, fără șovăire, așa cum desigur și-o dorise, esență în spațiu, verb fără adjectiv”
A scris în continuare și în Germania, dar pentru că nu dorea să se mai expună, a făcut-o sub pseudonim. A fost nevoit să muncească din greu pentru a-și putea întreține familia. Scria până noaptea târziu și călătorea mult. Din călătorii s-a ales cu o răceală care s-a cronicizat și care, combinată cu fumatul în exces, îi provoca dese accese de tuse în ultima perioadă a vieții. În seara datei de 8 iunie 1912, i-a spus soției, Alexandrina Burelly, fiică de actor, cu care era căsătorit din 8 ianuarie 1889, că are de gând să lucreze până noaptea târziu în dormitorul lui. Numai că…

„Dimineață, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o «fugă» de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică și grea. Dintr-o dată un țipăt a sfâșiat fiorul melodic. M-am ridicat cuprinsă de frică și am fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. Ușa era deschisă.
El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cearșaf, capul dat pe spate, fața albă, ochii ficși.
Îngrozită, soția lui îl privea năucă. Văzuse că nu apăruse ca de obicei, îndrăznise la ora 11 a.m. să bată la ușă. Tăcerea o îngrijorase. A deschis, a văzut, a țipat.

Cum să faci loc durerii, așa, pe neașteptate? În ajun, seara, la masă, ne fermecase cu povești, proiecte și voie bună. Nu ne mai tachinase pentru tendințele noastre spre poezia cu metafore absurde, râsese de verva cu care declama Luki pastișuri compuse de el… Moartea îl atinsese rapid, fără șovăire, așa cum desigur și-o dorise, esență în spațiu, verb fără adjectiv”, avea să scrie Cella Delavrancea, fiica cea mare a bunului prieten Barbu Ștefănescu Delavrancea, în cartea sa „Dintr-un secol de viață” (1987).

Sicriul cu rămășițele lui Ion Luca Caragiale s-a… „rătăcit” două săptămâni în Austria!
Pe 14 iunie, corpul lui Caragiale a fost depuse în cavoul familiei din cimitirul protestant din cartierul Schönenberg al Berlinului. Au fost de față, în afara familiei, și bunii săi prieteni Barbu Ștefănescu Delavrancea și Alexandru Vlahuță. Abia în toamna aceluiași an 1912, rămășițele sale au ajuns în țară, după un drum infernal, vagonul mortuar „rătăcindu-se” nu mai puțin de două săptămâni prin Austria.

Pe 23 noiembrie 1912, Ion Luca Caragiale era, în sfârșit, înmormântat la București. Cortegiul funerar, format la biserica „Sfântul Gheorghe”, a făcut un ocol prin faţa Teatrului Naţional, unde sicriul marelui dramaturg a fost îngropat în flori aruncate de miile de bucureşteni care l-au însoțit pe ultimul drum, încheiat la cimitirul „Şerban Vodă” (acum „Bellu”). La aniversarea centenarului naşterii sale, în 1952, trupul lui Ion Luca Caragiale a fost exhumat şi mutat lângă mormântul lui Eminescu, pe „Aleea Scriitorilor”.

„Astăzi a devenit de multă vreme un loc comun faptul că odată cu teatrul lui Caragiale, povestirile lui Creangă şi poeziile lui Eminescu, literatura română a intrat pentru prima dată în circuitul larg al valorilor culturii universale” – Romul Munteanu

„Printr-un neaşteptat dar al soartei, în timp ce poezia română câştigă în Eminescu expresia ei cea mai înaltă, proza narativă şi teatrul ating acelaşi nivel în Ion Luca Caragiale, un scriitor pe care îl înrudeşte cu emulul său în lirică aceeaşi perfecţiune a conştiinţei artistice, acelaşi cult al cuvântului românesc pe care îl înzestrează cu noi şi mari puteri expresive” – Tudor Vianu

„Suntem ţara din care Caragiale a fugit exasperat, ţara în care Eminescu şi-a pierdut minţile, ţara care a refuzat, iresponsabil, oferta lui Brâncuşi la bătrâneţe: aceea de a-şi lăsa întreaga operă compatrioţilor săi. Ţara care şi-a omorât elitele în puşcărie, ţara în care n-au mai vrut să se întoarcă Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, George Enescu. Ţara din care pleacă, mereu, tineri excepţionali, şi nu doar să se căpătuiască, ţara care furnizează Europei milioane de muncitori cu ziua, prost utilizaţi şi prost plătiţi la ei acasă. Nu pot decât să sper că, sub această pojghiţă de mizerie, există şi o altă ţară, ţara unor oameni cuviincioşi şi cinstiţi, ţara celor ce ştiu să se respecte între ei şi să nu se lase manipulaţi de câteva trupe barbare de oameni stricaţi şi stricători de suflete” – Andrei Pleșu

(Textul primit de la Ionescu Dan)

mai mult
Documentar

Dilema unui medic de la ATI: „În toracele deschis al omului declarat mort, medical, juridic, vedeam inima bătând, rinichiul producând urină, pielea, retina“

Doctor
Dorel Săndesc este unul dintre cei mai cunoscuţi medici din Timişoara. Este preşedinte al Societăţii Române de Anestezie şi Terapie Intensivă şi ani de zile a fost şeful Secţiei de Terapie Intensivă de la Spitalul Judeţean din Timişoara. Cei apropiaţi lui ştiu că, pe lângă medicină, mai are o mare pasiune: literatura. Dorel Săndesc a fost invitatul scriitorului Robert Şerban, la lansarea cărţii „Vorbesc în gând cu voce tare”.
Medicul a povestit la librăria La Două Bufniţe aşa cum rareori o face. Dorel Săndesc a dat din casă, adică de pe „front”. „La ATI e ca pe front. Acolo medicii se luptă cu moartea în fiecare zi. Eu trăiesc pe front. Specialitatea e terapie intensivă, reanimare. Ce înseamnă asta? Cele mai grave cazuri din spital, idiferent de etiologia lor, că sunt neurologice, traumatologice, toxicologice, vin la noi cei între viaţă şi moarte. Cu asta ne ocupăm, la propriu, ne luptăm cu moartea”, a spus Dorel Săndesc.
Nu a înviat nimeni din morţi la ATI
Deşi există poveşti despre aşa-zisele întoarceri din moarte, Dorel Săndesc susţine că în îndelungata sa carieră de la Terapie Intensivă niciodată nu s-a întâmplat o revenire la viaţă.
Pentru pacienţii declaraţi în moarte cerebrală nu mai e posibilă revenirea. Sunt cazuri în care s-au întors oameni de la morgă. Dar nu erau morţi. Erau în comă profundă. E tunelul orange, oamenii care vorbesc de experienţa morţii există, sunt cazuri reale, au un impact teribil… Tocmai Shakespeare, în genialitatea lui, anticipează conceptul de moarte cerebrală, pentru că îşi pune întrebarea într-un poem: Sunt oamenii morţi când părul şi unghiile încă le cresc în morminte? Asta e convenţia. Atunci era mort când s-a oprit inima iresuscitabil. Acum, se extine. E mort când s-a oprit creierul iresucitabil. E la fel de valabil”, a afirmat Dorel Săndesc.
Revenit de la Bucureşti, unde a ocupat pentru o perioadă destul de scurtă un post de secretar de stat în Ministerul Sănătăţii, medicul Săndesc a renunţat la şefie. A condus Secţia ATI de la Judeţean, din anul 2002. A rămas însă profesor universitar şi medic specialist la ATI. Dorel Săndesc susţine că are o relaţie specială cu “doamna în negru”.
Percepţia mea despre moarte s-a schimbat radical de când lucrez la reanimare. Atunci când am intrat, ca marea majoritate, percepeam moartea ca un punct final. Ca un eveniment punctual al unui proces numit viaţă. Aşa o şi scriam în certificatul de deces: data, ora, minutul decesului. Apoi, au apărut nişte lucruri care m-au pus pe gânduri. Făceam certificatul de deces unui pacient în moarte cerebrală, apoi îl duceam înapoi în sala de operaţie pentru prelevarea organelor, pentru transplant. În toracele deschis al omului declarat mort, medical, juridic, cu certificatul făcut, vedeam inima bătând, vedeam rinichiul producând urină, pielea, retina…Ce e moartea? Totuşi, omul ăsta e mort! Prima concluzie logică, indubitabilă, este că moartea în accepţiunea noastră, cea declarată de noi, este efectiv o convenţie. Noi nu stabilim diagnosticul de deces atunci când tot organismul a încetat să mai aibă procese echivalente vieţii. Stabilim momentul când ştim că nu e posibil ca acel organism să mai revină ca întreg la ceva”, a povestit Dorel Săndesc.
Medicul este bântuit de întreabări filosofice. Ce este după moarte? Cine poate spune sigur că după moarte nu mai este nimic?
Din experienţa medicală, mă pot apropia de un concept transcedental. Moartea devine mai mult o poartă, decât <doamna cu coasa>. Anestezia este extraordinar de sigură, a progresat teribil, dar în continuare nu ştim cum funcţionează mecanismele anesteziei. S-au scris cărţi. Spre exemplu <Anatomiştii în căutarea sufletului>. Anestezia se poate să fie cea mai mare descoperire a umanităţii, pentru că ar putea să ne ajute să înţelegem cel mai mare mister: conştiinţa umană – neexplicată încă. Nici ştiinţific, nici paraştiinţific. Nu o putem defini. Nici anestezia nu acţionează pe o anumită structură. Acţionează pe nişte membrane, dar proteinele pe o membrană nu sunt fixe. Văzute cu un microscop extraordinar de mare, ele bat din aripi, mişcă. Energia asta vine de la nişte grupuri de electroni care se mişcă continuu. Aşa îşi fac funcţia, extraordinar de frumos. Aşa este fizic, nu este metaforă. Bat din aripi. Aşa se menţine conştiinţa. Pare să fie un nor de electroni mişcători. Anestezia îngheaţă temporar acel nor. Poetic spus, avem un nor de electroni îngheţat. Specialiştii în mecanica cuantică spun că ar putea fi conştiinţa doar o lungime de undă, total imaterial. O formă energetică, vibraţie. Dar dacă e vibraţie, e oare ea total dependentă de creierul individului? Unii au spus că ar putea să nu fie. Iar acest corp să fie doar purtătorul temporar al unei unde care transcede. La un moment dat organismul moare, se stinge, dar ea, vibraţia, rămâne. Deci, eul tău e acolo. Poate că acele lungimi de undă ale noastre sunt singurele care vibrează cu lungimea de undă iniţială, a creatorului. Noi nu suntem doar aţipiştii, care dăm o injecţie de somn – deşi eu am deja o poreclă: Eu vă adorm, eu vă trezesc”, a mai spus Dorel Săndesc.
„Această meserie te face să relativizezi necazurile, să te bucuri că existi în fiecare zi
Medicul susţine că la reanimare şi-a dat seama că oamenii sunt nefericiţi pentru că nu ştiu că sunt fericiţi. “La reanimare, ajungi să te ruşinezi de falsele tale probleme existenţiale. Mă sună nevasta şi îmi spune că s-a spart acoperişul, că nu merge televizorul sau maşina. Îi spun, vino la reanimare să vezi ce înseamnă necazul. Această meserie te face să relativizezi necazurile, să te bucuri că existi în fiecare zi”, a afirmă Săndesc.
La secţia de Anestezie şi Terapie Intensivă nu există democraţie. Este cea mai mare dictatură. “Este ca în armată. Până aici e democraţie, de aici încolo e anestezie. Acolo nu merge decât pe piramidă şi pe ordin. În situaţiile de acolo, trebuie cineva să ia o decizie. Nu votăm democratic. Cineva îşi asumă. Şi îşi asumă şi riscul să meargă prost. Trebuie să existe un căpitan, care trebuie să aibă şi sânge rece, să transmită panică. E front continuu”, a conchis Dorel Săndesc.
Cât a fost secretar de stat, medicul timişorean a propus o lege, care există în multe ţări din lume, despre îngrijirea la finalul vieţii, în care se vorbeşte despre opţiunile de după moarte, în care omul poate să refuze donarea de organe şi eutanasie.
O asemenea lege există în toată lumea. Martorii lui Iehova refuză transfuziile de sânge. Am avut cazuri în care a ajuns hemoglobina aproape nedectabilă, doi. Normal e 14-15-16. Nu i-am putut da sânge. Este o dilemă morală incredibilă. Culmea este că au scăpat, fără sânge. Asta este o altă dilemă. S-au rugat. Nu ştiu. Sunt multe teorii. Ideea este că poţi să refuzi, ce-i drept el trebuie făcută din timp, ca atunci când vine necazul, nu mai eşti conştient, nu mai poţi”, a mai afirmat Săndesc.
Sursa: adevarul.ro
mai mult
DocumentarPromovate

