SIBIU. O poveste din orașul definit de minunate confluențe culturale demonstrează că uniforma militară și chitara pot deveni expresii complementare ale aceluiași spirit.

Protagonistul este sublocotenentul Rareș-Andrei Păuna, doctorand al Academiei Forțelor Terestre “Nicolae Bălcescu” , care își dezvăluie filozofia de viață într-un interviu realizat de profesorul Sever Avram în publicația Regal Literar.

Tânărul ofițer vorbește despre parcursul său artistic început la 14 ani – ce include scene mari precum Cenaclul Flacăra sau FITS –, dar și despre refuzul succesului comercial în favoarea „esențelor tari” pe versuri de Blaga sau Păunescu. Pentru el, armata reprezintă stabilitatea, datoria și credința, în timp ce muzica este spațiul libertății și un liant esențial între comunitatea militară și societatea civilă.

Ghidat de o profundă credință în Dumnezeu și de o educație complexă, Rareș-Andrei Păuna își construiește un culoar propriu, visând ca pe viitor să își prezinte propriile compoziții folk alături de o orchestră simfonică, în fața unui public de calitate care să îi înțeleagă cu adevărat mesajul.

Citiți interviul integral și descoperiți povestea fascinantă a acestui artist în uniformă accesând link-ul de mai jos:

IN MEMORIAM

NICOLAE BOARU – 75
(28 decembrie 1949 – 9 octombrie 2013)

Nicolae Boaru, directorul Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga” Ploiești:
”Ungurii nu stau mai bine decât noi în privința cererii de carte”

            Reporter: Ați fost recent la câteva întâlniri de lucru în țări cu o mai veche tradiție a cărții. Comparați situația de la noi cu cea din alte țări, în ceea ce privește cererea de carte, produsele editoriale sau calitatea tipăriturilor.
Nicolae Boaru: Ne plângem că nu se citește, dar mi se pare că la noi situația lecturii nu este nici măcar critică, nu catastrofală, cum se aproximează nu chiar foarte cugetat. Mi-am permis, datorită liberei circulații în spațiul Uniunii Europene, să prelungesc o întâlnire de lucru de la Biblioteca Județeană din Oradea în Ungaria vecină și prietenă. Am intrat, evident, în câteva biblioteci publice și în librării. Fără să fac niciun efort de obiectivare, pot să spun că ungurii nu stau cu o câtime mai bine decât noi în privința afluxului în biblioteci, a cererii de carte, a produselor editoriale și a calității tipăriturilor, în afară de un ”sclipici” logistic și de aparența unei informatizări mai ostentative (sau mai calchiate după cea occidentală). Și interesul de lectură, și numărul solicitărilor (în  biblioteci și librării)  nu ne face să pălim de invidie. Dar nici nu ne înfumurăm.

Generice maghiare 

R: Ce tip de produse editoriale predomină la unguri?
N.B: Cu toată superioritatea de nivel material – care e reală –, statura culturală a maghiarilor și a vecinului pe care l-au copiat copios și permanent, austriacul  adică, nu copleșește prin dimensiuni rinascimentale. Aceeași obediență față de un ”trecut” (cum se spune pretențios) europenizat sau față de political corectness îi face pe intelectualii maghiari și austrieci să ignore sau să secundarizeze  aspecte care țin de originalitatea creativității proprii. Lucrul pare ciudat sau greu explicabil, mai ales vecinii din Vest, renumiți pentru vanitatea, tumefierea naționalistă și aroganța revendicărilor nostalgice, de tip imperial. Nu am observat o multitudine de nuanțe, omise fatalmente, într-o călătorie de nici o săptămână.. Dar este îngrijorător (pentru ei!) că au intrat cu arme și bagaje într-o filosofie, cel puțin cultural vorbind, transnațională și păgubitor  omogenizantă. Fără parti pris-uri, cererea de carte la noi este mai vie, mai diversă. Nu mai  înaltă,  mai abstractă (adică mai filosofică!), dar nici subsumată unor generice cu aplicabilitate univocă: ”Cum să reușești în viață”, ”Ce facem cu handicapații motor?”, ”Cum să slăbim”. În general, tot lucruri care promit un succes general și o facilitate de conviețuire.

Drumuri europene sau integrarea arabilor

R.: De parcă la noi nu sunt destui amatori de astfel de generice. Nu vă temeți că veți fi taxat drept naționalist după atâtea accente critice țintind orientarea culturală a austro-ungarilor?
N.B: Nu înseamnă că la noi astfel de titluri nu au cititori, că ne dezinteresăm de semenii noștri cu dizabilități, dar să nu văd o ediție Petőfi în câteva librării budapestane, un Robert Musil în Austria, printre zecile  de titluri legate de integrarea turcilor în Europa, mi s-a părut, fără false naționalisme, ca o coborâre de ștachetă și alterarea unui prestigiu cu ștaif. Nici măcar de snobismul (!) bucureșteanului de a avea în bibliotecă titlurile cele mai cu sclipici, autorii cei mai cu pondere, chiar dacă el nu-i citește pe toți, n-am dat. Am verificat această impresie tocmai pentru a retușa posibile accente partizane și mă liniștesc știind că mulți români pot verifica ”în drumurile lor europene” acest fapt. 

Ventilații 

R.: Din punctul nostru de vedere, ar trebui să aducem un elogiu snobismului…
N.B: Rămâne cum am stabilit: literatura de tip ”vector aspirațional” (cum umflat și …sincronizat se spune) este la mare căutare în librăriile și bibliotecile austro–ungare (!), ținând cont că ce se ”ventilează” la Paris are corespondent imediat la Viena și este ”papagalicit” automat la Budapesta.
R.: Ceea ce dovedește mai degrabă maturitate politică, ar spune nu puțini…
N.B: Dar aiasta e altă problemă, interesantă, desigur, dar care nu trebuie să intre acum în  substanța relatării noastre.

Despre temperamentul românului

R.: Bine. Să înțelegem că sunteți optimist în ceea ce ne privește? Cum percepeți viața culturală românească în ansamblu, acum, după ce ați văzut cum ”o duc” la acest capitol europenii ”imperiali”?
N.B: Percep cu încredere semne ale unei vieți culturale vii, evidente într-o dinamică a aparițiilor editoriale, a vernisajelor, a vieții cenacliere, a peisajului revuistic. Trendul consumistic, indenegabil dincolo, ne-a înrâurit și pe noi, puternic, dar nu decisiv sau exclusiv. Eu am auzit întrebări cu stupoare în ele, de genul: ”Cum vă puteți permite atâtea reviste literare?”, ”Cum de apar atâtea ziare sau sunt atâtea posturi de televiziune în Prahova?”, de exemplu. Landuri întregi din Germania sau din Austria care dacă au un post TV și un ziar – două. Revistele culturale apar în tiraje de două-trei sute de exemplare și sunt creația unor benedictini, a unor ”frumoși nebuni…”. Constatarea e la îndemâna tuturor celor care, aflați în  străinătate, cu varii treburi, pot face o comparație între un chioșc de ziare și reviste dintr-o capitală moțată a Europei și un chioșc bucureștean. Așadar, nu întrevăd motive de îngrijorare, iar semnalele alarmiste de tip ”nu se mai citește” sunt și întrucâtva motivate (pentru că nu mai putem să citim cât vrem), țin și de temperamentul mai iute, mai expansiv, degrabă vărsătoriu de acuze retorice al românului.

                                                                                                                      Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

IN MEMORIAM

NICOLAE BOARU – 75
(28 decembrie 1949 – 9 octombrie 2013)

Interviu cu Nicu Boaru, directorul Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga” Ploiești

Profesorul Nicolae Boaru, director vreme de aproape 16 ani al Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga” din Ploiești, a întreprins, în toamna lui 2003, o călătorie la Sfântul Munte Athos, la invitația starețului Schitului românesc Provata. Reamintim cititorilor că pe Sfântul Munte există 20 de mari mănăstiri: 17 grecești, una rusă, una bulgară și una sârbă, dar (cumplită ironie, ba chiar lovitură a sorții!)  românii nu au decât trei… schituri. Cel mai mare este Prodromu. Faptul este de natură să-l contrarieze pe dreptcredincios. Nu mai puțin contrariat este călătorul bibliotecar, care ne-a dezvăluit impresiile sale de călătorie.

”N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri”

Reporter: Domnule profesor, cu ce stare de spirit v-ați întors de pe Munte?
Nicolae Boaru: De pe Muntele Athos nu poți să te întorci decât cu o stare de spirit pe care erai pregătit s-o primești și pe care o pregătești în ani de zile de presimțire și ”tatonare”, de încercuire a zonei ”numinosului”, cum definea Rudolf Otto sacrul. Altfel spus, te întorci de acolo exact cum ai plecat, doar că mai adâncit în tine și mai știutor de adevăratele proporționalități ale celor omenești… Știi și ce trebuie să-i dai Cezarului (care ne-a ocupat exclusiv în ultimele decenii, și ce I se cuvine lui Dumnezeu). Acolo se stă în rugăciune și posturi îndelungi, proba singurătății și încercarea tăcerii sunt vămi grele. Mucenicia și înfrânarea sunt rigori deloc ușoare. N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri… Ascultarea de stareț, ”auscultare” a vocii din interior și bucurie întru nevoință.

Declasarea așezămintelor românești

R.: De ce nu avem o mănăstire pe Sfântul Munte? De ce doar schituri?
N.B.: Nedrept, se vede că puiește alte urgisenii, pentru că autoritatea grecească a Sfântului Munte întrece în asprime dogmatică și rigoare administrativă chiar și un regim… stalinist.
R.: O gravă acuzație. Dovezi, probe!
N.B.: Dovezi pentru această afirmație aparent jignitoare sunt nenumărate: ”declasarea” așezămintelor românești la subrangul de schit – toate: Podromu, Provata și Lacu au dimensiunile unei cetăți medievale de tipul fortăreței lui Stefan de la Suceava; doi: confiscarea tuturor documentelor manuscrise și a zapisurilor originare ale întemeietorilor, recte Stefan cel Mare și Vlad Țepeș, și punerea lor sub obroc în chisnovat grecesc. În paranteză fie spus, la acest punct este interzisă cu desăvârșire facsimilarea sau filmarea realității culturale românești sau … de cult, de valoare spirituală și istorică netăgăduită. Dar despre felul cum știu grecii să-și păstreze patrimoniul și să și-l mărească prin efracție… altădată.

Stat în stat, Muntele Athos… 

R.: Când va fi prea târziu? N-ar fi mai indicat să identificăm, să numim răul din vreme?
N.B.: În naivitatea mea, am crezut că lăcașurile chinoviale românești sunt autonome, date fiind vechimea, bogăția daniilor domnitorilor români și numărul osârduitorilor valahi întru cele sfinte. Nu m-am așteptat ca mănăstirile românești din secolul XVI – când nici nu se pomenea de jumătate din cele grecești de-acum, ca să nu mai vorbim de cea sârbă, bulgară și rusă (!) – să fie doar niște schituri, să depindă ca… sateliții de niște centre de putere teocratică ale jurisdicției eclesiei grecești. Ascultare, ascultare, dar, Doamne, până când?! Dacă vrei să fotografiezi un document olograf, vreo figură votivă a întemeietorilor, vreun însemn de spiritualitate românească,  trebuie să soliciți antecamere succesive și prelungi, în penumbre de cabinete grecești înecate în catifeaua negațiilor ipocrite. Efortul tău recuperator se lovește de politețea unui refuz care își apără un secret…al altuia. Stat în stat, Muntele Athos își apără o comoară cu un egocentrism care nu ține nici de mandatul său religios. 

Dezinteresul crunt al Ambasadei române

R.: Și-n al treilea rând?
N.B.: Intrarea ”schiturilor” românești în jurisdicția unor mănăstiri grecești mari, Ivirul de exemplu. Aceasta implicând o deresponsabilizare și, în același timp, o de-privare de drepturi și de autoritate pentru călugării și stareții români; ștergerea picturilor votive originale, ca într-un efort ”orwellian” de efasare a memoriei și de manipulare a istoriei. Picturi înfățișând ”grandeur nature” domnitorii care au ctitorit sau au înzestrat substanțial sfintele sihăstrii au fost acoperite cu pictură religioasă, uneori de bună calitate, dar care alienau imaginea votivă (dedicatorie).
R.: Cum reacționează Ambasada română?
N.B.: Acestor ponoase li se adaugă dezinteresul crunt al Ambasadei române din Grecia, ca și cel al guvernelor succesive de după 1990, față de zestrea culturală românească de la Athos. Când aproape îți votezi, la tine acasă, dreptul străinilor de a cumpăra pe mai nimic pământ românesc, strigătul mut al arhivelor împăienjenite n-are cum să mai răzbească în atmosfera plușată a cabinetelor unei politici autointeresate. Altfel, numeroase sunt documentele care-ți evocă măreția invidiabilă – dar nu știu cât de dorită în viitor! – a țărilor române, destoinicia unor domnitori care întruchipau adevărata definiție a bărbăției: inteligență, plus neatârnare, plus caracter, știință și iubire de carte, precum și faptul deloc neînsemnat că, după greci, românii dau cel mai mare număr de monahi pe acest munte oblăduit de Fecioara Maria.

”Regimul” mănăstirilor grecești

R.: Copleșitor! Care este ”regimul” mănăstirilor grecești?
N.B.: Faptul că două chinovii grecești l-au repudiat pe însuși Patriarhul lumii ortodoxe, pe Întăistătătorul de la Constantinopol, numai pentru motivul că a dat mâna cu…Satana, recte Papa Ioan Paul al II-lea(?!), vorbește de la sine despre exclusivismul, habotnicia și înverșunarea colorată obtuz a unei direcții spirituale căreia, în veacul al XXI-lea, nu i-ar prinde rău deschiderea, apelul la toleranță și dialogul. În același timp, luxul exorbitant – automobile de teren ultimul tip, pistă de decolare pentru elicoptere (!), sedii de o somptuozitate… bancară, toate de întâlnit la Careia, capitala Sfântului Munte, și locul oficialilor greci, subordonați direct lui…Dumnezeu – nu intră în concordie și prelungire cu duhul cumpătării – sărăciei chiar – apostolești, nu este fecundat de pilda atotslujirii și a lipsirii de toate cele materiale, care îndulcește paginile Evangheliilor… Nu se vorbește, pentru mănăstirile grecești, decât de danii de sute de mii sau milioane de euro, de vizite ale mirenilor atotcapacitați, din păcate, de purtătorul unui anumit ochi, din cel gălbior și atrăgător. Deh, lumea-și întinde lucii mreje…!

Cum să te vindeci de deziluzii și scârbe 

R.: Dar un folos tot trebuie să fi avut călătoria…
N.B.: Te-ntorci îmbărbătat, cu privire răsfrântă în tine, fără complezență, cu o plecăciune neiezuită față de tot ceea ce au gândit înaintașii luminați. Nu poți să nu legi – repetând emblemele de altădată – iubirea de neam, credința și nădejdea. Iar gândul că în marea lumină pentru iertarea păcatelor și pentru regenerare morală care tălăzuiește discret pe Muntele Athos de la 976 (Sf. Atanasie) românii au aprins lumânări schivnicești din secolul al XVI-lea, te vindecă de multe din deziluziile și scârbele (scuzați de vorba cronicarului!) cu care te încarci de multe ori și mult toxicitatea cotidianului.

                                                                                                              Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)

Interviu la final cu sculptorul Maxim Dumitraș
(urmare din ediția de ieri, 29 septembrie 2024)

Reporter: Domnule Dumitraș, ați lucrat la maxim, ca să zic așa. Dar și realizările sunt pe măsură. Am citit mulțumirea pe chipul dvs.
Maxim Dumitraș: (zâmbind) Am realizat un ansamblu care a fost construit în timp, de-a lungul a trei ediții. De fapt, mă gândesc la lucrarea aceasta de 40 de ani. Eu zic că am reușit. Sunt foarte mulțumit. Timpul a ținut cu noi, marmura bună, totul a fost impecabil. Așa că las orașului Ploiești două doleanțe: să aibă grijă de ansamblu și să se continue Muzeul de Sculptură Monumentală Contemporană în aer liber.
R.: Ați fost tare bun cu noi. Ne-ați dăruit un prim ansamblu monumental, de care suntem foarte mândri.
M.D.: Mă bucur. Să aveți grijă de el, să aduceți artiști importanți și să creați valoare în acest oraș, pentru că merită. 

Sculptori gastronomi și rețete cu suflet

R.: Mă bântuie un gând. Știu că sunteți artist în foarte multe feluri. Am auzit că nici arta culinară nu vă este străină. Este adevărat?
M.D.: Ei, da, este una dintre pasiunile mele. Acuma lucrez la o carte de artă culinară, cu rețete realizate numai de sculptori. Majoritatea sculptorilor au preocuparea artei culinare.
R.: În ce stadiu se află cartea?
M.D.: Mai am de lucru la ea. E, de fapt, un album, numai cu sculptori care au pasiunea artei culinare. Fiecare vine cu două-trei rețete de-ale lui. Cu un concept propriu, cu o creație proprie și cu lucrări ilustrate. Sculptură și artă culinară.
R.: Sunt doar sculptori români prezenți în album?
M.D.: Vor fi și internaționali. Vine unul din Turcia, altul din Franța… Sunt sculptori importanți care… fac și de mâncare!
R.: Când va apărea albumul culinar? Întreb pentru că vreau și eu un exemplar.
M.D.: Păi acum adun material. Sunt vreo 20 de artiști care își vor dezvălui talentele culinare. Sper să-l scot până la sfârșitul anului.
R.: Ați optat pentru o editură?
M.D.: Vom vedea. Merg pe autofinanțare. O finanțez eu. Și după aia o vând. Sper să apară la toamnă.
R.: Cum procedați cu alimentele. Eu nu mă prea pricep la arta culinară. Le ”degroșați”? Folosiți țiul, șpițul?
M.D.: (cu un surâs complice) E o știință. Folosesc tradiția ca sursă de inspirație și-i dau o altă dimensiune cromatică, a gustului și a formei, dacă vreți. Sunt rețete cu suflet.

