close

Interviu

ActualitateInterviu

“Ca să umpli prăpastia, este nevoie să se creeze o şcoală românească de judo” (Interviu cu Adrian Croitoru, antrenor coordonator al lotului naţional de seniori)

CROITORU foto

Interviul acesta, realizat în decembrie 2006, este inedit, ca și altele, pe care le-am realizat cu personalități ale judo-ului românesc. În ediția din 5 octombrie a publicației noastre (interviu cu antrenorul Emil Morar – n.a.) am precizat de ce n-au fost publicate până acum. Credem că (poate și prin ineditul lor) vor trezi interesul iubitorilor judo-ului românesc. Astfel că toate vor fi publicate în edițiile viitoare.

 Cârmaciul

Reporter: Aţi dat multe interviuri la viaţa dvs.?

Adrian Croitoru: Ca sportiv, am dat interviuri sumare. De la o vreme, mai puţine. Eu acum nu mai vâslesc, ci ţin cârma.

R.: Constat că în  topul cluburilor la feminin, întocmit de FRJ, regăsim ordinea din clasamentul general. Să aibă româncele o dotare specială pentru judo?

A.C.: Şcoala românească de judo feminin este o şcoală bună. S-a văzut că rezultatele nu sunt sporadice. Este un aparent paradox aici. La băieţi, nivelul general este mai ridicat, bătăliile mult mai aspre, culoarele mai aglomerate. Să nu se creadă că băieţii sunt inferiori fetelor. Judoul feminin e mai nou la noi, dar bine reprezentat.

R.: Aţi primit oferta de a coordona centrul olimpic de seniori. Nu ezitaţi să preluaţi lotul într-un moment în care performanţele seniorilor se cam lasă aşteptate? Nu vă este teamă că, în cazul unor insuccese, va fi găsit vinovat antrenorul?

A.C.: M-am gândit mult dacă să accept, dacă să-mi ofer gajul sau nu. Sunt conştient că ne aflăm într-o fază de construcţie. Rezultatele se vor vedea în timp, ştiu asta. Trebuie răbdare.

R.: Aţi dat un răspuns provizoriu solicitării de a fi antrenorul coordonator al lotului?

A.C.: Eu am spus “Da” lotului. Nu-i uşor să iei un lot de seniori. Am doi copii, în vârstă de un an, respectiv 3 ani. Pot fi plecat zece luni pe an în cantonamente şi competiţii. M-am gândit dacă merită să stau atâta vreme departe de familie.

Alegerea soției sau unirea face puterea

 R.: Iată că, în cele din urmă, judoul s-a dovedit a fi mai puternic…

A,C.: Soţia mea este cea care a decis. I-am respectat decizia.

R.: Trebuie să vă iubiţi foarte mult soţia…

A.C.: O, desigur! Cel mai mult îmi iubesc soţia şi copiii. Am mers, ca sportiv, în turnee, cantonamente, stagii de pregătrire şi perfecţionare. Când am plecat de acasă, fetiţa mea nu umbla. Când m-am întors, începuse să alerge. La copii, trebuie să prinzi primii patru–cinci ani. Dacă pierzi momentele alea, poţi spune că ai ratat ceva în viaţă… Acum, copiii sunt destul de mari.

R.: Cine a hotărât să colaboraţi cu CSM Cluj?

A.C.: Cum spuneam, n-avem vechime în judoul feminin. În ultimii ani, ne-am orientat şi spre acest domeniu. Am găsit acolo, la Cluj, oameni inimoşi şi o sursă de valori. Valori pe care le-am angajat la Dinamo. De 15 ani, majoritatea cluburilor nu mai puteau oferi nimic sportivilor. În treacăt fie spus, noi conlucrăm şi cu Dinamo Braşov. Mă gândesc la faptul că, ani la rând, ne-am bătut cu Braşovul, adică tot un Dinamo. Eram ca fraţii şi ne băteam între noi. Am zis că ar fi mai bine să n-o mai facem. Hai să ne unim! – ne-am zis. Şi am făcut-o, în folosul tuturor.

R.: Mi-a spus și domnul antrenor Florin Bercean despre asta. Un câștig important îl reprezintă faptul că puteți să asigurați locuri de muncă sportivilor, după vârsta junioratului.

A.C.: Puţine cluburi pot susţine sportivi peste o anumită vârstă, cam de la aceea a junioratului. Prin 2002–2003, am avut acceptul să înfiinţăm o echipă de fete care să evolueze foarte rapid. Şi conducerea clubului Dinamo, şi domnul Florin Bercean, antrenorul coordonator al CSM Cluj şi al lotului olimpic feminin, au fost de acord să realizăm o colaborare. Avem astfel posibilitatea de a le asigura un viitor fetelor, oferindu-le posturi militare.

 “Tentaţia” dinamovistă

 R.: Există o tentaţie de a fi sportiv la Dinamo?

A.C.: Poate la fotbal. Sunt reticenţi unii în ceea ce priveşte oportunitatea de a evolua sub culorile lui Dinamo Bucureşti. Este o problemă de mentalitate, în fond….

R.: De ce oare? Să fie asociat clubul Dinamo aparatului de control şi opresiune – alcătuit din Securitate şi Miliţie – care a funcţionat în vechiul regim?

A.C.: Mulţi dintre cei care au trăit în vechiul regim zic că acolo, la Dinamo, sunt bani mulţi şi mafie. Poliţia şi Securitatea sunt văzute cum sunt văzute. Însă este o mentalitate greşită. Indiferent care a fost situaţia în vechiul regim, realitatea de astăzi nu mai poate fi asimilată celei de atunci. Dinamo este un club extrem de serios şi de puternic la nivel naţional. Insist asupra avantajului de a fi sportiv la Dinamo. Se întâmplă să te accidentezi peste o lună sau două. Mai ştiu eu ce club sportiv şcolar sau asociaţie te dau pe liber. Pe când Dinamo te susţine.

După 20 de ani

 R.: Cum se prezintă judoul masculin românesc, în viziunea dvs.?

A.C.: Mulţi judoka au plecat afară. Erau băieţi care promiteau. Au optat pentru Germania, Austria, Grecia etc. Pleacă pe la vârsta de 20, 20 şi ceva de ani, unii după ce termină facultatea. Sportivul obţine o performanţă. Îi dai bani care să-i ajungă pentru trei luni, dar carte de muncă nu-i asiguri. Federaţiile le întorc spatele. Acum, că intrăm în Uniunea Europeană, sper să îmbunătăţim Legea sponsorizării. Dacă nu, să vedem pe cine va mai interesa sportul. Toate schimbările de după 1990 n-au adus ceva bun în sport. Asociaţiile judeţene de judo se ceartă între ele. Ne desfiinţăm singuri. Încă suntem în stadiul de căutări. Sunt ţări ca Franţa, Rusia, Anglia care au tradiţie în judoul masculin. Acolo se lucrează computerizat. Şi noi avem ceva tradiţie, care datează de prin ’72. Atunci a venit un coreean care a prelucrat o tranşă de antrenori. Până în urmă cu vreo trei ani, când a venit un japonez, noi ne ghidam după ceea ce făceam şi în urmă cu 20 şi ceva de ani. Acum începem să schimbăm sistemul. E adevăret, cu oarecare întârziere.

Recurs la metodă

 R.: Ce credeţi că a cântărit în  alegerea dvs.?

A.C.: Sunt antrenor din 2002. Poate că a cântărit faptul că am fost, vreme de 15 ani, la lot, ca sportiv. Un an mai târziu, am fost titularizat la Dinamo şi angajat ca ofiţer comisar şef. Mai nou, am preluat şi lotul olimpic, unde lucrez alături de domnul Vasile Blendica, de la Dinamo Braşov. Încercăm să venim cu metode noi.

R.: Ați avut și stagii în străinătate, presupun.

A.C.: Mă număr printre puţinii care, de-a lungul anilor, au lucrat în Coreea de Sud şi în Japonia, în stagii de câte o lună de zile.

R.: Cam de câte ori ați fost în stagii asiatice?

A.C.: N-am ținut socoteala. Poate de vreo 11-12 ori. Numai în Japonia am fost de şapte ori.

 

Fiecăruia după ce-i lipsește

 

R.: Care sunt primele măsuri pe care le-aţi luat în calitate de antrenor al lotului olimpic?

A.C.: Un volum mare de muncă, dar individualizat. Fiecăruia nu după ce are, ci după ce-i lipseşte. Nu merg pe o pregătire la grămadă.

R.: Am înțeles: țineți seama de personalitatea fiecărui sportiv.

A.C.: Cred că ştiu ce-i lipseşte unui sportiv de valoare. Unuia – forţa, altuia – tehnica, spre exemplu. Antrenamentul este conceput funcţie de individualităţi.

R.: Câți sportivi aveți la lot?

A.C.: Am doar 10 sportivi. Într-o vreme, erau vreo 22. Nici nu poţi realiza un sparring pentru fiecare titular. Asta-i realitatea, dispunem de un lot destul de subţire numeric. Apoi, lipsurile materiale îşi pun amprenta şi asupra activităţii noastre. Cum spuneam, în jurul vârstei de 20 de ani, sportivii îşi iau câmpii. Pleacă unul în Spania, altul în Italia sau altunde şi acceptă să practice diverse munci. Unii se dedică în continuare judo-ului.

 Un an dificil

 R.: Cum veţi proceda, în aceste condiţii?

A.C.: Ne aflăm într-un moment foarte important, în prag de 2007, an preolimpic. Vom avea “europene”, “mondiale”, plus câteva turnee de calificare pentru Jocurile Olimpice. Voi apăsa pe acceleraţie.

R.: Văd că n-aveți a vă plânge că n-aveți de lucru…

A.C.: Va fi un an dificil şi pentru mine, ca antrenor. Sportivii – şi poate nu numai ei – vor fi cam reticenţi în ce priveşte persoana mea, tocmai pentru că vin cu ceva nou. Este ca o mâncare pe care o schimbi şi cu al cărei gust nu eşti familiarizat. Da, este un an destul de greu. Aştept din partea tuturor eforturi mari. Timpul mă presează. Dacă stau să mă gândesc, poate că am greşit că nu am preluat lotul din 2004. Dar soţia mea era însărcinată atunci.

 Medalia râvnită

 R.: Pe ce sportivi mizaţi?

A.C.: Am un nucleu de sportivi promiţători. La categoria 66 kg, evoluează Costel Dănculea şi Dan Fâşie. La “73”, Claudiu Baştea, cel mai experimentat judoka din lot, cu două ediţii ale Jocurilor Olimpice la activ. La “100”, Daniel Brata, deţinătorul unui “bronz” la “europene”. Am mai luat sportivi de la Liberty: pe Bogdan Bărbulescu, Adrian Checiu şi Marian Halas, toţi la “81”. Halas şi Checiu sunt destul de tineri. Aştept mult de la 2007.

R.: Obiective?

A.C.: Două calificări la Jocurile Olimpice, urmate de o a treia în anul olimpic. De la cei trei aştept cel puţin o medalie, la asta râvnesc. La masculin, nu s-a mai obţinut o medalie de la Jocurile Olimpice din ‘84, la Los Angeles, când medaliaţii noştri, ambii cu “bronz”, s-au numit Mircea Frăţică (78) şi Mihai Cioc (+95).

R.: Vi s-a promis tot sprijinul?

           A.C.: Am sprijinul Federaţiei, al Comitetului Olimpic Român şi – cel mai important – sprijinul sportivilor. Deocamdată. Sper că şi după ce se vor familiariza cu metodele mele. Îi rog să aibă încredere în mine că voi încerca să-i duc acolo unde doresc. Vreau ca toţi factorii de decizie, antrenori şi sportivi să vâslim în aceeaşi direcţie. Dacă m-am înhămat la treaba asta, nu vreau să pierd timpul. Vreau să sudez echipa, pentru că lotul trebuie să fie o echipă. Acum, nu prea e. Da, va fi un an foarte greu.

 Prăpastia

 R.: Judoul masculin nu are performanţele celui feminin. Domnul Robert Andreescu vorbeşte despre o ”prăpastie” care s-a deschis în urma retragerii dvs. din activitatea competiţională. Prin ce rezultate v-aţi evidenţiat?

A.C.: În ‘90, am luat prima medalie la seniori – un “bronz” la “europene”, apoi aur la juniori. Între 1990–2000, am fost an de an în primii 5 din lume. Am un aur la “europenele” de seniori, plus un argint, două bronzuri şi două locuri V. La “mondiale”, am obţinut un “bronz” la juniori şi alte două medalii, de aceeaşi culoare, la seniori.

R.: Nu aveți un urmaș la nivel de performanțe?

A.C.: Înainte, se mai iveau doi–trei sportivi care să suplinească eventuala lipsă de pe lista performerilor a unuia dintre componenţii lotului român. Când nu figuram eu pe lista medaliaţilor, mă “suplineau” Sandu Lungu, Alexandru Ciupe sau Radu Ivan. Am fost o echipă destul de unită, am alergat pe cai mari şi ne-am ajutat. Zece ani după primele noastre succese n-a mai crescut nimic. Au mai trecut încă cinci. Tot degeaba. Ca să umpli prăpastia, este nevoie să se creeze o şcoală românească de judo. Or, când abia ai un lot de șapte-zece oameni…

 Oameni puternici

R.: Care să fie cauza?

A.C.: E şi vina noastră, a antrenorilor de cluburi, că nu avem o aceeaşi linie pe care să o urmăm cu toţii. Eu trebuie să-i aduc în formă pe sportivi, dar pentru asta trebuie să-i iau mai de la bază, când rostul nostru, al antrenorilor lotului olimpic, este doar de a-i şlefui.

R.: Vă resimţiţi după 15 ani de loturi naţionale?

A.C.: Nu. Am fost o generaţie de oameni mai… puternici. Cei noi sunt necopţi pentru luptele aspre din judoul mondial. E drept, şi judoul e mai dinamic, s-a schimbat şi tipul de antrenament, iar ccidentările ne-au dat multe bătăi de cap. Cei mai valoroşi sportivi din ultimii ani s-au accidentat şi s-au retras. Şi acum sunt probleme la lot cu accidentările.

R.: Rostiţi, vă rog, un gând bun în prag de An Nou!

A.C.: Sper să fim cu toţii sănătoşi şi să reuşim să creăm premisele pentru obţinerea unei medalii olimpice la Beijing. Dacă nu vom atinge acest ţel, nu mă voi simţi împăcat cu mine.

Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

mai mult
InterviuPromovate

Interviu cu Adrian Croitoru

Screenshot 2022-11-22 at 22.27.59

“Ca să umpli prăpastia, este nevoie să se creeze o şcoală românească de judo”

(Interviu cu Adrian Croitoru, antrenor coordonator al lotului naţional de seniori) ( ???)

