Istorie

“La Oarba şi la Iernut,
O ţinut bătaia mult.
Cădeau taţii şi feciorii,
Cum se scutură bujorii.
Cădeau apărând Ardealul,
De duşmani mânce-i amarul!”

Pe 17 septembrie 1944, avea să înceapă la doar 28 de kilometri de Târgu Mureș, la Oarba de Mureș, bătălia din campania de eliberare a Ardealului care urma să fie supranumită ca și “Katyn-ul românesc”. Până pe 6 octombrie, Armata Română avea să sufere una dintre cele mai mari tragedii din istoria ei.

În urma ordinului comandantului sovietic din fruntea Armatei a 4-a Română de a ataca, Diviziile 9 și 11 Infanterie române din Corpul 6 de armată au fost masacrate pe o linie de front de numai 400 de metri. Remarcabil este momentul descris de un supraviețuitor al masacrului, în care generalul Ion Dumitru, obligat să comande atacul, mărturisește cu lacrimi în ochi:

“Uite, în noaptea asta trebuie să trimit la moarte atâţia băieţi. Şi fără efect..”

În acele zile, tot sângele din roșul tricolorului s-a coborât în apele Mureșului, iar din pământul văii acestuia, până la cotele 463 și 495 ale dealului Sângeorgiu, gemea destinul întregului neam. Redăm măturia sergentului-major Nicolae Marin, din cadrul Batalionului 2 Infanterie din Regimentul 40: “Priveam, de acolo de sus, frumoasa vale, care în acele zile devenise Valea Plângerii unui neam întreg. Am văzut cum curgea, şerpuind, apa înroșită, cum pluteau pe ea corpurile ostașilor. Parcă şi sălciile pletoase care se aplecau pe ambele părți ale Mureșului și-l prindeau în brațe, plângeau şi ele de atâta jale.”

Amintim ca un îndemn un fragment din Ordinul de zi nr. 11 pe Divizie, din 2 octombrie, dat de generalul Constantin Ionașcu:
“Acum, plecând genunchii noștri în fața mormintelor și sacrificiilor mărețe, să ne înălțăm iarăși cu sufletele întărite.
Bravi ostași!
Lupta nu s-a sfârșit. Cei rămași ridicați-vă din nou, strângeți iarăși rândurile, căci noi zile de fapte mărețe ne așteaptă.
Înainte pentru neam și țară. Drepturile noastre sunt izvorâte din sacrificiile noastre! Înainte!”

Jertfa a 11.000 de ostași români s-a dat la Oarba de Mureș. Moartea lor ne rămâne ca îndemn și obligație până astăzi, nici mormintele nu ne vor primi de vom uita demnitatea și exemplul la care suntem chemați, fiindcă și azi, chiar dacă nu printre obuze și plumb, ne regăsim iarăși în luptă.
Fie ca urmele pașilor urcați către -cota 495- să ne ghideze.

Sursa: Neamunit România

#FiiAiRomâniei#OarbaDeMureș

Tragedia Dictatului de la Viena

Ziua de 30 august 1940 a reprezentat momentul culminant al prăbușirii frontierelor României Mari, o zi în care destinele a milioane de oameni au fost dictate de marile puteri totalitare ale Europei. Acest act forțat, cunoscut în istorie drept Dictatul de la Viena sau Al doilea arbitraj de la Viena, s-a înscris într-o succesiune tragică de amputări teritoriale pe care România le-a suferit în acea vară sumbră, fiind precedat de Ultimatumul sovietic din 26-28 iunie (când s-au pierdut Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța) și urmat imediat de Tratatul de la Craiova din 7 septembrie (prin care Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei). În total, România a fost forțată să renunțe la o treime din teritoriul său național fără a trage un singur foc de armă, ca urmare a izolării diplomatice totale după prăbușirea aliaților săi tradiționali din Occident.

Drama din 30 august s-a jucat pe două scene paralele, dar strâns legate: luxosul Palat Belvedere din Viena și tensionata sală a Consiliului de Coroană de la Palatul Regal din București. La Viena, miniștrii de externe ai Germaniei Naziste și Italiei Fasciste, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano, au impus o decizie unilaterală sub masca unui arbitraj pacificator. Scopul real al lui Adolf Hitler era să evite un război de uzură între România și Ungaria horthystă, conflict care ar fi periclitat aprovizionarea armatei germane cu petrolul vital de la Ploiești. Delegația română, condusă de ministrul de externe Mihail Manoilescu, nu a fost invitată să negocieze, ci doar să semneze. În momentul în care Ribbentrop a desfășurat pe masă harta cu noua frontieră trasată cu creionul roșu, Manoilescu a suferit un șoc emoțional atât de puternic încât a leșinat, medicii germani fiind nevoiți să intervină pentru a-și reveni și a semna actul de cedare a Transilvaniei de Nord. Prin această semnătură, un teritoriu de 43.492 km², adăpostind o populație de 2,6 milioane de locuitori – majoritatea covârșitoare fiind etnici români –, trecea sub administrația Budapestei.