Culoarea dragostei 

R.: Aveți și alte proiecte editoriale?
M.D.: Da. Mai lucrez la un catalog cu sculptori, pentru o expoziție. Eu fac fotografiile. Am apelat și la doi critici de artă. Expoziția va merge la Baia Mare, Sighet, Iași, Bacău, până va ajunge la Muzeul Țăranului Român, în toamnă.
R.: Maxim Dumitraș, omul care vine din Raiul albastru! Știți că albastrul este și culoarea dragostei?
M.D.: ???
R.: Vă amintiți de cântecul care vorbea despre albastru ca despre culoarea dragostei?
M.D.: S-ar putea să-mi aduc aminte, dacă îmi cântați.
R.: Se cânta în copilăria și adolescența noastră. Permiteți-mi să vă îngân doar câteva măsuri! ”Blu, blu, l’amore è blu/ Quando con me, con me ci sei tu…”.

Macarale

M.D.: Bravo! E superbă! Mi-am adus imediat aminte! ”Macarale” știți?
R.: Cum să nu? Cântecul a fost lansat în copilăria mea. În 1959, când aveam 5 ani. Îl cânta Trio Grigoriu.
M.D.: Și eu l-am prins. Eram în primii ani de viață.
R.: Vi-l voi fredona imediat. Dar apropo: se poate realiza sculptură monumentală fără macarale?
M.D.: Păi n-ai cum să ridici lucrările.
R.: Dar nu există sculptură monumentală care să fie încastrată într-o construcție, într-un edificiu?
M.D.: Ba da. Eu am făcut în Franța o sculptură într-o carieră, o intervenție direct în peretele de marmură, pe 30 de metri. Dar să știți că în cazul lucrărilor independente, putem vorbi de o știință. Cum pui chingile, cum rotești… Că poți să rupi sculptura. Iar noi vrem să facem mai mult decât sculptură.
R.: Da, am asistat și eu la o repriză de rotiri. Mi-a tresărit inima de trei ori, câte o dată pentru fiecare operă realizată la această ediție. Dar hai să vă cânt! (Reporterul cântă câteva fragmente din ”Macarale”)”Zeci de blocuri/ Râd în soare argintii zeci de blocuri,/ În zori de zi./ Suie-agale/ Pe albastrele cărări suie-agale,/ Suie în zări”. Și mai încolo: ”Uite brațul lor de fier/ Cum ridică pân la cer/ Zeci de blocuri,/ Un cartier”.
M.D.: Buun! Aș vrea să-mi cântați și finalul.
R.: Aaa, finalul e… apoteotic! Cu un asemenea îndemn poți să purcezi neabătut spre noi izbânzi: ”O macara, încetinel,/ Mi-a trimis un bilețel,/ Îl prin iute și-l citesc:/ Spor la lucru/ Și te iubesc!”.
(Artistul și reporterul râd cu poftă. Apoi, sculptorul se adresează asistenței:)
M.D.: V-a plăcut ieșirea?

Foto 1: De la stânga la dreapta: sculptorii Petre V. Mogoșanu, Maxim Dumitraș și Constantin Țînteanu
Foto 2: Cariatida
Foto 3: Ansamblul Monumental ”Maxim Dumitraș” de la Ploiești

                                                                                                  Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)

 Interviu la lucru cu sculptorul Maxim Dumitraș
(primul interviu, la începutul lucrărilor – în ediția 26 februarie 2023)

R.: Domnule Dumitraș, vorbiți-ne despre ultima lucrare, despre cariatida la care lucrați!
M.D.: E un paznic al umbrelor. Să recapitulăm: avem casa, colțul cu interior albastru,  urmează veriga, iar personajul acesta, cariatida, urmărește – cum vă spuneam deunăzi – lumina și umbra. Cariatida știm că e reprezentată ca o femeie, îndeplinind rolul unei coloane, unui stâlp care susține, cu un capitel, o clădire, un edificiu. Aici cariatida păzește umbra și lumina. În cadrul lucrării mele, e ca un personaj.
R.: Ar fi interesant de aflat cum ați ajuns să realizați acest ansamblu monumental, ce etape ați străbătut.
M.D.: Lucrarea trebuie gândită în ansamblul activității mele artistice, incluzând cele  trei mari cicluri despre care v-am vorbit: întâi, locuirile interioare; după aceea, verigile, în sculptura monumentală; apoi, absențele încercuite. Am o teză de doctorat, ”Absențele încercuite”, susținută la Iași, și o expoziție cu același titlu. Ultima lucrare, ”Locuirea”, pleacă din aceeași rădăcină. Toate pleacă din rădăcina arhetipului folcloric, ca la Brâncuși, care i-a dat universalitate, i-a dat filosofie și sens.

În ritmul naturii 

R.: Sunteți mult lăudat pentru că ați revitalizat viața artistică și culturală din Sângeorz-Băi. Aveți tot felul de proiecte. Vorbiți-ne despre câteva!
M.D.: Da, am un nou proiect pe dealul din Dosul Gârciului, unde dețin un teren de 15 hectare.
R.: Moștenire?
M.D.: Da, l-am moștenit. De la tata. Era foarte încântat că după 20 de ani urc din nou  dealul.
R.: Cum arăta locul la data preluării moștenirii?
M.D.: Era o pădurice de mesteceni.
R.: I-ați prezentat proiectul tatălui dvs.?
M.D.: Desigur. I-am zis: ”Tată, vreau să fac aici un mare muzeu, unde să aduc artiști, să lucrăm, să gândim, să săpăm, să expunem, să realizăm tot felul de lucruri, să facem tot ce ne dă prin minte.” Chem artiști an de an și încercăm să facem un muzeu de la solid la efemer.
R.: Din ce realizați lucrările?
M.D.: Facem lucrări din fân, crengi, lemne, copaci, tălăngi, clopote de oi și altele. Dar cu sens. Unele lucrări, dintre cele mai bune, intră în patrimoniul muzeului, celelalte rămân în natură. Unele vor dispărea. Lucrăm cu obiecte în stare naturală sau cât mai apropiate de starea lor naturală.
R.: La ce lucrați acum în Dosul Gârciului?
M.D.: Lucrez la o balustradă din carpen. Fac balustrada la o margine de deal. Vă imaginați un deal care are o balustradă naturală din lemn? Cu rădăcini, cu crengi, ca o balustradă barocă. Nu puteți să înțelegeți dacă nu veniți să vedeți.
R.: V-ați impus un anumit ritm de lucru?
M.D.: Lucrez în ritmul naturii.

Apicultura e filosofie 

R.: Afirmați că primele dvs. lucrări au fost pe motivul ”stupului”. Te pomenești că sunteți și apicultor! Aveți suficient spațiu pentru stupi acolo, în Maxonia.
M.D.: Mi-ar plăcea, dar nu sunt, că nu am timp. Apicultura e o filosofie și o artă sofisticată, greu de stăpânit. Și asta de mii de ani. De la îmbrăcămintea de protecție, cu mască și celelalte… Lupta cu ”trântorii”, cu ”lucrătoarele”… Apoi, administrarea stupinei. Te simte albina dacă nu ești apicultor bun, te ”mușcă”. E o întreagă știință.
R.: Ați lucrat stupi din marmură?
M.D.: Am lucrat în lemn, în marmură… Apoi, am descoperit un stup arhaic, din nuiele și lut. Pornind de-acolo, am făcut eu niște sculpturi, urmărind latura tehnică, nu utilitatea. Erau doar forme abstracte, ca să zicem așa, dar utilizând aceeași tehnică: tehnica împletitului de nuiele, cu lut și bălegar de cal.
R.: De ce această combinație?
M.D.: Pentru că așa se făceau coșnițele înainte. Am preluat de-acolo tehnica și am făcut niște obiecte abstracte.

Pădurea de mesteceni sau ”copiii” lui Max 

R.: Creșteți și copii? Îi inițiați, îi  formați ca artiști?
M.D.: Mestecenii-s copiii mei, pe care-i cresc de ceva vreme. În fiecare primăvară trebuie să-i dirijez, să comunic cu ei. Le mai tai o creangă, mai îndoi o alta, iau sculptura și îi dau o altă viață, interioară.
R.: Prietenul dvs., Dan Daniel, prezent la ediția de anul trecut, organizează și workshopuri, adică ateliere de creație, seminarii. Mai spune că lucrează preponderent cu copiii.  Dvs. faceți asta sau intenționați?
M.D.: Copiii sunt oricând bineveniți la mine. Maxonia își deschide porțile pentru orice iubitor de artă, de frumos. 

Continentul Dumitraș 

R.: E vast continentul Maxim Dumitraș. Regizorii Cătălin Apostol și Gabriel Coman, cei care vor realiza filmul taberei de la Ploiești, și-au manifestat dorința de a realiza un film în Dosul Gârciului, pentru a explora acest ”continent”. Și m-aș înscrie și eu.
M.D.: Sunteți oricând bineveniți. Că veți avea, har Domnului, ce vedea! În Maxonia, vizitatorul își creează propriul muzeu. Un muzeu gândit sub formă de instalații plastice, conceput sub anumite forme plastice. Este un muzeu de artă comparată, în continuă mișcare, într-un perpetuu dialog între formele plastice, de la solid la efemer. Iar dincolo de formă, puteți sesiza starea metafizică a obiectului. Obiecte privite nu nu sub aspectul utilității lor, ci ca forme sculpturale, să aibă forță vizuală. Eu sunt într-un dialog continuu cu forma, cu volumul, cu sensul… O lume fascinantă!
R.: Problema sensului vă preocupă intens…
M.D.: Ați sesizat bine. Am și un album de artă care se intitulează ”De la natură la sens”, care înglobează și preocuparea aceasta de a-ți crește propriile sculpturi. 

Sacoșa de vise sau Biblia după Maxim 

R.: Murim de curiozitate! Vom aprofunda atunci, pe îndelete. Poate vom participa și unul dintre multele evenimente pe care le organizați acolo. Ne vom limita acum doar la câteva aspecte. Umblă vorba că aveți o sacoșă plină cu vise…

M.D.: ”Sacoșa de vise” este o geantă plină cu pagini de 50 pe 60, alcătuind, în fapt, o Carte de Vise. În loc să scriu un jurnal, mă manifest prin culoare. Am fotocopiat fiecare pagină. Este ca o Biblie, situată într-o sală din centrul muzeului. Cu un videoproiector, proiectez fiecare pagină pe un perete, pentru vizitatorii interesați și de ”Biblia” mea.
R.: Avem, așadar, ”Raiul” și ”Biblia” lui Maxim.
M.D.: (zâmbind) Se poate spune și așa.
R.: Să recapitulăm: sunteți sculptor, pictor, curator, editor… Vă rog să mă ajutați!
M.D.: Dacă țineți neapărat: sunt și fotograf, operator, cercetător, creator de instalații…
R.: Suficient. Criticul Pavel Șușară spune că manipulați, cu o maximă dexteritate, toate limbajele consacrate. Se mai spune că sunteți un artist unic și că aveți forța să fiți mereu altul. Bardul Grigore Leșe afirmă că sunteți un om de poveste. Sunteți un mit în permanentă ascensiune.
M.D.: Sunt aprecieri extrem de măgulitoare. Nu știu dacă mă situez la înălțimea aprecierilor. Dar Maxonia este într-adevăr o poveste frumoasă. 

Pescar de prieteni

R.: Apropo: am aflat că aveți și un lac acolo…
M.D.: Am un lac cu pește.
R.: Ce adâncime are lacul și ce specii de pești creșteți?
M.D.: Adâncimea e de doi metri. Crap și lin.
R.: E lac artificial?
M.D.: E închis într-o parte. Dar eu nu-s pescar. Eu cioplesc.
R.: Dar cine pescuiește acolo?
M.D.: L-am făcut pentru prietenii mei care au hobbyul pescuitului, să se bucure. Am mulți prieteni pescari. Uneori mai pescuiesc și turiștii.
R: Se mai spune că Maxim Dumitraș este un om bogat, fiind manager și proprietar al Muzeului de Artă Comparată din Săngeorz-Băi.
M.D.: Bogăția mea constă în ceea ce realizez și reușesc să dăruiesc altora.
R.: Artiștii și turiștii vă vizitează pentru că simt chemarea. Simt că sunteți pescar de oameni sau măcar de prieteni. După exemplul lui Iisus: „Urmați-mă și vă voi face pescari de oameni!”. Ați atras mulți turiști și vizitatori. Ați reușit să includeți Maxonia pe harta turistică a României.
M.D.: (zâmbind)  Da, este un loc special… Vin aici autocare pline cu studenți de la arte, cu specialiști și turiști din întreaga lume. Asta înseamnă că simpozioanele pe care le organizez aici și-au atins țelul.
R.: De a forma un lanț al prieteniei, cum vă place să spuneți.
M.D.: Într-adevăr. Cum am afirmat în atâtea rânduri, asta mi-am propus încă de la începuturi prin arta mea. Am călătorit mult, am văzut lumea…
R.: Dar ați revenit de fiecare dată.
M.D.: Deși am avut nenumărate propuneri de a rămâne ”afară”. Dar trebuie să te întorci la sensul tău, că tot vorbirăm de sens. Pentru că nicăieri nu mă simt ca la Sângeorz. De-aia nu-l părăsesc. Aici mi-am găsit locul și… SENSUL.
(Urmare în ediția de mâine, 30 septembrie 2024)

 Foto 1: Sculptorul Maxim Dumitraș
Foto 2: ”Cariatida” de Maxim Dumitraș
Foto 3: Ansamblul Monumental ”Maxim Dumitraș” de la Ploiești                                                                                                 

                                                                                                 Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Vlad Hârlav Maistorovici – la aniversare (I)

Interviu cu violonistul și compozitorul Vlad Hârlav Maistorovici

       Vlad Hârlav Maistorovici (n. 2 iunie 1985), împlinește astăzi 39 de ani. Ploieșteanul a fost, până în toamna lui 2002, elev al Liceului de Artă ”Carmen Sylva” din Ploiești. Apoi a studiat la Yehudi Menuhin School din Londra, o școală cu profil de liceu. Programul elevilor este ”spre Universitate” (trăiesc și studiază în campus – VHM).
       Lori Walfisch (reamintim că un important concurs internațional de pian, ce se desfășoară la Ploiești, poartă numele ilustrei pianiste – s.n.) s-a felicitat pentru faptul de a-l fi recomandat pe muzicianul ploieștean direcției școlii. ”Directorul școlii avea îndoieli la început. După aceea, l-a considerat pe Vlad unul dintre cei mai valoroși elevi. Ultima dată când l-am întâlnit, mi-a mulțumit”, ne-a declarat Lori Walfisch, cu ani în urmă. Apoi, Vlad și-a desăvârșit studiile în cadrul Royal College of Music.
       A enumera aici premiile obținute de violonist de-a lungul timpului ar fi excesiv. Este de ajuns, poate, să amintim la ediția din 2003 a Festivalului Internațional de Interpretare Muzicală și Compoziție ”George Enescu” Vlad Maistorovici a obținut Marele Premiu la secțiunea ”Compoziție”, premiu obținut pentru quartetul ”Musica nocturna”. Avea 18 ani.

”Un muzician trebuie să fie foarte disponibil”

Reporter: La ce vârstă ați început studiul viorii și de când compuneți?
Vlad Maistorovici: La șase ani. Mă joc de-a compoziția de la opt ani. Încă nu știu dacă într-adevăr compun sau mă joc. Mi s-au cântat multe lucrări, în circumstanțe importante. În primă audiție, Cantata ”Calendae Ianuarii”, în cadrul Concertului de Crăciun, din 2001, al Liceului de Artă din Ploiești. Îmi aduc aminte cu multă satisfacție de acele momente.
R.: Cui îi datorați cel mai mult?
V.M.: Profesorului meu de vioară, Adrian Ceapă, și familiei de violoniști Croitoru, Ioana și Gabriel.
R.: Și, presupun, doamnei Lori Walfisch, care v-a recomandat pentru Yehudi Menuhin School…
V.M.: … și care mi-a plătit, în februarie 2002, drumul, pentru a da examen. Mulțumesc familiei și întregului Liceu de Artă, profesorilor, colegilor, prietenilor.
R.: De ce vioara? Mama dvs., profesor universitar doctor, este profesoară de pian.
V.M.: La pian, greu ajungi să cânți bine. Însă pianiștii supraviețuiesc chiar fără subtilități. La vioară, fără subtilități nu se poate. Sunt puțini ”subtili”, pentru că e greu de învățat vioara, fiind un instrument monodic. ”Literatura” pentru vioară e foarte bogată. S-a trecut peste limitele virtuale ale instrumentului. Intervin chestiuni de ordin fiziologic.
R.: Cum vă caracterizați?
V.M.: Sunt un om extrem de deschis. Cred că un muzician trebuie să fie foarte disponibil. Complet și complex. Am început să gust rafinamentul muzicii clasice și n-o voi părăsi niciodată.

”Muzica ta începe unde se termină quartetul”

R.: Care a fost prima compoziție la școala engleză?
V.M.: Un quartet pe care, din respect, l-am dedicat Lordului Menuhin, ”mănăstirii” lui. Este alcătuit din patru părți, dintre care mai pregnante sunt părțile a doua și a patra. Partea a doua e un cântec lung, românesc, un soi de bocet, scăldat în microtonii. Profesorul meu de compoziție a fost surprins de această parte, pentru că, în general, acest fond al muzicii românești, care are rămășițe latine, însă este primordial carpatin, reprezintă un lucru special pentru ei. În momentul în care am terminat quartetul, ultima parte, a patra, fiind inspirată de buciumele maramureșene, mărturisesc că nu numai englezii, ci și eu am avut o revelație, am fost surprins, așa cum se întâmplă atunci când ești inspirat, când mâna ta scrie ceva venit de altundeva. După concert, colegi de toate națiile mi-au spus că aceste buciume sunt unele din cele mai frumoase imagini sonore pe care le-au auzit vreodată. Sper ca aici să fie măiestria meșteșugarului. Lucrarea se termină pierzându-se în ultrasunete. Un coleg a venit și mi-a spus: ”Muzica ta începe unde se termină quartetul”. Este lucrul care m-a bucurat cel mai mult.