Cârmaciul

Reporter: Aţi dat multe interviuri la viaţa dvs.?
Adrian Croitoru: Ca sportiv, am dat interviuri sumare. De la o vreme, mai puţine. Eu acum nu mai vâslesc, ci ţin cârma.
R.: Constat că în topul cluburilor la feminin, întocmit de FRJ, regăsim ordinea din clasamentul general. Să aibă româncele o dotare specială pentru judo?
A.C.: Şcoala românească de judo feminin este o şcoală bună. S-a văzut că rezultatele nu sunt sporadice. Este un aparentparadox aici. La băieţi, nivelul general este mai ridicat, bătăliile mult mai aspre, culoarele mai aglomerate. Să nu se creadă că băieţii sunt inferiori fetelor. Judoul feminin e mai nou la noi, dar bine reprezentat.
R.: Aţi primit oferta de a coordona centrul olimpic de seniori. Nu ezitaţi să preluaţi lotul într-un moment în careperformanţele seniorilor se cam lasă aşteptate? Nu vă este teamă că, în cazul unor insuccese, va fi găsit vinovat antrenorul?
A.C.: M-am gândit mult dacă să accept, dacă să-mi ofer gajul sau nu. Sunt conştient că ne aflăm într-o fază de construcţie. Rezultatele se vor vedea în timp, ştiu asta. Trebuie răbdare.
R.: Aţi dat un răspuns provizoriu solicitării de a fi antrenorul coordonator al lotului?
A.C.: Eu am spus “Da” lotului. Nu-i uşor să iei un lot de seniori. Am doi copii, în vârstă de un an, respectiv 3 ani. Pot fi plecat zece luni pe an în cantonamente şi competiţii. M-am gândit dacă merită să stau atâta vreme departe de familie.
(Notă. Prima parte a interviului datează din luna noiembrie 2006. Între timp, Adrian Croitoru a acceptat oferta Federaţiei.)

Alegerea soției sau unirea face puterea

R.: Iată că, în cele din urmă, judoul s-a dovedit a fi mai puternic… A,C.: Soţia mea este cea care a decis. I-am respectat decizia.
R.: Trebuie să vă iubiţi foarte mult soţia…
A.C.: O, desigur! Cel mai mult îmi iubesc soţia şi copiii. Am mers, ca sportiv, în turnee, cantonamente, stagii de pregătrire şi perfecţionare. Când am plecat de acasă, fetiţa mea nu umbla. Când m-am întors, începuse să alerge. La copii, trebuie să prinzi primii patru–cinci ani. Dacă pierzi momentele alea, poţi spune că ai ratat ceva în viaţă… Acum, copiii sunt destul de mari.
R.: Cine a hotărât să colaboraţi cu CSM Cluj?
A.C.: Cum spuneam, n-avem vechime în judoul feminin. În ultimii ani, ne-am orientat şi spre acest domeniu. Am găsit acolo, la Cluj, oameni inimoşi şi o sursă de valori. Valori pe care le-am angajat la Dinamo. De 15 ani, majoritatea cluburilor nu mai puteau oferi nimic sportivilor. În treacăt fie spus, noi conlucrăm şi cu Dinamo Braşov. Mă gândesc la faptul că, ani la rând, ne-am bătut cu Braşovul, adică tot un Dinamo. Eram ca fraţii şi ne băteam între noi. Am zis că ar fi mai bine să n-o mai facem. Hai să ne unim! – ne- am zis. Şi am făcut-o, în folosul tuturor.
R.: Mi-a spus și domnul antrenor Florin Bercean despre asta. Un câștig important îl reprezintă faptul că puteți să asigurați locuri de muncă sportivilor, după vârsta junioratului.
A.C.: Puţine cluburi pot susţine sportivi peste o anumită vârstă, cam de la aceea a junioratului. Prin 2002–2003, am avutacceptul să înfiinţăm o echipă de fete care să evolueze foarte rapid. Şi conducerea clubului Dinamo, şi domnul Florin Bercean, antrenorul coordonator al CSM Cluj şi al lotului olimpic feminin, au fost de acord să realizăm o colaborare. Avem astfel posibilitatea de a le asigura un viitor fetelor, oferindu-le posturi militare.

“Tentaţia” dinamovistă

R.: Există o tentaţie de a fi sportiv la Dinamo?
A.C.: Poate la fotbal. Sunt reticenţi unii în ceea ce priveşte oportunitatea de a evolua sub culorile lui Dinamo Bucureşti. Este o problemă de mentalitate, în fond….
R.: De ce oare? Să fie asociat clubul Dinamo aparatului de control şi opresiune – alcătuit din Securitate şi Miliţie – care afuncţionat în vechiul regim?
A.C.: Mulţi dintre cei care au trăit în vechiul regim zic că acolo, la Dinamo, sunt bani mulţi şi mafie. Poliţia şi Securitatea sunt văzute cum sunt văzute. Însă este o mentalitate greşită. Indiferent care a fost situaţia în vechiul regim, realitatea de astăzi nu mai poate fi asimilată celei de atunci. Dinamo este un club extrem de serios şi de puternic la nivel naţional. Insist asupra avantajului de a fi sportiv la Dinamo. Se întâmplă să te accidentezi peste o lună sau două. Mai ştiu eu ce club sportiv şcolar sau asociaţie te dau pe liber. Pe când Dinamo te susţine.

După 20 de ani

R.: Cum se prezintă judoul masculin românesc, în viziunea dvs.?
A.C.: Mulţi judoka au plecat afară. Erau băieţi care promiteau. Au optat pentru Germania, Austria, Grecia etc. Pleacă pe la vârsta de 20, 20 şi ceva de ani, unii după ce termină facultatea. Sportivul obţine o performanţă. Îi dai bani care să-i ajungă pentru trei luni, dar carte de muncă nu-i asiguri. Federaţiile le întorc spatele. Acum, că intrăm în Uniunea Europeană, sper să îmbunătăţim Legea sponsorizării. Dacă nu, să vedem pe cine va mai interesa sportul. Toate schimbările de după 1990 n-au adus ceva bun în sport. Asociaţiile judeţene de judo se ceartă între ele. Ne desfiinţăm singuri. Încă suntem în stadiul de căutări. Sunt ţări ca Franţa, Rusia, Anglia care au tradiţie în judoul masculin. Acolo se lucrează computerizat. Şi noi avem ceva tradiţie, care datează de prin ’72. Atunci a venit un coreean care a prelucrat o tranşă de antrenori. Până în urmă cu vreo trei ani, când a venit un japonez, noi ne ghidam după ceea ce făceam şi în urmă cu 20 şi ceva de ani. Acum începem să schimbăm sistemul. E adevăret, cu oarecare întârziere.

Recurs la metodă

R.: Ce credeţi că a cântărit în alegerea dvs.?
A.C.: Sunt antrenor din 2002. Poate că a cântărit faptul că am fost, vreme de 15 ani, la lot, ca sportiv. Un an mai târziu, am fost titularizat la Dinamo şi angajat ca ofiţer comisar şef. Mai nou, am preluat şi lotul olimpic, unde lucrez alături de domnul Vasile Blendica, de la Dinamo Braşov. Încercăm să venim cu metode noi.
R.: Ați avut și stagii în străinătate, presupun.
A.C.: Mă număr printre puţinii care, de-a lungul anilor, au lucrat în Coreea de Sud şi în Japonia, în stagii de câte o lună de zile.
R.: Cam de câte ori ați fost în stagii asiatice?
A.C.: N-am ținut socoteala. Poate de vreo 11-12 ori. Numai în Japonia am fost de şapte ori.

Fiecăruia după ce-i lipsește

R.: Care sunt primele măsuri pe care le-aţi luat în calitate de antrenor al lotului olimpic?
A.C.: Un volum mare de muncă, dar individualizat. Fiecăruia nu după ce are, ci după ce-i lipseşte. Nu merg pe o pregătire la grămadă.
R.: Am înțeles: țineți seama de personalitatea fiecărui sportiv.
A.C.: Cred că ştiu ce-i lipseşte unui sportiv de valoare. Unuia – forţa. Altuia – tehnica. Antrenamentul este conceput funcţie de individualităţi. Am doar 10 sportivi la lot. Într-o vreme, erau vreo 22. Nici nu poţi realiza un sparring pentru fiecare titular. Asta-i realitatea, dispunem de un lot destul de subţire numeric. Apoi, lipsurile materiale îşi pun amprenta şi asupra activităţii noastre. Cum spuneam, în jurul vârstei de 20 de ani, sportivii îşi iau valea. Pleacă unul în Spania, altul în Italia şi acceptă să facă munci de-alea. Unii se dedică în continuare judo-ului.
R.: Cum veţi proceda, în aceste condiţii?

Un an dificil

A.C.: Ne aflăm într-un moment foarte important, în prag de 2007, an preolimpic. Vom avea “europene”, “mondiale”, plus câteva turnee de calificare pentru Jocurile Olimpice. Voi apăsa pe acceleraţie.
R.: Apăi, știu că n-aveți a vă plânge că n-aveți de lucru…
A.C.: Va fi un an dificil şi pentru mine, ca antrenor. Sportivii – şi poate nu numai ei – vor fi cam reticenţi în ce priveşte persoana mea, tocmai pentru că vin cu ceva nou. Este ca o mâncare pe care o schimbi şi cu al cărei gust nu eşti familiarizat. Da, este un an destul de greu. Aştept din partea tuturor eforturi mari. Timpul mă presează. Dacă stau să mă gândesc, poate că am greşit că nu am preluat lotul din 2004. Dar soţia mea era însărcinată atunci.

Medalia râvnită

R.: Pe ce sportivi mizaţi?
A.C.: Am un nucleu de sportivi promiţători. La categoria 66 kg, evoluează Costel Dănculea şi Dan Fâşie. La “73”, Claudiu Baştea, cel mai experimentat judoka din lot, cu două ediţii ale Jocurilor Olimpice la activ. La “100”, Daniel Brata, deţinătorul unui “bronz” la “europene”. Am mai luat sportivi de la Liberty: pe Bogdan Bărbulescu, Adrian Checiu şi Marian Halas, toţi la “81”. Halas şi Checiu sunt destul de tineri. Aştept mult de la 2007.
R.: Obiective?
A.C.: Două calificări la Jocurile Olimpice, urmate de o a treia în anul olimpic. De la cei trei aştept cel puţin o medalie, la asta râvnesc. La masculin, nu s-a mai obţinut o medalie de la Jocurile Olimpice din ‘84, la Los Angeles, când medaliaţii noştri, ambii cu “bronz”, s-au numit Mircea Frăţică (78) şi Mihai Cioc (+95).
R.: Vi s-a promis tot sprijinul?
A.C.: Am sprijinul Federaţiei, al Comitetului Olimpic Român şi – cel mai important – sprijinul sportivilor. Deocamdată. Sper că şi după ce se vor familiariza cu metodele mele. Îi rog să aibă încredere în mine că voi încerca să-i duc acolo unde doresc. Vreau ca toţi factorii de decizie, antrenori şi sportivi să vâslim în aceeaşi direcţie. Dacă m-am înhămat la treaba asta, nu vreau să pierd timpul. Vreau să sudez echipa, pentru că lotul trebuie să fie o echipă. Acum, nu prea e. Da, va fi un an foarte greu.

Prăpastia

R.: Judoul masculin nu are performanţele celui feminin. Domnul Robert Andreescu vorbeşte despre o ”prăpastie” care s-a deschis în urma retragerii dvs. din activitatea competiţională. Prin ce rezultate v-aţi evidenţiat?
A.C.: În ‘90, am luat prima medalie la seniori – un “bronz” la “europene”, apoi aur la juniori. Între 1990–2000, am fost an de an în primii 5 din lume. Am un aur la “europenele” de seniori, plus un argint, două bronzuri şi două locuri V. La “mondiale”, am obţinut un “bronz” la juniori şi alte două medalii, de aceeaşi culoare, la seniori.
R.: Nu aveți un urmaș la nivel de performanțe?
A.C.: Înainte, se mai iveau doi–trei sportivi care să suplinească eventuala lipsă de pe lista performerilor a unuia dintrecomponenţii lotului român. Când nu figuram eu pe lista medaliaţilor, mă “suplineau” Sandu Lungu, Alexandru Ciupe sau Radu Ivan. Am fost o echipă destul de unită, am alergat pe cai mari şi ne-am ajutat. Zece ani după primele noastre succese n-a mai crescut nimic. Au mai trecut încă cinci. Tot degeaba. Ca să umpli prăpastia, este nevoie să se creeze o şcoală românească de judo. Or, când abia ai un lot de șapte-zece oameni…

Oameni puternici

R.: Care să fie cauza?
A.C.: E şi vina noastră, a antrenorilor de cluburi, că nu avem o aceeaşi linie pe care să o urmăm cu toţii. Eu trebuie să-i aduc în formă pe sportivi, dar pentru asta trebuie să-i iau mai de la bază, când rostul nostru, al antrenorilor lotului olimpic, este doar de a-i şlefui.
R.: Vă resimţiţi după 15 ani de loturi naţionale?
A.C.: Nu. Am fost o generaţie de oameni mai… puternici. Cei noi sunt necopţi pentru luptele aspre din judoul mondial. E drept, şi judoul e mai dinamic, s-a schimbat şi tipul de antrenament, iar ccidentările ne-au dat multe bătăi de cap. Cei mai valoroşi sportivi din ultimii ani s-au accidentat şi s-au retras. Şi acum sunt probleme la lot cu accidentările.
R.: Rostiţi, vă rog, un gând bun în prag de An Nou!
A.C.: Sper să fim cu toţii sănătoşi şi să reuşim să creăm premisele pentru obţinerea unei medalii olimpice la Beijing. Dacă nu vom atinge acest ţel, nu mă voi simţi împăcat cu mine.

 

Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

mai mult
ActualitateInterviu

„Har de nectar”. În această lună s-au împlinit 67 de ani de la nașterea și 17 ani de la moartea poetului ploieștean Ion Stratan (1 octombrie 1955–19 octombrie 2005), reprezentant de marcă al generației 80. Acest scurt interviu mi l-a oferit cu doar patru luni înainte de tragicul său sfârșit, după ce obținuse un important premiu care poartă numele lui Virgil Mazilescu, alt mare poet dispărut prematur.

Foto NINO 1

Reporter: Vi s-a oferit recent, la Corabia, premiul ”Virgil Mazilescu”, după cel de-al 30-lea volum pe care l-ați editat. Felicitări! Pe când următorul?