„Lotul celor patru din CPEx”: Ion Dincă, Tudor Postelnicu, Emil Bobu și Manea Mănescu. Primul mega-proces de după Revoluție

Revolutie

La aproape 30 de ani de la înlăturarea comunismului, magistratul militar care a condus completul de judecată din „Lotul celor patru” rupe tăcerea. El dă de înțeles că până și Ceaușescu avea dreptul la recurs. Recurs care a fost soluționat de un pluton de execuție.

Comitetul Politic Executiv, al CC al PCR, era format, în 1989, din cei mai loiali oameni ai clanului Ceaușescu. În fapt, slugile unor dictatori. Număra, conform stenogramei ultimei ședințe a acestei entități, din 17 decembrie 1989, 34 de membri, în frunte cu Nicolae Ceaușescu. Pe listă se regăsesc personaje faimoase și temute în acei ani, cum ar fi: Lina Ciobanu, Constantin Dăscălescu, Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu „Dumnezeu”, Suzana Gâdea, Ștefan Andrei, Silviu Curticeanu sau Ana Mureșan.Mai toată garnitura de politruci comuniști a fost trimisă în judecată și condamnată la ani grei de pușcărie. Lumea voia sânge, Legea Talionului: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte!”.

Ciudățenia este că unii au fost condamnați pentru genocid – crime împotriva umanității – ca soții Ceaușescu, alții pentru omor deosebit de grav, sau subminarea puterii de stat și alții au fost încarcerați pentru alte fapte prevăzute de Codul Penal, de pe atunci. Asta în funcție de completuri de judecători militari care au dat sentințele. Vedetele, în schimb, au fost, de departe, Ion Dincă „Te-leagă”, Emil Bobu, Manea Mănescu și Tudor Postelnicu. Ei au fost condamnați la pușcărie de un complet prezidat de Cornel Bădoiu, astăzi general în retragere și avocat, în vârstă de 74 de ani. Despre așa-numitul „Lot al celor patru”, Cornel Bădoiu vorbește, după aproape 30 de ani.

Manea Mănescu – închisoare pe viață pentru aprobarea reprimării revoluționarilor

Mănescu a fost ministru de Finanțe al României, în perioada 1955-1957, și prim ministru între 1974 și 1979. Era membru al PCR din 1944. Momentul Revoluției l-a prins ca membru în Comitetul Politic Executiv. În 22 decembrie 1989, alături de Emil Bobu, i-a însoțit pe soții Ceaușescu în elicopterul cu care au zburat din clădirea Comitetului Central PCR, în care pătrunseseră revoluționarii. Deși inițial a fost condamnat la detenție pe viață pentru că, în calitate de membru al Comitetului Politic Executiv (CPEx), a aprobat reprimarea revoluției, ulterior pedeapsa s-a redus la 10 ani de detenție.

Conform unui articol din statutul Academiei Române care prevede că sunt excluși toți acei membri care au suferit condamnări penale, a fost exclus din Academia Română. A decedat, la 93 de ani, în 2009.

„S-a comportat execrabil în instanță!”

General-colonelul (Ret.) Cornel Bădoiu – cu trei stele – era, în 1989, general-maior – cu o singură stea pe epoleți și avea funcția de președinte al Secției Militare de la Tribunalul Suprem. Practic, el controla întreaga Justiție Militară. Cum s-a comportat Manea Mănescu în instanță? Generalul face o grimasă: „Execrabil! Postelnicu era cel mai plângăcios, urmat de Manea Mănescu și de Bobu. Demnitate a avut doar Dincă.

Mănescu a încercat, tot timpul, să se disculpe. Zicea că a aprobat măsurile luate de Ceaușescu de teama unor repercusiuni asupra lui și a familiei sale. Când l-am întrebat de ce a revenit în politica la nivel înalt, după ce, anterior, fusese înlăturat, a dat-o cotită, că a fost chemat și a trebuit să răspundă încrederii acordate.” Și, la ce articol din Codul Penal a fost încadrat?

Cornel Bădoiu dă din umeri: „Nu mai țin minte exact… La instigare pentru omor deosebit de grav”. Completul condus de Bădoiu i-a dat „închisoare pe viață”. Era o pedeapsă meritată? Ce crede generalul Bădoiu, acum, după 29 de ani? „Ce să zic, dom’le… E normal să vezi cu alți ochi, după aproape 30 de ani, cele petrecute și judecate atunci.

Tot românul, și atunci și după, considera că cei patru, împreună cu soții Ceaușescu, erau vinovați pentru privațiunile îndurate. Am judecat atunci, ținând cont de faptele comise de ei, la care am adăugat și toate privațiunile pe care neamul românesc le-a îndurat, din cauza regimului comunist. Astăzi cred că nu le-aș mai da aceleași pedepse, dacă am în vedere situația societății românești din ultimii 20 de ani”.

Emil Bobu – condamnat pe viață și eliberat după șapte ani

Bobu a fost strungar, la bază. A devenit membru PCR în 1945. A fost procuror, membru al CC al PMR, secretar al CC al PCR și ministru de Interne. În anul 1972 a fost numit consilier al lui Nicolae Ceaușescu iar în perioada 1973-1975 a fost Ministru de Interne. În 1989 era membru al CPEx. După 1989 a fost condamnat la închisoare pe viață pentru „participare la genocidul națiunii române” – conform Raportului „Comisiei Tismăneanu”. Pedeapsa i-a fost comutată în aprilie 1990, de Curtea Supremă de Justiție, la 10 ani de detenție, în urma schimbării încadrării la „complicitate la omor deosebit de grav”.

A efectuat șapte ani de detenție, după care a fost eliberat condiționat pentru motive medicale. După eliberarea din închisoare, a dus o viață retrasă, fără apariții publice. A murit, în 2014, la vârsta de 87 de ani. „Pedeapsa a fost firească. 10 ani mi se par prea puțini!” Emil Bobu, un om temut. În instanță mai era așa de fioros? Generalul Bădoiu spune că era mai ponderat și mai reținut ca Mănescu: „Doar teza a fost aceeași, că a fost o unealtă în mâna soților Ceaușescu”. Dar care a fost „complicitatea la omor deosebit de grav”?