”Darul de la Dumnezeu se cuvine slujit zi de zi”

R.: Ce alte surse de inspirație putem să descoperim în compozițiile dvs.?
V.M.: Unul dintre straturile care contribuie cel mai mult la crearea personalității e cel determinat de locul în care te-ai născut. Adevărurile pe care voi încerca să le inserez în arta mea, cu ajutorul lui Dumnezeu, vor fi valabile pentru orice ființă, însă haina lor va fi una românească.

Sunt sigur că fără darul lui Dumnezeu nu se poate face nimic. Darul de la Dumnezeu se cuvine slujit zi de zi. Am auzit muzică din embrion. Nu știu cum aș fi fost dacă n-aș fi auzit-o. Am crescut ca o plantă în jurul acestui vlăstar care e muzica. Bunicul meu, care era și violonist, mi-a cumpărat un set de viori înainte de venirea mea pe lume. Dar știa că mă voi naște. Vioara mi-a deschis universul compoziției. Compoziția e o meserie foarte grea. După ce o înveți (deprinzi), constați că o faci cu un alt scop decât cel al meseriei. Când scrii muzică, pui cerneală pe hârtie, însă materializezi niște stări…
(continuare în ediția de mâine, 3 iunie 2024)

                                                                                  Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană (Ediția a V-a) – Ploiești 2022

Interviu la final cu sculptorul Petre Virgiliu Mogoșanu 

Minunile lui Mogoșanu

R.: Citeam undeva că Petre Virgiliu Mogoșanu face minuni din marmura de Thassos. Constatăm că și din marmura de Rușchița, spre încântarea noastră.
P.V.M.: Mulțumesc pentru aprecieri, dar e ceva ce ține de tehnică.
R.: Ne-ar interesa și procesul tehnologic.
P.V.M.: Da. Este un lucru bun. Cu cât cunoști mai bine tehnica, cu atât ajungi mai repede la final, sau la ideea pe care vrei s-o reprezinți. Până la urmă, procesul tehnic este totuși o… tehnică. Este destul de important, dar nu atât de important precum conceptul lucrării, filosofia lucrării. Dar toate împreună se completează și cred că este bine să deții controlul asupra tuturor acestor elemente.

R.: Vorbiți-ne atunci despre ce este mai important: despre conceptul lucrării. Care a fost gândul care v-a animat?
P.V.M.: Conceptul acestei serii de lucrări la care lucrez în ultima perioadă se referă la ideea de mișcare a materiei în spațiu, în univers. Or, după cum știm, orice fel de materie își schimbă forma, își schimbă dimensiunile. Aceste schimbări le vedem sau nu în funcție de compoziția materialelor. Așa îmi imaginez eu aceste mișcări: ca și cum am pune o cameră de luat vederi ca să vedem o bucățică din orice fel de materie vreți, să zicem o bucată de piatră, pentru câteva milioane de ani, continuu. Iar această imagine s-o compresăm în câteva secunde și să vedem aceste transformări. Așa ceva se întâmplă în lucrările mele. Am niște linii, traiectorii, care reprezintă aceste mișcări, aceste forțe care pleacă din interiorul materiei spre exterior. Vizitatorul e pus în fața unei enigme. Poate să privească lucrarea și să-și imagineze toate aceste linii care duc la infinit, care desenează spațiul, care pot să reconfigureze totul împrejur, în funcție de direcția volumelor, liniilor sau mișcarea imaginară pe care o reprezintă acestea.

Un substanțial efort uman 

R.: V-am văzut un pic mai devreme. Păreți foarte încântat de ceea ce ați realizat.
P.V.M.: Da, sunt mulțumit. A ieșit foarte bine lucrarea, exact cum mi-am propus. Ce să mai spun?
R.: Mulțumit și de amplasament?
P.V.M.: Mulțumit și de amplasament. Toate lucrurile au mers bine. Mulțumim organizatorilor, care s-au implicat foarte mult, pentru muncile astea, care nu sunt deloc ușoare și necesită un substanțial efort uman. S-au zbătut foarte mult ca să avem lucrările pe socluri, să putem să facem un vernisaj cu bine, cum se face.
R.: Vizitatorii parcului spun că lucrarea este impresionantă și înțelegem de ce operele dvs. l-au impresionat până și pe orbul argentinian.
P.V.M.: Da, cum am mai spus, intru într-o fază în care nu mă mai pot opri până nu realizez lucrarea așa cum îmi place, așa cum trebuie să fie. Trebuie să te facă să te plimbi în jurul ei și să te întrebi ce va urma după acel plan sau altul. Cam ăsta e modul în care lucrez și nu pot lăsa un plan nefinisat, pentru că trebuie să fie în concordanță cu celelalte suprafețe. 

”Cu mare drag aș reveni la Ploiești” 

R.: Intenționați să reveniți la Ploiești ?
P.V.M.: Da. Cu mare drag aș reveni la. A fost foarte frumos aici. Este foarte plăcut la Ploiești. A fost și timpul bun. Am lucrat bine. Cu toate că în perioada asta ne așteptam să plouă, vremea a ținut cu noi.

R.: Îi urez acum, la final, artistului Mogoșanu, de care ne despărțim cu părere de rău, succes spre noi izbânzi!
P.V.M.: Vă mulțumesc dvs. și organizatorilor pentru efortul pe care-l depuneți (pentru că e un mare efort!) pentru a sprijini simpozionul. Și să continuați, pentru că sunteți pe un drum bun. Aveți destule lucrări în parc, foarte frumoase. Parcul – destul de mare, e loc pentru mai multe, unde puteți invita și alți sculptori, pentru ca fiecare să se bucure că are o lucrare aici. Țineți-o tot așa! Trageți tare și încercați să continuați această manifestare!

                                       Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)

Interviu la finalul lucrărilor cu sculptorul Constantin Țînteanu
(Urmare din ediția 22.03.2023) 

O infinitate de chipuri

R.: Domnule Țînteanu, iată-ne în fața lucrării dvs. finalizate. „Turnul” dvs. a fost înălțat. Mâna neștiută și-a încheiat opera. Cum vi se pare lucrarea ei?
C.Ț.: (zâmbind) Dacă e să laud mâna neștiută, aș spune că e o lucrare foarte bună. Dar mai bine nu o laud deloc, cu toate că sunt mulțumit de ea, îi las pe alții s-o facă. Mi-aș fi dorit să am măcar încă o săptămână la dispoziție pentru lucru.
R.: E drept, a fost cel mai scurt timp de până acum…
C.Ț.: … dar am avut noroc de o vreme extraordinar de bună, și acest aspect a însemnat un mare avantaj pentru noi. Plus echipa. Am sculptat alături de doi artiști deosebiți, foarte interesanți în tot ceea ce fac. A contat enorm această tovărășie.
R.: Ați realizat un lanț al prieteniei, cum îi place să spună domnului Maxim Dumitraș…
C.Ț.: … și niște verigi (râsete, bună dispoziție)
R.: Da, este unul dintre motivele domniei sale… Până la urmă, putem să considerăm încheiată lucrarea sau ați lăsat-o neterminată, după modelul Leonardo da Vinci? Și în acest din urmă caz, v-ați situa într-o descendență ilustră.
C.T.: (cu un surâs complice) Aș fi mers mai departe, chiar dacă și stadiul acesta mă mulțumește suficient de mult încât s-o declar încheiată. A fost un parcurs dificil, deoarece proiectul este destul de ambițios pentru timpul foarte scurt pe care l-am avut la dispoziție. Dar unde ne oprim? E întrebarea pe care am mai pus-o: când se termină lucrarea? Aș vrea să cred că se va termina de fiecare dată altfel în sufletul privitorului. Fiecare o va continua poate în imaginație sau va încerca să-i dea o explicație. Astfel, ea va căpăta o infinitate de chipuri. Și așa mi-ar plăcea să fie această lucrare, care cu siguranță va avea o continuare într-o alta, care va duce ideea mai departe. Aceasta este și frumusețea jocului, cum s-ar spune.

Cabinetul de curiozități

R.: Realizăm că în intervențiile dvs., inclusiv în interviurile pe care ni le-ați oferit, reveniți constant asupra acestei idei. Dacă am citit bine, ați avut și o expoziție intitulată „Cabinetul de curiozități”, cu specificația „Cabinetul unde fiecare înțelege ce vrea”. Dar se pare că nu este vorba doar de o expoziție purtând acest titlu, ci chiar ați amenajat un astfel de cabinet. Poate chiar la Galeriile dvs., Karo, din Bacău?
C.T.: Au fost de fapt mai multe expoziții: „Theatrum mundi” de la Galeria Romană, „Cabinetul de curiozități” de la Galeriile Karo (ambele de grup), apoi două personale Ion Grigorescu, tot la Karo, și anume „Podul lui Ion Grigorescu”, urmat de „Cabinetul de curiozități Ion Grigorescu”, și în sfârșit trei personale, cu lucrările mele din acest ciclu: „Vita statera” la Muzeul de Artă Comparată Sângeorz-Băi, „Autoportretul memoriei/Cabinet de curiozități” de la Palatele Brâncovenești Mogoșoaia, „La final nici măcar nu contează” de la Muzeul Bistrița. Cabinetul este pentru mine în primul rând o stare de spirit. Mă fascinează eroii acestuia, oameni care au avut nebunia de a încerca să aducă universul pe care îl cunoșteau în interiorul a patru pereți. Evident că era o variantă limitată, aproximativă, eronată în mare măsură, dar cu atât mai ieșită din comun. Căci acolo puteai găsi cornul de inorog alături de minerale sau animale împăiate, dinți de rechin despre care se credea că sunt gheare de dragon, artefacte aduse de pe noile continente abia descoperite, fosile rămase de la Potop, instrumente științifice dar și automatoane care dădeau iluzia  vieții, ierbare, bezoare folosite ca antidot în cazul otrăvirii, cataloage detaliate cu monștri de tot felul, crocodilul împăiat atârnat obligatoriu de tavan. Și multe, multe altele, tot ce vă trece dar mai ales ce nu vă trece prin cap. Și astfel se inventariază minunata creație a lui Dumnezeu, într-o încercare utopică fără sorți de izbândă, la fel ca toate marile vise ale omenirii care au urmat. Astăzi „Cabinetul de curiozități”, obiect al activității mele din ultimii ani, conține un paradox: este demodat și actual în acelați timp. Deși se raportează în primul rând la colecțiile enciclopedice din secolele 16-17, precursoare ale muzeului modern, el face referire și la unele manifestări proprii artei contemporane, cum ar fi de pildă instalația.

Înțelesuri noi sau ameliorarea stresului 

R.: Cum e cu instalația asta, că am tot auzit de ea? Și domnul Maxim Dumitraș spune că a înființat un muzeu în Sângeorz Băi, gândit sub formă de instalații plastice, un „performance”. Este un nou concept sau o nouă tendință în arta contemporană?
C.T.: E foarte simplu: cabinetul însuși prin amenajarea sa este o instalație, așadar cei vechi au inventat acest fel de prezentare, numai că nu au știut ce lucru important au descoperit. Este meritul suprarealiștilor lui André Breton de a pune instalația acolo unde îi este locul și totodată de a scoate din uitare cabinetul de curiozități. Astăzi, aproape orice aducere de obiecte într-un loc oarecare este gândită ca instalație, ca sumă a raporturilor de tot felul ce apar din interacțiunea lucrărilor unele cu altele dar și cu mediul ambiental, lumina, sunetul, chiar și cu publicul vizitator aș spune.
R.: Tulburător! Să ne mai referim puțin la Cabinetul de curiozități. Cum funcționează acesta și ce impact are?
C.T.: Fiind puse într-un spațiu restrâns, obiectele aglomerate își pierd unele semnificații, căpătând în schimb înțelesuri noi. Se nasc anumite dinamici, tensiuni, apar zonele de interes, un număr de exponate domină, celelalte trec în plan secund, având rolul de susținere a întregului. Cu toate acestea, într-o lume saturată de informații, ele vor avea un impact limitat asupra privitorului. Schimbările rapide ce se petrec în mediul înconjurător şi în societatea actuală duc la anxietate. Este posibil ca simpla contemplare a unui cabinet, static prin natura lui, să amelioreze oarecum stresul acumulat. Astfel cabinetul, dincolo de evidentul demers estetic sau științific, poate avea și un efect terapeutic.

Energii subtile 

R.: Dar există uimirea, minunarea în fața unui obiect de artă, satisfacția estetică. Acestea nu reprezintă un antidot puternic împotriva stresului, a anxietății?
C.T.: Capacitatea oamenilor de a se mai minuna a ajuns sever limitată. Artistul are o sarcină din ce în ce mai grea în a-i face interesați de mesajul său.
R.: Sper ca dvs. să izbutiți să duceți la bun sfârșit sarcina aceasta. Însăși aranjarea, amenajarea cabinetului mi se pare o muncă de creație. Greșesc?
C.T.: Nu greșiți, nu am cum să vă contrazic. Trecând mai departe la activitatea mea de artist, acolo unde este posibil, încerc să încorporez în construcții resturi din artefacte vechi, recuperate de peste tot. Acestea am observat că își păstrează individualitatea, dar capătă și o viață nouă în contextul produsului final. Sculpturile realizate împrumută din energia subtilă înmagazinată de obiect, odată cu trecerea timpului. În schimb, protejează și salvează acea rămășiță sau urmă care, în alte condiții, ar fi fost pierdută pentru totdeauna.
R.: Cu ce tip de materiale lucrați? Sau ce tip de artefacte?
C.T.: Lucrez cu materiale cât mai apropiate de starea lor naturală. Prefer să reciclez resturi rămase de la diferite activități utilitare, folosesc elemente din demolări și diverse lucruri abandonate. În călătoriile mele adun lemn pe care îl folosesc apoi la crearea unor sculpturi care vor păstra memoria acelor experiențe.

”Toți oamenii sunt artiști”

R.: Și domnul Dumitraș spune că lucrează cu obiecte cât mai apropiate de starea lor naturală, ba chiar în stare naturală: talăngi, clopote de oi, lemne, fân, crengi, copaci… Sculpturi pe care le ia din natură și le insuflă o altă viață, interioară. Un coleg de breaslă, domnul Alfred Dumitriu, prezent la prima și a treia ediție a Taberei de la Ploiești, afirmă în interviul pe care i l-am luat: „Pentru că, în momentul de față, se cheamă tot sculptură dacă iei niște deșeuri de la o restaurare și le prelucrezi artistic”…… „Când cineva își schimbă casa, scoate parchetul, pune altul, îi rămân niște fâșii de izolație, niște ornamente sau niște șipci, și după aceea le așază, le construiește spațial, creând un dialog de forme, de culori, de orizontale, de diagonale, de nu știu ce. Este o artă perisabilă, dar care îți oferă o mare bucurie când o faci”. O astfel de abordare nu se îndepărtează de modul tradițional de a vedea obiectul sculptural?
C.T.: Trăim în postmodernism, toate s-au făcut, nici măcar nu trebuie să ne mai batem capul cu a inventa ceva nou. Cu atât mai puțin să ne temem că ne-am îndepărtat mai mult sau mai puțin de la canonul clasic. Joseph Beuys chiar declară la un moment dat că toți oamenii sunt artiști; simpla activitate de a spăla rufele într-un lighean, conform lui Ion Grigorescu, este o formă de artă. Important este să fii sincer, să nu pretinzi, să nu te prefaci. Noi nu discutăm aici despre sexul îngerilor, ar fi ridicol. Marcel Duchamp a deschis calea libertății în arta fără îngrădiri, fără opreliști. Limita e doar imaginația și puterea de muncă a fiecăruia. Reversul medaliei este că de multe ori publicul nu poate sau nu vrea să țină pasul cu aceste schimbări, arta a devenit o activitate a celor informați. Desigur, putem să înțelegem și nu ne supărăm, căci, cu egală măsură, apare și întrebarea: câți dintre artiști cunosc, de pildă, fizică moleculară sau matematici speciale? Vremea omului renascentist care le știa pe toate a apus demult.