În timp ce la Viena se pecetluia soarta Ardealului, la București s-au desfășurat ore de coșmar în cadrul Consiliului de Coroană convocat de Regele Carol al II-lea în noaptea de 29 spre 30 august. Întâlnirea a reunit lideri politici, miniștri și personalități marcante ale vremii într-o atmosferă marcată de neputință și disperare. Guvernul condus de Ion Gigurtu și Regele Carol al II-lea au prezentat consilierilor ultimatumul categoric al Axei: acceptarea dictatului sau ștergerea României de pe harta Europei printr-o invazie combinată a Germaniei, Ungariei și Uniunii Sovietice.

Dezbaterile din Consiliul de Coroană au reflectat o ruptură profundă între pragmatismul tragic al capitulării și onoarea militară. După ore de discuții tensionate, s-a trecut la vot. Din totalul membrilor prezenți, o majoritate zdrobitoare de 21 de voturi a fost în favoarea acceptării condițiilor impuse la Viena, considerându-se că sacrificarea unei părți din teritoriu este singura cale de a salva existența statului român și a armatei pentru o viitoare recuperare. Doar 10 membri au votat împotrivă, susținând mobilizarea generală și rezistența armată cu orice preț, printre aceștia numărându-se personalități precum Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir sau Traian Pop. Istoricul și liderul țărănist Iuliu Maniu, deși nu a participat direct la votul final, a transmis o opoziție vehementă față de orice act de cedare. Un singur membru s-a abținut de la vot. Rezultatul a consfințit capitularea diplomatică a Bucureștiului.

Instalarea noilor autorități horthyste în toamna anului 1940 a declanșat un regim de teroare sistematică împotriva populației majoritare românești. Intrarea trupelor maghiare a fost însoțită de o serie de masacre sângeroase comise împotriva civililor lipsiți de apărare. În satele Sălajului, cruzimea a atins cote inimaginabile: la Treznea (9 septembrie), trupele ocupante au ucis peste 80 de oameni, inclusiv copii și femei, iar la Ip (13-14 septembrie), sub pretextul unei presupuse răzbunări, au fost executați sumbru 157 de români și îngropați într-o groapă comună. Atrocități similare au avut loc la Nușfalău, Huedin sau Cerișa, transformând primele săptămâni de occupație într-un coșmar de neuitat.

Pe lângă violența fizică, noul regim a declanșat un proces agresiv de deznaționalizare, lovind direct în pilonii identității românești: credința și cultura. Bisericile românești au fost închise, devastate sau transformate în depozite, zeci de lăcașuri de cult din lemn sau piatră fiind dărâmate complet de extremiști. Preoții ortodocși și greco-catolici au fost maltratați, arestați sau expulzați peste noua graniță, lăsând comunitățile fără ghidare spirituală.

În plan cultural, simbolul elitei intelectuale transilvănene a fost brutal evacuat. Universitatea „Regele Ferdinand I” din Cluj (denumirea din epocă a actualei Universități Babeș-Bolyai) a fost silită să se retragă în refugiu, profesorii și studenții români părăsind de urgență orașul pentru a nu cădea victime represiunilor. Instituția s-a reorganizat temporar la Sibiu (iar Facultatea de Litere la Timișoara), continuându-și activitatea academică în exil ca un far de rezistență spirituală, în timp ce la Cluj clădirile universității au fost predate profesorilor sosiți din Ungaria.

Urmările zilei de 30 august 1940 au fost catastrofale pentru societatea românească. Pierderea inimii istorice a Transilvaniei a declanșat un val uriaș de indignare populară, proteste masive de stradă și o criză politică fără precedent. Incapabil să mai gestioneze revolta generală și pierzând sprijinul armatei, Regele Carol al II-lea a fost silit să abdice doar câteva zile mai târziu, pe 6 septembrie 1940, cedând Coroana fiului său Mihai și puterea efectivă generalului Ion Antonescu. Pe lângă drama românilor, regimul de ocupație a însemnat și trimiterea ulterioară în masă a comunităților evreiești locale către lagărele de exterminare naziste. Această nedreptate istorică a fost corectată abia la sfârșitul Celui de-Al Doilea Război Mondial, când actul de la Viena a fost declarat nul, iar Tratatul de Pace de la Paris din 1947 a reintegrat oficial Transilvania de Nord în granițele României.