Ion Stratan: În etapa în care ne aflăm, din punct de vedere social, cultural și politic, cultura se află între două ape: pe de o parte, susținerea Ministerului Culturii (dau exemplul volumului meu ”Bacoviena”, de la Editura ”Cartea românească”) și, pe de altă parte, ca un paradox, puterea (reprezentată în mare măsură de membri ai PNL), care are o viziune legată în special de rezolvarea problemelor tipăriturilor, în special prin mijlocirea sprijinului proprietății private. Or, autorul se află într-o dificultate de alegere și de nădejde. Cât va susține, de exemplu, Ministerul Culturii și Cultelor un volum precum ”Viteza vieții”, depus acum trei ani la Editura Uniunii Scriitorilor, și cât voi putea, pe de altă parte, să reușesc obținerea unor sponsorizări în cazul antologiei ”Pământ vinovat”, de la Editura ”Premier”, nu știu exact. În această dublă viziune, eu nu sunt absolut de o parte sau de alta a metodelor de susținere a cărții.
R.: Cum se prezintă situația în această privință în țările Uniunii Europene?
I.S.: În Franța, țară necomunistă, Ministerul Culturii acordă orice sumă cerută editorilor, numai că aceștia trebuie să calculeze spațiul și timpul de depozitare, pentru că locația și chiria costă exorbitant. Acum, dacă aceasta ar fi o armă cu două tăișuri, vedem că în sponsorizarea din cadrul unor fundații, institute sau instituții, directorul sau patronul poate acorda formularul de subvenție dacă îi oferi garanții solide de seriozitate și profesionalism.

”articool-e”

R.: Peste câteva luni, veți deveni… semicentenar. Cum se simte poetul la 50 de ani? Își scrie memoriile?
I.S.: Pentru a completa și răspunsul la prima întrebare, pot să afirm că în această zare mă găsesc cu cele trei volume pe care le-am intitulat, mai ironic sau mai serios, ”Opere complete la 50 de ani”, trilogie care cuprinde articolele pe care le-am scris vreme de 30 de ani pe teme literare sau sociale sub titlul ”articool-e”, interviurile acordate persoanelor cu care am avut onoarea să conversez, adunate în volumul intitulat ”Ieri sau amintiri de acum un secol”, și, în sfârșit, o antologie a cronicilor și studiilor literare cu care mi-au făcut cinstea de a mă scoate din anonimat condeie strălucite, de la Nicolae Manolescu la Eugen Simion, intitulată ”Decupaje”. Este normal ca la împlinirea vârstei de 50 de ani și 33 de volume scrise și tipărite să mă gândesc la ”rotunjirea” raftului în care se află cărțile mele dăruite cu mintea, inima și sufletul, atât cititorilor ploieșteni, cât și celor din țară, atunci când versurile apar în reviste prestigioase precum ”Familia”, la Oradea, ”Convorbiri literare” de la Iași, ”Vatra” de la Târgu Mureș sau ”România literară” de la București.

Ape făcătoare de bine

 R.: Sunt informat că se află la tipar și va fi lansată, în colecția ”Cărticica de buzunar”, editată de Biblioteca ”Nicolae Iorga” din Ploiești, culegerea de aforisme și paradoxuri cu un sensibil grad de umor, ”Cafeaua cu sare”, volumul II. Când va fi lansarea?
I.S.: Cât de curând. Vă voi invita la lansare, vă promit. Coperta volumului este ilustrată de strălucitul nostru pictor Valter Paraschivescu. Și pentru că sunt un prieten al dvs., vă voi dezvălui un proiect despre care n-am vorbit până acum. Ei bine, al treilea volum cu vorbe de spirit, jocuri de cuvinte și reflecții morale ironice se va numi ”Har de nectar” (subtextul este evident) și se află în mâinile celor două brațe ale deltei de susținere (precum canalul central de la vărsarea Dunării): între cel de nord, dinspre Basarabia și Ucraina, și cel de sud, mângâind Marea cea Mare și fermecătoarele ei zodii! Cu alte cuvinte, pentru a reveni la problema abordată la începutul acestui interviu: Ministerul Culturii și stăpânii proprietății private mărginesc și îndrăznesc să spun că vor scălda în apele lor făcătoare de bine în literatura română și acest al patrulea volum din așa-numitele ”Opere complete la 50 de ani”.
(Din păcate, poetul n-a mai apucat să-și ducă la bun sfârșit numeroasele proiecte. Doar ”Cafeaua cu sare” și-a găsit drumul către cititori la doar o lună după ”plecarea” poetului)
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

mai mult
InterviuPromovateTabăra Sculptură

Portretele soarelui (scurt dialog cu participanții la ediția a IV-a a Taberei de Sculptură Monumentală de la Ploiești)

foto cu 4 sculptori

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești

Portretele soarelui

(scurt dialog cu participanții la ediția a IV-a)

 

În această săptămână a început ediția a V-a a Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești. Dar ecourile ediției precedente încă nu s-au stins. Înainte de a-i cunoaște pe artiștii prezenți la această ediție a taberei, propun să ne amintim de cei care au creat anul trecut. Programul celei de-a IV-a ediții a Taberei de Sculptură Contemporană de la Ploiești (2021) a inclus și o excurie la Casa Domnească de la Brebu. Excursioniștii au vizitat apoi proprietatea lui Alfred Dumitriu de la Câmpina, care cuprinde, printre altele, o galerie subterană de artă și un atelier. Am profitat de ocazie și am realizat un scurt ”simultan” cu cei trei sculptori prezenți la lucrări (Valentin Vârtosu, Dam Daniel, Vlad Dumitriu), dar și cu gazda, sculptor la rândul său.

Cum să-ți cunoști cel mai mare dușman

Reporter: Iată-ne la capătul excursiei! Gazda noastră de astăzi este domnul Alfred Dumitriu, tatăl unuia dintre artiștii care lucrează la Tabăra Internațională de Sculptură. Mulțam de găzduire, domnule Dumitriu!

Alfred Dumitriu: Mulțam de vizită!

R.: Nu cumva dvs. sunteți artistul acela care ne-a dăruit, în anii precedenți, portrete ale soarelui? Știu că anul trecut a fost sigur un portret al soarelui.

A.D.: Da. Și care s-a lăudat că mai are unul de făcut.

R.: A, încă unul! Este de presupus că la edițiile următoare vă vom descoperi din nou la tabără.

A.D.: E de presupus, da. Sper.

R.: Veți face prin rotație cu fiul dvs. sau e de sperat la un tandem tată-fiu? Anul acesta v-a înlocuit fiul, dar poate anul viitor…

A.D.: Depinde de organizatori și întregul sistem administrativ, de cât reușesc să susțină.

R.: Eu cred că locul dvs. trebuia să fie în tabără.

A.D.: Locul meu e bun unde este. Am deja două lucrări acolo. E bine să vină și alții să lucreze.

R.: Spuneați anul trecut că ”pentru a-ți cunoaște cel mai mare dușman privește în oglindă!”. Ce vedeți când priviți în ochii colegilor dvs.?

A.D.: (după un răgaz) Dușmanii mei! (Râsete, veselie) Valentin Vârtosu: Doamne ferește!
A.D.: Ei au înțeles, că de-aia râd!

Portretul lui Hașdeu

R.: Lăsați-mă să-mi revin! Da, un răspuns neașteptat. (către ceilalți trei sculptori) Dar dvs. ce simțiți când vă aflați aici, în curtea domnului Dumitriu?

Valentin Vârtosu: Îmi place ce simt aici, în curtea lui Alfred. Alfred poate nu-și aduce aminte, dar noi ne-am văzut un pic în 1996. Venisem cu cinci portrete ale familiei Hașdeu, când se sărbătorea împlinirea a 100 de ani de la construirea Castelului Iulia Hașdeu. Am fost impresionat de câteva lucrări pe care le are Alfred acolo. Din păcate, acum n-am putut să mai vizităm castelul, pentru că este în reparație. Aș fi vrut să revăd portretul lui Hașdeu, pentru că m-a impresionat felul în care l-a redat Alfred. Era ceva foarte decorativ. Barba aceea m-a impresionat!… Tot timpul vorbeam cu Vlad, că suntem împreună la lucrări, și îl tot întrebam ce a mai lucrat tatăl său. Nici nu mi-am imaginat că poți să lucrezi atâta într- o viață, de parcă s-a lucrat totul în 30 și nu într-un an. Nu neapărat volumul de opere, cât spiritul pe care-l are fiecare lucrare m-a impresionat, felul de a lucra fiecare piesă în parte. Cicluri, multe cicluri. Uimitor!

R.: Domnule Daniel, aceeași întrebare: cum vă e aici?
Dan Daniel: Aproape ca acasă, dar… mai am mult de lucru.
R.: Adică.
D.D.: Adică am rămas impresionat la prima ediție, când am fost pentru prima dată

aici. Acuma sunt și mai impresionat și am dorința să merg și eu mai departe, să lucrez tot mai bine. Sunt – într-adevăr – foarte mișcat de ce mi-e dat să văd.

R.: Copleșitor, într-adevăr, ce-am văzut! Ce galerie, ce atelier! Cred că galeria aceasta concurează galerii private sau galerii de stat. V-a luat mult timp să o realizați?

A.D.: Lucrurile se întâmplă de la sine când ai un gând frumos și ai cât de cât puterea de a-l începe. După aceea, oamenii încep să te ajute, să te sprijine. Nu pot să spun că mi-a fost greu. Lucrurile s-au legat atât de frumos…

Locul tatălui

R.: (către Alfred Dumitriu) Nu simțiți în ceafă suflarea rece a fiului dvs.?

A.D.: El are un fel atipic de a se manifesta Mi-a comunicat, la un moment dat, când era prin clasa a X-a, că ar vrea să se facă fie arhitect, fie general sau nu știu ce…

R.: Matematician, olimpic, mi-a povestit…

A.D.: … și zic: bine mă, dar de ce nu încerci și arta? Și a rămas moartă discuția. În ultimul an de liceu, a venit la atelier, alături de niște copii. Trebuie să vă spun că ori de câte ori am fost solicitat să-i ajut pe unii candidați pentru admiterea la facultate – pentru că am fost și profesor pe la diferite școli -, i-am sfătuit. I-am primit și aici, la atelier. Într-un târziu, s-a hotărât și Vlad să urmeze calea artei. ”Vlad, dar de ce vii așa de târziu, acuma, în ultimul moment?” – l-am întrebat. ”Păi până acuma am crezut că nu e loc de tine, tată!”.

Și discul solar este o oglindă

R.: Da, din fericire, s-a găsit loc și pentru junior. Mai spuneați odată că și discul solar este o oglindă. (către Vlad Dumitriu) Tatăl dvs. vă este disc solar?

V.D.: Greu de zis. Bineînțeles că este o relație din care eu am avut de învățat, am extras niște esențe. dEsigur, l-am avut pe tatăl meu drept prim model. Dar ”discuri solare” sunt multe în Univers.

R.: Trebuie să recunosc că sunt copleșit. Este un remarcabil, senzațional sfârșit de călătorie, la care nu mă așteptam. N-o să am niciodată cuvinte să vă mulțumesc îndeajuns. Aș vrea ca la final să-i adresați un cuvânt domnului Dumitriu! O mulțumire. Să vedem cum știți dvs. să-i mulțumiți gazdei noastre.

V.V.: Vă mulțumesc mult de tot. Doamne-ajută!
D.D.: Mulțumesc mult de tot.
A.D.: Aveți fiecare câte 30, 20 sau 10 ani puțin decât mine. Așa încât sunt sigur – după semnele pe care le dați – că voi găsi o mulțumire oriunde vă voi afla. Am mult respect pentru munca voastră, simt că veți mai realiza opere admirabile și că sunteți pasionați de ceea ce faceți. Asta-i un lucru rar, iar mulțumirea ți-o primești pe loc. Instantaneu. Le urez succes artiștilor care vor evolua la edițiile viitoare ale Taberei de Sculptură de la Ploiești!

R.: Domnilor, și eu vă urez succes spre noi izbânzi!

Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

mai mult
InterviuPersonalitățiPromovate

“Eu m-am străduit să impun şi să menţin, de-a lungul timpului, un anumit ritm” (Interviu cu Florin Bercean, antrenorul lotului olimpic feminin)

foto Bercean

Interviul care urmează a fost realizat în două etape. Prima parte, cea mai consistentă – în luna noiembrie 2006, la Cluj, la începutul unui sezon (2006-2007) în care am participat la cam toate finalele campionatelor naționale. A urmat o a doua parte, în 2008 (o convorbire telefonică), după încheierea Jocurilor Olimpice de la Beijing, unde am consemnatat cel mai mare succes al judo-ului românesc: medalie de aur obținută de Alina Dumitru, componentă a lotului olimpic român antrenat de Florin Bercean.
Interviul este inedit, ca și altele, pe care le-am realizat cu personalități ale judo-ului românesc. În ediția din 5 octombrie 2022 a publicației noastre (interviu cu antrenorul Emil Morar n.a.) am precizat de ce n-au fost publicate până acum. Credem că (poate și prin ineditul lor) vor trezi interesul iubitorilor judo-ului românesc. Astfel că toate vor fi publicate în edițiile viitoare.

Două “cafting”-uri

Reporter: Când v-a descoperit judoul?
Florin Bercean: Încă de la începuturile practicării judo-ului organizat în România. Era ceva nou, aproape misterios. În perioada aceea a rulat un film despre judo, care m-a răscolit.
R.: Dacă nu greşesc, asta se întâmpla prin 1972. Era un film japonez, realizat în 1970, care se intitula chiar “Judo” şi nu urmărea neapărat latura spectaculară, ca majoritatea producţiilor de astăzi, ci pe cea artistică, spirituală. Kunio Watanabe semna regia. Cred că acesta este filmul la care vă referiţi.
F.B.: S-ar putea să aveţi dreptate. Filmul prezenta şi un istoric al judo–ului. Cum s-a desprins din jiu–jitsu şi ce evoluţie a avut ulterior. Am fost extrem de impresionat. Un coleg de clasă, Lucian Pop, practica judo. Avea să fie primul adversar pe care l-am învins. El m-a luat odată la un antrenament. După care am început să merg la sală, fără ca părinţii să se prindă. Îmi aduc aminte că aveam un tricou simplu, de bumbac. După ce s-a aflat, am luat un “cafting” de la mama, apoi unul de la tata. Dar zice tata într-o zi: “Ia să vedem unde mergi!”. Şi a văzut. Adaugă tata, în aceeaşi zi: “Dacă ai făcut o treabă vreme de trei luni pe ascuns şi asumându-ţi multe riscuri, înseamnă că-ţi place din cale-afară treaba asta”. Apoi, nu mi-a mai dat voie să mă las. Pentru că tot am adus vorba despre Lucian, trebuie să vă spun că el a evoluat şi la Braşov, cu performanţe la nivelul lotului naţional de juniori.
R.: Păstraţi prima medalie?
F.B.: O, da! În 1978, am fost pentru prima dată medaliat. Era o mare performanţă să te califici la finale din zona Ardeal. Anii ’70–‘80 au reprezentat perioada de foarte mare avânt a judo–ului la noi. În zonă, se conturaseră câteva centre de juniori puternice: Alba Iulia, Sibiu, Arad, Oradea. Încă nu Clujul.
R.: De când există secţie de judo în Cluj?
F.B.: Secţia de judo există din ’71–’72.
R.: Secţia CSM când a fost înfiinţată?
F.B.: CSM a fost înfiinţată de mine, în 1988. Ulterior, am realizat un parteneriat cu “U” Cluj. Cu Dinamo conlucrăm din ianuarie 2005.