„Suntem niște pitici care stau pe umerii uriașilor”

R.: Precum observați, fac trimiteri doar la artiști din branșa dvs. care au creat la tabăra noastră de la Ploiești.
C.Ț.: Era de așteptat. Nu pot decât să mă bucur, așa mai aflăm și noi câte ceva despre ei.
R.: Tot domnul Alfred Dumitriu adăuga: „Dacă ritmul vieții și toate schimbările astea care se produc în jurul nostru par a ne îndepărta de modul tradițional de a vedea obiectul sculptural, eu gândesc că nu este adevărat. Este absolut același lucru, numai că e adaptat percepției noi”.
C.Ț.: „Nanos gigantum humeris insidentes” spunea Bernard de Chartres. „Suntem niște pitici care stau pe umerii uriașilor”. ”Dacă vedem mai multe lucruri și mai îndepărtate, nu se datorează perspicacității vederii, nici măreției noastre, ci pentru că suntem crescuți de ei”. Când propunem ceva nou, oricât de revoluționar am crede că ar fi, nu putem face abstracție de Phidias, Michelangelo, Brâncuși sau Giacometti, nimic nu ar fi posibil fără cei de dinainte, ei au arătat calea. Ca să schimbăm paradigma ar trebui să uităm ce a fost înainte, să o luăm de la zero, pentru a face totul altfel. Ca și cum ar fi realizabil sau de dorit… 

Legea prezentului 

R.: Domnul Dumitraș mai spune: E un nou proiect al meu, pe dealul din Dosul Gârciului, unde am un teren de 15 ha pe care l-am moștenit. Acolo mă întâlnesc cu artiștii în fiecare an și încercăm să facem un muzeu de la solid la efemer. Citesc pe Internet (referitor la instalații): ”Opera nu poate fi transportată în alt loc, nici nu poate fi vândută, capătă astfel caracteristicile unei arte efemere. E valabil și pentru ”Cabinetul…” dvs. Lucrați sub semnul (zodia) efemerului când mulți artiști au ambiția, țelul, dorința să realizeze opere care să sfideze timpul, să dăinuie în veac? Nu vă risipiți timpul și energia realizând opere perisabile (efemere), în dauna celor „solide”, pentru eternitate?
C.Ț.: „Vanitas vanitatum et omnia vanitas” spune Ecleziastul. Nu cred în posteritate. Papirusul fragil a supraviețuit mii de ani, în timp ce statui mărețe au fost dărâmate ori topite și transformate în tunuri. Lucrări la modă ajung desuete și cad în irelevanță, oameni importanți azi nu-i mai știe nimeni mâine. El Greco a stat uitat sute de ani, la fel și Caravaggio sau Guercino. Pare de neconceput. Dar prezentul are întotdeauna dreptate, el face legea. Nici un material, oricât de trainic ar fi, nu te ferește de ideologie, fanatism, iconoclasm, vandalism, ignoranță, indiferență, distrugere. Așadar, să ne bucurăm de efemer pentru că este al timpului nostru, singurul care contează, restul este iluzie și ambiție deșartă. Asta nu înseamnă că nu fac și sculpturi în andezit de exemplu, dar ele tot efemere sunt, fiindcă nimeni și nimic nu garantează că vor dăinui ȋn veac.

„Aichmotrypophobia” și „Paraphenalia” 

R.: M-ați întristat nițel, întrucât mi-ați adus aminte că nimic nu dăinuie veșnic. Și nu am în vedere viețile noastre, cât marile realizări artistice. În fond, au dispărut orașe întregi cu realizările lor artistice cu tot. Cât a ajuns la noi din arta marilor sculptori greci antici? În fine… Înlocuiți periodic în Cabinet unele lucrări? Renunțați complet la altele? Aveți spații de depozitare? Întrebăm pentru că un cabinet reprezintă un spațiu închis, redus, care poate să adăpostească  o cantitate limitată de obiecte.
C.Ț.: Nu tot ce fac stă sub semnul cabinetului. Fiecare lucrare este importantă, rodul unei munci susținute și al unei îndelungate perioade de meditație. Unele creații mai vechi le-am canibalizat, dezmembrat și transformat în altele noi. Dar în general nu mai revin asupra lor, spațiul redus de depozitare mă  obligă să fiu foarte selectiv, să evit repetările, să merg, dacă este absolut necesar, pe serii mici. Și pe o finisare cât mai aprofundată, cu atenție la fiecare detaliu.
R.: Vorbiți despre o raportare la obiecte și colecții enciclopedice din secolele 16-17, dar și de reciclarea unor resturi rămase de la diferite activități utilitare, de la demolări… Domnul Dumitraș spune că folosește identitatea omului din acea zonă (Sângeorz Băi, de unde provine artistul) și a obiectului din care s-a hrănit, din care a trăit. Așadar, două tipuri diferite de instalații, de „performance”-uri. Până la urmă, dvs. ce fel de lucrări expuneți în Cabinet? Au titluri? Numiți câteva!
C.T.: „Aichmotrypophobia”, „SPQR”, „Anima”, „Paraphenalia-ustensile de vraci”, „Thames finds”, „Rostrum-peștele fierăstrău”, „Optimus Principi” și multe altele. Sper că v-am trezit interesul.

O stare, o idee, un fel de a fi

R.: Enorm. Care este aria tematică, ce teme abordați?
C.T.: Am abordat teme importante, așa le consider, asupra lor revin atunci când simt nevoia. Fiecare în parte este inepuizabilă. Oricât ar fi de cercetate, tot mai rămân multe de descoperit. Sigla, efigia, fobiile, naturalia, vanitas, artefacta, memoria, familia sunt doar câteva dintre subiectele studiate. Ele se deosebesc, dar au și anumite caracteristici comune, cum ar fi de pildă contemplarea condiției umane, istoria în complexitatea ei, legăturile dintre lucrurile mărunte și viața celor cărora le-au aparținut.
R.: Cabinetul este permanent? Există un program de vizitare, ca la un muzeu?
C.T.: Nu e permanent, el este mai degrabă o stare, o idee, un fel de a fi.

Un loc special pentru artist 

R.: Am citit un răspuns al dvs. dintr-un interviu care începea cam așa: „Nu vreau să calc de două ori în același loc”. Și ne-am îngrijorat puțin, pentru că dorim să vă mai revedem aici, la Ploiești.  Dar credem că este vorba de cu totul altceva. Vreți să ne explicați și să ne liniștiți?
C.Ț.: Da. V-ați dat singur răspunsul. Revin asupra acestei afirmații. Voi reveni și voi călca în același loc. Evident răspunsul se referea la activitatea mea artistică. Nu-mi place să reiau temele sau să fac două lucruri care sunt la fel. Dar, pe de altă parte, sunt un om care mă atașez foarte mult de locuri și cred că acest loc va rămâne unul special pentru mine.   

Marcarea teritoriului 

R.: Poate veți reveni – noi dorim din toată inima – și veți realiza un ansamblu monumental, că tot vorbiți de continuare, după modelul aceluiași prieten și coleg al dvs,. Maxim Dumitraș.
C.Ț.: Da, cred că mi-ar face plăcere, mai ales că am și marcat acest teritoriu. În apropiere nu este nicio altă sculptură. Sunt ca exploratorii care au înfipt steagul în mijlocul pământului virgin, abia descoperit, și după aceea au zis: „Aici e locul!”. Da, cred că este o idee bună. Să vedem ce se va întâmpla în viitor. Cum e cu această tabără, cum se va mai organiza, dacă se va mai organiza… Să sperăm că va fi bine și ne vom întâlni și în anii ce vor veni.
R.: Vă  adoptăm.
C.Ț.: Mulțumesc. Deja s-a constituit aici un nucleu de lucrări foarte bune… Și o spun în cunoștință de cauză. Cred că veți fi invidiați în viitor pentru această realizare și admirați, nu am nici o îndoială. Ceea ce e foarte bine.
R.: Mulțumim și – ca să zic așa – vă lăsăm la voia mâinii neștiute.
C.Ț.: Doamne-ajută!
(Sfârșit)

                                                                             Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

P.S.

R.: Interviul nostru s-a încheiat. Maestre, ca să vă mai șicanez un pic, în semn de prețuire, voi reveni – ca un supliment – asupra unei chestiuni la care ne-am referit în interviurile precedente! Este vorba despre deviza dvs. „Est modus in rebus (Este o măsură în toate)” și de afirmația (când vine vorba de săvârșirea actului artistic) că ”Totul este rațional, intelectual, rece”. Vă mențineți afirmațiile?
C.T.: Principiile și caracterul nu le schimbi ca pe ciorapi în fiecare zi.
R.: O întrebare care, probabil, vă va surprinde: cum apreciați personalitatea scriitorului și omului de cultură care a fost Octavian Paler?
C.T.: Sunt două cărți de căpătâi care mi-au marcat începuturile. ”Antropologie artistică” a lui Gheorghe Ghițescu și ”Un muzeu în labirint. Istorie subiectivă a autoportretului” de Octavian Paler. Le-am citit din scoarță în scoarță de nenumărate ori, încă le mai am în bibliotecă. Dar pe vremea aceea mă fascina și suprarealismul, mai ales Salvador Dali. Nu mai este cazul acum, când sunt interesat de cu totul alte lucruri. Doar expresioniștii germani, în special xilogravurile lor, mă încântă la fel, dacă nu chiar mai mult decât atunci. Îmi plac oamenii pasionați de istoria artei, măcar și numai pentru acest motiv pot afirma că îl prețuiesc pe Octavian Paler.
R.: Iată ce spunea septuagenarul Octavian Paler, în 1996, în cadrul uneia dintre ”Seratele muzicale” realizate de Iosif Sava la TVR. Trebuie subliniat faptul ne aflăm în fața unui text neelaborat, spus dintr-o suflare, sub semnul… emoției, nu dintr-o carte a scriitorului. 

Octavian Paler: „Cele mai mari regrete ale mele se leagă de greșeli pe care nu le-am făcut, nu de greșeli pe care le-am făcut. Eu am avut mistica înțelepciunii. Mi-am făcut din înțelepciune un mit când eram tânăr, încă adolescent. Ei bine, am înțeles târziu, din păcate, că înțelepciunea este bună pentru vârste cum este vârsta mea de-acum. Înțelepciunea este, în fond, înțelepciunea oamenilor care se cred oameni cu experiență și care cred că experiența lor poate interesa pe cineva. La 18, 20, 30 de ani e ridicol să te lauzi cu înțelepciunea. Astăzi, în modul cel mai sincer, regret că n-am fost destul de nebun. Eu cred că nebunia este cea care a împins sufletul omenesc înainte, care a făcut aventura umană să progreseze. Luați dvs. orice exemplu doriți: din artă, din mitologie, din istorie! Da, nebuniile – dar înțeles nu în sens patologic. Când spun nebunie în acest sens, mă gândesc la Caligula, la Nero, la Hitler… Dar eu mă gândesc la Luther, care era nebun și pe care îl prefer lui Erasm, care era un înțelept. Luther, care a aruncat cu călimara în perete, zicând că acolo vedea imaginea Diavolului, afirmând:  „Nu pot altfel!”. Se poate explicație mai frumoasă pentru a face ceva în viață sau pentru a explica de ce faci un lucru în viață? Refuzi să nu-l faci. „Nu pot altfel!”. Asta explică tot. Eu cred că într-o viață de om – dacă pot spune, la 70 de ani, că am învățat ceva de la viață, ei bine, asta am învățat: că măsura este proastă în viață, că moderația este proastă în viață. Că nu poți să faci nimic important în viață decât dacă pui pe cântar, în talger ceea ce este excesiv în tine. Să trăiești în exces, asta înseamnă de fapt viața. Asta înseamnă nebunia: fără măsură. Ce înseamnă, în ultimă instanță, nebunie? Înseamnă a fi fără măsură.
Vedeți, noi am trăit cu prejudecata – preluată din școală, e adevărat – că înțelepciunea greacă se baza pe cultul măsurii și pe existența acestei măsuri! Ei bine, eu sunt gata să vă demonstrez, oricând doriți dvs., că toate marile figuri ale Greciei antice au fost fără măsură. Fără măsură a fost Icar, în mit, care a zburat dorind să ajungă la soare. Fără măsură a fost Socrate, care n-a vrut să fugă din cetate, deși a fost avertizat să fugă, cum au fugit atâția alții. Într-un fel, și-a condus destinul spre a fi condamnat la moarte. Fără măsură a fost Prometeu, care i-a sfidat pe zei. Toți s-au bazat pe o lipsă de măsură. În fond, care este profesorul de măsură prin excelență? Procust. Procust, care umblă cu cele două paturi ale sale: pe unul îi așază pe cei mai lungi decât patul său, pe altul îi așază pe cei mai scurți decât patul său. Cunoașteți dvs. o echivalență mai exactă a canonului grec decât Procust? Pe Procust ajungem să-l numim de fapt profesor de estetică, nu tâlhar, așa cum îl consideră legenda. O măsură poate să fie odioasă, pe când nebunia, în toate formele ei – ca să nu mai spun câte capodopere au creat nebunii, excesivii, cei care n-au avut măsură, din fericire – e creatoare. Mediocrii sunt cu măsura.”

R.: Aici sunt necesare unele observații, pe care le voi puncta rapid.
Unu. Firește că în cazul unei opere de artă, fie ea oricât de abstractă, artistul trebuie să țină seama de anumite legi (proporții, perspective și câte altele) în realizarea ei. N-o realizezi la întâmplare și cu ochii închiși. Dar rezultatul final trebuie să fie rodul mai degrabă al „nebuniei” artistului, apud Octavian Paler.
Doi. Citez dintr-un interviu precedent cu dvs.:
R.: „Înțeleg că vă încântă varietatea percepțiilor și a perspectivelor.
Constantin Țînteanu: Nu numai că mă încântă, dar mă și stimulează, pentru că aici este vorba de multiplele valențe pe care le are opera de artă. Ce poate fi mai plicticos decât un pat al lui Procust, un fel de șablon, un fel de model impus de artist, ca un dictator. Priviți doar așa și nu altfel, pentru că ăsta-i adevărul! Este adevărul tău ca artist. Dar mâna aceea nevăzută? Care e rolul ei? Deci, să nu cerem mai mult decât ni se dă”.

R.: Constatăm că și dvs. dezaprobați ideea de pat al lui Procust, dar când vine vorba de percepția privitorului în raport cu opera. Problema este că deviza dvs. călăuzitoare, „Est modus in rebus” (Horațiu), are sensul că orice exces este reprobabil. Or, domnul Paler tocmai lipsa de măsură (excesul, nebunia) o (le) elogiază. ”Aceasta face aventura umană să progreseze”, spune. Și o spunea un om de cultură (scriitor, filosof) septuagenar, care regreta că n-a fost nebun (sau suficient de nebun) în viață. Atât.
C.T.: Consider că este forțată comparația. A păstra calea de mijloc nu înseamnă a fi mediocru. Dimpotrivă, excesele sunt mai aproape de firea omului, nu e ușor să le reziști. Rămâne un deziderat atingerea acelui echilibru interior care te va lumina și călăuzi spre ceea ce este cu adevărat important. Cineva îmi făcea apologia drogurilor declarând răspicat că marii creatori au făcut capodoperele sub influența lor, ca și cum altfel nu le-ar fi reușit mare lucru. Oamenii sunt fascinați de extreme, urmăresc filme de groază, citesc despre crime, vor să fie mereu altceva, încearcă să își refuleze frustrările și neîmplinirile evadând în fantezie, într-un alt posibil. Este adevărat că Van Gogh a făcut excese, și-a tăiat urechea, a ars ca o lumânare la ambele capete, dar a fost și foarte nefericit, internat la azil… Dar câți ar vrea să îi trăiască viața, câți ar fi dispuși să plătească prețul pentru marea sa operă? La fel, Toulouse-Lautrec, Amedeo Modigliani, Jules Pascin, Jean-Michel Basquiat. Câți vor să moară de tineri? Să atingi vârsta de 70 de ani e un privilegiu. Octavian Paler, cu tot respectul, nu cred că are dreptate. Marile realizări ale umanității au fost făcute de oameni care au știut adevărata măsură, din haos se naște doar distrugere și neliniște. Artistul nu trebuie să fie un damnat, jertfă pe altarul unei zeițe capricioase cum este Arta, doborât de lipsuri și griji. Prețul este inacceptabil, oricât de ieșite din comun i-ar fi realizările. Are și el dreptul la bunăstare, împlinire, înțelegere, la o viață senină. E adevărat că valoarea se naște din suferință de cele mai multe ori, dar nu trebuie să fie mereu așa, se poate și altfel. Dar pentru asta îți trebuie balanța interioară, Vita statera, să te hrănești din cele bune crescute în lumină. „Est modus in rebus: sunt certi denique fines quos ultra citraque nequit consistere rectum”, spunea cândva Horațiu (Este o măsură în toate: sunt limite dincolo de care nimic drept nu poate fi găsit).”

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană (Ediția a V-a) – Ploiești 2022

Interviu la lucru cu sculptorul Petre Virgiliu Mogoșanu
(urmare din ediția 28 februarie 2023)

Reporter: Domnule Mogoșanu, încă o dată, bine ați revenit! Suntem foarte bucuroși să vă revedem. Să știți că apreciem foarte mult lucrarea din spatele dvs. Ne-ați putea spune despre ce lucrare este vorba?
Petre Virgiliu Mogoșanu: Și eu mă bucur că sunt din nou la Ploiești și să-mi revăd, după câțiva ani, lucrarea realizată la prima ediție a Taberei de Sculptură de la Ploiești, care se numește ”Materie în mișcare”. Este lucrată cu marmură de Rușchița, ca și cea pe care o voi realiza la acest simpozion. Este un concept la care lucrez de câțiva ani. În conceptul meu, gândesc ideea de transformare a lucrurilor, de mișcare a materiei în spațiu, în Univers, gândindu-mă la tot ce înseamnă materie. Aici intervin o serie de factori. Noi putem vedea aceste mișcări sau transformări în funcție de compoziția materialelor. Le putem vedea sau nu. Și aș putea face un raport cu omul, pentru că și omul este materie, se transformă. La fel, omul acționează în funcție de necesitățile existențiale. În fiecare moment devenim altfel, învățând, dar ținând cont de experiența din trecut. Este un raport care are loc în materia organică și anorganică. Sunt niște transformări care au loc tot timpul. 

Linii de Univers

R.: Sintetizând demersul dvs.: în orice fel de materie există niște forțe, tensiuni interioare. Materia își schimbă continuu forma datorită acestor tensiuni. Sunt schimbări pe care le percepem sau nu în funcție de compoziția materialelor. Energii, forțe, tensiuni care tind să se extindă spre exterior…
P.V.M.: … tind imaginar să deseneze traiectorii, linii care pot desena tot Universul. Continuând o linie, aceste tensiuni, aceste forțe, care în sculpturile mele sunt cumva contrare, se intersectează, dar în același timp există și un echilibru între volume. Despre aceste tensiuni vorbesc. Aceste forțe există în interiorul materialelor, ca și în corpul omenesc. În interiorul corpului avem sufletul, de unde pleacă toate gândurile, toate mișcările, toate acțiunile pe care vrem să le înfăptuim. De aceea, pot spune că există un raport între conceptul sculpturii pe care o realizez și corpul omenesc, pentru că este o asemănare. Numai că, în cazul corpului și ființei umane, avem mintea, care ne coordonează mișcările, în funcție de trecut, în funcție de ceea ce s-a-ntâmplat în viața fiecăruia, și fiecare poate să le reorganizeze pentru a nu (re)trăi aceleași momente, dacă au fost neplăcute, sau pentru a organiza altfel mișcările viitoare.
R.: Lucrarea pe care o realizați la această ediție a Taberei vine ca o completare a primei lucrări sau sunt lucrări independente?
P.V.M.: Sunt lucrări independente, dar fac parte din aceeași familie, adică conceptul de transformare a materiei este același. Numai că, lucrând la o formă, am realizat și alte proiecte, care de la o formă la alta merg mai departe. Ca să zic așa, îmi eliberez gândul într-o altă formă, plecând de la o formă deja existentă.