Surse:

• Manoilescu, Mihail – Dictatul de la Viena. Memorii iulie-august 1940, Editura Paul Editions
• Carol al II-lea – Însemnări zilnice (vol. II: 1939-1940)
• Pușcaș, Vasile – Dictatul de la Viena, Transilvania și relațiile româno-ungare (1940-1944), Editura Școala Ardeleană.
• Giurescu, Dinu C. – România în al Doilea Război Mondial (1939-1945)
• Țurlea, Petre – Dictatul de la Viena. Tragedia românilor din Transilvania de Nord
• Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu (ULBS) – Pagina oficială de Rădăcini Istorice ale Universității din Sibiu

D.O.D.

Bătălia de la Mărășești a fost cea mai importantă și amplă confruntare militară a Armatei Române în Primul Război Mondial, desfășurată între 24 iulie/6 august și 21 august/3 septembrie 1917
Bătălia a rămas în istorie și este în inimile românilor și prin strigătul ostașilor români – „Pe aici nu se trece!”

Astăzi se împlinesc 425 de ani de la o pagină tragică din istoria românilor. La 9 august 1601, pe Câmpia Turzii, Mihai Viteazul era ucis mișelește din ordinul generalului habsburgic Giorgio Basta. Visul primei uniri se destrăma prin trădare, lăsând în urmă amintirea unei personalități monumentale, care a marcat definitiv conștiința națională.

Mihai Viteazul a fost un lider politic vizionar, un comandant militar de o rară carismă și un curaj hipnotizant. Personalitatea sa de titan al epocii a lăsat urme adânci în scrierile cronicarilor vremii, care i-au consemnat faptele cu un amestec de admirație, uimire, iar sfârșitul tragic cu profundă durere.

Marele cărturar moldovean Miron Costin, deși adesea critic cu privire la costurile războaielor, nu a putut să nu îi recunoască măreția de războinic în Letopisețul Țării Moldovei, descriindu-l în toiul bătăliei ca pe o forță de neoprit:

„Singur Mihai-vodă, ca un leu în fruntea războiului şi au fost războiul câteva ceasuri, până au sosit şi husarii.”

Această dârzenie legendară face ca sfârșitul său, survenit nu pe câmpul de luptă, ci prin complot, să fie cu atât mai șocant. Tragedia asasinatului și pângărirea trupului marelui strateg au fost plânse amarnic în Muntenia, fiind surprinse cu o sensibilitate aproape biblică în paginile Letopisețului Cantacuzinesc:

„Și căzu trupul lui cel frumos ca un copaci pentru că nu știuse nici să își prilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Și-i rămase trupul gol în pulbere aruncat că așa au lucrat pizma încă din începutul lumii. Că pisma au pierdut pe mulți bărbați fără de vină ca și acesta.

Căci era de ajutor creștinilor și sta tare ca un viteaz bun pentru ei cât făcuse pe turci de tremurat de frica lui. Iar diavolul cel ce nu va binele neamului creștinesc nu l-au lăsat, ci iată că meșteșugurile lui au intrat prin inima celor răi hicleni până îl deteră și morții. Și rămaseră creștinii și mai vârtos Țara Românească, săraci de dânsul”.

Magnetismul și forța pe care voievodul le emana în epocă sunt confirmate și de portretul fizic de o rară expresivitate, consemnat în rapoartele trimisului imperial Lope de Sierra Vega:

„Furios, lat în spate, înfăţişare şi statură de uriaş, ochi mari, fruntea înaltă, păr cârlionţat, nas lung, ascuţit, încruntat, cu barba măruntă, oacheş la face, bun de picior şi straşnic călăreţ, iar în atacurile ce le dă cel dintâi se repede şi mai adânc în vălmăşag pătrunde…”

Pierderea lui Mihai Viteazul a lăsat țările române vulnerabile și divizate pentru secole, însă figura sa a supraviețuit timpului, transformându-se din realitate istorică într-un simbol etern al unității și demnității naționale.

Sursa: Historia.ro

Doina Ofelia Davidescu

Ocuparea Budapestei de către Armata Română, la 4 august 1919, a reprezentat momentul decisiv care a pus capăt războiului româno-ungar, ducând la anihilarea treptată a tuturor focarelor bolșevice din regiune și la prăbușirea regimului condus de Béla Kun. În această operațiune strategică, un rol militar și simbolic deosebit l-a avut Regimentul 27 Infanterie „Bacău”, unitate de elită decorată cu Ordinul „Mihai Viteazul”, ale cărei trupe au asigurat paza obiectivelor cheie și au menținut ordinea publică, fiind documentate istoric chiar în fața Parlamentului ungar.

În aceeași zi de 4 august, conștient de noua realitate militară, noul guvern maghiar instalat la putere și condus de Gyula Peidl a invitat oficial Armata Română la tratative pentru încetarea ostilităților. Aceste negocieri au debutat rapid, pe data de 5 august 1919, vizând stabilirea condițiilor de armistițiu și restabilirea ordinii în capitala ungară sub supravegherea trupelor de ocupație.

Cu toate acestea, cabinetul Peidl s-a dovedit a fi unul efemer; lipsit de o susținere populară reală și contestat de forțele conservatoare interne, guvernul a căzut după doar câteva zile. Locul său a fost luat, la 7 august 1919, de un nou executiv prezidat de István Friedrich. Acest nou guvern a venit la conducere cu un program clar orientat spre dreapta, de factură anti-bolșevică, marcând simbolic intrarea Ungariei într-o nouă etapă de stabilizare politică post-comunistă.

Prin urmare, intervenția militară română din 1919 a asigurat integritatea teritorială a României Mari și a salvat Europa Centrală de la expansiunea comunismului sovietic, restabilind un echilibru geopolitic fragil într-o regiune profund destabilizată de urmările Primului Război Mondial.

În imagine, ofițerii Regimentului 27 Infanterie în fața clădirii Parlamentului din Budapesta

Sursa: Internet — Historia, Magazinul istoric

Foto: Colecția Muzeului Național de Istorie a României (MNIR) – fotografie originală cu Regimentul 27 Infanterie la Parlamentul ungar

Doina Ofelia Davidescu

Republica Moldova se pregătește să aducă în prim-plan duminică, 28 iunie, două dintre cele mai negre pagini din istoria sa. La Palatul Republicii din Chișinău se va desfășura cea de-a doua ediție a Congresului Național al Memoriei, un eveniment de o profundă semnificație identitară, dedicat împlinirii a 80 de ani de la foametea organizată din 1946–1947 și a 85 de ani de la primele deportări în masă din vara anului 1941.

Potrivit organizatorilor, ediția din acest an vine să sprijine direct angajamentul ferm al autorităților de la Chișinău de a apăra adevărul istoric și de a combate orice tentativă de dezinformare. În acest sens, congresul rezonează cu noile inițiative legislative care prevăd condamnarea prin lege a negării represiunilor comuniste.

Evenimentul oferit de Consiliul Memoriei, în parteneriat cu ministerele Culturii și Educației, dar și cu Institutul de Istorie al USM, va aduce la aceeași masă supraviețuitori ai calvarului sovietic, descendenți ai victimelor, istorici din Republica Moldova, România și Germania, dar și oficiali de rang înalt.

În deschiderea reuniunii de duminică vor fi transmise mesaje de salut din partea președintelui Parlamentului, Igor Grosu, a miniștrilor Cristian Jardan și Dan Perciun, dar și din partea ambasadorului Poloniei la Chișinău, Tomasz Kobzdej. Discuțiile din cadrul sesiunilor plenare se vor axa pe conservarea memoriei victimelor regimului totalitar și pe necesitatea asumării instituționale a trecutului represiv sovietic, pentru promovarea valorilor democratice și europene în societate.

Preluare TVR Moldova

Doina Ofelia Davidescu

În luna iunie 2026 se împlinesc 85 de ani de la primul val de deportări staliniste, când mii de români din Basarabia și Bucovina de Nord au fost urcați cu forța în trenuri și trimiși în Siberia. Acest eveniment tragic a lăsat răni adânci în istoria poporului nostru.

În noaptea de 12 – 13 iunie a anului 1941, o mare nenorocire a lovit familiile de români din Basarabia și Bucovina de Nord. Regimul sovietic a decis atunci să scape de cei mai buni oameni ai locului, cum erau învățătorii, preoții și țăranii gospodari.

În toiul nopții, soldații înarmați au intrat în case și i-au trezit pe oameni din somn. Aceștia au primit doar câteva minute pentru a-și strânge câteva haine și puțină hrană. Apoi, mii de părinți, copii și bunici au fost urcați cu forța în vagoane de tren murdare, folosite de obicei pentru vite. Drumul spre Siberia și Kazahstan a fost un adevărat coșmar, marcat de o sete cumplită, foame și boli grele. Mulți dintre cei deportați au pierit pe drum, înainte de a ajunge în locurile reci și străine unde au fost condamnați la muncă silnică.

Procesul de deportare a avut loc între anii 1941 – 1951. Primul val de deportări a însemnat relocarea a aproape 30.000 de români. Ulterior, în al doilea val, din 6-7 iulie 1949, au fost deportate alte 35.796 de persoane, dintre care două treimi erau femei și copii. Ultimul val a fost în 1 aprilie 1951 și a vizat 5.917 de membri ai Martorilor lui Iehova.

Astăzi, la 85 de ani de la acele evenimente dureroase, este un bun prilej de a ne aminti cu respect de suferința lor și de curajul de a rămâne români.