A fost antrenorul singuratic

R.: Băiatul a crescut şi iată-l, astăzi, antrenor “naţional”!
F.B.: Am peste 11 ani la loturile naţionale (din 1995 – n.r.). Prima oară am fost la lotul de junioare.
R.: Antrenor principal?
F.B.: Da, principal. De fapt, singurul. Din ’98, am trecut la senioare. Tot singur, până în 2002. În perioada 2002–2004, l-am avut secund pe profesorul Batkai Adalbert. Din 2005, o am alături pe Simona Richter, fosta medaliată cu bronz la Jocurile Olimpice de la Sidney. La lotul olimpic de senioare am ajuns în 1999, când am calificat la Jocurile Olimpice de la Sidney trei sportive: Simona Richter (78 kg), Laura Moise, actualmente Moricz (“48”) şi Ioana Dinea (“52”), actualmente Aluaş, ocupantă a locului V la acea ediţie. Toate trei provin de la “U” CSM Cluj. Nu aveam parteneriat cu Dinamo la vremea aceea.
R.: Cine v-a recomandat pentru lotul naţional?
F.B.: Am fost recomandat la loturile naţionale de către regretatul Dorin Gavra, secretar general al Federației la acea vreme, prin mai-iunie 1997.

Fetele lui Bercean

R.: De ce e Clujul pe primul loc în clasamentul Federației Române de Judo?
F.B.: Eu m-am străduit să impun şi să menţin, de-a lungul timpului, un anumit ritm, fapt care s-a reflectat în rezultatele sportivelor, atât la secţia de la Cluj, cât şi la lotul naţional. O altă cauză: la Cluj, am concentrat tot ce înseamnă judo la nivel de cadete şi junioare, prin crearea unui centru olimpic, coordonat de către Comitetul Sportiv Olimpic Român şi FRJ. În paralel, am creat o structură solidă de antrenori, alcătuită din foste sportive, cum ar fi Richter sau Moise. Ele sunt pe aceeaşi lungime de undă, fac parte din aceeaşi generaţie. Astfel, nu s-au înregistrat oscilaţii la nivelul performanţei. În clasamentul general şi-au spun cuvântul două sportive: Alina Dumitru, de la Steaua-Petrom, multiplă campioană europeană, medaliată de două ori cu „bronz” la Mondiale şi, în acest an, campioană olimpică, un titlu suprem pentru întreg judoul românesc – zic eu, şi Ioana Aluaş, medaliată cu argint la
“europene”. Performanţele celor două atârnă greu în stabilirea clasamentelor.
R.: La Cluj fiinţează şi Centrul Olimpic al junioarelor. Şi aici descoperim foste eleve de-ale dvs., în postura de antrenori. Mă refer la Gianina Inclezan şi Laura Moise.
F.B.: Aşa este. La junioare, antrenor principal este Gianina Inclezan Andreica, iar secund Laura Moise sau Moricz. Tot aici antrenează şi domnul Ştefan Vodă, conferenţiar universitar, care mi-a fost antrenor odată, la “U” Cluj, între ’80–’84. La lotul olimpic de senioare sunt “dublat” de Simona Richter. Fetele despre care v-am vorbit fac parte din prima mea generaţie de sportive. Această generaţie funcţionează ca un tot unitar. S-a îmbinat experienţa unora cu dorinţa de afirmare a altora. Pentru că, dacă n-ai „bătrâni”, iar tinerii sunt puturoşi…

Veşnicul adversar

R.: Răspundeţi-mi la o întrebare pe care nu v-am pus-o!
F.B.: Mda. E păcat că în confruntarea aceasta pe plan intern (mă refer la judoul feminin ) există doar două centre importante: Steaua-Petrom şi Dinamo–“U” CSM Cluj. Dacă ar exista măcar alte două… E prea slabă concurenţa. Eu am acelaşi veşnic adversar, pe care îl cunosc în toate amănuntele. Dacă ar mai veni ceva de la Iaşi sau Timişoara sau mai ştiu eu de unde, să existe două “diagonale”, valoarea sportivelor noastre ar creşte. Asta este, două cluburi duc judoul feminin în spate. Şi noi abia supravieţuim, pentru că nu avem sponsori. Este foarte greu, recunosc, să realizezi – în condiţiile de astăzi – ceea ce realizăm noi. Cred că recunoaşteţi şi dvs.
R.: Puteţi fi sigur de asta. Primăria Cluj nu vă ajută?
F.B.: Primăria Cluj ajută tot sportul clujean, atât cât îşi poate permite.
R.: Dvs. sunteţi unul dintre cei care contribuie în mod decisiv la propăşirea judo–ului românesc. Cum vă simţiţi în această postură?
F.B.: Responsabil. Ne străduim să facem ceva pentru judoul românesc. (După un răgaz) Ca ultimii români trăim… Şi noi suntem o familie. Toţi ştim cum e să n-ai bani pentru plata gazelor, spre exemplu. Aşa e şi cu noi: când avem bani de mâncare, nu avem echipament. Când avem echipament, intervine problema transportului. Dar nicio clipă n-am abandonat. Când n-am fost cu căruţa în viteză tot am mişcat-o, am împins-o – cu efort – în direcţia dorită. Că, altfel, poate să o ia înapoi, la vale.
R.: Aceste rezultate ar trebui să sensibilizeze autorităţile locale şi sponsorii din Cluj.
F.B.: La Cluj, n-am beneficiat de publicitatea altor secţii. Din păcate. Însă noi am eliminat orice luptă internă, diversiune sau discrepanţe.

Sportul, ca viaţa

R.: Vorbiţi-ne despre avantajele colaborării cu ”U” şi Dinamo!
F.B.: Cluburile reuşesc să ajungă la performanţe prin participări la toate nivelurile campionatelor naţionale, de la copile la senioare. Pentru că nu avem sponsori, am realizat această unire tripartită. ”U” îmi rezolvă sportivele cu admiterea la facultate, cazare, locuinţe (sportive de la ”U” Cluj au primit recent garsoniere), o masă gratuită pe zi, tot anul. Le mai oferă fetelor posibilitatea de a termina ANEFS-ul. În plus, ne asigură transportul la competiţiile interne. CSM Cluj ne-a pus la dispoziţie o sală de pregătire la standarde internaţionale. Tot acolo se pregăteşte şi lotul olimpic. Banii de la buget destinaţi secţiei îi folosesc pentru competiţii (cazare plus masă), indemnizaţii, premii, plata a trei antrenori la CSM. Tot acest ansamblu de condiţii a fost îmbunătăţit prin unirea cu Dinamo. Putem folosi bazele clubului bucureştean, care contribuie şi la deplasări. În plus – şi acest fapt merită menţionat – asigură câteva posturi pentru sportivele de performanţă. În prezent, Dinamo plăteşte un antrenor angajat şi sportive poliţiste. Ies şi ei la interval cu ce pot. Important este să nu slăbim ritmul. Dorinţa noastră asta este. Dacă vom reuşi să menţinem acest ritm constant, rezultatele nu se vor lăsa aşteptate. Dar, de multe ori, ca în viaţă, nu e după cum vrea omul. Evenimentele pot avea un curs imprevizibil, care nu ţine de voinţa noastră. Suntem când jos, când sus… De-asta e frumos sportul, de-asta e frumoasă viaţa. Performanţa impune multe sacrificii, dăruire fără rezerve pentru atingerea ţelului propus.
R.: Sunteţi un antrenor cam… temperamental. Într-un interviu, Ioana Aluaș spunea că sunteți… infatigabil.
F.B.: Pun mult suflet în tot ceea ce fac. Nu văd cum ar putea fi altfel.

Triumful judo-ului românesc

R.: Spuneaţi mai devreme că acest titlu olimpic este al judo-ului românesc…
F.B.: Sigur, Alina Dumitru este şi rezultatul evoluţiei judo-ului românesc. Această medalie de aur la Jocurile Olimpice reprezintă un rezultat pe care îl urmărim de foarte mulţi ani. Dincolo de faptul că este un rezultat de excepţie, el trebuie fructificat în mod excepţional. Depinde de FRJ cum îl va folosi şi fructifica. Pe baza acestui rezultat trebuie clădit viitorul judo-ului în România, care va trebui să fie un judo modern, pus pe alte baze. Însă în „Românica” noastră vorbim mult şi facem puţin. Aş prefera ca judoul românesc să nu fie caracterizat de această sintagmă.
R.: Vă simţiţi împlinit profesional?
F.B.: Da, ca antrenor mă simt împlinit. Am trăit multe bucurii şi satisfacţii alături de oameni, mulţi de la FRJ, care au pus umărul la dezvoltarea judo-ului românesc. Ne-am bucurat împreună. Aceste rezultate sunt şi rezultatele lor.
R.: Daţi-ne câteva nume, ca să le subliniem meritele!
F.B.: Ei bine, asta n-am s-o fac. Pentru că s-ar putea să omit pe cineva şi să se supere. Dar sunt mulţi care doreau să-mi rup gâtul. Nu puţini dintre aceştia au avut de câştigat de pe urma succeselor pe care le-am avut ca antrenor. Eu zic să cel mai bine ar fi să ne bucurăm împreună.
R.: Iată, se împlinesc 40 de ani de la înfiinţarea Federaţiei Române de Judo. Poate că nu este lipsit de semnificaţie faptul că acest eveniment se petrece în anul în care judoul românesc a câştigat primul aur olimpic. Ce aşteptaţi de la viitor?
F.B.: Deocamdată nu aştept nimic de la viitor. Eu sunt antrenor la club. Îmi voi face planuri de viitor la nivel de lot naţional numai după ce voi avea o discuţie foarte serioasă cu Federaţia. Doresc ca Federaţia să rămână la fel de apropiată de noi. Şi, în primul rând, sănătate tuturor. Că dacă nu e omul sănătos…

Noiembrie 2006
Septembrie 2008
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

mai mult
ActualitateInterviuPromovate

“M-aş bucura dacă această generaţie ar avea medaliaţi la Jocurile Olimpice” – Interviu cu Octavian Creţu, antrenor al lotului naţional masculin de cadeţi

foto Octavian Cretu

Interviul acesta, realizat, în octombrie 2006, este inedit, ca și altele, pe care le-am realizat cu personalități ale judo-ului românesc. În ediția din 5 octombrie a publicației noastre (interviu cu antrenorul Emil Morar n.a.) am precizat de ce n-au fost publicate până acum. Credem că (poate și prin ineditul lor) vor trezi interesul iubitorilor judo-ului românesc. Astfel că toate vor fi publicate în edițiile viitoare.

Viaţă de antrenor

 Reporter: Cum e viaţa de antrenor de judo ?
Octavian Crețu: Grea şi frumoasă.
R.: Ce experienţă aveţi ca antrenor naţional ?
O.C.: Din 2000, am fost coordonatorul lotului de juniori, apoi antrenor secund la lotul olimpic de seniori de la Poiana Braşov, 2004–2006.
R.: Şi iată că acum aveţi un centru acasă. Cum de a dat norocul ăsta peste dvs.?
O.C.: Din iniţiativa conducerii Federaţiei – şi aici un merit deosebit îi revine domnului secretar general Constantin Savu – s-au creat primele centre naţionale pentru cadeţi: la Focşani, al fetelor, şi la Sibiu, al băieţilor. Cei din conducere intenţionau să înfiinţeze centrul băieţilor la Arad, coordonat de mine ca antrenor principal, dar eu am vrut să râmân la Sibiu.

 Între Arad şi Creţu

 R.: Tare mult trebuie să vă iubească cei de la conducere de v-au făcut acest hatâr…
O.C.: Bănuiesc. La Arad aveau susţinere puternică din partea unui coleg. Conducerea era mult mai motivată să întemeieze centrul acolo decât la Sibiu.
R.: De ce o fi optat Federaţia pentru Octavian Creţu? Pentru că, în fond, a optat nu atât pentru Sibiu, cât pentru Creţu.
O.C.: De-a lungul timpului, mi-am dovedit capacitatea şi destoinicia ca antrenor al loturilor naţionale. Am scos vreo 14 medalii la Europene şi Mondiale. Nu mi s-a întâmplat, din 2000 până în 2006, să vin fără o medalie de la aceste competiţii, cu o singură excepţie, în 2005, la Cairo, când am venit doar cu un loc V de la Campionatele Mondiale de seniori. Claudiu Baştea ar fi putut să devină chiar campion mondial, dar a pierdut intrarea în finală pe o greşeală de arbitraj. El a făcut morote-gari, celălalt sumi gaeshi, procedeu de sacrificiu. Era în dispută cu un ungur, campion european, care a ieşit la acea ediţie şi campion mondial. Baştea mai avea nouă secunde pentru a intra în finală.
Am obţinut şi câte trei medalii cu băieţii mei la o ediţie de campionat european. Asta se întâmpla în 2002, la ”europenele” din Olanda. În acelaşi an, obţineam alte două medalii la Mondiale, în Coreea de Sud, plus un loc V şi un loc VII, toate cu lotul de juniori. Atunci România a venit pe locul IV în clasamentul general al Mondialelor.

 O mare bucurie

 R.: Vorbiţi-ne despre tinereţea dvs. judokană!
O.C.: Sunt multe de spus. Voi fi scurt. Am practicat judo din 1973, la Sibiu. Mai întâi la CSŞ Şoimii. Din 1978, am plecat la Carpaţi Mârşa, pentru a promova echipa în Divizia A. Am stat la Mârşa până în 1984. Apoi, am trecut antrenor secund la Independenţa Sibiu, pentru ca, din 1991, să revin la CSŞ Şoimii Sibiu. Printre altele, am participat la prima Cupă a Europei pentru cadeţi, organizată la Oradea. Apoi, am trecut la lotul de juniori.
R.: Vestea înfiinţării unor centre naţionale pentru cadeţi v-a surprins?
O.C.: Într-o oarecare măsură. Auzisem eu că ni se pregăteşte ceva
R.: Cum aţi reacţionat când aţi aflat că centrul băieţilor va fi coordonat de dvs.? Cred că aţi dansat şi aţi băut de bucurie trei zile.
O.C.: (zâmbind) Vestea înfiinţării unui lot naţional de cadeţi am primit-o cu foarte, foarte multă bucurie. Şi dacă mai ţinem seama şi de faptul că sunt acasă… Utilitatea unui asemenea centru este incontestabilă. Până acum, doi–trei cadeţi care promiteau mai mult erau cooptaţi la lotul de juniori. Prin înfiinţarea acestui centru ei au posibilitatea de a se pregăti cu cei de aceeaşi vârstă. E mult mai benefic pentru ei, dar şi pentru antrenorii centrelor de juniori, care nu vor mai fi nevoiţi să aloce un timp suplimentar pregătirii cadeţilor. Cadeţii vor merge la loturile de juniori după ce vor fi asimilat foarte bine un număr de tehnici.