Echilibrul forțelor contrare

R.: Tensiune, Schimbare, Îndoire, Mișcare, Dialog, Echilibru, Transparență. Câteva note definitorii, constante  ale lucrărilor dvs., s-a spus.
P.V.M.: Da, sunt o serie de constante care reprezintă mișcarea și îmi reprezintă lucrările. Cam acesta ar fi principiul după care mă conduc. La fel și lucrările mele: sunt statice, dar în același timp pot fi văzute și ca o formă în mișcare, prin volumele și liniile care conduc privirea într-o direcție sau în alta. De asemenea, sunt niște forțe contrare care se întâlnesc în lucrările mele, care împreună realizează un echilibru sau își găsesc echilibrul în forme, cu toate că lucrarea este mobilă, așa cum am mai spus, la figurat.

Premiul copiilor 

R.: La Bienala Internațională de Sculptură din Argentina, de la Chaco, unde – după cum am amintit cu alt prilej – ați luat Marele Premiu, tot despre schimbare vorbea opera dvs. Este un laitmotiv, nu? Trebuie să precizăm că titlul lucrării, dacă rețin bine, este ”Schimbare infinită”.
P.V.M.: Da, este vorba despre același concept, de mișcare și transformare, în același timp, a materiei. Lucrarea, practic, se mișcă în același context. Linii, volume, care își schimbă forma, imaginar vorbind. Adică privitorul e pus în fața unei sculpturi, și cu cât o contemplă  mai mult, cu cât o studiază mai mult, cu atât poate vedea aceste schimbări, și le poate imagina. În genul acesta de sculptură, aplic tehnica în mare parte, pentru că aceste planuri care imaginar se mișcă prin liniile și volumele lor trebuie să fie în același timp și bine finisate, adică în realizarea lucrării în sine – concept, tehnică și amplasarea în locul definitiv – trebuie să țin cont de aceste detalii. Este un concept artistic minimalist – ca să spunem așa –, dar trebuie să fie în același timp și bine executat ca tehnică.
R.: Nu mi se pare lipsit de semnificație faptul că în Argentina n-ați luat doar Marele Premiu, ci și premiul pentru copii.
P.V.M.: A fost o mare bucurie. S-a decernat pentru prima dată acest premiu al copiilor și am rămas foarte plăcut surprins să-l câștig. Pentru ei, ca și pentru mine, este la fel de important ca premiul întâi.
R.: Cum și-au manifestat copiii bucuria?
P.V.M.: Ei, desigur,  copiii s-au bucurat că am câștigat, pentru că le-a plăcut cel mai mult lucrarea mea. M-au aplaudat, m-au înconjurat, m-au îmbrățișat, m-au întrebat de una, de alta…

Poveste cu un orb

R.: Poate fi atinsă lucrarea dvs.?
P.V.M.: Sigur că da. Poate fi atinsă, și, referitor la asta, aș vrea să vă spun ce s-a întâmplat cu această lucrare în Argentina.
R.: Suntem nerăbdători să aflăm.
P.V.M.: Eram la lucru. Veneau mulți vizitatori să întrebe despre lucrare, despre mine, cine sunt. Foarte curioși, vizitatorii vor să stea de vorbă cu artiștii care participă. La un moment dat, s-a apropiat un domn nevăzător. Era însoțit de un prieten care-l conducea. Am stat de vorbă cu dânsul. Era încântat că am discutat, după care ne-am luat la revedere și a dat să plece. Văzându-l că pleacă, mi-a venit o idee: să-l chem și să-l îndemn să  pună mâna pe sculptură, s-o atingă. Cred că am făcut un gest frumos, pentru că s-a bucurat când l-am invitat, iar când a atins sculptura, a început s-o mângâie și să urmărească forma și liniile. Am simțit pe fața dânsului un sentiment de satisfacție și parcă i-au dat și lacrimile. L-am întrebat ce simte, și atunci mi-a spus ce simțea el despre formă, despre aceste linii, cum se mișcă și nu poți să te oprești pentru că fiecare formă te conduce în altă parte. Aceasta este și ideea. Că o linie conduce la altă linie și un volum te trimite mai departe, să ocolești lucrarea și să-i vezi toate unghiurile. Practic, o lucrare este o infinitate de unghiuri. Cam aceasta a fost povestea cu domnul nevăzător. Mi-a făcut mare plăcere să-l văd atingând lucrarea și că e atât de entuziasmat și emoționat. După care au revenit și au continuat să cerceteze toate lucrările care erau acolo. A fost un lucru extraordinar.
R.: Foarte emoționant, într-adevăr. Maestre, ne-ați deschis… ochii! Suntem copleșiți atât de persoana artistului, cât și de lucrarea sa. Vă mulțumim din suflet!
P.V.M.: Și eu vă mulțumesc.

                                                                            Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)

Interviu la lucru cu sculptorul Constantin Țînteanu
(urmare din ediția 27 februarie 2023)

Ca o călătorie, ca viața noastră…

R.: Una dintre expozițiile dvs., care a fost vernisată – dacă am reținut bine – la Muzeul din Bistrița se intitulează ”La final, nici măcar nu contează”. În altă parte afirmați că ”cel mai dificil este finalul”. ”Mai complicată decât orice se dovedește întotdeauna încheierea, capătul drumului”. Dacă la final nici măcar nu contează, de ce vă complicați?
C.Ț.: Aceste lucruri pe care le-am afirmat nu sunt contradictorii, de fapt, se referă la cu totul alte aspecte. Dacă vă referiți la expoziția vernisată anul trecut la Muzeul Bistrița, care se numea ”La final, nici măcar nu contează”, ea pornea de la ideea că important este drumul pe care îl parcurge artistul până la finalizarea lucrării. Acest drum, în fond, este important. Și, până la urmă, nu e vorba neapărat de activitatea artistică, ci de viața noastră, în general. Da, e la fel ca o călătorie, ca viața noastră. Contează foarte mult ceea ce se întâmplă în acest interval. La sfârșit, oricum nu mai contează. Și de ce nu contează la final? Fiindcă odată ce lucrarea de artă este finalizată, ea nu mai este sub stăpânirea, influența artistului, acesta nu mai are nicio putere asupra ei, și oricâte probleme sau gânduri ne-am face noi, nu mai putem să intervenim, nu mai putem să făptuim nimic. De aceea am spus că nu mai contează. Pe de altă parte, afirmam că finalizarea e foarte greu de realizat. Mă refeream la faptul că pentru orice artist este foarte important să știe când să se oprească. Din această cauză, este foarte dificil să știi când lucrarea trebuie lăsată într-un anumit stadiu, să nu mai continui. Pentru că, mergând dincolo de un punct, e posibil să strici lucrarea. Asta am vrut să spun.

Un gol imens și o oportunitate extraordinară 

R.: Am înțeles că aveți un atelier la Râșca, în județul Suceava, unde vă petreceți timpul din primăvară până-n toamnă, exceptând, desigur, deplasările la diversele tabere sau simpozioane, iar iarna vă duceți viața la Bacău, la Galeriile dvs., Karo parcă se numesc.
C.Ț.: Așa este.
R.: În octombrie, chiar înainte de începerea ediției a V-a a taberei noastre, ați avut o expoziție alături de prietenul și colegul dvs. Maxim Dumitraș. Se intitula ”Filling the void” (”Umplerea golului”). Ne gândim că și aici, în parcul acesta, aveți un gol imens de umplut.
C.Ț.: Da, un gol pe care-l umplem cu lucrările noastre, izvorând din sufletul nostru – ca să fiu mai patetic -, dar cred că este o oportunitate extraordinară care ne bucură pe noi toți. Ne place să știm că rămâne ceva în urmă aici, pentru oamenii acestui loc, și că lucrarea mea va sta alături de atâtea altele care s-au făcut și care se vor mai face în viitor. 

Mâna neștiută

R.: Urmărind gândul dvs., am putea afirma că artistul Țînteanu nici măcar nu este autorul operelor sale, întrucât acesta afirmă că ”o mână neștiută așază cum trebuie fiecare părticică. Important este să te lași în voia ei”. Așadar, autorul operelor dvs. este acea mână neștiută.
C.Ț.: (zâmbind) Da, sunt total de acord cu acest fapt. Unii, acea mână neștiută, nevăzută ar numi-o Dumnezeu, alții ar spune inspirație, alții revelație, dar cu siguranță este acea stare de grație pe care nu ne-o putem explica și care, de fapt, ne conduce, iar artistul ajunge să fie, mai mult sau mai puțin, un martor, un intermediar al acestui fenomen care ne uimește și ne bucură în egală măsură. De fapt, asta e plata pe care o primește artistul pentru efortul său și sacrificiile pe care le face.
R.: Spuneați undeva că sculptura este gând, cugetare, înainte de toate, emoțiilor rezervându-le un rol oarecum secundar…
C.Ț.: Este firesc să fie așa, pentru că totul se pornește inginerește. Cu o machetă, cu niște calcule pe zile, ce scule folosești etc. Aici, emoțiile sunt de altă natură. Poate o stare de exasperare, poate o stare de oboseală, dar noi nu suntem impresioniști. Nu putem să fixăm zborul unui gândăcel sau al unei musculițe în marmură.

Rațional, intelectual, rece 

R.: O clipă! Ați fost în excursia oferită de organizatori la tabăra de la Măgura Buzăului. O sculptură expusă acolo, a lui Ioan Deac-Bistrița, se intitulează ”Gândacul amenințător”. Lucrarea a fost prezentată de colegul dvs., Maxim Dumitraș. Deci?
C.Ț.: Cel puțin eu nu-mi propun așa ceva și n-aș putea să realizez genul acesta de manifestări artistice. Îmi susțin cu toată tăria această afirmație, că totul este rațional, intelectual, rece. Emoțiile apar abia la sfârșit, când descoperi, alături de ceilalți, rezultatul unei munci intense de două-trei săptămâni, poate o lună, sau cât durează realizarea lucrării.
R.: Ați vrea să ne vorbiți despre gândul care v-a animat în realizarea acestei lucrări? Să cugetați?
C.Ț.: Nu știu, e o întrebare care pe mine nu mă încântă…
R.: Nu ne-am propus să vă punem întrebări neapărat încântătoare. ”Care-i conceptul?”,  v-au întrebat unii. Sunteți, totuși, și critic de artă.
C.Ț.: Sunt. Dar discut despre alții, nu despre mine. 

”Turn”

R.: Nu insistăm. Cum se numește lucrarea?
C.Ț.: Se cheamă ”Turn”. E din seria ”turnurilor metafizice”. E o filozofare asupra destinului uman, a locului nostru pe această planetă. Are multe sensuri, pentru că eu întotdeauna mi-am propus ca lucrările mele să aibă o infinitate de explicații. De aceea – și am mai spus-o și cu alte ocazii –, în ceea ce privește lucrările mele, fiecare observator are dreptate. Dacă vine un privitor și spune: ”Uite, aceasta eu o văd ca fiind nu știu ce!” – poate un copac, poate un soare -, e perfect adevărat. Dacă cineva vine și afirmă că e ceva metafizic sau ceva transcendent, sau nu știu ce metaforă, e la fel de adevărat. Pentru că, până la urmă, opera de artă se creează în permanență, prin modul în care se raportează privitorul la obiect. Obiectul singur, fără om, nu că nu există, dar n-are viață. Viața i-o dăm noi și raportul nostru cu lucrarea respectivă.
R.: Înțeleg că vă încântă varietatea percepțiilor și a perspectivelor.
C.Ț.: Nu numai că mă încântă, dar mă și stimulează, pentru că aici este vorba de multiplele valențe pe care le are opera de artă. Ce poate fi mai plicticos decât un pat al lui Procust, un fel de șablon, un fel de model impus de artist, ca un dictator. Priviți doar așa și nu altfel, pentru că ăsta-i adevărul! Este adevărul tău ca artist. Dar mâna aceea nevăzută? Care e rolul ei? Deci, să nu cerem mai mult decât ni se dă.

Calm, echilibru, tumult, promisiuni și mister 

R.: Totuși, vorbeați în altă parte despre atingerea acelei ”stări de grație, cu promisiuni și mister”.  Păi asta nu înseamnă emoție mai degrabă?
C.Ț.: Bineînțeles. Nu știu dacă ați observat, dar eu sunt o fire alcătuită din contraste. Pe asta și mizez: pe contraste. Calm, echilibru, tumult, da și nu, negru și alb. E perfect adevărat ceea ce ați afirmat și, până la urmă, asta e frumusețea, de a ne lăsăm duși, purtați, inspirați de această stare de emoție. Dar până la urmă nu poți să te lași pradă emoției în totalitate, pentru că, totuși, trebuie să și controlăm puțin, măcar până-ntr-un punct, ceea ce facem.
R.: Intenționați sau visați să reveniți la Ploiești  și cu altă lucrare în viitor? V-am întrebat și la început, dar vrem să fim siguri că nu v-ați răzgândit.
C.Ț.: De ce nu? Mi-a plăcut destul de mult. A fost foarte bine. În primul rând, sunt mulțumit că am avut această oportunitate de a lăsa o lucrare aici, într-un oraș frumos, pe care nu l-am prea vizitat. Totdeauna am fost în trecere pe-aici. E prima oară când am stat mai mult. Aș fi încântat.
R.: Ne bucurăm pentru faptul de a fi avut șansa să vă cunoaștem.
C.Ț.: Și eu mă bucur că v-am cunoscut.
R.: Mult succes în continuare!

                                                                                   Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană (Ediția a V-a) – Ploiești 2022

Interviu la începutul lucrărilor cu sculptorul Petre Virgiliu Mogoșanu

Cel de-al treilea venit este Petre Virgiliu Mogoșanu de la Balș. A lucrat și studiat peste 12 ani în Grecia, unde a urmat o Școală de Arte cu nume lung din Atena, și vreo șapte ani în Italia. În Peninsulă, a terminat un masterat la Academia de Arte Plastice din Carrara, unde este celebra carieră. Este prezent pentru a doua oară aici, după ce s-a evidențiat la ediția inaugurală, din 2018.
Tensiune, Schimbare, Îndoire, Mișcare, Dialog, Echilibru, Transparență. Sunt câteva dintre notele definitorii ale operelor lui Petre Mogoșanu.
Vă mai spun că a repurtat un succes fulminant la Bienala Internațională de Sculptură din Argentina, de la Chico, unde s-a lucrat, ca și aici, în fața publicului. Peste 40 000 de spectatori i-au aplaudat triumful. Dar să nu uităm copiii, pentru că artistul a câștigat acolo alte două premii, printre care și Premiul pentru copii, care și-au arătat recunoștința pentru românul nostru aplaudându-l îndelung.
Dar nu numai copiii au a-i fi recunoscători sculptorului balșean, ci și Domul din Milano, căruia i-a fost restaurator.   

 R.: Domnule Petre Virgiliu Mogoșanu, sunteți pentru a doua oară prezent la Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești. Ați mai  fost la prima ediție. Cum vi se par lucrările expuse aici în acest interval de patru ani în care ați lipsit?
P.V.M.: Da, au trecut patru ani… Am găsit lucrarea pe soclu. Pentru că atunci când am terminat-o nu au avut timp să facă soclurile. Au pus-o acolo unde am discutat cu organizatorii și e foarte bine amplasată. Mi-a părut bine să o revăd.
R.: Dar lucrările realizate de colegii dvs. în acest interval cum vi s-au părut?
P.V.M.: La fel, și lucrările colegilor de la prima ediție au fost montate. Ceea ce m-a surprins este faptul că sunt câteva lucrări de la a treia sau a patra ediție – nu-mi aduc aminte bine – care nu au ajuns pe pozițiile finale, nu sunt pe socluri. Dar probabil în viitorul apropiat or să le monteze, pentru că n-am avea decât de câștigat, deoarece o sculptură își dezvăluie adevărata valoare când e pe soclu. Atunci se poate înțelege opera și poate fi contemplată. Acestea sunt lucrări valoroase sculptate de artiști cu experiență acumulată în mulți ani de studiu și practică, care au venit din multe părți ale lumii. 

A restaurat Domul din Milano

R.: Sunteți profesor asociat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Craiova. Există un departament Arte Vizuale în cadrul Facultății?
P.V.M.: Da, există în cadrul Facultății departamentul de Arte Vizuale, pictură și sculptură. Eu sunt asistent la sculptură.
R.: Ați petrecut o mare parte din timp pe-”afară”. Am înțeles că ați lucrat foarte mult în Grecia, la Atena, unde ați urmat și niște studii. Cam câți ani ați lucrat în Grecia?
P.V.M.: Am început sculptura în Grecia. La Atena am renăscut. Am studiat la o școală de arte privată. Am fost și profesor la această școală patru ani. După care am făcut Universitatea de Arte și masterul în Italia, la Carrara, iar la București, de scurt timp, am terminat doctoratul, la Universitatea de Arte.
R.: Am citit că ați lucrat șapte ani la restaurarea Domului din Milano…
P.V.M.: Da. În timp ce eram student, am lucrat într-un atelier de sculptură din Carrara, unul dintre cele mai renumite, în paralel cu Facultatea. Îmi câștigam existența în acest fel, dar realizam și lucrări proprii. În acest atelier făceam lucrări de restaurare prin înlocuire pentru Domul din Milano.