Generalul se crispează: „Atâta vreme cât cei patru au fost de acord cu hotărârea CPEx din 17 decembrie ’89 de a se folosi armele împotriva demonstranților pașnici, rezultând morți și răniți, și el și ceilalți patru au fost «complici la omor deosebit de grav». E vorba de o complicitate morală”. Merita închisoarea pe viață, cum a dat-o completul condus de Cornel Bădoiu sau e mai corectă sentința, dată de Curtea Supremă de Justiție, de numai zece ani de detenție? Cornel Bădoiu n-are regrete: „Pedeapsa pronunțată atunci a fost firească, dar nici zece ani, cât a dat CSJ, nu mi se pare suficientă!”.

Ion Dincă – singurul care nu a făcut recurs

Dincă, zis „Te-leagă”, a fost un politruc în toată regula. Cu gradul de general, el a îndeplinit funcția de secretar al Consiliului Politic Suprem al Armatei, din 1960 până în 1965. A fost numit în 1968 în funcția de consilier militar al șefului statului. În ultimul guvern al României comuniste, condus de Constantin Dăscălescu, a îndeplinit funcția de prim-vice-premier din aprilie 1980, până în decembrie 1989. Dincă a fost mai cunoscut prin porecla „Te-leagă”, întrucât nu ezita să aresteze chiar și membri importanți ai aparatului de stat. Însuși generalul Pleșiță, fostul șef al spionajului extern, se temea de nervii lui Dincă. A fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru participare la reprimarea revoluționarilor, dar eliberat cinci ani și trei luni mai târziu, din închisoarea Jilava.

A fost singur din „Lotul celor patru” care nu a făcut recurs. Ulterior, a devenit consilier la firma ginerelui sau, Nicolae Badea, fostul acționar al echipei de fotbal Dinamo. A murit pe 9 ianuarie 2007, la vârsta de 79 de ani.

„A avut demnitate și, de aceea, pedeapsa a fost mai mică!”

Ion Dincă. Teroarea însăși, dar singurul care s-a recunoscut vinovat. „Mai mult, a recunoscut că a crezut în doctrina comunistă și în măsurile luate”, spune generalul de Justiție Militară. Cornel Bădoiu mai povestește că Ion Dincă a menționat, în depoziția sa, că măsurile politice luate atunci au fost exagerate mai ales în ducerea lor la îndeplinire: „De aceea pedeapsa a fost mai mică. Și colegii mei din complet au fost impresionați de sinceritatea și demnitatea sa, raportat la ceilalți trei”. Și de ce nu a făcut recurs, că toți cei care au ales această cale au ieșit mai repede din pușcărie? Bădoiu spune că Dincă „Te-leagă” a conștientizat că merită pedeapsa.

Tudor Postelnicu: „Am fost un dobitoc!”

Postelnicu a fost șeful Securi tăți între anii 1978 și 1987, după care a fost numit de Ceaușescu ministru de Interne. La ședința din 17 decembrie a CC al PCR a fost criticat împreună cu ministrul Apărării, Vasile Milea, pentru că nu au acționat destul de ferm împotriva manifestanților din Timișoara. A luat parte și la ultima ședință a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, desfășurată în dimineața de 22 decembrie 1989, la puțin timp după sinuciderea generalului Vasile Milea. Pe 2 februarie 1990, a fost judecat de Tribunalul Militar Teritorial București, în cadrul lotului „CPEx”, în „procesul celor patru”, și a fost condamnat la închisoare pe viață și confiscarea averii.

După recurs, i s-a schimbat încadrarea de la genocid la omor deosebit de grav și a rămas să execute 14 ani de închisoare. A făcut șapte ani de pușcărie și a ieșit din închisoare în baza unui decret, tot al lui Ceaușescu, rămas neabrogat. În timpul uneia din ședințele publice ale procesului de la tribunal și-a justificat deciziile și acțiunile spunând: „Am fost un dobitoc!”. A murit în 2017, la vârsta de 86 de ani.

Generalul Bădoiu: „Una peste alta, chiar era un dobitoc!”

Chiar era un dobitoc Postelnicu sau a fost doar o încercare de a îmblânzi judecătorii? Generalul Bădoiu râde: „Una peste alta, chiar era un dobitoc! Așa, privit, în general, avea de fapt o șiretenie nativă… Era tipul de slugarnic față de cei de care depindea cariera sa”. În ședințele de judecată stârnea râsul sau plânsul?

Sau amândouă? Fostul judecător scormonește printe amintiri: „Mai mult râsul… Încerca să se victimizeze într-un mod care te amuza. Era evident că joacă teatru”. Alte amănunte picante nu are președintele completului de judecată din „Lotul celor patru”: „Nu prea era loc de picanterii, că era vorba de o sală de judecată într-o unitate militară a Ministerului de Interne. S-a mai filmat în sală, dar nu și completul, că am refuzat acest lucru”.

Nu toți membrii CPEx au fost judecați

Cititorii mai tineri s-ar putea întreba de ce niște civili au fost judecați de o instanță militară. Chiar, de ce? Fostul magistrat militar explică: „Păi, dom’le, faptele săvârșite de ei erau, la data aceea, de competența Justiției Miitare. Asta pentru că, pe lângă ei, au fost trimiși în judecată și militari activi!”. Cu toate acestea, în „Lotul celor patru” nu au existat inculpați militari activi. Membrii CPEx au fost judecați separat, nu la grămadă. Câte procese au fost? Cornel Bădoiu dă din umeri, a trecut timpul: „Nu mai știu… Da’ nu toți au fost judecați.

Uite, Ioan Totu n-a fost judecat”. Aici, generalul Bădoiu nu-și amintește bine. Ioan Totu, fost vice-prim ministru al RSR, între 1982 și 1986, a fost judecat. Inițial a fost condamnat, apoi achitat, pentru ca în final să primească 15 ani și jumătate de pușcărie. El s-a sinucis, în 1992, cu un glonț în cap, imediat după darea sentinței. Câți magistrați militari a avut completul de judecată din „Lotul celor patru” și cine erau aceștia? Generalul răspunde pe loc: „Eu, colonelul Ștefan Dănilă și maiorul Marian Eftimescu”.

Un proces pe „repede-înainte” sau nu?

Procesul a fost foarte scurt. Cât a durat din momentul în care a preluat dosarul până la pronunțarea sentinței? Nu s-a judecat, un pic, pe repede-înainte? „Procesul a durat cam o lună. N-a fost pe repede-înainte, că erau administrate toate probele, atât în acuzare cât și în apărare. S-a respectat legea de atunci”, e ferm actualul avocat. Recunoaște, în schimb, altceva: „Dar era, în plus, o presiune, din partea tuturor românilor, să-i vadă judecați și condamnați pe cei din gașca lui Ceaușescu. Dar nu erau condamnați dinainte…

Ca dovadă am dat și achitări, iar în recursul lui Postelnicu, Bobu și Mănescu, pedepsele au fost mai mici. Pe acea vreme erau membri în instanțe așa-numiții „asesori populari”, ca în China comunistă, reprezentanți ai poporului. Câți dintre acești asesori a avut în complet, cine erau aceștia, ce studii aveau, eventual juridice, și ce au decis ei?

Fostul magistrat spune că n-a avut „reprezentanți ai poporului” în completul care a judecat „Lotul celor patru”: „Asesorii erau, de regulă, doar pentru faptele mai puțin grave care priveau ordinea și disciplina militară. Ei erau ofițeri activi, unii cu studii juridice, dar alții fără. În dosarul acela faptele erau infracțiuni grave care nu puteau fi judecate de asesorii populari.

„Jur că nu m-a influențat nimeni!”

Generalul magistrat Ion Panaitescu, la rându-i judecător militar pe atunci, spunea, într-un interviu publicat anul trecut în Evenimentul zilei, că au fost presiuni de „sus”. Că nu se putea vorbi de „genocid”. Au existat presiuni politice sau de altă natură, din domeniul serviciilor secrete, în a se da o anumită sentință în „Lotul celor patru”? Era o practică obișnuită pe atunci, care mai are și astăzi anumite rămășițe… Generalul cu trei stele se indignează: „Nu! Cu mâna pe inimă jur că nu m-a influențat nimeni. Și nici pe colegii mei”.

Repetăm întrebarea, la final, meritau cei patru pedepsele date de completul pe care Cornel Bădoiu le-a prezidat? De ce Curtea Supremă le-a micșorat? Fostul judecător rămâne ferm pe poziție: „Repet și eu, la acea dată, erau meritate pedepsele având în vedere starea de spirit a tuturor românilor. CSJ le-a micșorat pentru că a apreciat că starea de sănătate și vârsta condamnaților este de natură să li se scadă din pedepse”. Și adaugă că nici Ion Iliescu și toți ceilați de după el nu i-au cerut niciodată, nimic, cu privire la activitatea sa de judecător militar.

„Dacă Ceaușescu și toți ceilalți ar fi fost judecați astăzi, sancțiunile ar fi fost mult mai blânde”

Procesul soților Ceaușescu s-a încheiat extrem de repede și sentința a fost aplicată imediat. Au fost executați și împușcați, deși, conform procedurii, aveau dreptul la recurs în zece zile de la pronunțare. Judecătorul Gică Popa chiar a rostit în sentința sa: „cu recurs”. Cum rămâne cu respectarea legii? Care e explicația? Cine a dorit ca cei doi să moară atât de repede?