Sursa: Basilica.ro

Doina Ofelia Davidescu

NUCLEUL de la INTER!
De la ora 12.30, 21 Decembrie 1989, în Piața Universității!
Fotografii făcute de mine în Decembrie 1989.
În Centru, pe Academiei, Piaţa Palatului, Inter, baricada din Piaţa Dorobanţilor, Drumul Taberei-Orizont (masacrul, luptătorii USLA), Piaţa Romană…
Fotografii, cu un aparat FED sovietic: Cristian Botez

Text/Foto Cristian Botez

REVOLUȚIA ROMÂNĂ 33. AZI ÎN TIMIȘOARA, MÂINE-N TOATĂ ȚARA. Sper din tot sufletul să nu se uite. Da, acum 33 de ani a început Revoluția Română la Timișoara. Am aflat la Radio Europa Liberă (post de radio interzis și bruiat oficial cu ajutorul unor antene speciale), cu sufletul la gură, despre acest miracol, înregistrat audio chiar în mijlocul manifestanților, cu tot cu primele împușcături și țipete ale femeilor și copiilor, ale celor ce-au ieșit pe străzi, cu curaj, împotriva dictatorului.

Mai apoi, Revoluția a cuprins toată România. Am ieșit alături de prieteni, împreună cu copiii mei, în centrul Ploieștiului. Ce fericire generală, ce entuziasm! Bătrâna, ruginita mea mașină Lada avea numere de înmatriculare de Timiș, iar manifestanții o mângâiau și ne zâmbeau cu simpatie când treceam printre ei. A urmat un măcel de coșmar, absolut halucinant, în mai multe locuri din țară. Da, au căzut atunci sub gloanțe, o mulțime de oameni nevinovați. Nu trebuie să se uite acest lucru. Cu bune, cu rele, acești 33 de ani sunt astăzi ani de libertate, sunt ani fără dictatură în România. Trăim azi și foarte multe dezamăgiri, ar fi putut fi mult mai bine după euforia generală, după atâtea victime și-atât de multă speranță. Cei foarte tineri în vremea Revoluției au tot ce le trebuie să facă o Românie mai frumoasă, mai prosperă, atunci când vor ajunge la guvernare. În ei ne este nădejdea. Doamne-ajută!

Imaginile din modestul meu montaj de mai jos sunt fotografiate în acele zile, la Ploiești, dar și înaintea Revoluției. Când tuturor ne era un frig cumplit, iarna, cu caloriferele, apa caldă și curentul electric oprite oficial, când nu puteai spune vreodată adevărul fără să fii turnat la securitate, uneori chiar de către prieteni apropiați, când avortul era ilegal și producea victime cumplite printre femeile însărcinate fără voia lor, când mâncarea și benzina erau raționalizate dramatic și magazinele alimentare complet goale, când nu puteai nici măcar visa să ajungi în vreun concediu prin țări occidentale, când trenurile de iarnă aveau gheața groasă de-o palmă pe podeaua din compartimente iar tradiționalul Moș Crăciun din Sfânta zi a Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos se transformase prin grădinițe și școli în ateist-științificul Moș Gerilă.

photo © 1989, 2022 Ioan Mihai Cochinescu

𝟏𝟔 𝐃𝐄𝐂𝐄𝐌𝐁𝐑𝐈𝐄 𝟏𝟗𝟖𝟗 | Timișoara se revolta împotriva regimului dictatorial și se pregătea să verse sânge în zilele următoare. Totul pentru libertatea noastră…

#RESPECT89

S-a întâmplat în 18 mai1920: S-a născut Papa Ioan Paul al II-lea (cardinalul polonez Karol Wojtyla, arhiepiscop de Cracovia); ales papă la 16.X.1978, a urcat în Scaunul Pontifical la 22.X.1978; alegerea sa a fost considerată un eveniment de excepţie, fiind vorba de primul papă neitalian începând din anul 1522, când a fost desemnat olandezul Hadrian al VI-lea; membru de onoare străin al Academiei Române (2001).Karol Josef Wojtyla, pe numele său, s-a născut la Wadowice, în Polonia, lângă Cracovia, fiind cel mai mic dintre copiii lui Karol Wojtyła şi ai Emiliei Kaczorowska.A absolvit liceul Marcin Wadowita, iar în anul 1934, s-a înscris la Universitatea Jagiellonă din Cracovia şi la o şcoală de teatru.În anul 1939, naziştii au închis universitatea, iar Karol şi-a întrerupt studiile, pentru a nu fi deportat în Germania, şi s-a angajat, mai întâi la o carieră de piatră, apoi la fabrica de produse chimice Solvay.În anul 1942, a frecventat clandestin Seminarul din Cracovia, iar după cel de-al doilea război mondial şi-a continuat studiile la Facultatea de Teologie a Universităţii Jagiellone. La 1 noiembrie 1946 a fost hirotonit preot la Cracovia, slujind la mai multe parohii din oraş.În anul 1948 obţine doctoratul în teologie, la Universitatea Angelicum de la Vatican, cu tema „Lucrările Sf. Ioan al Crucii”, apoi a devenit profesor de teologie morală şi de etică socială la Seminarul Major din Cracovia şi la Facultatea de Teologie din Lublin şi capelan al studenților până în anul 1951.La 4 iulie 1958, Papa Pius XII l-a numit episcop titular de Ombi şi auxiliar de Cracovia, a avut o importantă contribuţie la Conciliul Vatican II (1962–1965), iar Papa Paul VI l-a numit mai întâi arhiepiscop de Cracovia, la 13 ianuarie 1964, apoi cardinal, la 26 iunie 1967.La 16 octombrie 1978, după decesul Papei Ioan Paul I, conclavul cardinalilor l-a ales al 263-lea succesor al Sfântului Petru, fiind primul papă polonez din istorie şi primul papă de altă origine decât cea italiană de la Papa Adrian VI (1522). Mandatul său de Papă al Bisericii Catolice și episcop al Romei a început oficial 6 zile mai târziu, la 22 octombrie.Încă din primele zile ale mandatului său, s-a implicat în lupta împotriva regimurilor totalitare, iar cel mai elocvent este exemplul legat de ţara sa natală, declaraţiile şi sprijinul său determinând recunoaşterea oficială, de către comunişti, a mișcării dizidente sindicaliste „Solidarność”, după grevele de la Gdansk din august 1980.Pe 13 mai 1981, pe când se pregătea să îi salute pe credincioșii adunați în Piața Sfântului Petru, Papa a fost victima unui atentat comis de Mehmet Ali Ağca, care a tras cu pistolul din apropiere, însă papa avea să afirme după înănătoşire că „o mână a tras cu glonțul, alta i-a modificat traiectoria”, făcând referire la Fecioara Maria, pe care Papa Ioan Paul al II-lea o venera în mod deosebit. Mai mult, chiar la solicitarea expresă a Papei, glonțul extras din trupul său a fost depus în coroana de aur care decorează statuia Fecioarei Maria de la Fatima. În anul 1983, în timpul vizitei sale la închisoarea unde Ağca îşi ispăşea pedeapsa, papa l-a iertat în mod public pe agresor, într-un gest neaşteptat care a surprins, dar a spus aproape totul despre personalitatea sa excepţională. Dealtfel, tentativele de atentat la adresa Suveranului Pontif au fost mai multe însă nu au apucat să fie puse în practică. Este cunoscut că în anul 1984, înainte de vizita sa în Venezuela, poliția politică din acea țară a descoperit și contracarat un complot de asasinare a papei, pus la cale de o grupare extremistă, iar pe 6 ianuarie 1995 poliția filipineză a reușit să oprească „Operația Bojinka”, care urmărea același scop. Un alt atentat, ţinut multă vreme secret, s-a produs în anul 1982 când Papa a fost rănit prin înjunghiere cu un cuţit de un preot spaniol ultraconservator, …

Via Nicolae Uszkai

„Anul Domnului 6965 (1457) aprilie 12, în Joia Mare, a venit din Ţara Muntenească Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod” (Cronica moldo-polonă redactată 1564-1565).

Era aşadar în primăvara anului 1457, în Săptămâna Mare, când pe Câmpia căreia i se spunea Direptate, nu departe de Cetatea de Scaun a Sucevei, un vlăstar al familiei muşatine domnitoare în Ţara Moldovei, Ştefan al III -lea ce va fi cunoscut în istorie sub titulatura Ştefan cel Mare, în urma unei victorii împotriva oştilor lui Petru Aron, era aclamat domn, potrivit tradiţiei.

Învins, Petru Aron, cel ce-l ucise pe Bogdan al II -lea la Reuseni, a fugit spre Cameniţa, unde-şi asigurase refugiul, cu dreptul de folosi veniturile oraşului, pentru sine şi boierii însoţitori, mari şi mijlocii panii şi slugile noastre, printr-un tratat întărit cu jurăminte de credinţă încheiat cu Móźilo şi Bartosz Buczacki, adevăraţii stăpâni ai Pocuţiei şi Podoliei în acea vreme. 

Letopiseţele din vremea lui Ştefan cel Mare nu amintesc prea multe detalii despre acest moment. Astfel în Cronica moldo-germană, după înfrângerea şi alungarea lui Petru Aron,scrie că Ştefan voievod a rămas stăpân cu putere, iar în Letopiseţul anonim al Moldovei, cronică ce reproduce cel mai detaliat evenimentele de la curtea lui Ştefan cel Mare, spune că a luat schiptrul Moldovei. Acest fapt ne îndreptăţeşte să considerăm că nu s-a simţit nevoia nici unui comentariu, nici unei justificări, întrucât totul s-a petrecut firesc, în tiparele obişnuite ale înscăunării unui domnitor al Ţării Moldovei, scoborâtor din Dinastia Muşatină.

Despre acest moment din aprilie 1457, cronicarul Grigore Ureche în a sa Cronică în capitolul intitulat Cându s-au strânsu ţara la Direptate, preia ştirile redactate în Letopiseţul de la Putna , detaliind astfel momentul Deciia Ştefan vodă strâns-au boierii ţării şi mari şi mici şi altă curte măruntă dimpreună cu mitropolitul Theoctistu şi cu mulţi călugări, la locul ce se cheamă Direptate şi i-au întrebatu pre toţi : ieste-le cu voie tuturor să le fie domnu?Ei cu toţii au strigat într-un glas : În mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti. Şi decii cu toţii l-au rădicatu domnu şi l-au pomăzuitu spre domnie mitropolitul Theoctistu. Şi de acolea luo Ştefan vodă steagul ţărâi Moldovei şi să duse la Scaunul Sucevii.

După închinarea boierilor şi sosirea mitropolitului Teoctist cu călugării săi , următorul moment în ridicarea la domnie a lui Ştefan cel Mare a fost pomăzuirea – ungerea  prin care domnitorului i se transmitea harul divin, era consacrat, potrivit tradiţiei bizantine, devenind o persoană înviolabilă. Din motive care în stadiul actual al cercetărilor nu sunt încă pe deplin cunoscute, dar care ţin desigur de strategia momentului, Ştefan a grăbit desfăşurarea ceremoniei, care nu a avut loc la Biserica Sf. Gheorghe Mirăuţi – catedrala mitropolitană a Moldovei în acea vreme, ci chiar în satul Direptate – după unul din Letopiseţele de la Putna, mai precis în biserica acestui sat. 

Aşadar în uşa bisericii acelui sat, noul domnitor avea să fie întîmpinat de către mitropolit, sărutând Sf.Cruce şi Sf. Evanghelie prezentate de acesta, îngenunchind în faţa uşilor împărăteşti. Mitropolitul punînd omoforul pe cap avea să-i citească rugăciunile de încoronare molitva de domnie – cum spune cronicarul Grigore Ureche, ungându-l apoi pe frunte cu Sf. Mir. Domnul apoi avea să sărute Sf. Masă şi icoanele, iar mitropolitul Teoctist îi punea pe cap coroana de aur cu pietre scumpe – care la români în secolul al XV -lea era coroana regală deschisă cu fleuroane, care se folosea în Europa centrală şi apuseană, după cum rezultă din toate portretele lui Ştefan. 

Apoi, domnitorul, însoţit de mitropolit avea să se îndrepteze spre tronul domnesc aflat în partea dreaptă a bisericii. Cu aceasta ceremonia se încheia în sunetul cântărilor bisericeşti şi apoi noul domnitor avea să pornească spre reşedinţa sa la Suceava de unde vreme de 47 de ani în ciuda tuturor greutăţilor şi adversităţilor a ridicat treptat Ţara Moldovei la rangul de adevărată putere europeană, numindu – o într-o scrisoare menită unei circulaţii europene – pe drept cuvânt Această Poartă a creştinătăţii – Questa Porta della Christianita.

Arhid. Vasile M. Demciuc

Via https://www.arhiepiscopiasucevei.ro/

În Bătălia de la Stalingrad, Armata Română a angajat 26 de divizii româneşti care au luptat alături de forţele Axei. Victoria Armatei Sovietice în celebra Bătălie de la Stalingrad marchează un moment de cotitură în desfășurarea războiului, în timp ce Armata Română pierdea 156.000 de ostaşi – morţi, dispăruţi şi prizonieri.

Deși a rezistat cu mult peste așteptări atacurilor masive și furibunde ale sovieticilor, Armata a 3-a Română, foarte slab echipată și copleșită numeric de către forțele inamice, neprimind întăriri din partea germanilor, deși le-au solicitat cu disperare, a fost în cele din urmă pulverizată în cadrul unui atac de amploare, desfășurat în cadrul operațiunii Uranus.

Sursa Glasul.info

La data de 14 noiembrie 1878, Dobrogea se alătura statului național român, în urma Războiului de Independență (ruso/româno-turc) din anii 1877-1878. Spațiul dintre Dunăre și Marea Neagră, singurul teritoriul al României poziționat în Peninsula Balcanică, locul de întâlnire al popoarelor celtice, getice, dacice, elene și romane, dar și punctul de plecare al creștinismului în spațiul românesc propovăduit de apostolul Andrei, revenea României în urma prevederilor de pace de la Berlin din 1 iulie 1878.

Încă din 10 noiembrie, Domnitorul Carol îl numea pe Nicolae Catargi drept guvernator al Dobrogei, pe Remus Opreanu prefect al județului Constanța și pe Mihail Ghica prefect al județului Tulcea.

Ioan Murgescu, membru în comisia militară trimisă în regiune de guvernul român în scopul unei documentări în ceea ce privește regimul politic și juridic, instituțiile și starea generală și nevoile imediate ale populației – nota: “Toate populațiile române, grece, turce și tătare așteaptă cu nerăbdare ocupațiunea Dobrogei de către români, și în toate locurile unde am fost mi-au mărturisit că se găsesc fericiți că Dobrogea și Marea s-au dat României”.

Domnitorul Carol I a fost primit cu entuziasm de oamenii locului și autoritățile sin Brăila. Primarul orașului afirma într-un discurs: “Steagul României, care a fost purtat victorios dincolo de Dunăre, pe câmpurile de bătălie ale Bulgariei, va fâlfâi acum asupra marii provincii, spre a o cuceri și moralicește prin cele două principii ale civilizației: libertate și justiție!”. Auzind aceste vorbe, viitorul monarh al României spunea că “anexarea Dobrogei va deschide țării un nou izvor de bunăstare și mai cu seamă va da comerțului Brăilei un nou avânt”.

La 14 noiembrie 1878, Domnitorul Carol dăduse citire la Brăila și unei “Proclamații către Dobrogeni”. Acest document a fost multiplicat și răspândit pe întreg teritoriul. Această Proclamație îi anunța pe locuitorii Dobrogei, printre altele, că “cele mai sfinte și mai scumpe bunuri ale omenirii – viața, onoarea și proprietatea – sunt puse sub scutul noii constituții”, iar “religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre și nimeni nu le va putea lovi fără a-și primi legitima pedeapsă”.

În primii doi ani de administrație în Dobrogea, au fost create structuri administrative compatibile cu cele din restul țării. Dobrogea a fost împărțită, din punct de vedere teritorial-administrativ în trei județe: Kustendje (Constanța), Tulcea și Silistra Nouă. Comunele urmau a fi conduse de un primar, asistat de un consiliu format din patru onorabili aleși de locuitori.

Din cei 226,000 de locuitori, 127,000 erau musulmani. Se aflau 71,000 de tătari, 49,000 de turci, 47,000 de români, și 30,000 de bulgari. De asemenea, existau și locuitori evrei, greci, armeni, ruși, cerchezi ori germani. Tocmai din aceste cauze, mulți au privit cu scepticism alipirea Dobrogei, în schimbul sudului Basarabiei.

La 2 august 1878, Mihai Eminescu, unul dintre principalii critici ai schimbului, scria în ziarul “Timpul”: “Pentru a ține în respect și în ordine populațiunile sălbatice ale Dobrogei ne va trebui să întrețină acolo o armată considerabilă. Va să zică mai multe milioane ce se vor cheltui în fiecare an, va să zică o cauză de slăbiciune economică a statului român. Pentru a face șederea în această țară băltoasă posibilă, pentru a o face productivă, trebuie să cheltuim zecimi, poate chiar sutimi de milioane. Cheltuielile ce le vom face pentru Dobrogea vor fi mult mai considerabile decât veniturile ce le va putea da. Când, în fine, după 10-15 ani, vom fi cheltuit sutimi de milioane pentru a face Dobrogea productivă, guvernul Bulgariei va găsi cu înlesnire un pretext ca să ne ceară Dobrogea și… dacă această va conveni și Rusiei… Dobrogea ne va fi luată cu mai mare înlesnire decât ni se ia astăzi Basarabia”.

Chiar dacă primeau Dobrogea, pierderea județelor Cahul, Bolgrad și Ismail nu a fost suportată prea ușor. Mulți au considerat acest schimb drept unul samavolnic. Principele Carol I, sfătuit și de tatăl său, a înclinat să accepte Dobrogea, fiind convins de avantajul economic și strategic al regiunii la Marea Neagră. Kogălniceanu a inclinat, și el, către acest compromis – mai ales că rușii nu voiau să renunțe la sudul Basarabiei.

Așadar, la 143 de ani de la Unirea Dobrogei, în ceas aniversar, putem da dreptate Domnitorului și Regelui Carol I. Ținutul dintre Dunăre și Marea Neagră a progresat uimitor, oferind un bun exemplu de înțelegere inter-etnică și diversitate, devenind și unul dintre principalele regiuni strategice dinconjurul Mării Negre.

Stamate Constantin

Surse:
– Romulus Seișeanu, Dobrogea. Gurile Dunării și Insula Șerpilor. Schiță monografică. Studii și documente, București, 1928, p. 186;
– Petre Maravela, “1878 – Reinstalarea administrației românești în Dobrogea”, în Marea Noastră, XVIII, nr. 3 (68), aprilie-iunie, 2008, p. 5;
– Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Constanța, 1998, p. 348;
– M.O., nr. 236/1878, pp. 7161-7162;
– Mihai Ionescu Dobrogeanu, Dobrogea în pragul veacului XX-lea, 1904, p. 357;
– Ovidiu Drugă, “De ce s-a împotrivit Mihai eminescu unirii Dobrogei cu România?”, în Evenimentul Istoric, 22 martie 2020, disponibil la adresa evenimentulistoric.ro;