”Libertatea” trebuie să fie păzită zi și noapte 

R.: Dacă am reținut bine, o lucrare de-a dvs.,”Libertate”, o statuie situată în dosul Parcului din Craiova, este păzită zi și noapte de polițiștii locali. Dacă este în nesiguranță, aduceți-o aici!
P.V.M.: (zâmbind) Nu cred. Asta a fost atunci, pe moment, dar nu cred că e o știre reală. În timp ce lucram, am făcut acest simpozion cu alți doi sculptori. Lucrarea era în parc, alături de altele, și până le-au montat la locul definitiv a trebuit să le păzească cineva, să nu fie vandalizate. Cred că știrea e puțin cam ieșită de sub control.
R.: Bănuiesc. S-ar putea să fie o creația unor ziariști zglobii.
P.V.M.: Așa cred.

”Libertatea de gândire stă la baza acestui proces complex” 

R.: Vorbiți în permanență despre o tensiune. În excursia pe care am făcut-o în Tabăra de Sculptură din județul Buzău, de la Măgura, vorbeați cu prietenul și colegul dvs. Constantin Țînteanu despre o energie, o forță, o tensiune care este absolut prezentă în lucrările dvs. Aceasta este nota dominantă a lucrărilor dvs.?
P.V.M.: Da. Aș putea spune și asta. Am pornit de la ideea că în natură au loc o infinitate de fenomene fizice care duc la schimbarea materiei, fenomene pe care le sesizăm sau nu, în funcție de proprietățile materialelor. Același lucru se întâmplă și în cazul ființelor umane. Oamenii gândesc, își schimbă proiectele existențiale în funcție de o multitudine de factori care le influențează mentalul și fluxul emoțional, ceea ce îi determină să acționeze divers, planificat sau imprevizibil. Memoria îi ajută să înțeleagă schimbările, să repete și să analizeze întregul proces cognitiv al devenirii. Libertatea de gândire stă la baza acestui proces complex. Oamenii conduși de instinctul de libertate acționează dând naștere unor momente care uneori devin de importanță istorică. În toate aceste transformări există un impuls care pornește din interiorul nostru. Transformările corpurilor din natură apar datorită faptului că în interiorul fiecărui volum există o forță, o energie, o tensiune și un echilibru care, simultan, vor acționa spre exterior și vor crea o mișcare care este echivalentul vieții. Sculptura evidențiază ideea de forțe contrare, posibile traiectorii și tensiuni conținute în forme care au capacitatea de a reconfigura spații și care definesc lumea și universul. Vizitatorul este pus în fața unei forme care îl invită pentru câteva momente să-și imagineze aceste tensiuni, mișcări conținute în aceste volume aparent imuabile.

Natura și tensiunile ei sau triumful de la Chico 

R.: Tulburător. Trebuie să recunosc că ne-ați pus serios pe gânduri, domnule Mogoșanu. Promitem să reflectăm asupra spuselor dvs. Sigur că acest efort al dvs. se materializează și în anumite realizări și recunoașteri. Nu de multă vreme ați câștigat cu o lucrare, ”Natura și tensiunile ei” (iarăși tensiunile!), Marele Premiu la Bienala Internațională de Sculptură din Argentina, urmat de un sud-coreean și o nemțoaică. Vreți să ne vorbiți puțin despre asta? Am înțeles că este vorba despre un premiu însemnat.
P.V.M.: Da, se întâmpla la Chico, în Argentina. A fost o experiență foarte frumoasă, de care m-am bucurat foarte mult, încă de la început, de când am fost selecționat. Totul s-a finalizat cu o mare satisfacție. Mi-am savurat succesul din plin, pentru că am obinut cea mai înaltă distincție, și a fost minunat să lucrez alături de mulți alți artiști remarcabili, prieteni buni, cu care am petrecut trei săptămâni frumoase.

”Îmi place să lucrez piatra” 

R.: Sigur, ați mai câștigat și alte premii însemnate. Am citit în rezumatul tezei dvs. de doctorat, care se intitulează ”Materiale și tehnici tradiționale în sculptura contemporană”, că lucrați mult în piatră. Aici lucrați în marmură, dar ați lucrat și în alte materiale. Ați epuizat întreaga ofertă geologică?
P.V.M.: De fiecare dată când fac o lucrare, întâlnesc noi și noi provocări, trec prin niște etape, descopăr noi metode, la fiecare pas, în timp ce lucrez. Îmi place să lucrez piatra, și cu cât e mai dur materialul, cu atât îmi place mai mult. De fiecare dată e diferit. Chiar dacă consider că știu anumite lucruri, întâlnesc mereu situații noi, pe care le tratez pe moment, fără să am un proiect dinainte stabilit în detaliu, ci rezolv problema pe loc. Astea sunt detalii tehnice, pe care un sculptor le utilizează ca să ajungă la final, să ajungă la forma pe care o dorește. Tehnica este pe planul doi într-o sculptură. Dar e foarte importantă pentru că, în felul acesta, când un artist cunoaște tehnica, poate să ajungă mai repede acolo unde vrea, mai  bine.
R.: Noi vă mulțumim și așteptăm cu nerăbdare să vedem finalizată lucrarea dvs.  

                                                                           Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)

Interviu la începerea lucrărilor cu sculptorul Constantin Țînteanu

Cel de-al doilea născut (după Maxim Dumitraș) dintre cei trei sculptori  care au lucrat la ediția a V-a a taberei de la Ploiești este Constantin Țînteanu. Un artist pentru care sculptura este gând, cugetare înainte de toate. Spirit renascentist: sculptor, galerist, curator, critic de artă (a înființat Galeriile Karo din Bacău). Inițial geolog, nu face o distincție netă între geologie și sculptură. Are un atelier la Râșca, în județul Suceava, unde lucrează din primăvară până-n toamnă.
”Sculptura se autocreează. O mână nevăzută, neștiută, așază cum trebuie fiecare părticică. Important este să te lași în voia ei”, afirmă artistul.
E și cetățean britanic. A trăit ani buni în Marea Britanie. După cum mărturisește, știe pe de rost marile muzee britanice, recunoaște legat la ochi fiecare loc în parte, fiecare încăpere.
Posedă și solide cunoștințe de latină. Deviza sa: ”Est modus in rebus (Este o măsură în toate)”.

Dincolo de voința noastră

 Reporter: Domnule Țînteanu, fiți binevenit la Ploiești! Participați pentru prima oară la Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană. Cum vi se pare parcul ploieștean și lucrările realizate până acum de colegii dvs.?
Constantin Țînteanu: Mă simt foarte bine aici, la Ploiești. Este un loc deosebit. Sculpturile colegilor, în mare parte, sunt foarte bune sau chiar excepționale, foarte diverse. Ideea de a face un parc care să găzduiască sculpturi contemporane cred că este foarte bună. Vremea ține cu noi, totul este extraordinar. La superlativ. N-am de ce să mă plâng.
R.: Să credem că ați fi tentat să reveniți oricând, la oricare dintre viitoarele ediții?
C.Ț.: În principiu, da. Deși eu fiind un om foarte atașat de colegi, aș fi interesat  și de participanți. Poate aș avea unele ezitări, funcție de cine participă. Dar în principiu da. Cred că aș reveni cu plăcere, oricând, aici.
R.: Într-un dialog cu un reputat critic de artă afirmați că sunteți o fire fatalistă, resemnată. Lăsați ca această percepție să se vadă și în proiectele dvs.?
C.Ț.: Cred că am fost interpretat greșit în acel interviu, sau probabil m-am exprimat eu greșit. Eu nu sunt resemnat. Nu mă resemnez niciodată. Fatalismul rezultă din acceptarea oarecum detașată a ceea ce se întâmplă dincolo de voința noastră. Este un fel de acceptare a destinului, să zicem așa. Pe de altă parte, lucrările mele sunt foarte, foarte raționale și nu cred că răzbate acest așa-zis fatalism în niciuna dintre reprezentările mele vizuale. Cu siguranță nu.

Patru ipostaze

R.: Am constatat din curriculum vitae și alte materiale, interviuri despre dvs. că sunteți, pe lângă sculptor, curator, galerist, critic de artă. În care dintre aceste ipostaze vă simțiți mai în siguranță?
C.Ț.: Probabil… Iar mă iau de dvs., cu ”a mă simți în siguranță”.
R.: Luați-vă și căutați să-l iertați pe reporter pentru îndrăzneală sau poate… lipsa de inspirație!
C.Ț.: N-am spus asta. Dar, în fine… Nu mă simt deloc amenințat. Eu mă simt foarte bine în oricare dintre aceste posturi și aș putea spune că toate cele patru ipostaze se completează una pe cealaltă. Pur și simplu, ele sunt niște manifestări firești ale personalității mele și n-aș putea să mă manifest fără vreuna dintre acestea pe care le-ați menționat. Dar, într-adevăr, întotdeauna o latură a acestei personalități are întâietate față de celelalte, dar îmi place să cred că toate mă reprezintă.
R.: Dacă sculptorul poate sau nu poate să spună ceva despre lucrarea sa, cum o apreciază  criticul Constantin Țînteanu?
C.Ț.: Criticul o apreciază cum vrea sau crede el, ca orice critic. La fel și publicul, privitorul în general. Din acest motiv, am declarat că sculpturile mele sunt deschise oricărei interpretări, că orice concluzie la care privitorul ajunge este perfect valabilă, și – din punctul ăsta de vedere – nu trebuie să mai dau nicio explicație. Pentru că punctul meu de vedere este particular, la fel de valabil ca al oricăruia. Și cred că e foarte corect să fie așa.

”Doar cei care n-au încredere în ei au un stil șovăielnic”

R.: Vi se pare important ca în viitorul nu prea îndepărtat să fiți recunoscut cel puțin în cele mai importante dintre lucrările dvs., adică stilul ca semnătură?
C.Ț.: Consider că este foarte important ca orice artist să aibă un stil al său. Și, n-o luați ca pe o lipsă de modestie, deja sunt recunoscut, prin ceea ce fac, ca având stilul meu. Nu trebuie să aștept viitorul, pentru că, dacă stăm și ne uităm în urmă, toți artiștii, mai importanți sau mai puțin importanți, dar care totuși au rămas, au avut un stil foarte clar. Deci, cred că fiecare artist are un stil al său. Doar cei care n-au încredere în ei au un stil șovăielnic, balansează într-o parte sau în alta funcție de ceea ce-i impresionează pe moment. Un exemplu bun: colegii mei de la acest simpozion au un stil recognoscibil și foarte valabil, și arată că sunt niște artiști desăvârșiți.

Tragic destin

R.: Cum putem să apreciem starea dvs. de spirit când afirmați, într-un scurt eseu, că artiștii sunt destinați unei vieți la limita sărăciei?
C.Ț.: (pe gânduri)
R.: Vă asumați acest destin?
C.Ț.: Nu-mi asum acest destin, pentru că eu, fiind un om chibzuit și prudent, nu trăiesc din roadele activității mele de artist, dar cunosc foarte multe cazuri de artiști care sunt în această situație, pentru că, din păcate, societatea în care trăim nu este o societate favorabilă artiștilor. Continui să cred – și aș putea să și argumentez – că sistemul în care ne ducem existența e parcă făcut să fie împotriva a tot ceea ce înseamnă activitate în zona artei. Și când spun artă nu înseamnă numai artist vizual, ci tot ce ține de frumos. Și, într-adevăr, e un destin de multe ori destul de tragic și, din păcate, foarte multe talente se pierd din cauza acestei situații. Oamenii sunt nevoiți să se reorienteze profesional, iar noi cu toții suferim și pierdem pe termen lung.
R.: Trist.
C.Ț.: Foarte trist, într-adevăr.
R.: (după un răgaz) Spor la treabă. Vom relua interviul după ce vă veți apuca de lucru.

                                                                                       Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)

Fiți bine (re)veniți, stimați cititori și vizitatori, în atelierul din Parcul din partea de Vest a Ploieștiului unde continuă proiectul Muzeul de Sculptură Monumentală Contemporană în aer liber, aflat sub înaltul patronaj al Ministerului Culturii, susținut de Primăria și Casa de Cultură ale Municipiului Ploiești, în colaborare cu Asociația 24PHarte, inițiatoare a proiectului! Aici oricine este oricând bine venit.
Și la această ediție, a cincea, am avut tot trei sculptori. Deh, vremuri grele! Virusul s-a mai potolit, însă a lăsat urme adânci, artiștii fiind printre cei care au avut cel mai mult de suferit. ”Dar suferința naște frumusețe”, afirmă unul dintre artiștii pe care-i veți cunoaște în curând, în paginile publicației noastre. Au demonstrat-o cu prisosință și în parcul ploieștean, prin lucrările pe care le-au realizat.
Mă alină, însă, gândul că, la fel ca anul trecut, și la această ediție au lucrat artiști provenind din toate cele trei provincii românești, toți beneficiind de recunoaștere internațională, operele lor fiind răspândite pe tot mapamondul. Proprietari de galerii, curatori (uneori se curatoriază unul pe celălalt), au numeroase expoziții comune și se sprijină reciproc, mai ales în vremuri de-astea. Vi-i vom prezenta în ordinea venirii pe lume.

Interviu la începutul lucrărilor cu sculptorul Maxim Dumitraș

Primul născut este Maxim Dumitraș, un artist coborât direct din Rai, dar nu orice Rai, ci unul albastru, ca-n visele mele, numit și Raiul lui Maxim sau Maxonia. Acolo vremea e întotdeauna frumoasă, chiar și când plouă (cum o mărturisește artistul), exact ca în parcul nostru. Este fondator și directorul primului Land Art din România și al Muzeului de Artă Comparată din Sângeorz Băi. A realizat chiar un sat artistic, undeva, în Dosul Gârciului.
Este membru al Asociației Internaționale a Artiștilor din Paris. Artist polivalent, a obținut și un mare premiu pentru film.
A trăit mai puțină vreme pe alte meleaguri decât ceilalți doi artiști invitați la această ediție, deși a primit numeroase oferte de a rămâne definitiv. Dar pentru artistul român, care a numărat nu mai puține expoziții și participări la simpozioane și tabere naționale și internaționale, nu există centru și marginea.
Este singurul sculptor prezent pentru a treia oară aici. Artistul remarcabil, bistrițeanul Maxim Dumitraș, Omul din Rai! 

Urmărirea umbrei 

Reporter: Sunt chiar emoționat acum, pentru că vorbesc cu un om care vine din Rai! Un Rai personalizat, Raiul lui Maxim. Cum vă simțiți aici, în Ploiești, în afara Raiului dvs., sau cum îi spun unii – Maxonia?
Maxim Dumitraș: Da, acolo este un spațiu mai special decât aici.
R.: Acesta este mai ”tânăr”. Dar va concura Maxonia, într-o zi.
M.D.: M-aș bucura să fie așa. Aici am venit pentru a realiza un proiect despre umbră, lumină și urmărirea umbrei. Sunt pentru a treia oară la tabără, nu am gândit de la început acest concept, dar în timp s-a materializat. Sunt patru lucrări, de fapt. Una e interiorul albastru, casa cu fereastră prin care, de la răsărit la apus, trece lumina, iar lumina din interiorul personajului, interiorul casei, interiorul ființei lasă – pornind de la cadranul solar – o umbră în mișcare pe o placă, situată în față, pe care se vede drumul luminii și drumul umbrei. La a doua ediție la care am participat, am realizat o verigă, care face legătura oarecum cu interiorul casei, interiorul spiritual, iar acum, în a treia ediție, lucrez la o cariatidă, un fel de personaj, care urmărește și supraveghează umbra și lumina. Deci va fi un ansamblu din trei piese de marmură de Rușchița monumentală, iar a patra piesă, care e cea mai importantă, este o orizontală pe care circulă lumina și umbra.

Albastru de Transilvania

R.: Îmi amintesc că la ediția a doua ne-ați vorbit despre marea șansă care vi s-a oferit de a reveni. Am înțeles că acest proiect al dvs. s-a construit pe parcurs. Ați mai realizat astfel de lucrări și în altă parte?
M.D.: Mai am un ansamblu de vreo șase lucrări, realizat în Egipt, la Assuan, lucrat în granit, care reprezintă un fel de pieta, și niște stâlpi cu niște urme în ei ca niște teci de fasole, din care oamenii sunt plecați și au rămas doar niște desene albastre, cam cum am făcut și aici. Folosesc albastru de Transilvania, plecând de la casele tradiționale din Transilvania, care sunt vopsite în albastru și alb. Este un albastru ultramarin special. Încerc să pun și culoare pe marmură, să lucrez în trei-patru straturi prin patinare. Al cincilea strat îl va crea timpul, natura, în decurs de 50, 100 de ani, nu se știe.
R.: Acest albastru persistă? Știu că grecii colorau toate lucrările lor. Abia romanii au venit cu marmura albă. Sigur, acele imagini s-au șters. Acest albastru al dvs. rezistă?
M.D.: Eu am găsit sculpturi colorate și în Egipt. Aici va rezista foarte mult desenul,  care e mai închis. Sunt trei tonuri de albastru. (Indicând) Acest desen din interior va persista foarte mult timp, iar acesta se va duce în timp. E ca și omul, care e peren, vine, trece… Nu rămâne nicio urmă de albastru. De aceea, în prima fază, când privitorul privește albastrul, i se pare că e puternic, violent. Dar o fac intenționat, pentru că lumina, în timp, ”trage” din acest albastru, îl estompează.