Generalul Bădoiu oftează: „Aici a fost greșeala colegului și prietenului meu, colonelul Gică Popa, un profesionist de excepție care, luat de val, a uitat că, indiferent de situație, trebuie să respecte legea și litera și în spiritul ei. Soluția condamnării la moarte, pe fond, a fost corectă date fiind împrejurările. Dacă Ceaușescu și toți ceilalți ar fi fost judecați astăzi, evident, sancțiunile pronunțate ar fi fost mult mai blânde. Noi, cei care am judecat acele procese ne-am făcut, într-un fel, ecoul tuturor românilor”. Gică Popa s-a sinucis, cu un glonț în cap, pe 1 martie 2010.

(Mihnea-Petru Pârvu – evz.ro)

mai mult
Documentar

11 februarie: 74 de ani de la conferința de la Yalta

Yalta

Astăzi se împlinesc 74 de ani de la încheierea conferinței de la Yalta, 4-11 februarie 1945. În mentalul colectiv, la conferința din Crimeea, liderii celor trei mari puteri aliate împotriva Germaniei lui Hitler au împărțit lumea. Acest lucru este fals, după cum o demonstreazîă Protocolul lucrărilor conferinței. Stalin, Churchill și Roosevelt au dezbătut următoarele teme:

– Organizația Mondială (O.N.U.)
– Declarația asupra popoarelor eliberate
– Dezarmarea Germaniei; Zona de ocupație franceze și Consiliul de Control pentru Germania
– Reparații
– Mari criminali de război; Polonia; Iugoslavia; Frontiera italo-iugoslavă
– Frontiera italo-austriacă
– Relațiile bulgaro-iugoslave
– Europa de Sud-Est; Iran
– Întâlnirile celor trei miniștri de Externe

Din aceste documente rezultă că România nu a constituit subiect de discuție pentru trei conducători, asta pentru că situația noatră fusese tranșată încă din octombrie 1944, când premierul britanic s-a înțeles cu Stalin privind viitorul țării noastre, iar președintele SUA a acceptat.

În discuția pe care Churchill a avut-o cu I.V. Stalin la Moscova în ziua de 9 octombrie 1944, acesta i-a spus „să nu ne certăm pentru nimicuri”, drept care scris cu mâna sa acordul de procentaj. În dreptul României a menționat: Rusia – 90%; Alții (SUA, Marea Britanie) – 10%, spune Prof. univ. dr. Ioan Scurtu. Documentul se află astăzi la Biblioteca Națională din Viena.

Planul a fost pus în aplicare la nicio lună de la conferința de la Yalta. Pe 6 martie 1945 rușii au impus României un guvern democrat popular condus de dr. Petru Groza. Dacă inițial au protestat față de imixtiunea URSS în treburile interne ale României, după numai un an, în februarie 1946, SUA și Marea Britanie au recunoscut oficial noua putere instalată la București.

„Yalta este expresia demagogiei și înșelătoriei politice a celor care în spatele ușilor închise își împart teritorii și resurse, iar în public vorbesc despre „democrație”, „libertate”, ajutor””, mai spune Prof. univ. dr. Ioan Scurtu.

mai mult
Documentar

Destine frânte în închisorile comuniste

1186032_169944893198240_1308206894_n

Raul Volcinschi (1923-2011). Intelectual rasat şi vorbitor a şapte limbi, a fost iniţiatorul unei importante grupări anticomuniste în Cluj Napoca, unde era lector universitar. După arestarea sa în 1956, a evadat în forţă din sediul Securităţii, fiind capturat apoi şi condamnat la 25 de ani închisoare. S-a aflat în permanentă luptă cu regimul comunist, fiind arestat de mai multe ori şi după 1964, când România se lăuda că nu mai are deţinuţi politici. A pus la cale o tentativă de asasinare a lui Nicolae Ceauşescu în anii ’80.

,,Ce anume v-a convins de esenţa regimului?

-Pe mine m-a adus la disperare leninismul. Nu se poate vorbi despre o „violenţă neîngrădită de lege”. Nu poţi să dai pe mâna unor psihopaţi viaţa a milioane de oameni. Sigur că în aceste condiţii eu m-am repliat pe poziţii antagoniste. Apoi, am văzut cum se fac exproprierile în miez de noapte, deportările, arestări peste arestări. Toate acestea m-au pus în situaţia de alternativă: ori accept pentru cariera mea, dar şi pentru familie – pentru că deja aveam soţie, copil. Crede-mă că pentru viitorul acestui copil… Nu am vrut ca el să trăiască în situaţia aceea îngrozitoare. Mai mult decât mizeria materială, era şi mizeria spirituală, te ducea aproape la schizofrenie.

Am văzut oameni care erau anticomunişti, iar pe copiii lor îi lăsau în ceaţă. Un prieten de-al meu avea o fată de 12 ani, iar când noi discutam despre moartea lui Stalin, ce eliberare era, ea se scoală în picioare şi zice: „Tată, cum puteţi vorbi în felul ăsta? Sunteţi nişte contrarevoluţionari, bandiţi” – eram trei profesori universitari acolo. Şi l-am întrebat: „Cum, nu i-ai zis fetiţei?” Ne-a zis că n-a vrut să întreţină această stare de schizofrenie totală: una aude la şcoală şi alta aude acasă. „Nu i-am zis nimic, aştept ca ea să se dumirească singură.” Şi într-adevăr am întâlnit-o când era la facultate şi era complet edificată!

Ei, nici eu nu doream ca fiica mea să trăiască într-o prefăcătorie continuă. Asta nu o puteam accepta, aşa că în condiţiile astea, plus trecutul de la TUNŢ… Eu am cultul libertăţii, ascult orice părere, dar până la distrugerea unui om, până la a violenta o conştiinţă…

-…până la părerea care spune că ceilalţi n-au voie să aibă păreri.

-Da, aici e interzis de-a interzice, după sloganurile pseudorevoluţionarilor din ’68 din Franţa. Am văzut cum decădeau moralmente oameni care se mişcau pe două fronturi. Radu Enescu, de pildă, Dumnezeu să-l ierte, era pe vremea aia bibliotecar la Biblioteca Universităţii şi a fost invitat cu mine la un profesor de pedagogie. Era unul dintre puţinii cu care rămăsesem în relaţii bune, dar care se înscrisese în partid. Şi fiecare i-a dus un mic cadou: Enescu i-a adus un pachet, o matrioska din aia rusească. O cutie, altă cutie, iar în ultima cutie, o radieră. Ăsta zice: „E bună, îmi scriu opera…”, dar Enescu îl întrerupe: „Nu, radiera este pentru altceva, să ştergi petele de pe conştiinţă.” Iar profesorul: „Ha, ha, ha, n-am!”, referindu-se la pete probabil. „Ia uitaţi-vă, oameni buni, n-are conştiinţă.”

Erau şi scene hazlii, dar tragismul lor era nemaipomenit. Să-l vezi pe Blaga într-o cămăruţă, traducând pe ascuns din poeţi sud-americani… Erau nişte oameni, din generaţia aia ’47-’48-’49, care începeau să-şi arate muşchii faţă de profesori. Tot felul de oameni care veneau la facultate şi-şi citeau cursul, se bâlbâiau, încurcau foile şi nu mai ghiceau continuarea. Eram unul din singurii care îşi ţinea cursul liber. Erau şi alţii, ca Vladimir Hanga, am mai discutat despre el, fost şef de promoţie cu vreo doi-trei ani înaintea mea, care îşi ţineau cursurile la un nivel într-adevăr academic.

-Mai erau şi accidente.

-Da, erau accidente pe parcurs, din greşeală ajunşi acolo. Unii profesori erau atât de speriaţi încât făceau gesturi copilăreşti. La un curs de drept civil, nu mai spun numele, nu era Ionaşcu, în orice caz, profesorul încerca să aranjeze un fel de seminar, să discute o speţă. Zicea: „Dumneata, de pildă, eşti hoţul. A, nu, nu, nu, dumneata eşti secretarul UTM…” Ăsta încerca să-l liniştească: „Nu e nici o problemă, domnule profe…”, tovarăşe, pardon. Eram singurul care până în ’56 îmi începeam cursurile cu „domnişoarelor şi domnilor studenţi”. Deci, să fii atât de speriat încât să te descompui de frică pentru simplul fapt că în banca I era întâmplător secretarul UTM…

Erau scene groteşti, învăţământul era bolnav. Doamna rector Raluca Ripan era un om de ştiinţă respectabil, dar şi ea avea momente când se temea. Şeful meu de catedră, Negrea, care devenise prorector, nu ştiu dacă avea studiile necesare. A adus o diplomă din Germania că a absolvit un curs rapid de stenografie sau aşa ceva, şi asta era diploma pe care o preda la universitate. Dar era secretar de partid! Posturile erau politice, nu ştiinţifice. Apoi, studenţii erau foarte slabi, se mai demascau între ei, era o chestie oribilă.

În vara lui ’49 am asistat la o scenă teribilă, pentru mine. La Drept erau cam 2200 de studenţi, foarte mulţi veniţi de pe front. Decanul, nomina odiosa, nu vreau să dau nume (eu eram asistentul lui), a luat creionul roşu şi lista studenţilor. Într-o noapte a mai lăsat doar 800, pur şi simplu după nume: „Haţieganu. A, ăsta e ţărănist.” Eu am încercat să mă opun, că sunt mulţi pe care îi cheamă aşa. „Nu, nu, îi ştiu eu pe ăştia” şi îi ştergea. 800 au mai rămas, restul au plecat în bejenie. Pe unul l-am întâlnit după aceea în tren, ajunsese pontator pe un şantier. Aceste lucruri sigur că te îndeamnă să ai o atitudine clară.

Studenţii ştiau şi ei cum merg lucrurile: trei ani nu făceau nimic, iar în anul IV activau în UTM, să fie remarcaţi. Prin ’49 l-am întrebat pe un băiat din Cernăuţi, pe care îl ştiam, dacă se înscrie în partid, fiind ferm convins că o să răspundă negativ, doar era şi el refugiat. Şi-mi spune: „Eu le dau un termen americanilor ăştia (parcă ei ascultau de noi, ştii?). Dacă până în ’52 nu vin, mă înscriu în partid.” Şi a făcut-o.

Să ştii un lucru: a ieşit tot binele şi tot răul din oameni. De pildă cei care au intrat în puşcărie: cei răi au devenit şi mai răi, vindicativi, iar cei buni au devenit şi mai buni, înţelegători, nuanţează situaţia, nu analizează în alb şi negru. În aceste împrejurări, sub presiune, omul îşi dă măsura valorii sale: ori caracterul e caracter şi devine şi mai puternic, ori laşitatea şi sufletul corupt îşi vând şi familia pentru un aparent mic avantaj. Am văzut tragedia unor oameni care au provocat tragedii şi apoi au devenit ei subiectele, e un fel de lege a compensaţiei.”

(Fenomenulpitesti.ro, 90 de ani de la moartea lui Raul Volcinschi )

(https://www.facebook.com/DestineFranteInInchisorileComuniste/posts/989025594623495?__tn__=K-R)

mai mult
Documentar

Pisica Albă, Ploiești

49736877_10216327128824648_702975817235300352_n

În prima jumătate a anilor 1800, Ploieștiul avea 16 mahalale, care se deosebeau unele de altele prin culoarea acoperișului, casele fiind construite în jurul unor bisericii. În zilele de marți și miercuri era târg, iar în zona centrală a început construirea de noi prăvălii. în 1843, un incendiu devastator a schimbat însă fața Ploieștiului. La fel s-a întâmplat și în perioada 1943 -1944, când în urma bombardamentelor, aproape 9.000 de imobile au fost distruse și avariate. Pisica Albă era o cârciumă mică aflată pe fosta stradă 23 August, actualmente Gheorghe Grigore Cantacuzino.În spatele cârciumii, pe locul unde acum este parcare, era grădina de vară. Restaurantul era mic, dar boem, spun cei care au prins perioada 1975 – 1979. Alții spun că era o cârciumă, ca toate cârciumile, unde oamenii uitau de rația de la pâine și de coada de la „frații Petreuși”, puii care nu cântăreau mai mult de 400 de grame”. „Eu am prins cârciuma de la Pisica Albă. Era o zonă importantă a orașului, care se dezvolta în zona unor biserici importante. De altfel, Ploieștiul era orașul bisericilor și al cârciumilor. Oamenii păcătuiau în cârciumi și mergeau apoi la biserică să se pocăiască, cum spunea regretatul Iorga. Ploieștiul a avut multe cârciumi, cum ar fi „La trei tăciuni”, dar și multe hanuri și hoteluri… Dezvoltarea orașului a fost una impresionantă, dar multe clădiri vechi au fost distruse..Mai era un coafor și era o frizerie, unde, prin anii 1980, toată lumea se tundea școlărește.Eu îmi aduc aminte de frizerul Nea Lupu…și încă unul care avea un banjoo agățat în cuier la care mai încerca și să cânte! Oamenii își mai amintesc de magazinul de pâine, care era intermediară. După Revoluție, cârciuma a mai funcționat o vreme, dar prin anii 2000, locul a fost părăsit. Pisica Albă era o cârciumă plasată pe Strada Gh. Gr. CANTACUZINO la intersecţia cu strada Logofătul Tăut construită în piaţa formată şi de intersecţiile cu străzile I. L. CARAGIALE şi LOBACEVSKI care a primit şi ea acelaşi nume, Pisica Albă
Frizeria HERESCU

  Frizeria HERESCU era vecină cu cârciuma Pisica Albă şi era compusă din două încăperi distincte, în faţă fiinţa frizeria pentru bărbaţi a domnului HERESCU, iar în încăperea din spate salonul de coafură a doamnei HERESCU. Cei doi erau o pereche stranie mai ales că din punct de vedere fizic se potriveau ca nuca-n perete. Doamna era o femeie corpolentă bine făcută, imbrăcată şi aranjată întotdeauna foarte frumos şi cu toate că avea o figură obişnuită, era impozantă prin atitudinea seniorală pe care o afişa, în momentul când începea să vorbească devenea plăcută. Domnul era un pătrat cu picioare scurte care pe lângă faţa buhăită, nu se prea omora cu aspectul fizic, avea o dificultate la mers, iar vocea ciudată îl făcea şi mai caraghios. Istoria legăturii lor nu s-a răsuflat prin mahala, dar era cert că doamna îl iubea din tot sufletul şi ar fi fost în stare să-i facă orice plăcere. Şi cum plăcerea acestui monstru cu două picioare erau fetele, era vai şi amar de bietele coafeze pe care le regula cu frenezie ca un maniac sexual ce era. Nici nu se punea problema angajării unei fete dacă nu făcea frumos la domnu HERESCU, în timp ce dădea proba de lucru celelalte fete o prelucrau şi dacă vroia să fie angajată trebuia nu numai să pice, dar să o facă ori de câte ori i se scula domnului. Doamna era complicea lui în mod evident, trimitea fetele acasă să ducă câte ceva şi acolo era aşteptată de domnul care o executa, iar la întoarcere fetele râzând o întrebau cum a fost, fără să se jeneze de doamna care se amuza împreună cu ele. Culmea consta în faptul că domnul era selectiv, cu unele nu făcea mare lucru, iar pe altele le devasta pur şi simplu motiv pentru care cele din prima categorie nu rămâneau prea mult angajate. Ştiu toate astea de la una din fete, Maria vecină cu noi, care o coafa pe bunica acasă şi nu se ferea de dânsa cu nimic, probabil şi bacşişul era pe măsura bărfelor oferite, iar eu care-mi făceam lecţiile în camera de alături am înregistrat totul imediat, după care nu a trebuit decât să fac unele legături cu fragmentele pe care le-am auzit din alte surse. Cum patronii nu avuseseră copii au convins pe una din fete să rămână gravidă cu domnul şi aceasta a născut un băiat pe care l-au înfiat şi a învăţat frizeria de la părinţii lui adevăraţi şi adoptivi în acelaş timp, pe care l-am cunoscut şi eu. Mă tundeam numai la el fiind un copil puţin mai mare decât mine şi îl chema tot Mircea. Mai târziu, când soţia mea a lucrat cu fata lui, o desenatoare cuminte şi frumoasă am reuşit să-mi completez încă o piesă dintr-un puzzle fără de sfârşit al Pisicii Albe.Ploieştenii duc povara mitului cum că sunt cam cheflii şi că le place să-şi omoare vremea prin cârciumi încă din perioada dintre cele două războaie mondiale. Scriitorii consemnează numele de oraşul lui „Ce bei?“ şi susţin că acesta se traduce prin faptul că ploieştenii nu s-ar saluta ca în alte părţi ale ţării, cu formulele obişnuite, ci direct cu întrebarea: „Ce bei?“.a 1862, oraşul avea 119 cârciumi, adică una la fiecare 247 de locuitori, după cum scrie Ioan Groşescu în „Mahalalele Ploieştiului“. În aceste localuri se petrecea cu vin, ţuică bătrână de prună sau „din cea înţepată de boască“, sarmale dolofane, musacale, pui şi boboci de raţă rumeniţi şi tăvăliţi prin mujdei de usturoi şi, evident, lăutari.Aproape jumătate de secol mai târziu, statistica oraşului din 1913, citată de geograful Ion Th. Simionescu, număra 287 de crâşme, câte una la aproape 200 de locuitori. Creşterea a fost continuă, astfel că, în 1934, în Ploieşti erau 353 de cârciumi şi de bodegi. La recensământul din 1912, Ploieştiul avea o populaţie de aproape 57.000 de locuitori, iar la cel din 1930, de aproape 80.000 de locuitori.

  Stabilit la Ploieşti, compozitorul, pilotul şi scriitorul Ionel Fernic (1901-1938) lasă „imagini“ memorabile ale unui oraş care trăieşte pentru localurile sale, scriind despre cârciumari celebri ai Ploieştiului, la vremea aceea: Manasache, Kalderimi, Ion pe Regală, la Hambrea, Nae Vârtej.Personajele lui Fernic au fost evocate apoi de criticul literar şi profesorul Dan Gulea în monografia culturală a oraşului, „Pluviografii. O istorie a culturii române de la Ploieşti (2012)“: „Fauna e la apel, prin personaje dublate adesea de note de subsol: un moş, un actor, Sulică (un beţiv îndrăcit din Ploieşti), «un bun pilangiu, însă fraier, cu cioc şi cu ghete de lac», conu’ Vlădoiu («decanul beţivilor ploieşteni»), Sinescu Bazil («unul care nu cunoaşte apa…»)“. Într-o astfel de atmosferă cheflie, boema locală avea reprezentanţi printre cei mai de vază oameni din oraş, semn că petrecerile ţin, cu siguranţă, de o anumită psihologie şi un comportament al locuitorilor. „Chiar şi astăzi, ploieştenii îi păstrează o amintire frumoasă primarului Radu Stanian (1840-1897), vestit pentru chefurile sale cu lăutari sau pentru isprăvi precum blocarea căii ferate şi oprirea trenului pentru a se urca, până la Ploieşti, având alături un taraf, care, de fiecare dată, îi cânta: «Din Ploieşti pân’ la Gheboaia / M-a bătut vântul şi ploaia»“, povesteşte Dorin Stănescu. Această atmosferă a oraşului de la începutul secolului al XX-lea este sintetizată perfect de criticul şi istoricul literar Mircea Iorgulescu. „Petrecerea – cheful – reprezintă un ritual social pentru că la Ploieşti se petrece pentru orice, din orice. Chiar şi din nimic şi pentru nimic, dacă nu, mai ales, pentru nimic, dar cu lăutari neapărat. Factor de coagulare şi de coeziune, factor de solidaritate, cheful ploieştean este public, de masă şi democratic“, scrie Iorgulescu în „De neamul ploieştenilor“.„Renumele oraşului este însă definitiv descris şi consacrat de Radu Tudoran, prin naratorul din «Retragerea fără torţe». Tabloul oraşului lui «Ce bei?» este fără dubiu“, explică Gulea. Tudoran îi „compromite“ iremediabil pe ploieşteni: „Capitala judeţului meu, unde am mers prima oară să învăţ carte, era supranumită oraşul lui «Ce bei?». «Ce bei?», spuneau oamenii, în loc de bună ziua, când se întâlneau pe stradă. Şi intrau la cârciumă, îi vedeam încă din zorii zilei, rezemaţi de tejghea, ca să nu piardă timpul cu aşezatul la masă, bând în picioare, vin sau ţuică, la botul calului, aşa se spune. De la marginea oraşului până la şcoală, aproape de centru, întâlneam 17 bodegi şi cârciumi. Una dintre ele se numea «La furnica», nu ştiu de unde până unde, iar alta «La băieţii veseli», aşa da, puteam înţelege. Într-un timp, m-am apucat să număr sistematic cârciumile din tot oraşul, cifra exactă am uitat-o, cred că erau peste 100 de cârciumi la 40.000 de oameni, numărul populaţiei. N-ar fi fost prea mult, una la patru sute, dar dacă scad pruncii din scutece, copiii, tinerii nenărăviţi încă, săracii care n-au bani de băutură, atunci se schimbă proporția…“.Pe la începutul secolului XX, undeva în Ploieşti locuiau două familii despărţite de un gard mai mic decât cele obișnuite, deoarece familiile trăiau în deplină armonie de vreo două generaţii. Actualii proprietari s-au apropiat şi mai mult, femeile la o cafea, bărbaţii la o tablă şi ca să nu iasă în neglije prin stradă, pentru a intra unii la alţii, au făcut o portiţă în micul gard prin care treceau cu uşurinţă. Nu erau oameni prea pricopsiţi, dar nici rău nu o duceau, aveau de toate, aveau servicii destul de bune şi cum nu erau nici prea pretenţioşi, nici nu aveau vicii, o duceau fără grija zilei de mâine.

mai mult
Documentar

Proastele Vestului

descărcare-18-300×225

  Pipa Bacca (Giuseppina Pasqualino di Marineo), a fost o artistă din Italia, ucisă cu sânge rece în anul 2008, de către un bărbat de origine turcă, după ce a fost violată cu brutalitate. Pipa plecase într-o călătorie, împreună cu o altă artistă, de la Milano în Orientul Apropiat.

Cele două făceau autostopul, iar întreagă lor călătorie era un proiect artistic, un performace, motto-ul fiind *căsătoria între diferiți oameni de naționalități diferite* și voiau să promoveze pacea mondială. Ele călătoreau simbolic în rochii de mireasă. Cele două s-au despărțit în Istanbul și urmau să se reîntâlnească în Beirut, însă Pipa nu a mai ajuns niciodată.

Drumul ei s-a terminat în Gebze, când a fost luată în mașină de către cel ce avea să o omoare. Cadavrul i-a fost găsit Tavşanlı, la o distanță considerabilă, de Istambul, abia la jumătatea lui aprilie, ea fiind dată dispărută de pe dată de 31 martie.

  Rezultatele ADN sugerează faptul că ea a fost violată de un număr considerabil de bărbați, însă doar un făptaș a fost prins, deoarce a furat telefonul mobil al acesteia și l-a folosit. Ulterior, el a dat vina pe alcool și droguri și a spus că este neclar ce s-a întâmplat în noaptea ceea, deci nu poate să spună dacă au mai fost și alții implicați în uciderea ei.

 

 

 

 

 

 

  Amanda Kijera, activistă americană de stânga, apărătoare a drepturilor omului, este violată în Haiti unde se duce într-o misiune umanitară menită să ajute localnicii să facă față dezastrelor naturale.

Numai că ea se folosește de această misiune pentru a ajunge în Haiti unde planuieste să dovedească faptul că un raport al unei organizații pentru femei din Haiti exagerează gravitatea violurilor și abuzurilor comise de către bărbații haitieni asupra femeilor. Ea dorește să apere demninatea bărbaților de culoare și să arate lumii că stereotipurile sunt greșite.

Unul dintre bărbații pe care încerca să îi exonereze, și pentru care se lupta, dorind să arate lumii că este pașnic și respectă femeile, o violează ore în șir pe acoperișul unei clădiri.

Însă după recuperare, ea a declarat că vinovați pentru violul ei sunt bărbații albi, patriarhatul albilor subjugă bărbații de culoare, iar femeile, cu precădere negresele, trebuie să suporte abuzurile. Chiar a cerut ONU să ajute victimele abuzurilor și să le instruiască cum să le suporte mai bine. Toată această pledoarie s-a axat în principal pe patriarhatul bărbaților albi care nu fac altceva decât să îmbolnăvească întregul mapamond și pe ura ei față de bărbații albi.

Amanda este o narcisistă arogantă ce trăiește într-o continuă minciună…și își merită soarta. Este activistă liberală tipică, absorbită de propria persoană și de propriile interese.

  Sophia Lösche , activistă pro-granițe deschise, din Germania, a dispărut anul acesta, în iunie, când făcea autostopul din Leipzig până în Amberg, în Bavaria. Ea a fost luată de un camionagiu marocan, iar câteva zile mai târziu corpul i-a fost descoperit în Spania, lângă Bilbao.

Sophia fusese violată cu brutalitate, apoi ucisă.

Ea făcuse voluntariat pentru organizația Bucătăria Fără Granițe, pe insula Lesbos și susținea politica de extremă stângă. Fratele ei, Andreas Lösche, este membru al Partidului Verde, partid de stânga extremă, ce susține granițele deschise, mișcările LGBT și care recent s-a manifestat huiduind și înjurând în timpul unui moment de reculegere ținut în Parlamentul German, pentru o față de 14 ani, evreică, ce fusese și ea violată și ucisă de un emigrant musulman, din Irak.

Andreas a declarat că rasiștii de extremă dreapta se folosesc de dispariția surorii lui pentru ca mișcările de dreapta să ia amploare și că aceștia îi trimit mesaje de amenințare și chiar și amenințări cu moartea! Aceste amenințări s-au dovedit a fi fabulatii.

În 2016, tot în Germania fusese omorâtă altă activistă, Maria Ladenburger , aceasta era studentă la medicină și făcea voluntariat la centre de migranți. Cadavrul i-a fost descoperit într-un râu, lângă orașul Freiburg.

 

 

 

  Cel ce a ucis-o era un emigrant afgan, care pretinsese că este minor, ulterior dovedindu-se că este, de fapt, mult mai în vârstă.

Tatăl Mariei este un avocat foarte cunoscut, ce luptă pentru drepturile migranților și care este membru al Comisiei Europene.

Primarul din Freiburg , Dieter Salomon, membru al partidului verde, a făcut apel la locuitori să nu lege violul și crima de statutul de emigrant.

Se pare că Maria nu a fost singura victimă a acestui emigrant.

 

 

 

  Republica Democrată Congo, Africa, 2017, doi emisari ONU sunt decapitați.

Aceștia sunt Michael Sharp, american, și Zaida Catalán, ce avea dublă cetățenie, cileană și suedeză. Ei au fost răpiți, împreună cu translatorul lor, în timp ce se aflau într-o misiune, și apoi decapitați cu bestialitate. Guvernul Congolez a intrat în posesia unei filmări care a fost apoi prezentată presei.

Zaida Catalán a fost o membră activă a partidului verde suedez și lideră, din 2001 până în 2005, a tineretului verde suedez. Ea lucra și pentru ONU, fiindt trimisă în Africa total nepregătită. Fusese îndoctrinată de mică de către membrii partidului verde. Luptase pentru drepturi egale, pentru granițe deschise, pentru drepturile animalelor, pentru dreptul de a vinde sex. Ca orice feministă activistă liberală, ea trăia într-o realitate falsă și refuza să accepte faptul că nu suntem la fel, că există diferențe majore între rase și culturi.

  Lacy MacAuley , cunoscuta organizatoare de evenimente și marșuri ANTIFA, din Washington DC, expusă de cei de la Proiectul Veritas înainte de inaugurarea Președintelui Trump, unde voia să organizeze proteste extrem de violente, a devenit obsedată de islamișți și s-a decis să ajute sirienii.

Ea s-a îndrăgostit de un turc, activist și el, și l-a crezut pe cuvânt când el i-a spus că susține drepturile femeilor, așa că a avut parte de dragoste islamică. A plecat plină de speranță cu el în Turcia unde voiau să se căsătorească dar au urmat numai abuzuri, violuri și bătăi. Islamistul feminist încerca să o împiedice să folosească internetul și rețelele sociale. El nu îi cere acordul pentru sex, ci pur și simplu o folosește când și cum dorește, după dogmele și doctrinere învățăturilor islamice.

Ea a reușit să scape din Turcia și să se întoarcă în SUA unde acum vânează fascișți imaginari și luptă pentru drepturile islamiștilor de a o viola din nou.

  O activistă feministă din Suedia a luptat din greu să oprească deportarea unui migrant ce i-a abuzat sexual fetița de 12 ani.

Femeia în vârstă de 45 de ani întreținea relații sexuale cu afganul și nu voia să trăiască cu ideea că acesta ar putea să fie omorât la întoarcerea în țara de origine. Ea s-a cunoscut cu afganul la un centru de refugiați din Sölvesborg, acesta i-a spus că are 18 ani și că nu mai are pe nimeni.

În curând afganul începe se îi abuseze fetiță, să o atingă indecent, din ce în ce mai îndrăzneț. Copila îi spune mamei ce se petrece dar aceasta o ignoră, atunci fetița decide să își anunțe tatăl care cheamă poliția și ia copila în custodie.

Când autoritățile au început să investigheze, s-a aflat că celeilalte fiice i s-a interzis să raporteze la poliție ce se petrece la ei in casă, în timp ce mama posta pe facebook cat de minunat e afganul, chiar după ce aflase că îi abuzează fata.

Suedeză era o susținătoare avidă a campaniei #metoo, dar nu atunci când era vorba despre fiica ei sau despre islamișți.

Afganul a primit o pedeapsă de 100 de ore de muncă în folosul comunității și poate să rămână în continuare în brațele femeii care l-a protejat, plănuind probabil să violeze și alți copii.

  Elin Krantz a fost una dintre cele mai mizerabile activiste pro-granițe deschise din Suedia. Ea nu își dorea decât să transforme Suedia într-un paradis multicultural. Majoritatea bărbaților din viața ei fuseseră negri.

Era membră activă a unui grup de Facebook *Iubim diversitatea*.

Ea a fost urmărită într-o noapte, când pleca de la club, de un etiopian, Ephrem Tadele Yohannes, violată cu brutalitate și ucisă. Cadavrul a fost apoi acoperit cu bolovani.

Aceasta a declarat că nu a violat-o, ci a încercat să o salveze de la viol. Viol comis de doi bărbați albi. Imaginile video și testele ADN îl contraziceau.

Elin a primit ce și-a dorit. Multicultralism african.

Ea era cunoscută în mediul online pentru postările șocante, printre care și un video în care întreține relații sexuale cu un negru în tip ce cânta imnul suedez.

 

Guvernul suedez promovează amestecarea raselor și finațează clipuri muzicale menite să manipuleze femeile.

Gessica Notaro este o personalitate TV, din Italia, care iubea bărbații de culoare și căsătoria între rase diferite. Ea și-a găsit un iubit venit în Italia din Cape Verde, Jorge Edson Tavares.

Idila nu a decurs așa cum se aștepta aceasta, dar teroarea adevărată a început atunci când a pus capăt relației. Jorge a început să o urmărescă și să o amenințe că o să o desfigureze. Poliția nu a făcut nimic, doar a întocmit un ordin de restricție care nu are nici o valoare reală.

Nu a trecut mult timp și Gessica a fost atacată cu acid și desfigurată.

Fostul iubit nu a recunosct atacul și chiar a afirmat că are un alibi serios, dar nu a convins judecătorii. Cazul a fost extrem de mediatizat în Italia, la fel ca și cazul Pamela Mastropietro, fată de 18 ani omorâtă apoi mâncată de  nigerieni.

Gessica a apărut la TV după atac și a vorbit despre incident și recuperare, dar nu și despre pericolul negru.

 

  Corrina Mehiel a fost o artistă americană, activistă avidă, justițiar social, care lupta împotriva imaginarului privilegiu de a te naște și a fi alb, un fan înfocat a lui Hillary Clinton.

Ea vorbea constant despre masculinitatea toxică în rândul bărbaților albi, afirmând că aceștia sunt responsabili pentru bărbații de culoare și problemele lor.

Corrina era o susținătoare a politicilor liberale de stânga și o admira pe Nancy Pelosi, o politiciană care luptă pentru abolirea granițelor și pentru abolirea poliției de frontieră și diviziei de poliție care se ocupa de prinderea ilegalilor.

Întreagă ei pagină de facebook, dar și blogul ei (care acum a fost dat jos) erau dedicate postărilor anti-rasism, criticarii bărbaților albi, criticarii lui Donald Trump, susținerii granițelor deschise și a ilegalilor, și era convinsă că rasismul albilor cauzează problemele în societate, dar și violență împotriva populației negroide. Poștă cântece gospel în care negrii se victimizau, acuzau albii pentru sclavie, pentru moartea lui Biggie Smalls, și alte aberațîi de genul.

Corrina a decis să fie o activistă după ce mama ei i-a citit cartea lui Hillary Clinton, *It takes a village* , o carte ambiguă și plină de minciuni și omiteri, care prezintă o realitate abstractă și nu ia sub nici o formă în calcul rata criminalitații în comunitatea neagră, sau rata omorurilor și violurilor comise de negrii asupra albilor.

În curând, Corrina o să îl cunoască pe El Hadji Alpha Madiou Toure, care o să o omoare cu cruzime. El Hadji Alpha Madiou Toure este negru și musulman.

El i-a furat mașina, cardul de credit, și a continuat să le folosească după ce omorât-o.

El Hadji Alpha Madiou Toure era migrant și trăia mai mult în adăposturi pentru oameni ai străzii, fusese arestat de câteva ori, dar nu fusese deportat.

  Reese Fallon, în vârstă de 18 ani, a fost ucisă în Orașul Vechi, din Toronto, în ultimul atentat ce a avut loc în Canada din iulie anul acesta.

Reese era și ea liberală, dintr-o familie bună, sprijinea migrația în Canada și în vest. Ea făcea parte din Mișcarea Tinerilor Liberali din Toronto.

De asemenea ea îl susținea pe Justin Trudeau. Ironia face că acesta nici măcar nu a menționat nimic în presă despre atac, din contră, și-a luat vacantă, o reacție total opusă față de incidentul în care o fată musulmană a spus că a fost atacată pentru că poartă hijab, și i i-a fost smuls hijabul din cap de către albi rasiști.

Atunci Trudeau a ținut un discurs de 30 de minute în care condamna islamofobia si nazismul. Atacul s-a dovedit inexistent și fata în cauză mințise și în trecut și inventase atacuri rasiste.

Tot Trudeau i-a dat unui terorist care fusese închis în SUA câteva milioane de dolari canadieni, despăgubiri pentru traumele suferite în vest. Si tot Trudeau a spus *dacă iți omori dușmanul, acesta câștiga*, referitor la islamiștii radicalizați.

Atacatorul a fost identificat ca fiind Faisal Hussain, în vârsta de 29 de ani. Acesta trăia cu familia lui într-o zonă considerată *no-go* adică unde non-musulmani nu puteau să pășească fără să fie atacați. El avea pe Facebook poze cu arme și poze în stilul jihadistilor ISIS. Fratele acestuia a avut și el probleme cu legea, trafic și consum de droguri, trafic de arme, și a fost închis de câteva ori.

Presa de stânga însă refuză să accepte faptul că atacul este clar voit, premeditat, făcut în numele jihadului și încearcă sa manipuleze opinia publică, sugerând că Faisal are probleme psihice grave, probleme care au dus la comiterea atentatului. Însă mulți jurnaliști independenți vor să știe cum de Fasit era un așa bun trăgător, se vede clar pe filmări că nu ezită, ci trage cu exactitate în victime, reușind să împuște 12 oameni, dintre care 2 au decedat, este vorba despre Reese și o fetiță de 10 ani.

Atacul a fost, desigur, revendicat de ISIS.

Acum Canada o sa lupte împotriva rasismului și a islamofobiei si nici nu e greu sa faci asta in Canada, unde manipularea funcționează ca unsă. Victimele or sa fie uitate, cum s-a întâmplat și cu victimele celorlalte atacuri care au avut loc pe teritoriul Canadei, și mai mulți migranți or sa fie primiți cu bratele deschise, inclusiv teroriștii ce fac parte din Căștile Albe, miliția ce a acționat în Siria sponsorizată și antrenată de Israel, și pe care trebuie să o retragă din Siria deoarece Assad a reușit sa recupereze aproape întregul teritoriu, iar un nou atac chimic nu mai poate fi orchestrat după ultimul eșec. Pastile Albe vor fi împrăștiate prin Canada și Marea Britanie.

Din păcate acestea sunt doar câteva cazuri, dar se pot observa elemente comune. Aceste femei vin din familii bune, au primit o educație bună, au trăit în comunități de albi, sau în țări care nu erau afectate încă de crime comise de non-albi.

Toate sunt liberale și susțin politica de stânga, și unele chiar au membrii ai familiei implicați în partide care susțin migrarea necontrolată.

Nici una din ele nu a fost conectată cu realitatea în ceea ce privește diferențele majore dintre rase și culturi. Toate au fost arogante și au suferit de un complex dumnezeiesc, și au crezut că sunt mai presus decât restul și că vor salva întreaga planetă, dar unele nu au reușit nici măcar să își salveze viața.

Aproape toate și-au urât rasa, au urât bărbații albi și i-au considerat responsabili pentru orice rău.

Aproape toate au fost feministe.

Toate au fost ucise sau violate de bărbați de culoare ce provin din alte culturi. Mai trist este că cele rămase în viață încă nu acceptă realitatea și continuă să susțină extrema stângă.

Trebuie, cu orice preț, să ne asigurăm că România o să rămână o țară sigură si nu trebuie să acceptăm africanii, arabii sau islamiștii aici.

Nu trebuie să deschidem granițele, nu trebuie să acceptam migrația africană și din Orientul Apropiat.

  Trebuie înțeles faptul că islamul este total necompatibil cu societatea vestică și trebuie interzis, practicarea lui trebuie scoasă în ilegalitate dacă mai vrem să salvăm ceva.

Consiliul European nu a avut nici o declarație legată de criminalitatea *noilor europeni*, așa cum îi numesc pe acești sub-oameni, din contră, vor să mai aducă milioane în Europa.

Femeile europene trebuie să priceapă pericolul pe care îl reprezintă bărbații din Africa și Orientul Apropiat. Trebuie să înțeleagă ce se petrece în Africa, să înțeleagă ce învățături există în doctrina islamistă și cum sunt văzute femeile.

Și nu, nu există musulmani feminiști.

mai mult
Documentar

Jurnalul Aniţei Nandriş în Siberia – „După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca n

no thumb

Ce mai citim în weekend sau în puţinul răgaz pe care ni-l lasă, totuşi, tumultul cotidian?

„Amintiri din viaţă. 20 de ani în Siberia”, povestirea cutremurătoare şi splendidă a Aniţei Nandriş, o ţărancă cu trei clase, din Bucovina, ridicată în miez de noapte de KGB şi deportată în Gulagul sovietic, este propunerea criticului de film Manuela Cernat, pentru acest sfârşit de săptămână.

Povestea a fost făcută cunoscută şi prin filmul care i-a fost dedicat în seria Memorialul Durerii, iar cele 288 de pagini ale cărţii, se citesc cu sufletul la gură, fără să laşi cartea din mână.

Aniţa Nandriş avea 36 de ani când a fost deportată, împreună cu cei trei copii ai săi, din satul bucovinean Mahala, de lângă Cernăuţi, undeva dincolo de Cercul Polar. În miez de noapte, NKVD-ul (Securitatea sovietică), a despărţit-o de soţ pentru totdeauna.

„Mi-a încredinţat acest manuscris în anul 1982 la Cernăuţi, rugîndu-mă să-l trec peste graniţă în România şi să-i promit că-l voi face cunoscut oamenilor, cum voi putea. Apoi a murit în casa ei, în patul ei, vegheată de copii, cu sentimentul datoriei împlinite”, scrie dr. Gheorghe Nandriş, nepotul scriitoarei, în Prefaţa jurnalului, publicat în 2003, la editura Humanitas.

În această sălbăticie a Siberiei a luptat pentru supravieţuire 20 de ani. Mamă extraordinară, şi-a ocrotit copiii cu preţul vieţii dovedind o putere de sacrificiu şi o rezistenţă morală de excepţie. Renunţă la propria hrană în favoarea copiilor, străbate zeci de kilometri prin tundră cu groaza în suflet, în căutarea unor fructe cu care să-şi salveze copiii de scorbut, învaţă să conducă sania cu cîini şi să facă din părul lor îmbrăcăminte pentru copii. Intră de două ori în comă şi de două ori revine la viaţă, singurul tratament fiind iubirea nemărginită pentru copii şi credinţa în Dumnezeu, povesteşte Gheorghe Nandriş.

„După ultima ieşire din comă, în convalescenţă, este pusă să facă slujbă de noapte la minus 40 de grade. Nu se poate duce şi este condamnată la închisoare. Este dată pe mîna unui eschimos, a cărui limbă nu o pricepea, şi care trebuia să o transporte cu sania, printre gheţuri, spre locul osîndei. Urmează o călătorie în care i-a îngheţat sufletul de groază, cu o înnoptare într-un iglu de eschimoşi, drum pe care îl descrie cu imagini atît de sugestive, încît ar putea figura în orice antologie literară.

În trânta ei cu destinul se dovedeşte mai tare şi învinge. După aproape 20 de ani de surghiun, această femeie demnă îşi trimite copiii spre Moscova lui Hruşciov, pentru a-şi dovedi nevinovăţia şi a-şi căuta drepturile. După multe peripeţii pe la tribunale şi procurori, care căutau să-i ameţească cu minciuni, aceşti copii, care au moştenit inteligenţa şi curajul mamei lor, obţin documente din care rezultă că au stat 20 de ani în Siberia «din greşeală», că ar fi «victime ale stalinismului» şi sunt reabilitaţi. Ei pleacă din Siberia spre soarele Bucovinei, spre satul şi mormintele strămoşilor lor.

Au intrat în casa lor după 20 de ani, exact în luna şi ziua cînd au fost răpiţi, 13 iunie 1941. Bătălia pentru supravieţuire a luat sfîrşit. Mama a reuşit să-şi reaşeze copiii în cuibul lor. Oricine şi-ar fi considerat misiunea împlinită. Ea însă nu şi-a putut găsi liniştea decît după ce a depus mărturie scrisă asupra crimelor comunismului. Şi astfel, după ce a tors părul de cîine în Siberia, a luat condeiul pentru a-şi mărturisi calvarul, scriind 360 de pagini ca un poet”, mai scrie Gheorghe Nandriş.

Povestea Aniţei, ţăranca basarabeancă de lângă Cernauţi, regiune ce a fost aproape mereu folosită ca monedă de schimb între imperiile ce îşi disputau supremaţia asupra Europei, este una dintre poveştile a milioane de prizonieri ai Uniunii Sovietice.

Milioane de oameni, din mai toate ţările est-europene au fost ridicaţi în miez de noapte de forţele de represiune bolşevice, aruncaţi în camioane doar cu ce aveau pe ei, despărţiţi de familii şi transportaţi ca vitele, în necunoscut. Cei mai mulţi au fost duşi în Siberia, dincolo de Cercul Polar, unde până atunci poate că nu păşise picior de om, hrăniţi doar cu apă şi câteva sute de grame de pâine pe zi şi puşi la muncă silnică. Fără explicaţii, fără motive, fără informaţii, fără speranţă de salvare.

Motivul? Erau duşmani ai sistemului, ai Uniunii Sovietice! Bebeluşi de 1-2 ani, bătrâni, bolnavi, adolescenţi, mame neputincioase, ţărani, gospodari, orăşeni, profesori, aceştia ameninţau siguranţa „imperiului”, împotriva acestora s-a dezlănţuit ura şi ferocitatea Răului. Sate întregi de oameni au rămas goale în doar câteva nopţi, milioane de oameni s-au trezit, fără nicio avertizare şi fără nicio vină, pe drumul spre iad.

Puţinii care au supravieţuit deceniilor de sclavie din Siberia şi s-au întors în locurile natale şi-au găsit casele ocupate de ruşi si au fost forţaţi să o ia de la început, pentru că nici atunci nici altădată nu li s-a făcut dreptate.

De atunci, regimurile şi-au schimbat doar denumirile. Generaţii întregi au tăcut, de teama consecinţelor, lăsând această parte a istoriei în mare parte păstrată în umbră, deşi ar trebui cunoscută şi condamnată ca şi nazismul.

Se poate că alegerea de lectură a prof. Manuela Cernat să fie motivată şi de o poveste personală similară: „Străbunicul meu, la 97 de ani, când au intrat ruşii, a fost scos în zăpadă, desculţ, în izmene, cu baionetele în coastă, şi pus de soldaţii sovietici să danseze”, povestea criticul de film.

„A fost foarte greu să realizăm filmările în Bucovina, am fost urmăriţi peste tot, hărţuiţi, amenintaţi, blocaţi la graniţă. Dar vom continua să mergem şi să prezentăm dramele acestui neam”, declara, la începutul anilor 90, Lucia Hossu-Longin, realizatoarea seriei Memorialul Durerii.

Nu cred că ar fi foarte uşor nici acum. Aceşti oameni, românii de peste graniţă, continuă şi acum, atât cât pot, lupta pentru a-şi păstra identitatea şi cultura.

„Cartea e o revelaţie şi s-ar cere primită ca atare. Nu doar privitor la soarta deportaţilor români în Gulagul sovietic povestirea Aniţei Nandriş-Cudla aduce o marturie esenţială, dar şi pentru reconstituirea staturii ţăranului bucovinean: o statură net aristocratică, pe care metamorfozele provocate de comunism o aruncaseră nu numai în trecut, ci, s-ar spune, aproape în legendă. Or, iată că, odată cu Aniţa Nandriş-Cudla, legenda ia conturul firescului, iar realitatea ei ni se impune din nou.

După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară.

Cartea aceasta, care nu numai că se cere neaparat citită, dar ar merita să fie aşezată, prin biblioteci, într-un raft al clasicilor, descrie unul din cele mai cumplite destine.” (Monica LOVINESCU)

mai mult
1 2 3 6
Page 1 of 6