Emeritul

 R.: Dvs. aţi ales judo sau judo v-a ales pe dv.? Alina Dumitru, spre pildă, afirmă că judoul a ales-o pe ea.
O.C.: Eu am ales judo. Înainte făcusem doi ani şi jumătate de haltere. Mergeam în cantonamente cu cei de la judo. Am tras cu ochiul şi am văzut cum vine treaba cu judoul. M-a atras fparte mult, aşa că… am ales judo.
R.: Cine v-a fost primul profesor? Acesta nu trebuie uitat. Avem întotdeauna nevoie de pedagogi buni.
O.C.: Primul antrenor mi-a fost Ovidiu Bucur, de la CSŞ Sibiu, om pentru care am un respect deosebit.
R.: Trăiţi din judo?   
O.C.: Da, trăiesc din judo. E un sport care mi se potriveşte ca o mănuşă. Am avut multe satisfacţii ca antrenor, dar şi eu am oferit mult judo–ului românesc. Sunt antrenor emerit din 2002. Aş fi putut să antrenez în străinătate.
R.: Aţi primit multe oferte de afară?
O.C.: Aş spune că da.
R.: De unde a venit cea mai tare?
O.C.: Cea mai tare ofertă am primit-o din Austria, unde, de vreo cinci ani, conduc nişte stagii.
R.: Câţi sportivi aveţi la lotul de la Sibiu?
O.C.: Avem 14 sportivi din ţară, plus trei de la Sibiu, în total 17.

 Proiecte realiste

 R.: Ce competiţii majore aveţi în acest an? 
O.C.: Avem Europenele din Malta, între 6–8 iulie, Festivalul Olimpic al Tineretului European, pe 28 iulie, în Serbia, iar între 3–5 august – Campionatele Balcanice.
R.: Cum staţi cu  proiectele?…
O.C.: Nu-mi fac decât proiecte realiste. Deocamdată, o medalie la Campionatele Europene.
R.: Ce impresie vă face lotul pe care îl aveţi la dispoziţie? 
O.C.: Lotul îmi face o impresie bună.
R.:  … şi cum vă aveţi cu Federaţia?
O.C.: Relaţiile cu Federaţia sunt foarte bune. Ne acordă toate facilităţile. Pentru că – nu-i aşa? – Federaţia trebuie să se bucure că are un om care vrea să facă performanţă. Dar nu ştim cum consideră Federaţia activitatea noastră.

Judo şi iar judo

R.: Mergeţi pe mâna actualei conduceri?
O.C.: Da. Până acum, văd că ne-au ajutat. Nu văd pentru ce am modifica o structură funcţională. Pe domnul Savu îl cunosc de când era vicepreşedinte al Colegiului Central al  Arbitrilor, pentru ca apoi să devină primul preşedinte din provincie al acestui Colegiu.
R.: Sunt chiar toate bune şi frumoase?
O.C.: Mai sunt mici probleme pe ici, pe colea. Ar trebui ceva mai multă medicamentaţie, o îmbunătăţire a mesei sportivilor. Care sportivi trebuie să meargă mai la un bazin, mai la un spectacol, să nu stea închişi şi să se plictisească. S-ar mai impune prezenţa unui televizor şi a unui frigider în fiecare cameră. Trebuie să avem în vedere şi tonusul sportivilor, aflaţi la o vârstă încă fragedă. Ei trebuie să vină cu plăcere aici. Nu numai judo şi iar judo. Problema nu-i închisă. Sunt probleme de amănunt pentru care cred că se va găsi o rezolvare.
R.: Care au fost primele măsuri pe care le-aţi luat la lot? 
O.C.: Primul pas: selecţia. Am început să gradăm eforturile, care sunt din ce în ce mai mari. Pentru că se înăspreşte treaba, judoul fiind tot mai complex. Se aşteaptă mult de la acest centru, dar să nu se creadă că putem să facem minuni peste noapte.

”Să nu dezamăgim”

R.: Ce propuneri aveţi?
O.C.: Nu ştiu cum am face să atragem mai multă lume la judo. Este un sport care presupune inteligenţă. La nivel internaţional se încearcă, prin fel de fel de antrenamente şi modificări în regulamentul de concurs, să i se mărească gradul de atractivitate. Ar trebui ca toţi antrenorii,  conducătorii de cluburi şi Federaţia să se întrunească pentru a găsi soluţii în acest sens. Pentru că, la noi, nu i se face prea multă reclamă şi publicitate judo-ului. În străinătate face săli pline.
R.: Un gând de final… 
O.C.: Primul gând: să nu dezamăgim. Altfel, m-aş bucura pentru lotul de seniori, crescut de mine încă de pe când era cadet, să aibă calificaţi şi medaliaţi la Jocurile Olimpice. Este o generaţie foarte talentată care merită o recunoaştere la acest nivel. În ce ne priveşte, noi avem o înţelegere cu Federaţia în perspectiva Jocurilor din 2012 şi 2016. Dar nu se ştie ce va fi de azi pe mâine. Întâi de toate, sănătoşi să fim…

Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

mai mult
InterviuPromovate

IN MEMORIAM NICOLAE BOARU (28 decembrie 1949-9 octombrie 2013) – Interviu cu Nicolae Boaru, directorul Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga” Ploiești

Screenshot 2022-10-13 at 06.43.40

”Îmi exprim nădejdea că vreodată Chișinăul și Cernăuțiul vor
face parte din geografia citadină românească”

Interviu cu Nicolae Boaru, directorul Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga”
Ploiești

La 15 ianurie, cu prilejul aniversării Mihai Eminescu (160 de ani de la nașterea poetului), prof. Nicolae Boaru (cel care a fost vreme de 16 ani directorul Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga” Ploiești) și o delegație a Consiliului Județean Prahova au trecut Prutul, oprindu-se la Cimișlia, ”capitala” raionului cu același nume, unde, în urmă cu opt ani, a fost înființată o filială (un ”pui” – cum îi place profesorului să-i spună) a Bibliotecii Județene, care a oferit aproape 200 de cărți bibliotecii orășenești din Cimișlia, precm și o ediție integrală cu CD din facismilele Eminescu ale bibliotecii Liceului ”Mihai Eminescu”din localitate. În inerviul următor, prof. Nicolae Boaru ne-a vorbit despre impresiile sale de călăltorie și despre folosul cultural al acestei deplasări.

 

Teatrele, parcurile și bulevardele Cernăuțiului și Chișinăului

 R.: Domnule profesor, cine v-a ordonat, iarăși, să treceți Prutul?
 Nicolae Boaru: Îmi sunt foarte dragi moldovenii noștri de dincolo de Prut sau de Putna. Adică, aceia care au fost prinși de Ohrana țaristă și de arbitrarul ticălos al unui creion bont, dus nemilos pe hartă, care a rășluit câteva zeci de kilometri din Nordul Bucovinei. Înainte de a vă ”da samă” de călătoria mea cu folos sufletesc la Cimișlia pentru sărbătorirea lui Mihai Eminescu, îmi exprim nădejdea că vreodată, cine știe când, două orașe colinare, splendide ca așezare, istorie, cultură și natură, Chișinăul și Cernăuțiul, vor face parte din geografia citadiană românească. Te-ai mândri cu Calafatul, cu Mizilul, cu Agigea, dar Cernăuțiul eminescian, cu insignele lui impunătoare de cultură – teatru, operă, bibliotecă –, și Chișinăul, cu bulevardele lui largi, bornate de platani seculari, cu parcurile lui ample, cu teatrele și piețele policrome pot intra în competiție câștigătoare chiar și cu Bucureștiul atâtor mahalale cu lustru fals.

”Unionistul” diplomat

 R.: ”Hai să dăm mână cu mâmă”… și să secăm Prutul, cu grăbire, dintr-o sorbire!
 N.B.: Da, sunt ”unionist” și pace! Adică nu prin război sau ”manu militari” să redobândim minunatele vetre vechi de cultură strălucit românească, ci printr-o diplomație fină, pentru exercitarea căreia, până acum, vinovat sau nu, n-am avut energia morală și vrerea patriotică de a o utiliza. De ce merg mereu în Moldova transpruteană și cea de dincolo de Putna? În primul
rând, pentru a dona cărți filialei noastre din Cimișlia. Orașul este înfrățit cu Ploieștiul, iar raionul cu județul nostru. Schimburile culturale, din învățământ și chiar economice, au fost numeroase, constatabile și in efectul bun pentru viața culturală și consilierea sau orientarea economică a raionului din Moldova de dincolo.

Biblioteca fără nume și limba secundă

 R.: Cum se prezenta situația în zonă înaintea ”debarcării” dvs?
 N.B.: Noi am găsit o bibliotecă orășenească fără nume (sau Biblioteca Orașului Cimișlia), scrisă moldovenește, adică cu chirilice (!), cu 30 000 de cărți, dintre care doar 400 (!) erau în limba română, 18 000 erau cu caractere chirilice, conținut românesc și grafie slavă, restul de 10-12 000 în rusă. N-ar fi o nenorocire – dimpotrivă – să știi o limbă străină și să cunoști prin ea clasicii literaturii aceleia. Numai că ”limba” nu este străină, ci cea de stat și obligatorie, iar limba română era secundă. Și nu era română. Intra în enormitatea, grotescă și jignitoare, a limbii (”nici graiului măcar”) moldovenești. Și datorită nouă, astăzi situația stă
exact la antipod. Mai că aș dori ca tinerii să citească și puțin Dostoievski sau Tolstoi în limba  rusă!

Circuitul culturii în natură

 R.: I-ați dat un nume bibliotecii?
 N.B.: Am reușit să impunem numele bibliotecii (Biblioteca Orășenească ”Nicolae Iorga”), să creăm o sală întreagă ca filială a Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga” din Ploiești și să asigurăm cu carte, multe cărți, ”circuitul culturii în natură”. Cărțile, ca țigările sau alcoolul.

 R.: Eu n-am trecut Prutul până acum. Cred că dvs. îl puteți trece înot, acum, după atâtea traversări… Dar mai sunt și vameșii. Ei ce zic? Simt românește?
 N.B.: Mergând noi de cel puțin trei-patru ori pe an cu câte două-trei sute de cărți pe puțin de fiecare dată, ne-am bucurat nu numai că n-am mai avut probleme la vamă (unde ni se cer de către vameși și cărți pentru ei, de parcă ar fi țigări sau alcool), dar și să vedem cum crește cu mii de cărți fondul bibliotecii. Iar alte constatări bune vin dinpre evidența că, vorbindu-se din ce în ce mai mult românește (mai sunt și uscături, răi, care – refuzând rusa – zic că aleg ”moldovița”), sunt căutate cărți românești.

Româna, ”moldovița” și engleza

 R.: Este de presupus că există și o cerere de carte vizând anumite interese culturale imediate. Cerere de care trebuie să țineți seama în alcătuirea donațiilor. În ce măsură reușițisă faceți față solicitărilor?
 N.B.: Un afluent serios al cererii îl reprezintă programa școlară, unde sunt studiațiclasicii literaturii române, obiectul principal al solicitării miilor de elevi și deci al grijii noastre în alcătuirea donațiilor. ”Răspunsul”nostru este prompt, de fiecare dată. Paradoxal, generațiile june nu mai pot fi bănuite de cunoașterea preponderent (exclusivă nici atât) a limbii ruse. Ei știu și vorbesc limba română (unii numind-o ”moldovița”) și engleza. Orientarea e netă. Vectorul este cert spre România și Uniunea Europeană, în niciun caz spre Moscova sau comunism. Așa se explică multe, începând cu votul lor, dar și cu vicleana nediscutare, de către edecurile politicii românești, a atitudinii net și inclement anticomniste a lor.

Noi și ei

 R.: Riscați o comparație între românii de aici și cei de dincolo de Prut?
 N.B.: Priviți-i! În unele cazuri ei ne dau lecții de patriotism, de unionism (pentru ei sunt aceleași lucru, patria înseamnă uniune), de respingere, de facto și de jure, a sechelelor și marionetelor comuniste. Noi nu avem curajul, răbdarea, memoria, civismul, obiectivitatea, interesul de a disocia și de a releva valențele democrației de mizeria (vorba cuiva) utopiei totalitare comuniste. Noi suntem mai culți – nu-i așa? -, mai duși în lume, mai diplomați, moldovenii noștri dragi, năpăstuiți și cam părăsiți, sunt înapoiați, sentimentali (neraționali), mai provinciali…

Investitură spirituală și noblețe identitară

 R.: Una peste alta, vă declarați satisfăcut de rezultatul incursiunilor dvs. dincolo de Prut și Putna?
 N.B.: Foarte. De aceea, cu puțină, insidioasă tendențiozitate, includ obligatoriu în donație lucrări de istorie contemporană și modernă românească și universală, apărute în ultimii ani, adică negrevate de ipoteci și mărci ideologice, sporesc numărul titlurilor care strâng între două coperte dezbateri contemporane, probleme de comunicare modernă, lucrări de sociologie și politologie, băștinașe sau traduse. Din punctul acesta de vedere și deloc inconștient, donația mea poate fi judecată și ca un infim aport la deslușirea ideologică a cetățenilor de acolo, la instruirea tineretului în cele mai importante și limpezitoare dezbateri contemporane privind stânga-dreapta, la îmbogățirea sistemului lor preferențial. Aceasta nu înseamnă că prioritare nu-mi sunt și chestiunile noastre (cele ale intelectualilor români) de suflet. Dicționare, enciclopedii, ediții ale limbii române, superbe sau acurate din clasicii noștri, cele mai de neocolit sau de invocat în creșterea pe dinăuntru, întru adevăr și lumină, a adolescentului și tânărului care merită investitura spirituală și noblețea identitară.

Titu Maiorescu, ignoratul

 R.: Când veți mai merge acolo și cu ce prilej?
 N.B.: Sper să particip (sunt invitat) și la cinstirea memoriei marelui poet Grigore Vieru (14 februarie) și la aniversarea a 170 de ani a lui…Titu Maiorescu. Uitați de ce îmi sunt dragi basarabenii noștri, printre altele: au ei această anacronică… provincială slăbiciune, care e în fond vibrația unui suflet înalt sentimental, spre poezie, spre orfismul marilor cântăreți ai cuvântului. Cât despre cinstirea lui Maiorescu… Putem să numărăm pe degete marile licee din țară și alte instituții care vor catadicsi să-l amintească, nu să-l celebreze pe întemeietorul ”instituției” spiritului critic la români. Moldovenii noștri o fac fără sentimentul niciunei obligații. Au și așa atâtea griji și ”atâta jale-n casă”. Dar au și dragul acela de viață, nădejdea creștinească, cultul pentru eroii neamului (Ștefan, în primul rând), omagiul resimțit ca un catalizator interior pentru creatorii folclorici sau culți. (februarie 2010).

Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

mai mult
InterviuPromovateTabăra Sculptură

Interviu cu Ana Raisa Manole ”Voi promova această inițiativă cât voi trăi”

Captura de pantalla (42)

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a IV-a (Ploiești 2021)

 

”Voi promova acest fenomen cât voi trăi”

Interviu cu Ana Raisa Manole, Community Manager al Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești

O fată frumoasă, care contempla îndelung operele expuse în Parcul cu sculpturi situat în zona de vest a Ploieștiului. Visătoare, gânditoare… Mă gândeam cât de bine ar fi ”dat” fata pe micul ecran. Privesc spre Dan, operatorul TV. Acesta – înțelegând ce vreau – aprobă printr-o înclinare a capului. N-am rezistat tentației, ce să mai… Am așteptat un oarecare timp până când fata s-a întors și a început să pășească pe una dintre aleile parcului. Am urmat-o, ne-am apropiat discret și i-am făcut propunerea de a-i lua un interviu. S-a arătat dispusă, dar ne-a rugat să mai așteptăm puțin, pentru că mai are de rezolvat unele chestiuni. Nicio problemă. Aveam ce să facem, pentru că ne aflam în ultima zi a ediției, mai aveam destul de lucru și era multă agitație în parc. Bine că am aranjat.

Fata s-a ținut de cuvânt și, după o (scurtă) vreme, ne-a acordat interviul promis.

 

Reporter: V-am prins! Sunt sigur că sunteți o admiratoare a Parcului și a sculpturilor expuse aici. Greșesc?

Ana Raisa Manole: Nu, nu greșiți! Sunt o admiratoare și o susținătoare a proiectului. Cred cu tărie că arta trebuie să fie aproape de om. Iar după cum ne invadează în fiecare zi anunțuri publicitare, ar trebui să ne lăsăm invadați și de artă. Și cred că inițiativa ar trebui să se extindă dincolo de perimetrul acestui parc: în parcurile din oraș, pe străzi, bulevarde și așa mai departe.

R.: Cum vi se zice?

A.R.M.: Ana Raisa Manole. Ana, în forma prescurtată.

R.: V-ați implicat personal în acest proiect?

A.R.M.: Da, pentru că am crezut că fenomenul trebuie să ajungă și la tineret prin intermediul rețelelor de socializare, fie că vorbim de Facebook, de Instagram și celelalte.

R.: Aveți și o funcție oficială în cadrul proiectului?

A.R.M.: Da. Community Manager i se spune, dar – ca să evităm un ”englezism” – puteți să consemnați că sunt responsabil  de rețelele de socializare ale Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești.

Reziliență vs. pandemie

R.: Iată că am mai învățat ceva: ce este un Community Manager și ce face el!

A.R.M.: Da, un Community Manager este – cum am spus – responsabil de rețelele de socializare, însă și de conținut în general, interesat și preocupat ca acesta să ajungă la cât mai mulți oameni. Dorința noastră este să atragem nu numai persoane din România, dar și de peste hotare, să le trezim interesul pentru acest fenomen.

R.: Asta înseamnă – presupun – că veți avea grijă ca și interviul pe care îl realizăm acum ”să se extidă dincolo de perimetrul acestui parc”,”să ajungă la cât mai mulți oameni” și ”să ”trezească interesul pentru…”

A.R.M. (zâmbind): Oooh, fiți încredințat! Mai încape vorbă?

R.: Cum vi se pare această ediție? Reușită, mai puțin reușită…

A.R.M.: Având în vedere că avea ca idee principală ”Reziliența”, cred că și-a îndeplinit scopul. Am avut mai puțini artiști, dar cu pandemia  asta răscolind sufletele oamenilor și bugetele administrațiilor n-ai fi crezut că o să fie de impact, însă arta a triumfat și ne-a cucerit, ca la fiecare ediție.

Un miracol al omenirii

R.: Dar lucrările?

A.R.M.: Foarte diferite una de cealaltă. De exemplu, lucrarea lui Dan Daniel, Galaxia Suveică, mi-a atras atenția – mai ales povestea din spate – și mi-am dat seama că asta fac artiștii: sunt capabili să găsească frumusețe în niște lucruri ordinare, banale, și să le transforme în ceva transcendental. Pentru ei și pentru privitori, vizitatori, admiratori. Nu trebuie să fii neapărat expert ca să admiri relația aceasta dintre artist și operă. Abstracția pe care o propune autorul te determină să-i speculezi semnificația, deci te face să gândești. Simți cum opera îți… vorbește, ți se adresează. Arta este un miracol al omenirii. Este singurul lucru în care se investește atâta talent, muncă, timp și alte resurse, iar ca să te bucuri de ea nu trebuie să dai nimic la schimb. Tot arta îți oferă oportunitatea de a-ți forma o părere, o concepție, o gândire, dorința și puterea de a admira sau a critica, de a-ți lărgi orizontul, îți dă ție frumusețe și te fortifică în spirit. Puține pe lumea asta se înfăpruiesc și se hrănesc reciproc dintr-un astfel de schimb. Toți cei trei artiști au fost minunați!

R.: Emoționant! Intenționați să militați în continuare pentru acest proiect? 

A.R.M.: Mă voi implica în acest proiect cu toate puterile mele. Dacă voi fi sănătoasă, sper să particip la zece sau – de ce nu? – o sută de ediții. Oricâte vor fi. Voi promova această inițiativă cât voi trăi.

R.: O sută de ediții mi se pare convenabil. Parcă ne simțim și noi mai în siguranță, că avem parteneri puternici și destoinici.

A.R.M.: Sentimentul este reciproc.

Ana Raisa Manole, responsabil de retele de socializare/Community Manager la Tabara de Sculptura Monumentala din Ploiesti

 

Ana Raisa alaturi de Damian Spiridon langa Galaxia Suveica a lui Dan Daniel

Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Puteti vizualiza filmul documentar in intregime aici. 

 

 

 

mai mult
InterviuPromovate

Monica Anghel la “Noi Românii TV” – VIDEO

Screenshot 2022-02-22 at 08.06.22

 

Înainte de orice, Monica Anghel e un om minunat. S-a întâmplat să nu o fi intervievat unu’ la unu’ cât timp am fost jurnalist cu carte de muncă.
Acum, emigrant cu pasiunea-n cap, a fost de-ajuns să îi propun un zoom interviu pentru comunitatea românească din Canada, la OMNI Rogers TV “Noi, românii” produsă de Raul Dudnic (Ontario) și la ICI TV @Escu TV (Quebec).
Deși avea musafiri sâmbătă seara, s-a prezentat impecabil, pentru că-mi promisese.
Monica Anghel, vocea dăruită și școlită vorbește cu modestia artiștilor veritabili:

Vedeti VIDEO aici.

Amorena Minculescu

mai mult
InterviuPromovateTabăra Sculptură

Lucrarea este de fapt o metaforă a naturii umane

Vlad

Interviu la lucru cu sculptorul Vlad Dumitriu

 

Artistul lucrează din plin, în echipament complet. Reporterul se apropie pe furiș, pâș-pâș, pentru a nu-l tulbura pe sculptor, foarte concentrat, în pofida zgomotului produs de freza mânuită cu dibăcie. Nu fără stângăcie, reușeșete să se strecoare sub brațele artistului, riscând o accidentare (Faptul se poate observa pe documentarul realizat de TVR). Artistul îl observă pe reporter, se oprește din lucru, zâmbește îngăduitor. Reporterul își recapătă suflul și zice:

R.: Plecăciune, maestre!
V.D.: Bună ziua!
R.: Sper că nu deranjez foarte tare.
V.D.: Nu.
R.: Suntem curioși să aflăm în ce stadiu al lucrării vă aflați. Dacă-mi amintesc bine: Ochiul – Poarta Sufletului.
V.D.: Da, Ochiul – Poarta Sufletului. Stadiul este destul de avansat. Sunt pe ultima dintre cele trei fețe vizibile principale ale lucrării și sunt și pe această față într-un stadiu destul de avansat. Mâine, din cîte știu, ar urma să vină macaraua și voi așeza lucrarea în poziția în care va fi expusă și voi putea să lucrez la detalii mici, ajustări. Probabil că voi mai avea de șlefuit anumite suprafețe pentru efecte. Încet, încet, voi contura varianta finală, definitivă a lucrării.

Deschideți Poarta Sufletului!

 R.: Timpul a fost destul de bun în perioada aceasta.
V.D.: Da. Și am tras tare, în primele două săptămâni, mai ales. Vremea a fost foarte bună, așa, mai spre vară, în anumite zile, și am reușit să avansăm. Chiar toți trei am reușit să avansăm bine cu lucrările și suntem într-un stadiu bun. Acum s-a răcit un picuț, dar…
R.: Oricum, un stadiu mulțumitor. Ați reușit să ne întredeschideți poarta sufletului, să ne faceți cu ochiul, ca să zic așa.
V.D.: Încerc să fac acest lucru.
R.: Timpul a fost destul de bun în perioada aceasta.
V.D.: Da. Și am tras tare, în primele două săptămâni, mai ales. Vremea a fost foarte bună, așa, mai spre vară, în anumite zile, și am reușit să avansăm. Chiar toți trei am reușit să avansăm bine cu lucrările și suntem într-un stadiu bun. Acum s-a răcit un picuț, dar…
R.: Oricum, un stadiu mulțumitor. Ați reușit să ne întredeschideți poarta sufletului, să ne faceți cu ochiul, ca să zic așa.
V.D.: Încerc să fac acest lucru. Lucrarea este de fapt o metaforă a naturii umane. Încerc să surprind cele două laturi: latura pământeană, care este poate mai glumeață, mai vioaie, umană, și partea divină. Pe această latură a lucrării încerc să redau partea divină, ochiul interior mai degrabă, iar pe cealaltă parte sunt ochii noștri, așa cum ne salutăm cu ei în viața de zi cu zi.
R.: Promitem să revenim la final când, sunt sigur, vom găsi poarta sufletului larg deschisă.
V.D.: Vă aștept. Cu brațele deschise și cu poarta sufletului deschisă, astfel încât să o simțiți.
R.: Vă mulțumim și… așteptăm. Cele bune!
V.D.: Vă mulțumesc și eu! Toate cele bune!
R.: Promitem să revenim la final când, sunt sigur, vom găsi poarta sufletului larg deschisă.
V.D.: Vă aștept. Cu brațele deschise și cu poarta sufletului deschisă, astfel încât să o simțiți.
R.: Vă mulțumim și… așteptăm. Cele bune!
V.D.: Vă mulțumesc și eu! Toate cele bune!

Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

 

 

mai mult
InterviuPromovateTabăra Sculptură

”Așa simt eu acest oraș: Orașul lui Nichita”

aliceN

 

Interviu la lucru cu sculptorul Valentin Vârtosu

Cu Alice Neculea (comisar de tabără)

 

 

Reporter: Merge treaba?

Valentin Vârtosu: Merge treaba. (se aude foreza)
R.: Constat că lucrați pe trei blocuri odată. Parcă am citit undeva că Bernini lucra pe trei blocuri odată. V-ați inspirat din stilul de lucru al ilustrului înaintaș italian?
V.V.: Poate Bernini a lucrat pe trei blocuri odată, dar eu lucrez separat. Pe unu, pe altul și încă pe altul…
R.: … dar cam în același timp…
V.V.: Poate că… Cine știe?
R.: Va fi un ansamblu monumental?
V.V.: Nu cred că e un ansamblu monumental. Este o lucrare alcătuită din trei părți. Asta pe care o vedeți este baza, asta-i mijlocul și am o piesă care e aproape gata: cea de sus. Deci o lucrare construită din trei elemente, care vor constitui un întreg.

 Dorumetru pentru Nichita 

R.: Ați optat pentru un titlu?
V.V.: Da, e un titlu. Fiecare lucrare are un titlu.
R.: Da, dar știu că artiștii mai schimbă pe parcursul lucrului. Le vin tot soiul de idei. Știu asta din anii precedenți. Unii ajung și la trei-patru titluri până la final.
V.V.: Poate să se întâmple și în felul ăsta. Venind la dvs., aici, în Ploiești, știam că voi lucra un dorumetru – am explicat în interviul precedent pe care mi l-ați luat ce este – care face parte dintr-o serie mai largă de lucrări cu acest generic, dar acest dorumetru este, de fapt, dedicat lui Nichita Stănescu. Așa l-am și numit: ”Dorumetru pentru Nichita”.
R.: Foarte interesant.
V.V.: Da. Simt că Ploieștiul pentru mine e Nichita, Nichita e Ploiești. Și Ploiești Nichita e țara noastră, e România. Și în acest context vine și lucrarea mea.
R.: Trebuie să recunosc că sunt foarte emoționat. Ați spus că Nichita este Ploieștiul, deci mă văd și pe mine inclus în ecuația asta.
V.V.: Așa este. Așa simt eu acest oraș: Orașul lui Nichita. Aici s-a născut poetul. Am mai lucrat și alte piese inspirate din Nichita, din poezia lui, din stilul lui de-a fi, din viața lui. Printre care o ploaie. O am la Ungheni. Acolo s-au organizat mai multe simpoziopane de sculptură, unde am participat și eu. Una dintre lucrări chiar așa se numește: ”Ploaia”. Vreau să vă spun ceva. Cu drag, s-a întâmplat o poveste… (pe gânduri) Eu doar am ascultat ce era bine să fac…
R.: Și noi vă ascultăm…
V.V.: Eu am oferit premii pentru câte doi tineri artiști plastici, un El și o Ea, vreme de zece ani de zile, la Gala Uniunii Artiștilor Plastici din Republica Moldova, de la Chișinău.
R.: Frumos.
V.V.: Am alte două piese care poartă același titlu, inspirate din ”Ploile” lui Nichita, pe care le-am dăruit unei perechi de tineri artiști plastici la una dintre edițiile UAP…
R.: Din ce în ce mai frumos.
V.V.: … și erau construite așa, din spițe de bicicletă. Eu merg tot timpul cu bicicleta, și cumva am făcut trimitere către șuvițele de ploaie care leagă cerul și pământul.

Virtuosus 

R.: Premiile le-ați oferit în nume personal?
V.V.: Da, premiul avea și o denumire, cu trimitere și la numele meu: ”Virtuosus” îi zicea.
R.: Vi se potrivește mănușă. Un Virtuos Vârtos sau un Vârtos Virtuos, nu?
V.V.: Da. Amuzant.
R.: De când datează iubirea dvs. pentru Nichita?
V.V.: Cred că de-atunci când am aflat și am înțeles câtă bucurie a avut Nichita pentru frumoasa noastră limbă română. ”Dumnezeiasca limbă română”, cum îi spunea el. La o anumită vârstă, la o anumită perioadă, începem să înțelegem câteva lucruri. Așa mi s-a întâmplat mie, mai ales după ce l-am descoperit pe Nichita Stănescu. Am înțeles multe grație lui. Am înțeles, de pildă, ce este ploaia.
R.: L-ați cunoscut personal? El a făcut numeroase drumuri la Chișinău.
V.V.: Știu. Nu l-am cunoscut personal, dar am fost la întâlnirile cu el. Zicea că atât de lung este drumul de acasă până acasă.
R.: Da, ne-amintim foarte bine de asta. ”Am ajuns de acasă acasă”, spunea. În ce stadiu se află lucrarea dvs.?
V.V.: Într-un stadiu bun. Mă simt bine. Ce mi se-ntâmplă merge, cu Doamne-ajută, bine, doar că trebuie să mai stai așa lângă piatră, s-o mai asculți, să te mai bucuri…
R.: Mi-a venit o idee. Știți că Nichita are un Muzeu Memorial care ființează în casa părintească, unde a copilărit. Ce-ar fi – mă gândesc și eu, așa – ca pe viitor să realizați o lucrare ca aceasta, poate un ansamblu monumental, chiar în curtea casei sale?
V.V.: Oooh! Mi-ar plăcea foarte mult.
R.: E o idee?
V.V.: E. Zic eu că e o idee bună. Dar lucrurile se așază în afara noastră. Da. Cum o să deie Bunuțu, cum zic eu.
R.: Vă mulțumesc, maestre, și vom mai vorbi la finalul lucrărilor. Spor la treabă!
V.V.: Mulțumim! Doamne-ajută!

 

Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

mai mult
InterviuPersonalitățiPromovate

În dulcele stil vechi…

Nicolae Boaru 1

IN MEMORIAM

Nicolae Boaru

În dulcele stil vechi…

Scurt interviu cu Nicolae Boaru, directorul Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga”

În această lună se împlinesc 71 de ani  de ani de la nașterea profesorului Nicolae Boaru (n. 28 decembrie 1949 – d. 9 octombrie 2013), directorul Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga” din Ploiești, din 1998 până la sfârșitul vieții.
Vă vom prezenta, în fiecare decembrie, vreme de mai mulți ani, interviuri, cronici și acțiuni la care directorul a participat și pe care le-am consemnat. Astăzi, un interviu – din aprilie 2005 – cu regretatul om de cultură, după o înfăptuire a acestuia în Moldova de peste Prut.

Filiala Cimișlia 

Reporter: Domnule profesor, suntem informați că ați trecut de curând Prutul. V-a ordonat cineva să treceți Prutul?
Nicolae Boaru: O, nu! Am înființat, acum patru ani, cu ajutorul Consiliului Județean Prahova, o filială a Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga” în Moldova de peste Prut, în raionul Cimișlia. Noi mai aveam o filială de carte românească în județul Orhei, numită chiar așa: Biblioteca Ploiești. Se poate observa ușor că aceste două filiale, cu care nu multe biblioteci județene din țară se pot mândri, sunt deschise în zone de mare rezonanță istorică și națională. Ținutul Lăpușnei și celebrul Orhei, amândouă renumite pentru paginile lor de istorie și cultură, pentru domnitorii sau boierii lor luminați. Am participat zilele trecute cu o delegație din partea Fundației ”Constantin Stere”, delegație în care a strălucit intelectualul fin care e domnul Gheorghe Pavel, la o serie de manifestări consacrate lui Nichita Stănescu – să nu uităm că ei merg pe calendarul pe stil vechi, fiind cu 13 zile în urma calendarului nostru – și altor clasici.

Scriitori români în… chiriliță

R.: Simt în tonul dvs. și puțină tristețe. Cine v-a pricinuit-o?
N.B.: M-a îndurerat absența aproape completă a cărții românești tipărite cu caractere latine în bibliotecile lor. Astfel, bibliotecile publice din Orhei și din Cimișlia aveau ”uriașul” număr de 14.000, respectiv 12.000 de cărți, dintre care titluri și autori români  erau în jur de 300–400 la fiecare. Și în chirilică. Pardon, în chiriliță, cum zic obijduiții noștri moldoveni transpruteni.

Românește liber 

R.: Spuneți-ne, vă rog, la ce manifestări ați participat și cu ce impresii ați plecat! Ce ați remarcat înainte de toate?
N.B.: Nu ai cum să nu remarci, alături de celebra ospitalitate descrisă de Dimitrie Cantemir în ”Descriptio Moldaviae”, fervoarea patriotică și elanul ”unionist” ale românilor autentici de acolo. Intelectuali de rasă sau țărani simpli, ei păstrează, ca pe niște embleme sacre, chipurile tutelare ale lui Ștefan și Eminescu, imnul țării și cântecele strămoșești. Mai au, alături de tristețea pe care o simți ca pe o lacrimă discretă, o simplitate și chiar ceea ce s-ar numi o curățenie pe care noi, mai implicați în ritmurile, mâlurile, presiunile și ipotecile prezentului, nu le mai avem. Ne-am americanizat, socotim integrarea ca pe un pașaport definitiv pentru o universalitate ale cărei contururi ne joacă în față ca pânzele transparente și nestatornice ale unei ”fete morgane”. Am vorbit despre Nichita, despre Eminescu și Arghezi în fața unor săli în care dorința de a cunoaște era egalată doar de bucuria că se aude limba română în sonurile și proprietățile ei adevărate. Pentru că ei încă sunt tributari, lingvistic vorbind, unor forme flexionare și unor accepții semantice pe care limba română actuală le-a depășit demult. Este un amestec acolo de conservatorism – ceva cam ca în Maramureș, mutând ce-i de mutat – cu un regionalism apăsat. E bine, însă, că se vorbește românește liber, dezinvolt și fără teama de până în 1989 că devii un outsider dacă nu te adresezi neapărat în limba rusă.

O propunere

R.: Știu că în alți ani plecați încărcat de cărți. Ați repetat gestul și anul acesta?
N.B.: Desigur. Am dus darul nostru dintotdeauna: câteva sute de cărți. Evident că insuficiente, reușind trista performanță de a-i nemulțumi pe toți cei din orășelele în care am fost: de ce doar atâtea la ei?
R.: Asta înseamnă că la anul trebuie să duceți mai multe cărți, presupun că asta  plănuiți. Ce intenționați să faceți pentru a vă duce planul la îndeplinire?
            N.B.: Chiar mi-aș propune, și sper să mă ajutați, să fac un fel de colectă publică, apelând la modeste danii de carte, clasici români mai ales pentru a încerca să satisfacem cererea foarte mare de carte românească de acolo. Fiindcă, într-adevăr, acolo se citește pentru bucuria și folosul lecturii. Nu numai sărăcia, nici absența calculatorului, îi determină la aceasta. La noi, cartea și obișnuința zilnică a cititului au început să devină, din păcate, o raritate. Sau obligație!

                                                                                                                 Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

mai mult
InterviuPersonalitățiPromovate

”Sper să-mi realizez visul la Beijing”

ioana aluas poza

 

Ioana Aluaș – 45

Interviu cu Ioana Aluaș, campioană europeană la judo

       Astăzi, campioana europeană a categoriei ”52 kg” (București 2004), medaliată cu argint la alte trei ediții ale ”europenelor” (Aalst 2000, Rotterdam 2005 și Tampere 2006) și de tot atâtea ori cu bronz la campionatele continentale de la Wroclaw (2000) Paris (2001) și Lisabona (2008), judoka Ioana Maria Aluaș împlinește 45 de ani (n. 18 iunie 1975). Însă, pe când se mai afla în activitate, campioana avea o nemulțumire: îi lipsea din palmares o medalie olimpică. Ratase atât la Jocurile Olimpice de la Sidney (2000), cît și la Atena (2004), unde a avut comportări meritorii (locul V, respectiv VII). Speranțele ei se numeau „Beijing 2008”, unde spera să-și împlinească visul.
       Interviul acesta a fost luat pe terenul propriu al campioanei, la Cluj, cu prilejul unei ediții a campionatelor naționale, în an preolimpic. Să vedem cam ce gânduri și speranțe avea Ioana atunci. 

”Mi-aș fi dorit o medalie olimpică” 

Reporter: Ați participat, cu succes, la două ediții ale Jocurilor Olimpice. În 2006, v-ați situat iarăși între primele trei judoka din țară. Mulțumită de prestațiile din ultima vreme?
Ioana Aluaș: Am o colegă de trei ori campioană europeană, Alina Dumitru se numește, care este legitimată la CS Petrom Ploiești–Steaua București. Ea este numărul 1 în judoul românesc. Cred că ar fi mai indicat să-i luați ei un interviu, pentru că este cea mai bună. O admir și o prețuiesc din tot sufletul. Din câte știu, se situează, de câțiva ani, pe primul loc în topul sportivilor din Prahova.
R.: N-a ”scăpat”, nicio grijă! Cu Alina ne întâlnim mult mai des. Toate publicațiile din Prahova scriu despre ea. Dar, în acest moment, suntem interesați de Ioana Aluaș.
I.A.: Da, m-am situat pe locul V la Sidney și pe locul VII la Atena. Dar mi-aș fi dorit o medalie olimpică.

Viața la bărbat sau mentorul campioanei

R.: O veți obține la Beijing. La Sidney ați evoluat sub numele de Dinea?
I.A.: Da, sunt acea Dinea, situată pe V. M-am numit așa până în 2001, când m-am căsătorit.
R.: Cum e viața la bărbat?
I.A.: Minunată. Aș putea spune că soțul meu este mentorul meu. Mă sprijină în toate.
R.: Mă bucur mult pentru dvs. Văd că sunteți în mare formă, doamnă Aluaș! Ce obiectiv v-ați fixat pentru acest an?
I.A.: Calificarea la Jocurile Olimpice din 2008, desigur. Altfel m-aș lăsa de judo.
R.: Apoi, și la cele din 2012!
I.A.: O, nu! Vine un timp când trebuie să te retragi. Dacă mă gândesc bine, n-are rost să continuu după 2008. În 2012 nu voi participa. Sper să-mi realizez visul la Beijing. Evident, pentru 2008, mă gândesc să obțin o medalie la ”olimpice”.

Când la galop, când la trap (baston)

R.: I-ați dăruit judo-ului mulți ani din viață. A meritat?
I.A.: Da, și cred că n-am greșit. Judo e un sport complex, presupune anumite principii, pe care le traduci și în viață. Trebuie să iubești ceea ce faci, altfel nu se poate. Dacă nu gândești așa, n-are rost să continui. Am avut multe operații, în urma unor accidentări. Mulți ar fi abandonat, dar eu am continuat. Zice o vorbă: dacă nu poți să alergi, ia-o la trap. Dacă nici la trap nu poți, ia-o la pas. Dacă nu, mergi în baston. Important este să nu te oprești niciodată.

O fată aparte

R.: Mai vorbiți-ne despre succesele dvs.! Aveți o ”zestre” de medalii. Soțul dvs. s-a orientat foarte bine.
I.A.: Nu obișnuiesc să mă laud. Nu-mi place, pur și simplu. Mai bine îi laud pe alții. Ceilalți trebuie să aprecieze ceea ce fac eu. Oricum, satisfacția de a fi pe locul I nu poate fi descrisă.
R.: Noi vă apreciem, fiți sigură de asta! Nemulțumiri aveți?
I.A.: Mă deranjează că suntem doar câteva fete care practicăm judo. Baza de selecție s-a îngustat mult. Apoi, am un regret: nu suntem destul de apreciate pentru ceea ce facem.
Mai sunt în săli junioare care nici măcar n-o cunosc pe Alina Dumitru. Se știe prea bine că judoul ne aduce mai mult satisfacții spirituale, nu materiale.
R.: Trebuie să țineți foarte mult la Alina, de vreme ce vi se luminează chipul când vorbiți despre ea.
I.A.: Cred că n-a fost, nu este și nu va fi una ca ea în judo. N-ai cum să n-o admiri. Are ceva aparte…

Infatigabilul

 R.: Dacă ar fi să ne exprimăm un punct de vedere, și Ioana are ceva ieșit din comun. N-ai cum să n-o… prețuiești. Dar ea o ține una și bună că ceilalți merituoși sunt mai importanți. Îi oferim ocazia să ne spună pe cine mai admiră. Să ne referim doar la judo.
I.A.: Sunt mulți oameni minunați în judo. Mi-ar fi imposibil să-i amintesc pe toți.
R.: Totuși…
I.A.: Aveți o secție de judo la Ploiești–CS Petrom CFR CSȘ, unde evoluează și Alina – cum nu sunt multe.
R.: Nu v-am îndemnat să ne flatați…
I.A.: Știu ce spun. Alina este o norocoasă, ca și mine. Am o admirație pentru judoul prahovean. Omul pe care îl admir cel mai mult este domnul Florin Bercean, antrenorul lotului național și al secției de fete unde evoluez, U CSM–Dinamo București. A fost alături de noi și ne-a sprijinit tot timpul. A dus o muncă de titan. Merită să fie apreciat. Ce om extraordinar! Nu obosește niciodată! Este infatigabil.

P.S. Astăzi, Ioana Maria Aluaș este ofițer la Școala de Agenți de Poliție ”Septimiu Mureșan” din Cluj-Napoca 

                                                                                           Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

 

mai mult
InterviuPersonalitățiPromovate

”Rolul artistului este să smulgă Adevărul naturii și să-i dea trup”

MAISTOROVICI FOTO

Vlad Hârlav Maistorovici – 35

Interviu cu violonistul și compozitorul Vlad Hârlav Maistorovici

       Vlad Hârlav Maistorovici (n. 2 iunie 1985), împlinește astăzi 35 de ani. Ploieșteanul a fost, până în toamna lui 2002, elev al Liceului de Artă ”Carmen Sylva” din Ploiești. Apoi a studiat la Yehudi Menuhin School din Londra, o școală cu profil de liceu. Programul elevilor este ”spre Universitate” (trăiesc și studiază în campus – VHM).
       Lori Walfisch (reamintim că un important concurs internațional de pian, ce se desfășoară la Ploiești, poartă numele ilustrei pianiste – s.n.) s-a felicitat pentru faptul de a-l fi recomandat pe muzicianul ploieștean direcției școlii. ”Directorul școlii avea îndoieli la început. După aceea, l-a considerat pe Vlad unul dintre cei mai valoroși elevi. Ultima dată când l-am întâlnit, mi-a mulțumit”, ne-a declarat Lori Walfisch, cu ani în urmă. Apoi, Vlad și-a desăvârșit studiile în cadrul Royal College of Music.
       A enumera aici premiile obținute de violonist de-a lungul timpului ar fi excesiv. Este de ajuns, poate, să amintim la ediția din 2003 a Festivalului Internațional de Interpretare Muzicală și Compoziție ”George Enescu” Vlad Maistorovici a obținut Marele Premiu la secțiunea ”Compoziție”, premiu obținut pentru quartetul ”Musica nocturna”. Avea 18 ani.

”Un muzician trebuie să fie foarte disponibil”

Reporter: La ce vârstă ați început studiul viorii și de când compuneți?
Vlad Maistorovici: La șase ani. Mă joc de-a compoziția de la opt ani. Încă nu știu dacă într-adevăr compun sau mă joc. Mi s-au cântat multe lucrări, în circumstanțe importante. În primă audiție, Cantata ”Calendae Ianuarii”, în cadrul Concertului de Crăciun, din 2001, al Liceului de Artă din Ploiești. Îmi aduc aminte cu multă satisfacție de acele momente.
R.: Cui îi datorați cel mai mult?
V.M.: Profesorului meu de vioară, Adrian Ceapă, și familiei de violoniști Croitoru, Ioana și Gabriel.
R.: Și, presupun, doamnei Lori Walfisch, care v-a recomandat pentru Yehudi Menuhin School…
V.M.: … și care mi-a plătit, în februarie 2002, drumul, pentru a da examen. Mulțumesc familiei și întregului Liceu de Artă, profesorilor, colegilor, prietenilor.
R.: De ce vioara? Mama dvs., profesor universitar doctor, este profesoară de pian.
V.M.: La pian, greu ajungi să cânți bine. Însă pianiștii supraviețuiesc chiar fără subtilități. La vioară, fără subtilități nu se poate. Sunt puțini ”subtili”, pentru că e greu de învățat vioara, fiind un instrument monodic. ”Literatura” pentru vioară e foarte bogată. S-a trecut peste limitele virtuale ale instrumentului. Intervin chestiuni de ordin fiziologic.
R.: Cum vă caracterizați?
V.M.: Sunt un om extrem de deschis. Cred că un muzician trebuie să fie foarte disponibil. Complet și complex. Am început să gust rafinamentul muzicii clasice și n-o voi părăsi niciodată.

”Muzica ta începe unde se termină quartetul”

R.: Care a fost prima compoziție la școala engleză?
V.M.: Un quartet pe care, din respect, l-am dedicat Lordului Menuhin, ”mănăstirii” lui. Este alcătuit din patru părți, dintre care mai pregnante sunt părțile a doua și a patra. Partea a doua e un cântec lung, românesc, un soi de bocet, scăldat în microtonii. Profesorul meu de compoziție a fost surprins de această parte, pentru că, în general, acest fond al muzicii românești, care are rămășițe latine, însă este primordial carpatin, reprezintă un lucru special pentru ei. În momentul în care am terminat quartetul, ultima parte, a patra, fiind inspirată de buciumele maramureșene, mărturisesc că nu numai englezii, ci și eu am avut o revelație, am fost surprins, așa cum se întâmplă atunci când ești inspirat, când mâna ta scrie ceva venit de altundeva. După concert, colegi de toate națiile mi-au spus că aceste buciume sunt unele din cele mai frumoase imagini sonore pe care le-au auzit vreodată. Sper ca aici să fie măiestria meșteșugarului. Lucrarea se termină pierzându-se în ultrasunete. Un coleg a venit și mi-a spus: ”Muzica ta începe unde se termină quartetul”. Este lucrul care m-a bucurat cel mai mult.

”Darul de la Dumnezeu se cuvine slujit zi de zi”

R.: Ce alte surse de inspirație putem să descoperim în compozițiile dvs.?
V.M.: Unul dintre straturile care contribuie cel mai mult la crearea personalității e cel determinat de locul în care te-ai născut. Adevărurile pe care voi încerca să le inserez în arta mea, cu ajutorul lui Dumnezeu, vor fi valabile pentru orice ființă, însă haina lor va fi una românească.
Sunt sigur că fără darul lui Dumnezeu nu se poate face nimic. Darul de la Dumnezeu se cuvine slujit zi de zi. Am auzit muzică din embrion. Nu știu cum aș fi fost dacă n-aș fi auzit-o. Am crescut ca o plantă în jurul acestui vlăstar care e muzica. Bunicul meu, care era și violonist, mi-a cumpărat un set de viori înainte de venirea mea pe lume. Dar știa că mă voi naște. Vioara mi-a deschis universul compoziției. Compoziția e o meserie foarte grea. După ce o înveți (deprinzi), constați că o faci cu un alt scop decât cel al meseriei. Când scrii muzică, pui cerneală pe hârtie, însă materializezi niște stări…

Poftă de viață

R.: Mai glumiți sau doar studiați? Sunteți ca-n jocul cu mărgelele de sticlă, după titlul unui celebru roman al lui Hermann Hesse, niște superelitiști?
V.M.: Am citit romanul…
R.: Sunteți un Joseph Knecht, meditând sub o creangă de cireș?
V.M.: Glumele profesionale sunt la ordinea zilei. Profesorii vorbesc și despre lumea de afară. Facem și cursuri de educație civică. Mai sunt General Studies. Și acestea se integrează momentului în care stăm de vorbă deschis cu profesorii. Nici un moment profesorul nu intră în sufletul tău, psihanalitic vorbind.
R.: Cum vă distrați?
V.M.: Când vin acasă, mă destind, merg la chefuri cu prietenii, la întruniri. Nu mă feresc de bucuriile simple ale vieții, mai ales aici, acasă. Pe un muzician fără poftă de viață îl recunoști după modul de a cânta. Mă gândesc ca la o mănăstire în care îl slujesc pe Dumnezeu. Să-l slujești bine și din tot sufletul. Savurez bucuriile vieții.

”Compozitorul meu cel mai drag este Badea Ion”

R.: Vorbiți-ne despre compozitorii dvs. preferați…
V.M.: Cap de afiș: Enescu, descoperit foarte devreme. Muzică grea, pe care puțini o înțeleg. Pe Mozart am început să-l înțeleg la 14 ani. Pe Beethoven, pe la 16, și e în curs de descoperire. Pe Enescu, de la 9 ani. Mulți oameni de specialitate se îndoiau că înțeleg ceva și mă considerau un răsfățat. E un lucru de natură spirituală. Și acum, am senzația că dacă el n-ar fi scris muzica sa, ar fi trebuit să o fac eu (nu la același nivel artistic, dar cu același germene). Prin Enescu am descoperit întreaga muzică românească, virtuțile ei extraordinare. Muzica veacului XX m-a fascinat și mă fascinează prin nonconformism și prin faptul că dovedește că Adevărul se află peste tot, noi fiind cei care nu-l vedem. Îl iubesc pe Bach, însă compozitorul meu cel mai drag este Badea Ion.
R.: … și despre interpreții care v-au influențat cel mai mult!
V.M.: Aici este o mică istorie. De mic luam parte la toate concertele Filarmonicii ”Paul Constantinescu” din Ploiești. M-a fascinat solistul acesteia, Gabriel Croitoru, care este un maestru. L-am îndrăgit, am încercat să-l copiez chiar în gesturile scenice. Sunt încântat că sunt un un produs al școlii Croitoru – Ceapă. Acum încerc să-mi însușesc virtuozii ruși. Profesoara mea de vioară din Anglia este rusoaică, Natalia Boiarski. Alt interpret drag mie este pianistul Valentin Gheorghiu, care pentru mine are cel mai original timbru.

”Muzica ajunge acolo unde nu ajunge nicio artă” 

R.: Ce gândiți despre artist, interpret sau compozitor?
V.M.: Rolul oricărui artist, de orice fel, e să smulgă Adevărul naturii și să-i dea trup. Fiecare artă are virtuțile ei. Muzica, nu știu prin ce virtuți, lovește o țintă greu de ajuns și foarte adâncă. Ajunge acolo unde nu ajunge nicio artă. N-o spun din orgoliu. Tata e literat, și iubesc literatura. Artistul extramuzical pe care-l iubesc cel mai mult este Brâncuși. Apoi, muzica e ruptă din adâncul sufletului pentru a ajunge în adâncul sufletului. Literatura preia toate virtuțile cuvântului (”la început a fost Cuvântul”). Sculptura e un act de imitare a divinității, atât de pur, așa cum a ”lucrat” Dumnezeu.

”Îndoielile sunt prima daltă a modelării de sine”

R.: Îndoieli aveți?
V.M.: Mai ales când sunt singur. Nu m-am gândit niciodată să abandonez. Îndoielile sunt prima daltă a modelării de sine. Înainte de orice lucru pornit, e o îndoială, o întrebare. Merită sau nu? Din nou, de la Enescu citire: ”Sunt măcinat de scrupule. Când cânt și când scriu”. Despre celelalte, cu voia lui Dumnezeu, vom mai vorbi.

                                                                                                          Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

mai mult
InterviuPersonalitățiPromovate

”Am urmărit ca interesul cultural al prahovenilor să fie cât mai activat și diversificat”

Nicolae Boaru 1

IN MEMORIAM

Nicolae Boaru – 70

Interviu cu prof. Nicolae Boaru, directorul Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga” Ploiești

Interviul acesta a fost realizat în martie 2006, cu prilejul împlinirii a 85 de ani de la înființarea Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga” din Ploiești. În curând, ”Bătrâna Doamnă” își va sărbători centenarul. Faptul se va petrece în primăvara lui 2021. Dar fără cel care a avut o contribuție substanțială la ridicarea prestigiului bibliotecii. Toți l-au deplâns atunci pe regretatul director al Bibliotecii, prof. Nicolae (Nicu) Boaru (28 decembrie 1949 – 9 octombrie 2013), om de aleasă ținută intelectuală, care ar fi împlinit astăzi 70 de ani.

Tânărul chip al ”Bătrânei Doamne” 

Reporter: Cum se prezintă ”Bătrâna Doamnă” la 85 de ani?
Nicolae Boaru: Am vrut ca, la 85 de ani de existență, biblioteca să-și arate un chip tânăr și responsabil. Exagerând puțintel, am intenționat să arate un chip chiar mai… tânăr decât în 1921, data înființării ei. Cum se poate aceasta? Deschizându-te și arătând o sensibilitate față de cerințele publicului și solicitările prezentului biblioteconomic, mult sporite față de situația inițială, când era vorba doar de a deschide o bibliotecă pentru uz orășenesc. S-a realizat, treptat, un centru cultural dinamic, apt de răspuns prompt la provocările din ce în ce mai multe ale creativității moderne, un loc în care instruirea și visarea, elaborarea unor lucrări, informarea și despuierea arhivelor să se asocieze cu tihnita și profitabila zăbavă a ”cetitului cărților”. Model mi-a fost însăși situarea centrală a bibliotecii!
R.: Am înțeles că vor participa și alte instituții culturale la sărbătorirea ”Bătrânei Doamne”…
N.B.: Așa cum nu cred că tineretul nu citește, așa consider Biblioteca drept un centru cultural și un punct de iradiere spirituală pentru o comunitate. Dorim să atragem în această acțiune și alte instituții culturale, de real și verificat prestigiu în Ploiești. Nu dorim să intrăm cu acestea într-o competiție ”prostească”. Împreună conlucrăm la detrivializarea moravurilor, la instaurarea unei civilități și a unei morale publice, la înfiriparea și consolidarea gustului estetic. În cele peste zece zile de întâlniri cu personalități ale literaturii, istoriografiei, artei românești, oferim iubitorilor de frumos încă un prilej pentru fortifierea organismului lor intelectual, moral, spiritual. 

Exigențele vremii noastre

R.: Au trecut mai bine de opt ani de când sunteți directorul Bibliotecii Județene. Care au fost principalele dvs. intenții din momentul în care ați preluat funcția?
N.B.: Am urmărit ca interesul cultural al prahovenilor să fie cât mai activat și diversificat. Faptul că în Biblioteca Județeană intră șapte–opt sute de cititori pe zi, dar care se interesează numai de probleme de drept, economie sau politologie, nu mă mulțumește întru totul. Sunt interese și obiective strict punctuale, pe care noi trebuie să le satisfacem, deși facultățile respective ar trebui să le ofere studenților cărțile necesare.

”Că s-a trecut de la Sandra Brown la Dan Brown este o ridicare de cotă”

R.: Dvs. militați, în aproape toate intervențiile, pentru lectura clasicilor. Cum comentați pasiunea multor cititori sau – mai degrabă – cititoare pentru cărțile Sandrei Brown? Sau interesul mai nou pentru un Dan Brown?
N.B.: Bucuria mea constă, într-adevăr, în a declanșa interesul pentru lectura clasicilor români și și universali, deschiderea pentru valorile spirituale ale umanității. Cred că ignorarea Sandrei Brown este deja un câștig pentru media culturală românească. Că s-a trecut de la Sandra Brown la Dan Brown este o ridicare de cotă. Dar ploieșteanul nostru, spirit iute și acid, știe să se orienteze, amușină rapid valorile.

Vrea să înalțe o bibliotecă în Parcul Foamei

R.: Visul dvs., pe care puțini îl cunosc, este de a înălța o bibliotecă în parcul din centrul orașului, în perimetrul situat în fața Halelor Centrale și în vecinătatea Bibliotecii Județene, numit de ploieșteni Parcul Foamei. Mai aveți acest vis?
N.B.: Este adevărat, am vrut să fac pentru setea de cultură a ploieștenilor o bibliotecă în Parcul… Foamei. Nu se poate, pentru că trebuie ca circăria mașinuțelor și țigănia aferentă ei să se desfășoare cel puțin 30 de zile pe an. Cum să clădești o bibliotecă într-un loc în care duhnesc țigănia, șterpelirea din buzunar și mașinuțele date peste cap?
Sunt orașe micuțe (Piatra Neamț, Comănești, Râmnicu Vâlcea, Pitești, Onești) care au biblioteci noi, lucrate pe două–trei etaje, iar Ploieștiul adăpostește a cincea bibliotecă din țară într-un loc în care subsolurile sunt ale pușcăriașilor. În plus,  nu cred că voi putea să-i conving pe edilii noștri să se asocieze acestui proiect.

R.: Mai nou, am aflat că totuși biblioteca va recăpăta spațiul deținut de Curtea de Apel…
N.B.: Mă bucură perspectiva acelui ”restitutio in integrum”, adică reîntoarcerea bibliotecii noastre în spațiul pe care l-a avut de zeci de ani, dar ocupat de nouă ani de Curtea de Apel. Mă bucură… perspectiva fluturată, pentru că o certitudine indizlocabilă în România de azi e temerar să nutrești! Să nu mai vorbim de cealaltă perspectivă, aproape utopică, de a construi o bibliotecă modernă, deși în orașele amintite n-a mai fost chiar o utopie… Vom putea să găzduim așa cum trebuie și sutele de mii de cărți și pe cititorii noștri dragi.

O dorință

R.: Ce v-ați propus să realizați în următorii cinci ani, să zicem?
N.B.: Dacă îmi doresc ceva pentru anul viitor și pentru anii care vin este acest proiect al unui centru cultural cu o bibliotecă în miezul lui. Avem de toate în Ploiești, de la bănci până la mascarada din fața halelor, inclusiv urâțenia de parc jefuit de atribute estetice de-acolo. Dar nu avem niciun muzeu de etnografie, nici parcuri timișorene și nici o bibliotecă care să stimuleze, numai prin existența ei, apetitul pentru lectură al tinerilor.
R.: Doriți să le transmiteți un gând cititorilor dvs.?
N.B.: Le doresc tot binele și îi asigurăm pe toți cititorii că nu vor lipsi cărțile importante ale momentului și ale veacului din Biblioteca Județeană.

                                                                                                   Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

 

mai mult