A treia șansă

Reporter.: Iată că vi s-a oferit și o a treia șansă, care – consider eu – este și șansa noastră! Sunteți singurul artist prezent la trei dintre cele cinci ediții, de până acum, ale Taberei de la Ploiești! Asta înseamnă că sunteți iubit aici, iar lucrările dvs. au mare impact. Cum vă simțiți în această postură?
Maxim Dumitraș: Da, este o nouă șansă. Proiectul s-a construit din mers, iar anul acesta cred că a fost cea mai bună ediție pentru mine, pentru că mi-am comandat proporțiile blocului de marmură, dimensiunile, și am lucrat cu mult mai ușor decât la edițiile precedente, când piatra era supradimensionată. A trebuit să mă pliez nițel după piatră, iar anul acesta a fost foarte bine, pentru că am avut o marmură de zece tone, impecabilă, fără nicio fisură. A fost superb. Timpul: minunat. Și cred că va ieși un ansamblu clar, coerent. Și mai cred că va fi una dintre cele mai importante lucrări pe care le-am realizat vreodată.

R.: Că vorbim despre ansambluri monumentale, primul exemplu care ne vine în minte este desigur Ansamblul Monumental ”Constantin Brâncuși” de la Târgu Jiu. Ne bucură faptul că și noi, ploieștenii, vom avea, de acum încolo, un ansamblu monumental, nu numai gorjenii. În timp, vom avea chiar mai multe și realizate de artiști diferiți.
M.D.: Da, e adevărat. Brâncuși e altceva, la mine e altceva. Eu sper să puteți continua,  să realizați și desăvârșiți acest muzeu în aer liber. Este o șansă unică pentru Ploiești, unică în Europa. Dacă se gândește limpede în viitor, pe un proiect de 20-30 de ani, bine chibzuit și temeinic pregătit, nu spontan, și vor fi invitați artiști importanți, veți realiza un lucru cu totul remarcabil. Cred că autoritățile ar trebui să se implice total, să pregătească simpozionul din timp, pentru că anul acesta a fost cu două săptămâni înainte de iarnă, să zicem așa. Un artist foarte bun este foarte ocupat. Lucrează și în străinătate, are un program coerent și nu poți să-l iei din fugă și să speri că în felul acesta vei avea un muzeu impozant la Ploiești.
R.: S-a tot discutat despre asta și s-a tot insistat pe lângă autorități. Faptul că se realizează această ediție se datorează insistențelor unor prahoveni deloc indiferenți la soarta culturii locale. Acum, v-am fi îndatorați dacă ne-ați învăța să urmăm sau măcar să urmărim traseul luminii.
M.D.: Da. (Indicând pe lucrare) Pleacă de la răsărit, trece prin fereastra interioară a casei, a omului, a spiritului, și lasă o urmă pe orizontala din fața lucrărilor. Umbra este o mișcare geometrică, o stare a spiritului, dar ea trece prin diferite efecte ale luminii. Am marcat decorativ în zona albastrului traseul luminii, luminii și umbrei, de fapt. Dar lumina este lucrul cel mai important, care face un parcurs de dimineața până seara pe această formă. 

Despre verigi sau un lanț al prieteniei

R.: La edițiile următoare veți reveni cu lucrări care să poarte asupra altei obsesii a dvs., a altui motiv, cel al ”locuirii”? Spuneați altădată că un alt motiv ar fi cel al ”locuirii”, și porneați de la stupul de albine.
M.D.: Am fost la trei ediții, record absolut, și cred că trebuie să mai lucreze și alții aici. Așa că, probabil, aceasta este ediția mea de adio. Dar pentru a vă răspunde la întrebare: Eu, în toată perioada mea de creație, de 40 de ani, am avut trei teme. Am avut ”locuirea”, pornind de la stupul de albine, despre tot ce se întâmplă în interiorul unui stup de albine: organizarea, tot procesul, care este foarte clar, complex, lung și obositor, și ar fi bine ca oamenii să învețe ceva din asta.
Am făcut și niște forme monumentale din nuiele, am lucrat cu chirpici, cu lut… După care am trecut la ”verigi”. Cred eu că fiecare om este o verigă specială. Fiecare om care dorește binele, formează un lanț al prieteniei când se întâlnește cu alți oameni. Am foarte multe lucrări pe motivul verigilor, în toată Europa, iar utopic îmi pun problema că aceste verigi se vor întâlni cândva și, da, vor forma un lanț al prieteniei.
A treia temă este o sculptură de tip hai-ku, o sculptură în care încercuiesc golul, care, prin ochiul privitorului, devine plin. Sunt niște realizări unice, cred, în sculptura mondială. Eu, în land art-ul meu, îmi cresc sculpturile. Plantez copacul de mic, intru în dialog cu el și în 15 ani realizez o sculptură căreia, după aceea, îi dau o altă viață, interioară. Da, lucrez și 15 ani la o sculptură! Acolo unde trăiesc eu, în Maxonia,  am în proces de lucru vreo 60, pe care le cresc. Nu poți să te grăbești cu copacul, e ca un dialog cu omul. E interesantă această muncă. Când eram copil, mergeam în pădure și căutam forme care seamănă cu ceva, iar acum aceste forme mi le construiesc de mici. Le consider ca pe niște sculpturi Zen, care e un anumit tip de tendință în sculptura contemporană. Am avut și câteva expoziții interesante pe această temă.
R.: Maestre, poate ne veți vorbi și despre asta până la finalul lucrărilor. Deocamdată, vă mulțumim că ne-ați sădit lumina în suflete! 

                                                               Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură de la Ploiești – Ediția a V-a (Ploiești 2022)

Tabăra de Sculptură de la Măgura – Buzău

Interviu cu Ștefan Canurschi, consătean cu poetul Vasile Voiculescu (I)

Interlocutorul nostru este mândru că e de la Pârscov, consătean cu medicul, prozatorul și poetul Vasile Voiculescu.  Cum mândru este că s-a scăldat în aceeași apă cu ilustrul scriitor: apa Buzăului. ”Apă istorică, menționată încă de la 376 într-un document grecesc și în care a fost martirizat Sfântul Sava, zis Gotul, singurul râu din țară în care a fost martirizat un sfânt.”, ne lămurește interlocutorul. Și adaugă: ”Atunci a fost atestat numele de Buzău”.
Pârscovanul ne-a mai citat din poetul consătean: “Sunt născut la țară, ceea ce socotesc că este cel mai mare noroc din viața mea!” și socotește că același noroc l-a avut și el: să se nască la țară, să se bucure de viața rurală trăită în copilărie, ritmată de anotimpuri și ”însăilată cu datini, străvechi obiceiuri… pe cununa anului”.

Piatra de calcar și calitățile ei

Reporter: Domnule Canurschi, sunteți o istorie vie a Taberei de Sculptură de la Măgura Buzăului. Vă identificați cu istoria acestui parc. Cum a început totul?

Ștefan Canurschi: Ideea realizării acestui muzeu de sculptură în piatră aici, pe dealul Cetățuia de la Ciolanul, a aparținut sculptorului ploieștean Gheorghe Coman, susținut de sculptorul Gheorghe Apostol. Acesta a apelat la experiența sculptorului George Apostu care tocmai se întorsese din Iugoslavia, unde participase la un eveniment similar. Astfel, s-a pus piatra de început al acestui act de cultură și artă. Printre cei care au participat la această primă ediție se numără și Cristian Breazu, Napoleon Tiron, Mihai Buculei, Aurelian Bolea…

Un factor determinant care a dus la apariția acestei tabere de sculptură la Măgura-Buzău a fost piatra de calcar, renumită încă din vechi timpuri pentru calitățile ei, și tradiția de veacuri a cioplitului in piatră. Locuitorii acestor ținuturi își duceau traiul de pe o zi pe alta,  prin vânzarea obiectelor realizate in piatră (monumente funerare, cruci, stâlpi, trepte de casă, scări, ghizduri de fântână, teici pentru hrana animalelor și altele).                                             

Talianu și Brâncovenii

R.: Piatra aceasta atât de valoroasă trebuie să fi avut cioplitorii ei. Cine erau aceștia?
Ș.C.: Acesta este un alt argument. Totul a început și datorită faptului că în zonă erau cioplitori în piatră, care erau aduși de pe timpul lui Constantin Brâncoveanu. În momentul în care s-a început cu stilul brâncovenesc, cu arcadele sale trilobate din piatră, coloanele cu balustrade, cu foișor, capiteluri înflorate și alte elemente florale, vegetale, zoomorfe și antropomorfe, au adus din Italia meșteri pe care i-au cazat aici în zonă și îi puneau să lucreze coloane de case, tot ce aveau nevoie. Localnicii au furat meseria de la meșterii italieni. Unii dintre aceștia nici nu s-au mai întors în Italia, au rămas pe-aici. Îmi amintesc că unul se numea chiar Talianu, așa îi spuneau localnicii. Oamenii locului au deprins meșteșugul acesta și au trăit din meșteșugul acesta.
R.: Așadar, încă un motiv pentru a le fi recunoscători Brâncovenilor.
Ș.C.: Desigur. Familia Brâncovenilor a rămas în istorie și datorită construcțiilor de palate și biserici realizate în stilul care ulterior i-a purtat numele (vezi Palatul Mogoșoaia, Vechiul Palat Mitropolitan, Biserica Fundenii Doamnei din Dobrotești, Biserica Mănăstirii Stavropoleos, mănăstirile Antim, Cotroceni, Sinaia, Horezu și atâtea altele). Stilul brâncovenesc se caracterizează prin elemente de pietrărie prelucrate artistic. Printre ornamentele reprezentate în piatră se întâlnesc – cum spuneam – elemente zoomorfe și motive vegetale (vreji, flori cu petale mari, struguri etc). Meșterii și localnicii, în general, apreciau mult stilul arhitectural brâncovenesc.

Adoptații Ciutei  

R.: Presupun că au fost aduși meșteri din Italia pentru că stilul brâncovenesc a importat sau împrumutat trăsături predominant din arhitectura italiană, începând chiar din perioada Renașterii.
Ș.C.: Așa este. Pe lângă alte trăsături inspirate din tradiții locale, orientale, occidentale. Meșterii pietrari italieni care urmau să realizeze aceste construcții în stil brâncovenesc s-au stabilit – cei mai mulți dintre ei – în satul Ciuta, pe Valea Buzăului, care i-a… adoptat. Aceștia scoteau piatră din carierele din zonă, o prelucrau împreună cu localnicii și o foloseau la realizarea acestor edificii ale boierilor Brâncoveni. Cum spuneam, mulți dintre meșterii pietrari italieni nu s-au mai întors acasă. Ei au rămas în zonă, lucrând alături de cioplitorii și meșterii locali, învățând unii de la alții tehnica prelucrări pietrei.

Elogiu boilor 

R.: Unde vindeau produsele din piatră, realizate cu atâta trudă și meșteșug?
Ș.C.: Toamna, mergeau cu aceste produse la Călărași. Acolo era un mare târg. Umpleau căruțele cu boi cu aceste cruci și cu alte lucrări și le duceau la târgul de la Călărași. Acolo le vindeau la troc. Dădeau – să zicem – cruci și luau grâu, porumb… Se întorceau acasă în pragul sărbătorilor de iarnă. Apoi, petreceri, veselie…
R.: Ați spus căruțe trase de boi? Nu de cai? Păi cât dura până ajungeau la destinație?
Ș.C.: Transportul produselor din piatră la diferite târguri din partea de sud a țării se făcea cu căruțe trase de boi. Drumul dura chiar și două săptămâni! În zonă, localnicii foloseau ca animal de muncă boul, pentru că acesta era puternic și făcea față la munca grea din pădure și la scosul pietrei din carieră.
R.:  Prin urmare, boii au avut și ei rolul lor și merită toată recunoștința noastră.
Ș.C.:  (zâmbind) Indiscutabil.  Eu aș aduce chiar un elogiu boilor care au trudit la acea vreme la Ciuta, Măgura și împrejurimi. Se spune – pe bună dreptate – despre cai că au jucat un rol important în istorie. Aici, la noi, și boul.

Pionierii

R.:  Iar primăvara o luau de la capăt…
Ș.C.: După care venea primăvara, când începeau din nou să lucreze pentru a duce iarăși, în toamnă, lucrări la Călărași, la târg, ca să le vândă.
R.: Să revenim la pionierii Taberei de Sculptură de la Măgura. Detaliați puțin!
Ș.C.: Artiștii care veneau încoace la acea vreme colaborau cu cioplitorii de-aici, de la Ciuta. În felul acesta, au văzut potențialul zonei. George Apostu, printre cei mai mari sculptori ai noștri, după Brâncuși, ajungând odată la Măgura pentru a lua piatră de aici, după ce – cum spuneam la început – tocmai venise de la un simpozion din Iugoslavia, i-a plăcut zona, i-au plăcut meseriașii, a văzut că se poate face ceva. Și s-a raliat ideii susținute de Gheorghe Coman și Gheorghe Apostol: ”Hai să facem și noi un muzeu în aer liber aici, la Măgura! E piatră bună acolo, facem o tabără de creație!”. Și așa a început prima ediție. Chiar George Apostu a fost directorul taberei. Problema organizatorică a preluat-o Gheorghe Coman, un mare sculptor din Ploiești, care s-a implicat mult.
R.: Gheorghe Coman a făcut pasul hotărâtor, inițiind demersurile necesare. Dar dvs., buzoienii, ați fost norocoși.
Ș.C.: ???
R.: Ideea unei mari tabere naționale de sculptură monumentală îl vizitase pe Gheorghe Coman, sculptor ploieștean, de mai multă vreme. El ar fi dorit să se facă în Prahova. A fost susținut, într-adevăr, în demersul său de alt sculptor foarte important,   Gheorghe Anghel. Doar că… nu a găsit înțelegere din partea autorităților locale din județ de la acea vreme.
Ș.C.: Înțelegere pe care a găsit-o, în cele din urmă, la autoritățile buzoiene.
R.: Exact. Știu toate acestea de la doamna Alice Neculea, comisarul altei tabere de sculptură monumentală, de la… Ploiești, ajunsă – după cum bine știți – la ediția a V-a, aflată în plină desfășurare (faptul se petrecea la sfârșit de octombrie 2022 – n.r.)
Ș.C.: O cunosc bine pe doamna Neculea, care este și director adjunct al Muzeului de Artă din Ploiești, și sunt convins că știe ce spune. Iată că, până la urmă, și Ploieștiul figurează pe harta marilor tabere de sculptură!

Poienile cu sculpturi

R.: Cu o întârziere de aproape o jumătate de secol. Dar e bine și așa. În fond, până la urmă, vom avea două tabere prestigioase.
Ș.C.: Să fie într-un ceas bun și să aibă cel puțin tot atâtea ediții cât tabăra de la Măgura!
R.: Că bine ziceți! Câte ediții ale taberei s-au strâns la Măgura și când a avut loc prima ediție?
Ș.C.: Au organizat 16 ediții, cu 16 sculptori, în fiecare an. S-au strâns 256 de sculpturi. Lucrările rămâneau aici, ei plecau și veneau alții și alții. Și-așa au ajuns să umple poienile acestea cu lucrări.
Prima ediție a fost în 1970. Au fost cioplitori de bază și artiști deosebiți care au lucrat aici. Pe lângă cei nominalizați mai devreme, i-aș mai aminti pe Bata Marianov, Liana Axinte, Adina Țuculescu, fiica pictorului Ion Țuculescu, Gheorghe Patrichi, Lehel Domokos…

(Sfârșitul primei părți. Continuarea în ediția de mâine, 31 ianuarie 2023)

                                                                                                  Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Interviul acesta, realizat în decembrie 2006, este inedit, ca și altele, pe care le-am realizat cu personalități ale judo-ului românesc. În ediția din 5 octombrie a publicației noastre (interviu cu antrenorul Emil Morar – n.a.) am precizat de ce n-au fost publicate până acum. Credem că (poate și prin ineditul lor) vor trezi interesul iubitorilor judo-ului românesc. Astfel că toate vor fi publicate în edițiile viitoare.

 Cârmaciul

Reporter: Aţi dat multe interviuri la viaţa dvs.?

Adrian Croitoru: Ca sportiv, am dat interviuri sumare. De la o vreme, mai puţine. Eu acum nu mai vâslesc, ci ţin cârma.

R.: Constat că în  topul cluburilor la feminin, întocmit de FRJ, regăsim ordinea din clasamentul general. Să aibă româncele o dotare specială pentru judo?

A.C.: Şcoala românească de judo feminin este o şcoală bună. S-a văzut că rezultatele nu sunt sporadice. Este un aparent paradox aici. La băieţi, nivelul general este mai ridicat, bătăliile mult mai aspre, culoarele mai aglomerate. Să nu se creadă că băieţii sunt inferiori fetelor. Judoul feminin e mai nou la noi, dar bine reprezentat.

R.: Aţi primit oferta de a coordona centrul olimpic de seniori. Nu ezitaţi să preluaţi lotul într-un moment în care performanţele seniorilor se cam lasă aşteptate? Nu vă este teamă că, în cazul unor insuccese, va fi găsit vinovat antrenorul?

A.C.: M-am gândit mult dacă să accept, dacă să-mi ofer gajul sau nu. Sunt conştient că ne aflăm într-o fază de construcţie. Rezultatele se vor vedea în timp, ştiu asta. Trebuie răbdare.

R.: Aţi dat un răspuns provizoriu solicitării de a fi antrenorul coordonator al lotului?

A.C.: Eu am spus “Da” lotului. Nu-i uşor să iei un lot de seniori. Am doi copii, în vârstă de un an, respectiv 3 ani. Pot fi plecat zece luni pe an în cantonamente şi competiţii. M-am gândit dacă merită să stau atâta vreme departe de familie.

Alegerea soției sau unirea face puterea

 R.: Iată că, în cele din urmă, judoul s-a dovedit a fi mai puternic…

A,C.: Soţia mea este cea care a decis. I-am respectat decizia.

R.: Trebuie să vă iubiţi foarte mult soţia…

A.C.: O, desigur! Cel mai mult îmi iubesc soţia şi copiii. Am mers, ca sportiv, în turnee, cantonamente, stagii de pregătrire şi perfecţionare. Când am plecat de acasă, fetiţa mea nu umbla. Când m-am întors, începuse să alerge. La copii, trebuie să prinzi primii patru–cinci ani. Dacă pierzi momentele alea, poţi spune că ai ratat ceva în viaţă… Acum, copiii sunt destul de mari.

R.: Cine a hotărât să colaboraţi cu CSM Cluj?

A.C.: Cum spuneam, n-avem vechime în judoul feminin. În ultimii ani, ne-am orientat şi spre acest domeniu. Am găsit acolo, la Cluj, oameni inimoşi şi o sursă de valori. Valori pe care le-am angajat la Dinamo. De 15 ani, majoritatea cluburilor nu mai puteau oferi nimic sportivilor. În treacăt fie spus, noi conlucrăm şi cu Dinamo Braşov. Mă gândesc la faptul că, ani la rând, ne-am bătut cu Braşovul, adică tot un Dinamo. Eram ca fraţii şi ne băteam între noi. Am zis că ar fi mai bine să n-o mai facem. Hai să ne unim! – ne-am zis. Şi am făcut-o, în folosul tuturor.

R.: Mi-a spus și domnul antrenor Florin Bercean despre asta. Un câștig important îl reprezintă faptul că puteți să asigurați locuri de muncă sportivilor, după vârsta junioratului.

A.C.: Puţine cluburi pot susţine sportivi peste o anumită vârstă, cam de la aceea a junioratului. Prin 2002–2003, am avut acceptul să înfiinţăm o echipă de fete care să evolueze foarte rapid. Şi conducerea clubului Dinamo, şi domnul Florin Bercean, antrenorul coordonator al CSM Cluj şi al lotului olimpic feminin, au fost de acord să realizăm o colaborare. Avem astfel posibilitatea de a le asigura un viitor fetelor, oferindu-le posturi militare.

 “Tentaţia” dinamovistă

 R.: Există o tentaţie de a fi sportiv la Dinamo?

A.C.: Poate la fotbal. Sunt reticenţi unii în ceea ce priveşte oportunitatea de a evolua sub culorile lui Dinamo Bucureşti. Este o problemă de mentalitate, în fond….

R.: De ce oare? Să fie asociat clubul Dinamo aparatului de control şi opresiune – alcătuit din Securitate şi Miliţie – care a funcţionat în vechiul regim?

A.C.: Mulţi dintre cei care au trăit în vechiul regim zic că acolo, la Dinamo, sunt bani mulţi şi mafie. Poliţia şi Securitatea sunt văzute cum sunt văzute. Însă este o mentalitate greşită. Indiferent care a fost situaţia în vechiul regim, realitatea de astăzi nu mai poate fi asimilată celei de atunci. Dinamo este un club extrem de serios şi de puternic la nivel naţional. Insist asupra avantajului de a fi sportiv la Dinamo. Se întâmplă să te accidentezi peste o lună sau două. Mai ştiu eu ce club sportiv şcolar sau asociaţie te dau pe liber. Pe când Dinamo te susţine.

După 20 de ani

 R.: Cum se prezintă judoul masculin românesc, în viziunea dvs.?

A.C.: Mulţi judoka au plecat afară. Erau băieţi care promiteau. Au optat pentru Germania, Austria, Grecia etc. Pleacă pe la vârsta de 20, 20 şi ceva de ani, unii după ce termină facultatea. Sportivul obţine o performanţă. Îi dai bani care să-i ajungă pentru trei luni, dar carte de muncă nu-i asiguri. Federaţiile le întorc spatele. Acum, că intrăm în Uniunea Europeană, sper să îmbunătăţim Legea sponsorizării. Dacă nu, să vedem pe cine va mai interesa sportul. Toate schimbările de după 1990 n-au adus ceva bun în sport. Asociaţiile judeţene de judo se ceartă între ele. Ne desfiinţăm singuri. Încă suntem în stadiul de căutări. Sunt ţări ca Franţa, Rusia, Anglia care au tradiţie în judoul masculin. Acolo se lucrează computerizat. Şi noi avem ceva tradiţie, care datează de prin ’72. Atunci a venit un coreean care a prelucrat o tranşă de antrenori. Până în urmă cu vreo trei ani, când a venit un japonez, noi ne ghidam după ceea ce făceam şi în urmă cu 20 şi ceva de ani. Acum începem să schimbăm sistemul. E adevăret, cu oarecare întârziere.

Recurs la metodă

 R.: Ce credeţi că a cântărit în  alegerea dvs.?

A.C.: Sunt antrenor din 2002. Poate că a cântărit faptul că am fost, vreme de 15 ani, la lot, ca sportiv. Un an mai târziu, am fost titularizat la Dinamo şi angajat ca ofiţer comisar şef. Mai nou, am preluat şi lotul olimpic, unde lucrez alături de domnul Vasile Blendica, de la Dinamo Braşov. Încercăm să venim cu metode noi.

R.: Ați avut și stagii în străinătate, presupun.

A.C.: Mă număr printre puţinii care, de-a lungul anilor, au lucrat în Coreea de Sud şi în Japonia, în stagii de câte o lună de zile.

R.: Cam de câte ori ați fost în stagii asiatice?

A.C.: N-am ținut socoteala. Poate de vreo 11-12 ori. Numai în Japonia am fost de şapte ori.

Fiecăruia după ce-i lipsește

R.: Care sunt primele măsuri pe care le-aţi luat în calitate de antrenor al lotului olimpic?

A.C.: Un volum mare de muncă, dar individualizat. Fiecăruia nu după ce are, ci după ce-i lipseşte. Nu merg pe o pregătire la grămadă.

R.: Am înțeles: țineți seama de personalitatea fiecărui sportiv.

A.C.: Cred că ştiu ce-i lipseşte unui sportiv de valoare. Unuia – forţa, altuia – tehnica, spre exemplu. Antrenamentul este conceput funcţie de individualităţi.

R.: Câți sportivi aveți la lot?

A.C.: Am doar 10 sportivi. Într-o vreme, erau vreo 22. Nici nu poţi realiza un sparring pentru fiecare titular. Asta-i realitatea, dispunem de un lot destul de subţire numeric. Apoi, lipsurile materiale îşi pun amprenta şi asupra activităţii noastre. Cum spuneam, în jurul vârstei de 20 de ani, sportivii îşi iau câmpii. Pleacă unul în Spania, altul în Italia sau altunde şi acceptă să practice diverse munci. Unii se dedică în continuare judo-ului.

 Un an dificil

 R.: Cum veţi proceda, în aceste condiţii?

A.C.: Ne aflăm într-un moment foarte important, în prag de 2007, an preolimpic. Vom avea “europene”, “mondiale”, plus câteva turnee de calificare pentru Jocurile Olimpice. Voi apăsa pe acceleraţie.

R.: Văd că n-aveți a vă plânge că n-aveți de lucru…

A.C.: Va fi un an dificil şi pentru mine, ca antrenor. Sportivii – şi poate nu numai ei – vor fi cam reticenţi în ce priveşte persoana mea, tocmai pentru că vin cu ceva nou. Este ca o mâncare pe care o schimbi şi cu al cărei gust nu eşti familiarizat. Da, este un an destul de greu. Aştept din partea tuturor eforturi mari. Timpul mă presează. Dacă stau să mă gândesc, poate că am greşit că nu am preluat lotul din 2004. Dar soţia mea era însărcinată atunci.

 Medalia râvnită

 R.: Pe ce sportivi mizaţi?

A.C.: Am un nucleu de sportivi promiţători. La categoria 66 kg, evoluează Costel Dănculea şi Dan Fâşie. La “73”, Claudiu Baştea, cel mai experimentat judoka din lot, cu două ediţii ale Jocurilor Olimpice la activ. La “100”, Daniel Brata, deţinătorul unui “bronz” la “europene”. Am mai luat sportivi de la Liberty: pe Bogdan Bărbulescu, Adrian Checiu şi Marian Halas, toţi la “81”. Halas şi Checiu sunt destul de tineri. Aştept mult de la 2007.

R.: Obiective?

A.C.: Două calificări la Jocurile Olimpice, urmate de o a treia în anul olimpic. De la cei trei aştept cel puţin o medalie, la asta râvnesc. La masculin, nu s-a mai obţinut o medalie de la Jocurile Olimpice din ‘84, la Los Angeles, când medaliaţii noştri, ambii cu “bronz”, s-au numit Mircea Frăţică (78) şi Mihai Cioc (+95).

R.: Vi s-a promis tot sprijinul?

           A.C.: Am sprijinul Federaţiei, al Comitetului Olimpic Român şi – cel mai important – sprijinul sportivilor. Deocamdată. Sper că şi după ce se vor familiariza cu metodele mele. Îi rog să aibă încredere în mine că voi încerca să-i duc acolo unde doresc. Vreau ca toţi factorii de decizie, antrenori şi sportivi să vâslim în aceeaşi direcţie. Dacă m-am înhămat la treaba asta, nu vreau să pierd timpul. Vreau să sudez echipa, pentru că lotul trebuie să fie o echipă. Acum, nu prea e. Da, va fi un an foarte greu.

 Prăpastia

 R.: Judoul masculin nu are performanţele celui feminin. Domnul Robert Andreescu vorbeşte despre o ”prăpastie” care s-a deschis în urma retragerii dvs. din activitatea competiţională. Prin ce rezultate v-aţi evidenţiat?

A.C.: În ‘90, am luat prima medalie la seniori – un “bronz” la “europene”, apoi aur la juniori. Între 1990–2000, am fost an de an în primii 5 din lume. Am un aur la “europenele” de seniori, plus un argint, două bronzuri şi două locuri V. La “mondiale”, am obţinut un “bronz” la juniori şi alte două medalii, de aceeaşi culoare, la seniori.

R.: Nu aveți un urmaș la nivel de performanțe?

A.C.: Înainte, se mai iveau doi–trei sportivi care să suplinească eventuala lipsă de pe lista performerilor a unuia dintre componenţii lotului român. Când nu figuram eu pe lista medaliaţilor, mă “suplineau” Sandu Lungu, Alexandru Ciupe sau Radu Ivan. Am fost o echipă destul de unită, am alergat pe cai mari şi ne-am ajutat. Zece ani după primele noastre succese n-a mai crescut nimic. Au mai trecut încă cinci. Tot degeaba. Ca să umpli prăpastia, este nevoie să se creeze o şcoală românească de judo. Or, când abia ai un lot de șapte-zece oameni…

 Oameni puternici

R.: Care să fie cauza?

A.C.: E şi vina noastră, a antrenorilor de cluburi, că nu avem o aceeaşi linie pe care să o urmăm cu toţii. Eu trebuie să-i aduc în formă pe sportivi, dar pentru asta trebuie să-i iau mai de la bază, când rostul nostru, al antrenorilor lotului olimpic, este doar de a-i şlefui.

R.: Vă resimţiţi după 15 ani de loturi naţionale?

A.C.: Nu. Am fost o generaţie de oameni mai… puternici. Cei noi sunt necopţi pentru luptele aspre din judoul mondial. E drept, şi judoul e mai dinamic, s-a schimbat şi tipul de antrenament, iar ccidentările ne-au dat multe bătăi de cap. Cei mai valoroşi sportivi din ultimii ani s-au accidentat şi s-au retras. Şi acum sunt probleme la lot cu accidentările.

R.: Rostiţi, vă rog, un gând bun în prag de An Nou!

A.C.: Sper să fim cu toţii sănătoşi şi să reuşim să creăm premisele pentru obţinerea unei medalii olimpice la Beijing. Dacă nu vom atinge acest ţel, nu mă voi simţi împăcat cu mine.

Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Interviu cu Sensei Dan Stuparu (6 DAN), vicepreședintele Federației Internaționale de Karate Tradițional (II)

Dan Stuparu (20 octombrie 1951-30 aprilie 2013), plecat dintre noi la doar 61 de ani,  a fost fondator și președintele Federației Române de Karate Tradițional. FRKT a luat ființă în 1993, în baza Ordinului MTS nr. 306/1993, sub denumirea de ”F.R. Karate Tradițional și Discipline Asociate”, pentru ca, în 1996, să ființeze sub denumirea și în forma actuală, respectiv FRKT. Sensei Dan Stuparu, președintele FRKT, a venit adeseori la Ploiești, ”obligat” și de performanțele karateka prahoveni, câștigători în repetate rânduri ai Cupei României. Conform regulamentului Federației, clubul câștigător devine gazda ediției viitoare a competiției. Trebuie menționat și faptul că, la puțină vreme după 1990, România s-a clasat, de cele mai multe, ori printre primele trei țări din lume la această disciplină sportivă. Noi n-am ratat nicio competiție de nivel național desfășurată la Ploiești și nici ocaziile de a dialoga cu sensei Dan Stuparu. Au rezultat numeroase articole, cronici, interviuri. Am ales de această dată chiar primul (scurt) interviu realizat în 1997, cu prilejul competiției amintite la început.
Nu este lipsit de semnificație faptul că FRKT ființează sub Înaltul Patronaj al Casei Regale a României.
Scurtul interviu care urmează a fost realizat cu prilejul finalelor Campionatelor Naționale de Karate Tradițional pentru Copii, Juniori și Tineret de la București. A fost prima mea întâlnire cu sensei Dan Stuparu, care ne-a răspuns cu multă amabilitate la întrebările pe care i le-am adresat. 

Reporter: Sensei, constat că, luându-ne cu problemele atât de delicate ale disciplinei, întârziarăm să vă întrebăm despre dumneavoastră. Vă rog să ne schițați câteva repere autobiografice.
Dan Stuparu: Născut în 1951. Balanță. Căsătorit. Am un băiețel, tot Dan pe numele său. Absolvent – promoția 1976 – al Universității din Brașov, Facultatea de Mecanică. Practică  din 1972, sub îndrumarea celui care a fost Dorel Negrea, trecut în neființă. ”Lucrăm în aceată perioadă pentru a treia ediție a Memorialului care-i poartă numele, ediție care sperăm să devină internațională”. Dorel Negrea a fost maestrul direct al senseiului Ilija Iorga, fondatorul stilului de karate tradițional Fudokan, recunoscut pe plan mondial și, bineînțeles, elev al maestrului Hidetaka Nishiyama, președintele Federației Internaționale de Karate Tradițional.

Pe maeștrii Nishiyama și Iorga îi încântă karate-ul românesc

R.: Ce cred maeștrii Iorga și Nishiyama despre Karate-ul tradițional românesc?
D.S.: Cu ambii maeștri, Iorga și Nishiyama, m-am întâlnit la Davos, unde s-a desfășurat ediția din acest an a Campionatelor Europene, și am avut convorbiri foarte apropiate, legate de soarta karate-ului tradițional, referindu-ne – în general – la activitățile pe care urmează să le întreprindem în România și în Europa, ținând cont de faptul că dețin funcția de vicepreședinte al Federației Internaționale de profil și pe cea de președinte al Federației Balcanice. Pot să vă spun, în treacăt, că maeștrii Nishyama și Iorga au făcut aprecieri măgulitoare despre karate-ul românesc. Pentru a completa reperele biografice, pot să vă mai spun că locuiesc în București, am o familie minunată, soția și copilul îndrăgesc această muncă pe care noi o depunem de 25 de ani încontinuu, pentru promovarea artelor marțiale, dar până la Revoluție, și în domeniul meseriilor în care ne-am format. Cam acestea ar fi reperele.
R.: Pentru că tot veni vorba de Davos… Cu ce ”încărcătură” v-ați întors de acolo?
D.S.: În clasamentul pe națiuni am rămas pe locul al doilea, poziție câștigată anul trecut, la București. 

Italienii vor să ia tot, indiferent prin ce mijloace

R.: Parcă remarc, totuși, o undă de nemulțumire în glasul și pe chipul dvs.
D.S.: Din punctul meu de vedere, mai puțin îmbucurător e faptul că n-am reușit să ne păstrăm cele patru titluri continentale cucerite anul trecut, la București. Ne-am păstrat doar unul. Am pierdut celelalte titluri la Enbu masculin, Fuku-go individual feminin și Kumite individual masculin, fapt cauzat de ”mici” susțineri din partea arbitrilor italieni, toate aceste titluri pierzându-le la sportivi din Cizmă. E o problemă mai veche, care a fost discutată anul acesta în Congres și care speram să se rezolve, în sensul ca nicio echipă de arbitraj să nu poată conține mai mult de un arbitru de

țară. De trei ani încoace, în componența fiecărei echipe de arbitraj – indiferent de probă – intră, în proporție de peste 50%, arbitri italieni. Noi știm că Italia are o valoare foarte ridicată și trebuie recunoscut faptul că această țară își aduce o contribuție deosebită la implementarea karate-ului la Jocurile Olimpice. Dar, pe de altă parte, nu putem să acceptăm ca pe baza acestor merite să obțină și toate titlurile.
R.: Câte medalii au obținut karateka români?
D.S.: ”Aurul” l-am obținut la Enbu mixt, prin Pavel Vancea și Gabriela Ionete. Încă o medalie de argint și una de bronz completează bilanțul delegației României. Cu această ”încărcătură” venim pe locul al doilea în rândul națiunilor. În urma noastră, Polonia.

”Urmăresc în permanență evoluția secțiilor de profil din Prahova” 

R.: Presupun că urmăriți, măcar din când în când, și activitatea secțiilor ploieștene Petrom și Voința. Cum apreciați activitatea acestora?
D.S.: Nu din când în când, ci în permanență. Sunt elevii mei direcți implicați acolo sau cei care au venit pe o filieră ocultă spre karate tradițional. Le cunosc toate activitățile. Au organizat multe competiții, chiar la nivel național, multe stagii de pregătire le facem împreună. Și rețineți: în artele marțiale organizarea este puțin diferită de cea a majorității  disciplinelor. Există o construcție piramidală care e legată de educație, pe lângă partea de organizare sportivă. I-am sprijinit, îi sprijin și îi voi sprijini, mai ales că din acest bazin al Prahovei ne-au venit foarte mulți campioni ai echipelor de juniori și tineret, medaliați la campionate europene, mondiale și cupe mondiale. De aceea, sperăm ca echipele de seniori să-și facă simțită valoarea cât de curând.

                                                                    Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU