close

Istorie

IstoriePromovate

A murit ultimul supraviețuitor al Bătăliei de la Oarba de Mureș. Avea 103 ani și o pensie de 252 de lei

somlea-1

A mai plecat dintre noi unul dintre eroii, neștiuți, ai poporului român. A plecat la Domnul Moș Dumitru Șomlea, veteran de război și ultimul supraviețuitor al bătăliei de la Oarba de Mureș, cea mai grea bătălie din Al doilea Război Mondial purtată pe teritoriul României. La capătul unei lupte de 20 de zile, au murit peste 11.000 de ostași români. Aureliu Surulescu, cunoscut artist și lider al Asociației „Neamunit”, a povestit câte ceva din experiența întâlnirii cu „Moș Șomlea”.

„Acum doi ani l-am cunoscut pe unul dintre eroii acestei țări. Ultimul supraviețuitor de la Oarba de Mureș, bătălie in care au pierit 11.000 soldați români.
Mosu’ Șomlea, singur, uitat de autorități si parca si de vreme, ne marturisea cu luciditate ca doar Dumnezeu l-a ținut in viața fiind îngropat de viu sub obuzele care cădeau necontenit si doar o minune l-a scos la suprafață.

Apoi la Prut, din 22.000 de soldați a rămas unul dintre cei 10% in viața, rănit, dar a eliberat Basarabia râzând de mantaua plină de găuri de la gloanțe…
Astea au trecut.
Cand l-am vizitat se lupta doar cu lipsa de lemne, hrană si ceva șobolani, mai blanzi decat cei care l-au uitat.
L-am auzit, mulțumită unor persoane de bine…

Ne-a rugat să nu-i mai aducem lucruri, doar mâncare, pentru că-l fură țiganii .
Cu durere in suflet am plecat de la el si cu promisiunea ca voi încerca mereu sa schimb câte puțin din aceste Nedreptăți.

Așa să-mi ajute Dumnezeu… intre timp Moșu’ Șomlea a plecat la Domnul, astăzi… lăsând România pustiită de eroi, pustiită de oameni .
Am avut onoarea Bădie !”, a scris Aureliu Surulescu pe facebook.

Moș Șomlea a fost dus pe ultimul drum pe 19 septembrie, la Miheșu de Câmpie. Avea 103 ani.

Într-un interviu publicat pe siteul Zi-de-zi.ro, veteranul povestea cum a scăpat de moarte din măcelul de la Oarba de Mureș.

„M-am rugat la Dumnezeu zi și noapte: „Doamne, oriunde m-ar băga la atac, scapă-mă…Să mă duc la familia mea acasă, să mă duc la ai mei acasă. Pune odată capăt necazului ăsta, să avem un rezultat bun, să înfruntăm dușmanul, să meargă în patria lui, acasă…Că au lăsat multe văduve și copii orfani….Ajută-ne, scumpule Dumnezeule, să nu reușească dușmanul, să reușim noi, prin bunătatea ta scumpă dă-ne ajutor să îl petrecem pe dușmani de pe meleagurile noastre…Să rămânem în libertate. Patria și pământul românesc, țara noastră, pentru care am luptat”…Și ne-a ajutat Dumnezeu…Și am scăpat…Din comuna noastră au murit aproape 60 de soldați…Am scăpat numai eu și Toader…Din 60 am scăpat doi…ca prin minune”, spunea el în august 2015.

Pentru aceeași sursă, Dumitru Șomlea povestea cum uneori, mâncarea nu-i ajungea pentru o masă în fiecare zi, pensia sa fiind de 252 de lei.
Mai mult pe Activenews.ro

mai mult
ActualitateFotoIstoriePromovate

21 Decembrie 1989,  NUCLEUL de la INTER

no thumb

NUCLEUL de la INTER!
De la ora 12.30, 21 Decembrie 1989, în Piața Universității!
Fotografii făcute de mine în Decembrie 1989.
În Centru, pe Academiei, Piaţa Palatului, Inter, baricada din Piaţa Dorobanţilor, Drumul Taberei-Orizont (masacrul, luptătorii USLA), Piaţa Romană…
Fotografii, cu un aparat FED sovietic: Cristian Botez

Text/Foto Cristian Botez

mai mult
ActualitateIstoriePromovate

REVOLUȚIA ROMÂNĂ 33. AZI ÎN TIMIȘOARA, MÂINE-N TOATĂ ȚARA

WhatsApp Image 2022-12-17 at 08.22.31

REVOLUȚIA ROMÂNĂ 33. AZI ÎN TIMIȘOARA, MÂINE-N TOATĂ ȚARA. Sper din tot sufletul să nu se uite. Da, acum 33 de ani a început Revoluția Română la Timișoara. Am aflat la Radio Europa Liberă (post de radio interzis și bruiat oficial cu ajutorul unor antene speciale), cu sufletul la gură, despre acest miracol, înregistrat audio chiar în mijlocul manifestanților, cu tot cu primele împușcături și țipete ale femeilor și copiilor, ale celor ce-au ieșit pe străzi, cu curaj, împotriva dictatorului.

Mai apoi, Revoluția a cuprins toată România. Am ieșit alături de prieteni, împreună cu copiii mei, în centrul Ploieștiului. Ce fericire generală, ce entuziasm! Bătrâna, ruginita mea mașină Lada avea numere de înmatriculare de Timiș, iar manifestanții o mângâiau și ne zâmbeau cu simpatie când treceam printre ei. A urmat un măcel de coșmar, absolut halucinant, în mai multe locuri din țară. Da, au căzut atunci sub gloanțe, o mulțime de oameni nevinovați. Nu trebuie să se uite acest lucru. Cu bune, cu rele, acești 33 de ani sunt astăzi ani de libertate, sunt ani fără dictatură în România. Trăim azi și foarte multe dezamăgiri, ar fi putut fi mult mai bine după euforia generală, după atâtea victime și-atât de multă speranță. Cei foarte tineri în vremea Revoluției au tot ce le trebuie să facă o Românie mai frumoasă, mai prosperă, atunci când vor ajunge la guvernare. În ei ne este nădejdea. Doamne-ajută!

Imaginile din modestul meu montaj de mai jos sunt fotografiate în acele zile, la Ploiești, dar și înaintea Revoluției. Când tuturor ne era un frig cumplit, iarna, cu caloriferele, apa caldă și curentul electric oprite oficial, când nu puteai spune vreodată adevărul fără să fii turnat la securitate, uneori chiar de către prieteni apropiați, când avortul era ilegal și producea victime cumplite printre femeile însărcinate fără voia lor, când mâncarea și benzina erau raționalizate dramatic și magazinele alimentare complet goale, când nu puteai nici măcar visa să ajungi în vreun concediu prin țări occidentale, când trenurile de iarnă aveau gheața groasă de-o palmă pe podeaua din compartimente iar tradiționalul Moș Crăciun din Sfânta zi a Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos se transformase prin grădinițe și școli în ateist-științificul Moș Gerilă.

photo © 1989, 2022 Ioan Mihai Cochinescu

mai mult
IstoriePromovate

Papa Ioan Paul al II-lea

WhatsApp Image 2022-05-18 at 10.51.29 AM

S-a întâmplat în 18 mai1920: S-a născut Papa Ioan Paul al II-lea (cardinalul polonez Karol Wojtyla, arhiepiscop de Cracovia); ales papă la 16.X.1978, a urcat în Scaunul Pontifical la 22.X.1978; alegerea sa a fost considerată un eveniment de excepţie, fiind vorba de primul papă neitalian începând din anul 1522, când a fost desemnat olandezul Hadrian al VI-lea; membru de onoare străin al Academiei Române (2001).Karol Josef Wojtyla, pe numele său, s-a născut la Wadowice, în Polonia, lângă Cracovia, fiind cel mai mic dintre copiii lui Karol Wojtyła şi ai Emiliei Kaczorowska.A absolvit liceul Marcin Wadowita, iar în anul 1934, s-a înscris la Universitatea Jagiellonă din Cracovia şi la o şcoală de teatru.În anul 1939, naziştii au închis universitatea, iar Karol şi-a întrerupt studiile, pentru a nu fi deportat în Germania, şi s-a angajat, mai întâi la o carieră de piatră, apoi la fabrica de produse chimice Solvay.În anul 1942, a frecventat clandestin Seminarul din Cracovia, iar după cel de-al doilea război mondial şi-a continuat studiile la Facultatea de Teologie a Universităţii Jagiellone. La 1 noiembrie 1946 a fost hirotonit preot la Cracovia, slujind la mai multe parohii din oraş.În anul 1948 obţine doctoratul în teologie, la Universitatea Angelicum de la Vatican, cu tema „Lucrările Sf. Ioan al Crucii”, apoi a devenit profesor de teologie morală şi de etică socială la Seminarul Major din Cracovia şi la Facultatea de Teologie din Lublin şi capelan al studenților până în anul 1951.La 4 iulie 1958, Papa Pius XII l-a numit episcop titular de Ombi şi auxiliar de Cracovia, a avut o importantă contribuţie la Conciliul Vatican II (1962–1965), iar Papa Paul VI l-a numit mai întâi arhiepiscop de Cracovia, la 13 ianuarie 1964, apoi cardinal, la 26 iunie 1967.La 16 octombrie 1978, după decesul Papei Ioan Paul I, conclavul cardinalilor l-a ales al 263-lea succesor al Sfântului Petru, fiind primul papă polonez din istorie şi primul papă de altă origine decât cea italiană de la Papa Adrian VI (1522). Mandatul său de Papă al Bisericii Catolice și episcop al Romei a început oficial 6 zile mai târziu, la 22 octombrie.Încă din primele zile ale mandatului său, s-a implicat în lupta împotriva regimurilor totalitare, iar cel mai elocvent este exemplul legat de ţara sa natală, declaraţiile şi sprijinul său determinând recunoaşterea oficială, de către comunişti, a mișcării dizidente sindicaliste „Solidarność”, după grevele de la Gdansk din august 1980.Pe 13 mai 1981, pe când se pregătea să îi salute pe credincioșii adunați în Piața Sfântului Petru, Papa a fost victima unui atentat comis de Mehmet Ali Ağca, care a tras cu pistolul din apropiere, însă papa avea să afirme după înănătoşire că „o mână a tras cu glonțul, alta i-a modificat traiectoria”, făcând referire la Fecioara Maria, pe care Papa Ioan Paul al II-lea o venera în mod deosebit. Mai mult, chiar la solicitarea expresă a Papei, glonțul extras din trupul său a fost depus în coroana de aur care decorează statuia Fecioarei Maria de la Fatima. În anul 1983, în timpul vizitei sale la închisoarea unde Ağca îşi ispăşea pedeapsa, papa l-a iertat în mod public pe agresor, într-un gest neaşteptat care a surprins, dar a spus aproape totul despre personalitatea sa excepţională. Dealtfel, tentativele de atentat la adresa Suveranului Pontif au fost mai multe însă nu au apucat să fie puse în practică. Este cunoscut că în anul 1984, înainte de vizita sa în Venezuela, poliția politică din acea țară a descoperit și contracarat un complot de asasinare a papei, pus la cale de o grupare extremistă, iar pe 6 ianuarie 1995 poliția filipineză a reușit să oprească „Operația Bojinka”, care urmărea același scop. Un alt atentat, ţinut multă vreme secret, s-a produs în anul 1982 când Papa a fost rănit prin înjunghiere cu un cuţit de un preot spaniol ultraconservator, …

Via Nicolae Uszkai

mai mult
IstoriePromovate

Ştefan cel Mare – 565 de ani de la urcarea pe tronul Ţării Moldovei (12 aprilie 1457 – 12 aprilie 2022)

646×404

„Anul Domnului 6965 (1457) aprilie 12, în Joia Mare, a venit din Ţara Muntenească Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod” (Cronica moldo-polonă redactată 1564-1565).

Era aşadar în primăvara anului 1457, în Săptămâna Mare, când pe Câmpia căreia i se spunea Direptate, nu departe de Cetatea de Scaun a Sucevei, un vlăstar al familiei muşatine domnitoare în Ţara Moldovei, Ştefan al III -lea ce va fi cunoscut în istorie sub titulatura Ştefan cel Mare, în urma unei victorii împotriva oştilor lui Petru Aron, era aclamat domn, potrivit tradiţiei.

Învins, Petru Aron, cel ce-l ucise pe Bogdan al II -lea la Reuseni, a fugit spre Cameniţa, unde-şi asigurase refugiul, cu dreptul de folosi veniturile oraşului, pentru sine şi boierii însoţitori, mari şi mijlocii panii şi slugile noastre, printr-un tratat întărit cu jurăminte de credinţă încheiat cu Móźilo şi Bartosz Buczacki, adevăraţii stăpâni ai Pocuţiei şi Podoliei în acea vreme. 

Letopiseţele din vremea lui Ştefan cel Mare nu amintesc prea multe detalii despre acest moment. Astfel în Cronica moldo-germană, după înfrângerea şi alungarea lui Petru Aron,scrie că Ştefan voievod a rămas stăpân cu putere, iar în Letopiseţul anonim al Moldovei, cronică ce reproduce cel mai detaliat evenimentele de la curtea lui Ştefan cel Mare, spune că a luat schiptrul Moldovei. Acest fapt ne îndreptăţeşte să considerăm că nu s-a simţit nevoia nici unui comentariu, nici unei justificări, întrucât totul s-a petrecut firesc, în tiparele obişnuite ale înscăunării unui domnitor al Ţării Moldovei, scoborâtor din Dinastia Muşatină.

Despre acest moment din aprilie 1457, cronicarul Grigore Ureche în a sa Cronică în capitolul intitulat Cându s-au strânsu ţara la Direptate, preia ştirile redactate în Letopiseţul de la Putna , detaliind astfel momentul Deciia Ştefan vodă strâns-au boierii ţării şi mari şi mici şi altă curte măruntă dimpreună cu mitropolitul Theoctistu şi cu mulţi călugări, la locul ce se cheamă Direptate şi i-au întrebatu pre toţi : ieste-le cu voie tuturor să le fie domnu?Ei cu toţii au strigat într-un glas : În mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti. Şi decii cu toţii l-au rădicatu domnu şi l-au pomăzuitu spre domnie mitropolitul Theoctistu. Şi de acolea luo Ştefan vodă steagul ţărâi Moldovei şi să duse la Scaunul Sucevii.

După închinarea boierilor şi sosirea mitropolitului Teoctist cu călugării săi , următorul moment în ridicarea la domnie a lui Ştefan cel Mare a fost pomăzuirea – ungerea  prin care domnitorului i se transmitea harul divin, era consacrat, potrivit tradiţiei bizantine, devenind o persoană înviolabilă. Din motive care în stadiul actual al cercetărilor nu sunt încă pe deplin cunoscute, dar care ţin desigur de strategia momentului, Ştefan a grăbit desfăşurarea ceremoniei, care nu a avut loc la Biserica Sf. Gheorghe Mirăuţi – catedrala mitropolitană a Moldovei în acea vreme, ci chiar în satul Direptate – după unul din Letopiseţele de la Putna, mai precis în biserica acestui sat. 

Aşadar în uşa bisericii acelui sat, noul domnitor avea să fie întîmpinat de către mitropolit, sărutând Sf.Cruce şi Sf. Evanghelie prezentate de acesta, îngenunchind în faţa uşilor împărăteşti. Mitropolitul punînd omoforul pe cap avea să-i citească rugăciunile de încoronare molitva de domnie – cum spune cronicarul Grigore Ureche, ungându-l apoi pe frunte cu Sf. Mir. Domnul apoi avea să sărute Sf. Masă şi icoanele, iar mitropolitul Teoctist îi punea pe cap coroana de aur cu pietre scumpe – care la români în secolul al XV -lea era coroana regală deschisă cu fleuroane, care se folosea în Europa centrală şi apuseană, după cum rezultă din toate portretele lui Ştefan. 

Apoi, domnitorul, însoţit de mitropolit avea să se îndrepteze spre tronul domnesc aflat în partea dreaptă a bisericii. Cu aceasta ceremonia se încheia în sunetul cântărilor bisericeşti şi apoi noul domnitor avea să pornească spre reşedinţa sa la Suceava de unde vreme de 47 de ani în ciuda tuturor greutăţilor şi adversităţilor a ridicat treptat Ţara Moldovei la rangul de adevărată putere europeană, numindu – o într-o scrisoare menită unei circulaţii europene – pe drept cuvânt Această Poartă a creştinătăţii – Questa Porta della Christianita.

Arhid. Vasile M. Demciuc

Via https://www.arhiepiscopiasucevei.ro/

mai mult
ActualitateIstoriePromovate

2 februarie 1943 – sfârșitul bătăliei de la Stalingrad

prizonieri-romani-Stalingra

În Bătălia de la Stalingrad, Armata Română a angajat 26 de divizii româneşti care au luptat alături de forţele Axei. Victoria Armatei Sovietice în celebra Bătălie de la Stalingrad marchează un moment de cotitură în desfășurarea războiului, în timp ce Armata Română pierdea 156.000 de ostaşi – morţi, dispăruţi şi prizonieri.

Deși a rezistat cu mult peste așteptări atacurilor masive și furibunde ale sovieticilor, Armata a 3-a Română, foarte slab echipată și copleșită numeric de către forțele inamice, neprimind întăriri din partea germanilor, deși le-au solicitat cu disperare, a fost în cele din urmă pulverizată în cadrul unui atac de amploare, desfășurat în cadrul operațiunii Uranus.

Sursa Glasul.info

mai mult
IstoriePromovate

Dobrogea în anul Domnului 1878

ziua-dobrogei

La data de 14 noiembrie 1878, Dobrogea se alătura statului național român, în urma Războiului de Independență (ruso/româno-turc) din anii 1877-1878. Spațiul dintre Dunăre și Marea Neagră, singurul teritoriul al României poziționat în Peninsula Balcanică, locul de întâlnire al popoarelor celtice, getice, dacice, elene și romane, dar și punctul de plecare al creștinismului în spațiul românesc propovăduit de apostolul Andrei, revenea României în urma prevederilor de pace de la Berlin din 1 iulie 1878.

Încă din 10 noiembrie, Domnitorul Carol îl numea pe Nicolae Catargi drept guvernator al Dobrogei, pe Remus Opreanu prefect al județului Constanța și pe Mihail Ghica prefect al județului Tulcea.

Ioan Murgescu, membru în comisia militară trimisă în regiune de guvernul român în scopul unei documentări în ceea ce privește regimul politic și juridic, instituțiile și starea generală și nevoile imediate ale populației – nota: “Toate populațiile române, grece, turce și tătare așteaptă cu nerăbdare ocupațiunea Dobrogei de către români, și în toate locurile unde am fost mi-au mărturisit că se găsesc fericiți că Dobrogea și Marea s-au dat României”.

Domnitorul Carol I a fost primit cu entuziasm de oamenii locului și autoritățile sin Brăila. Primarul orașului afirma într-un discurs: “Steagul României, care a fost purtat victorios dincolo de Dunăre, pe câmpurile de bătălie ale Bulgariei, va fâlfâi acum asupra marii provincii, spre a o cuceri și moralicește prin cele două principii ale civilizației: libertate și justiție!”. Auzind aceste vorbe, viitorul monarh al României spunea că “anexarea Dobrogei va deschide țării un nou izvor de bunăstare și mai cu seamă va da comerțului Brăilei un nou avânt”.

La 14 noiembrie 1878, Domnitorul Carol dăduse citire la Brăila și unei “Proclamații către Dobrogeni”. Acest document a fost multiplicat și răspândit pe întreg teritoriul. Această Proclamație îi anunța pe locuitorii Dobrogei, printre altele, că “cele mai sfinte și mai scumpe bunuri ale omenirii – viața, onoarea și proprietatea – sunt puse sub scutul noii constituții”, iar “religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre și nimeni nu le va putea lovi fără a-și primi legitima pedeapsă”.

În primii doi ani de administrație în Dobrogea, au fost create structuri administrative compatibile cu cele din restul țării. Dobrogea a fost împărțită, din punct de vedere teritorial-administrativ în trei județe: Kustendje (Constanța), Tulcea și Silistra Nouă. Comunele urmau a fi conduse de un primar, asistat de un consiliu format din patru onorabili aleși de locuitori.

Din cei 226,000 de locuitori, 127,000 erau musulmani. Se aflau 71,000 de tătari, 49,000 de turci, 47,000 de români, și 30,000 de bulgari. De asemenea, existau și locuitori evrei, greci, armeni, ruși, cerchezi ori germani. Tocmai din aceste cauze, mulți au privit cu scepticism alipirea Dobrogei, în schimbul sudului Basarabiei.

La 2 august 1878, Mihai Eminescu, unul dintre principalii critici ai schimbului, scria în ziarul “Timpul”: “Pentru a ține în respect și în ordine populațiunile sălbatice ale Dobrogei ne va trebui să întrețină acolo o armată considerabilă. Va să zică mai multe milioane ce se vor cheltui în fiecare an, va să zică o cauză de slăbiciune economică a statului român. Pentru a face șederea în această țară băltoasă posibilă, pentru a o face productivă, trebuie să cheltuim zecimi, poate chiar sutimi de milioane. Cheltuielile ce le vom face pentru Dobrogea vor fi mult mai considerabile decât veniturile ce le va putea da. Când, în fine, după 10-15 ani, vom fi cheltuit sutimi de milioane pentru a face Dobrogea productivă, guvernul Bulgariei va găsi cu înlesnire un pretext ca să ne ceară Dobrogea și… dacă această va conveni și Rusiei… Dobrogea ne va fi luată cu mai mare înlesnire decât ni se ia astăzi Basarabia”.

Chiar dacă primeau Dobrogea, pierderea județelor Cahul, Bolgrad și Ismail nu a fost suportată prea ușor. Mulți au considerat acest schimb drept unul samavolnic. Principele Carol I, sfătuit și de tatăl său, a înclinat să accepte Dobrogea, fiind convins de avantajul economic și strategic al regiunii la Marea Neagră. Kogălniceanu a inclinat, și el, către acest compromis – mai ales că rușii nu voiau să renunțe la sudul Basarabiei.

Așadar, la 143 de ani de la Unirea Dobrogei, în ceas aniversar, putem da dreptate Domnitorului și Regelui Carol I. Ținutul dintre Dunăre și Marea Neagră a progresat uimitor, oferind un bun exemplu de înțelegere inter-etnică și diversitate, devenind și unul dintre principalele regiuni strategice dinconjurul Mării Negre.

Stamate Constantin

Surse:
– Romulus Seișeanu, Dobrogea. Gurile Dunării și Insula Șerpilor. Schiță monografică. Studii și documente, București, 1928, p. 186;
– Petre Maravela, “1878 – Reinstalarea administrației românești în Dobrogea”, în Marea Noastră, XVIII, nr. 3 (68), aprilie-iunie, 2008, p. 5;
– Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Constanța, 1998, p. 348;
– M.O., nr. 236/1878, pp. 7161-7162;
– Mihai Ionescu Dobrogeanu, Dobrogea în pragul veacului XX-lea, 1904, p. 357;
– Ovidiu Drugă, “De ce s-a împotrivit Mihai eminescu unirii Dobrogei cu România?”, în Evenimentul Istoric, 22 martie 2020, disponibil la adresa evenimentulistoric.ro;

mai mult
IstoriePromovate

„Neagu Djuvara şi-a depăşit competenţele şi a improvizat“

coperta

Interviu cu Matei CAZACU

Nu atît de cunoscut ca Neagu Djuvara, şi nu atît de prizat de publicul larg din pricina distanţei care separă România de Franţa, Matei Cazacu este unul dintre marii noştri istorici. Trăieşte la Paris de 40 de ani, după ce a absolvit, în 1969, Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Este doctor în istorie şi civilizaţia bizantină şi postbizantină al Universităţii Paris I Sorbonne Panthéon, conferenţiar la Sorbona şi cercetător la Institut National des Langues et Civilizations Orientales INALCO, Paris. Matei Cazacu a fost, înainte de 1989, un apărător al Mişcării Goma, al lui Vasile Paraschiv, în general, al drepturilor omului încălcate de regimul Ceauşescu şi al susţinerii satelor româneşti, ameninţate de distrugere, prin asociaţia Villages roumains. Matei Cazacu a avut, înainte şi după 1989, emisiuni la BBC şi Europa Liberă, un serial apreciat fiind difuzat, la începutul anilor ’90, de BBC, redacţia în limba română, despre făurirea României moderne.

De curînd, împreună cu Dan Ioan Mureşan, un alt istoric român stabilit în Franţa, Matei Cazacu a publicat la Editura Cartier din Chişinău volumul Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti. Este o carte polemică, minuţios alcătuită, o replică fără ocolişuri şi plină de sevă conceptuală împotriva a două cărţi publicate de Neagu Djuvara: Thocomerius-Negru Vodă. Un voievod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti (Editura Humanitas, 2007) şi Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă (Editura Humanitas, 2011). Pentru Matei Cazacu, lucrarea din 2007 a lui Neagu Djuvara este „scrisă în pripă, plină de idei preconcepute, bazată pe o documentaţie săracă şi care nu face apel la izvoare şi la studiile de specialitate“. Cartea scrisă de Matei Cazacu şi Dan Ioan Mureşan a fost lansată şi la Bucureşti. Vineri, 27 septembrie, l-am invitat pe Matei Cazacu în redacţia revistei Observator cultural, pentru a discuta despre istoria şi originile lui Basarab. Facem precizarea că vom publica orice replică pe care domnul Neagu Djuvara va dori să o facă după acest interviu. 

 

Domnule Matei Cazacu, cînd aţi aflat de teoria lui Neagu Djuvara cu privire la Basarab „cumanul“?

Imediat după 2007, după ce a apărut cartea lui Neagu Djuvara. Ca răspuns, am organizat, împreună cu cîţiva colegi de la Institutul „Nicolae Iorga“ din Bucureşti şi de la alte institute de cercetare din ţară, o dimineaţă de comunicări pe această temă, fiecare aducîndu-şi contribuţia la o critică a acestei lucrări.

L-aţi invitat şi pe Neagu Djuvara?

Da, l-am invitat din timp, dar nu ne-a onorat cu prezenţa. Comunicările au fost publicate în Revista istorică. După aceea, domnul Djuvara a publicat un alt volumaş, eminescian intitulat Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă. Ar trebui să spună duşman şi nu neprieten, doar duşman e un cuvînt de origine cumană. În această carte, Neagu Djuvara răspunde de sus tuturor celor care l-au criticat. În ceea ce mă priveşte, domnul Djuvara spune că deşi i-am atacat teza într-un mod frontal, nu găseşte nici un fel de argumente, în textul meu, care să-l facă să-şi schimbe părerea. Cînd am citit această concluzie, care mă privea, m-am înfuriat şi am zis: dacă e aşa, atunci am să iau cartea lui frază cu frază, pentru a arăta care sînt părerile mele şi care cred că este adevărul. Dan Ioan Mureşan, conferenţiar la Universitatea din Rouen, pe care îl cunosc de vreo zece ani, se ocupase şi el de aceste probleme şi mi-a propus să scriem o carte împreună. Eu i-am făcut o contrapropunere, să facem două texte, unul de deconstrucţie, al meu, şi un altul, de construcţie, al lui.

Nu poţi să atribui o origine unui om după numele pe care îl poartă

Ce v-a deranjat cel mai mult în teza lui Neagu Djuvara?

Sînt mai multe lucruri. Ceea ce m-a deranjat – şi o spun răspicat – este modul în care a tratat şi a desconsiderat istoriografia românească mai veche, începînd cu Hasdeu, Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu şi mulţi alţii, chiar dintre cei vii, pe care este evident că nu i-a citit, nu i-a înţeles. I-am avut profesori pe Aurelian Sacerdoţeanu, pe Constantin C. Giurescu, l-am cunoscut pe Petre P. Panaitescu, am cunoscut-o pe Maria Holban, care au scris lucruri fundamentale, de care Neagu Djuvara habar n-are. Pe de altă parte, din auzite, după notiţe, după discuţii cu diverse persoane, a însăilat un text. Această desconsiderare a vechii istoriografii a mers împreună cu desconsiderarea documentelor, a izvoarelor. Avem pentru epoca lui Basarab întemeietorul şi a urmaşilor lui direcţi izvoare care spun foarte clar că erau români şi ortodocşi, nicidecum cumani şi catolici. Nici un izvor nu spune că erau cumani catolici. Domnul Djuvara îşi plasează o piramidă întreagă pe un vîrf care spune că numele de Basarab este de origine turcă veche. Numele de Basarab trimite la o demnitate din Imperiul Mongol, un funcţionar care ştampila, care presa stampila pe o ceară. Dar Basarab este o poreclă. Numele lui adevărat era Ivanco, deci Ioan. Toate documentele spun că era român şi ortodox. Argumentul că numele, dacă este de origine turcă, înseamnă că posesorul are şi o origine cumană arată ignoranţa crasă – folosesc o sintagmă a domnului Djuvara, care se raportează însă la alţii – a acestui domn. Este ca şi cum ai spune că Johnny Răducanu era american pentru că-l chema Johnny. Mai aproape de zilele noastre, toţi românii din Transilvania, în epoca ocupaţiei maghiare, se duceau la ofiţerul stării civile să declare un copil, cu numele Ion. Cei de acolo îl făceau Ianos. În Basarabia rusească îl făceau Ivan. Asta însemna că Ianos şi Ivan erau ruşi sau unguri? Aşa era moda. Argumentul originii numelui este total fals, numele se dau după mode. Cîţi copii n-au fost botezaţi după celebrităţile muzicii, Elvis, de exemplu? Nu poţi să atribui o origine unui om după numele pe care îl poartă.

Basarab este o poreclă?

Este o poreclă şi o funcţie în Imperiul Mongol, care, foarte probabil, i-a fost atribuită la un moment dat, pentru că a fost vasal al mongolilor. Aşa au procedat toţi domnii români, pînă în secolul al XIX-lea, au oscilat între vasalitatea ungurească şi vasalitatea mongolă, mai tîrziu turco-otomană, apoi austriacă. Cauza era situaţia geopolitică a Ţărilor Române, care a impus această politică de basculă între marile puteri.

Aveţi în carte cîteva cuvinte, cîteva sintagme foarte critice la adresa lui Neagu Djuvara. Vorbiţi de „speculaţii nefondate“, de „ipoteză facilă şi cît se poate de gratuită“, de „erori“, „confuzii“, de faptul că Neagu Djuvara a livrat publicului „un monument de tinichea cu veleităţi de bronz etern“. Vă asumaţi toate aceste sintagme?

Bineînţeles că mi le asum. Am încercat să fiu cît mai reţinut, am utilizat expresia domniei sale cu „ignoranţa crasă“, dumnealui a lansat acest termen împotriva istoricilor români, în general, şi a istoriografiei româneşti mai noi, în special, lucru care m-a indignat profund. Dumnealui nu-i cunoaşte pe reprezentanţii istoriografiei româneşti. De cînd sînt la Bucureşti, am primit destule reproşuri: „ai fost prea dur“, „n-am să vin la lansarea cărţii tale, pentru că eu ţin la domnul Djuvara“.

Cine v-a reproşat?

Diverse persoane, nu dau nume. Am răspuns: îmi pare rău, dacă aş fi adoptat un ton neutru şi aş fi pus pe două coloane, iată ce scrie domnul Djuvara şi iată ce spun documentele, probabil că nu m-ar fi citit nimeni şi ar fi zis: „ce-i cu plictiseala asta?“. Şi atunci am pus şi eu cîteva epitete.

Numele de Basarab era o poreclă

Credeţi că Neagu Djuvara s-a inspirat de la vreun istoric?

Da, de la Laszlo Rásonyi, un filolog ungur, care scrie în 1935 că Basarab este cuman sau mongol, nici el nu ştie exact. Apoi, acest Laszlo Rásonyi scrie că boierimea şi toţi cnejii din Ardeal, ca şi boierii munteni şi moldoveni ar fi cumani. Şi dă exemple, din dreapta şi din stînga, fie cu etimologii greşite, fie exemple din secolele XVI şi XVII, cînd, dacă e vorba de o influenţă, aceasta este turcă-otomană, că nu mai existau cumani pe vremea aceea. Nu putem vorbi de o persistenţă a numelor cumane. Cumanii s-au botezat catolici, după cum ştie şi domnul Djuvara, începînd cu 1227, şi din acel moment au părăsit numele lor păgîneşti. Îi chema Ştefan, Laurenţiu, Bela, Gyula, Emerich, nume de regi unguri şi nume de sfinţi din calendarul catolic. Cum se face că numai Basarab al nostru, la 1300, cînd toţi cumanii erau creştinaţi şi purtau nume creştinesc, mai păstra un nume cuman? Evident că era o poreclă şi o fostă demnitate din Imperiul Mongol.

Dumneavoastră, ca istoric, puteţi susţine cu mîna pe inimă şi cu mîna pe documente că era vorba de un voievod român şi ortodox?

Toate documente spun asta. Am citat şapte mărturii, dintre 1332 şi 1370, contemporane cu Basarab, cu fiul său, Nicolae Alexandru, cu urmaşul lui la tron, Vlaicu Vodă. Toate spun că era român şi ortodox, fiul lui Tochomer, care era tot român şi ortodox. Cu mîna pe documente şi cu mîna pe inimă, spun: da, era român şi ortodox. Ca dovadă: s-a îngropat la Câmpulung, fiul său, Nicolae Alexandru, s-a îngropat tot la Câmpulung, în mănăstirea Negru Vodă, biserică ortodoxă. Ceilalţi s-au îngropat la Curtea de Argeş, dar nu în biserici catolice.

Legenda lui Negru Vodă susţine afirmaţiile dumneavoastră?

Negru Vodă apare în secolul al XVI-lea, fiind numele întemeietorului Ţării Româneşti. Aşa cum se spunea în basmele noastre Verde Împărat, Roşu Împărat, unui strămoş îndepărtat i s-a spus Negru Vodă.

Negru Vodă se suprapune cu Basarab?

Mai degrabă cu Tochomer, tatăl lui. Faptele cred că au fost acestea: între 1290 şi 1300, voievodatul de la Argeş, unde domnea acest Seneslav, menţionat de Diploma Cavalerilor Ioaniţi (1247), s-a unit cu voievodatul Olteniei, unde fusese Litovoi şi apoi fratele lui, Bărbat, şi au format Muntenia sau Ţara Românească, adică „ţara românilor“. Aceste două voievodate româneşti nu se limitau la crestele Carpaţilor, cum am crede noi astăzi, ci erau întinse pe ambele versante. Cel din Oltenia lui Litovoi avea Haţegul, Argeşul avea Făgăraşul, pe care l-a pierdut la 1290-1291, o ştim foarte bine din documente. În momentul în care voievodul român s-a retras de la Făgăraş la Argeş, această retragere a rămas în tradiţia populară drept un „descălecat“, ca o venire de peste munţi, de unde toată legenda care este povestită în Cronica Ţării Româneşti. Asta este ceea ce ştim: acest voievodat, Ţara Românească, între 1290 şi 1300, era vasal mongolilor, Hoardei de Aur, care, profitînd de criza dinastică din regatul Ungariei, au lansat o ofensivă şi au ocupat Turnu Severin. Cum ar fi putut un voievod de la Argeş sau din Oltenia să scape de această vasalitate? Basarab s-a proclamat vasal al mongolilor, ca să scape de dominaţia ungurească. Cînd s-a restabilit o dinastie în Ungaria, sub Carol Robert de Anjou, în 1308, Basarab a schimbat direcţia politică şi a prestat jurămînt de vasalitate regelui Ungariei. Aceasta se întîmpla la 1324-1325. A fost vasal pînă în 1330, cînd a urmat o nouă ruptură, cu bătălia de la Posada, prin care Basarab şi-a afirmat, pe de o parte, autoritatea lui de voievod, şi, pe de altă parte, a rupt vasalitatea faţă de Ungaria, pe care o va relua abia fiul său, Nicolae Alexandru, în 1343-1344. Această Ţară Românească, vasală mongolilor, mai întîi, apoi ungurilor, era condusă de români ortodocşi.

Unde e complicaţia?

Nu e nici o complicaţie, este doar o premisă greşită. Domnul Djuvara a spus că numele de Basarab este de origine cumană. Automat şi purtătorul numelui este de origine cumană, zice domnul Djuvara. Ar fi cuman şi catolic. Or, nu originea numelui îţi dă originea persoanei, ci ce spun documentele. Tot ce avem ca documente arată că Basarab era român şi ortodox, iar urmaşii sînt tot români şi ortodocşi.

E o poveste cu soţia lui Negru Vodă, doamna Marghita. Vreţi să refaceţi această poveste?

Despre mai multe soţii de voievozi este interesant să discutăm. Basarab – după legendă, Negru Vodă – a avut o soţie, doamna Marghita. Istoria acestei doamne se leagă de două monumente, unul de la Curtea de Argeş, şi unul de la Câmpulung. La Curtea de Argeş avem Biserica Sân-Nicoară. Această biserică era considerată catolică. Preoţii catolici de acolo afirmau că au documente, de danie, de la această doamnă Marghita – ea venea din Ungaria –, care construise o biserică unde se petreceau minuni. Această biserică ar fi fost construită, potrivit legendei, cînd soţul ei era plecat într-o expediţie contra tătarilor.  Întorcîndu-se domnul din bătălie, s-a supărat straşnic – fiind ortodox – şi a izgonit-o. Dacă era catolic şi cuman, de ce ar fi izgonit-o? Asta spune legenda, pe care domnul Djuvara o consideră reală. Atunci ne întrebăm: dacă avea o nevastă catolică, de ce a izgonit-o? Ar fi trebuit să se bucure… Şi Nicolae Alexandru are tot o nevastă catolică. La 1343-1344, el cochetează cu catolicismul şi se însoară cu o prinţesă catolică, doamna Clara, cu care are două fete. Nicolae Alexandru mai fusese căsătorit şi avea un fiu, pe Vlaicu Vodă.  Cele două fete ale voievodului Nicolae Alexandru, făcute cu doamna Clara, se numeau: Ana şi Anca. Ele au fost botezate ortodoxe, spre marea mîhnire a doamnei Clara. După un timp, cele două fete s-au măritat, una cu regele Bulgariei şi cealaltă cu regele Serbiei. Una dintre ele s-a convertit la catolicism, cealaltă a rămas ortodoxă. Papa se adresează doamnei Clara, o laudă pentru faptul că una dintre fete a trecut la catolicism, dar nu uită să spună că ar trebui să procedeze la fel şi cealaltă fată, poate chiar Vlaicu Vodă, care – sînt spusele Papei – nu trebuie să mai persiste în eroarea strămoşilor şi înaintaşilor săi la tron. Or, înaintaşii erau ortodocşi: Niculae Alexandru, Basarab şi Tochomer.

Cum să creezi un stat cu o populaţie migratoare?

În 2011, în public, la Tîrgul Gaudeamus, Neagu Djuvara afirma: „Nici unul dintre statele care s-au format în Evul Mediu în Europa nu a fost la iniţiativa unui băştinaş. Băştinaşii au fost, în Europa, mă scuzaţi, scopiţi politiceşte“. Cartea dumneavoastră spune ceva despre formarea statelor în Evul Mediu?

Este una din marile prostii pe care le-am combătut în această carte, luînd caz cu caz toate exemplele pe care le citează Neagu Djuvara. Cei care au întemeiat statele în Evul Mediu erau băştinaşi şi o dovedesc cu documente.

Cititorii vor citi aceste exemple în cartea dumneavoastră, vă puteţi referi doar la cazul românesc?

Domnul Djuvara insistă pe prezenţa cu­mană. În privinţa prezenţei cumane, domnia sa se contrazice de la o pagina la alta. La un moment dat, spune că aceşti cumani erau cu sutele de mii. Domnia sa uită că erau nomazi, erau crescători de vite, aşa cum fuseseră hunii, avarii, pecenegii, găgăuzii, mongolii. Populaţia cumană nu era stabilă. Aceşti cu­mani umblau de-a lungul rîurilor, cu turmele lor, ca să caute păşuni, şi locuiau în căruţe. Vă întreb: cum să creezi un stat în aceste condiţii? Domnul Djuvara vorbeşte de un stat. Nomazii aceştia ne-au lăsat urme. Arheologia ne spune că pentru toată Ţara Românească s-au găsit 13 morminte. Se îngropau cu calul şi foloseau ceaune, în care fierbeau carnea. Asta era civilizaţia lor, modul lor de viaţă. Au rămas şi nume de locuri: Bărăgan, Burnaz, Teleorman, Caracal – acestea sînt nume cumane. Nu formau aşezări umane sedentare, locuiau în stepele ierboase, cum a fost şi Bărăganul,  colonizat abia în secolul al XIX-lea. De la cumani au mai rămas şi nume de rîuri, cu terminaţia „ui“: Deznăţui, Călmăţui, Teslui, afluenţi mici ai Dunării. Aceşti cumani acolo locuiau, la cîmpie. Dacă acei cumani ar fi creat voievodatele româneşti, atunci ar fi avut capitala la Caracal,  Zimnicea sau Olteniţa, nu la Curtea de Argeş şi Câmpulung. Or, voievodatele româneşti erau în depresiunile şi zonele de dealuri ale Carpaţilor Meridionali, în Oltenia, în Banat.

Cum au influenţat cumanii aceste voievodate româneşti? Care erau raporturile cu populaţia băştinaşă?

Care puteau fi raporturile între nişte migratori care caută păşuni şi o populaţie sedentară? Erau raporturi de ostilitate. Creşterea oilor înseamnă o pendulare, o transhumanţă. De Sfîntul Gheorghe, pe 23 aprilie, oile urcau la munte şi mergeau pe cîmpuri abia semănate, producînd pagube însemnate. De Sfîntul Dumitru, pe 26 octombrie, coborau, cînd erau alte distrugeri agricole. Cei sedentari încercau să se opună şi se crea un conflict între crescătorii de oi şi agricultori. Şi, pînă la urmă, şi-au împărţit teritoriul. Cumanii la sud, românii la nord, în Muntenia. În momentul în care Basarab a avut de partea sa şi forţele din voievodatul Olteniei, în momentul în care a avut o armată serioasă, i-a supus şi pe cumani, care au devenit supuşi românilor. De aceea, nu mai există cumani, dar există români. Cînd s-a creat statul, îi zicea Ţara Românească, nu Ţara Cumanilor. Nici măcar nu i s-a spus Ţara Românilor şi a Cumanilor, ci doar Ţara Românească.

Nu putem vorbi de o organizare statală impusă de cumani?

Nu, nu vorbim de o organizare statală cumană, nu vorbim de relaţii diplomatice, nu vorbim de o cultură a cumanilor, nu vorbim de o religie. Dar vorbim de toate acestea în voievodatele româneşti.

Mai sînt şi alte teorii elucubrante

Cum vă explicaţi succesul acestei teze susţinute de Neagu Djuvara?

Teoriile „barbare“ au întotdeauna succes. Oamenii se plictisesc cu istoria tradiţională. În Franţa, în 1821, un individ a publicat o carte în care zicea că Napoleon I n-a existat, că e vorba de un mit solar. Napoleon moare în 1821, era în insula Sf. Elena. Iar acel individ scria, la şase ani de la abdicare, că Napoleon n-a existat. Aşa şi cu teoriile domnului Djuvara. Mai sînt şi alte teorii elucubrante. De exemplu, tracomania, care n-a început cu Iosif Constantin Drăgan, cum s-ar putea crede, ci cu Nicolae Densuşianu, cu lucrarea lui postumă, Dacia preistorică, publicată în 1915, şi care deja, între cele două războaie mondiale, dăduse nişte epigoni; tracomania a fost instrumentalizată politic sub regimul Ceauşescu, întrucît permitea ca, în numele unei tradiţii inexistente – aşa-zisa tradiţie daco-tracă – să respingă moştenirea romană şi creştină şi, prin extensie, democraţia europeană şi să susţină că sîntem altceva, că ne tragem din Zamolxe, din Burebista. Ce-or fi făcut ăia, nimeni nu ştie mare lucru; afară de Herodot, nimeni n-a consemnat nimic pînă tîrziu. La fel, în epoca anilor ’50, epoca lui Roller, slavomania este cuvîntul de ordine; s-a spus atunci că limba română este o limbă slavă. Şi au fost istorici şi lingvişti, chiar mari lingvişti, precum Alexandru Graur – care, la vremea lor, cînd erau liberi, recunoscuseră că limba română este o limbă latină – , care au susţinut că vorbim o limbă slavă şi sîntem un popor slav, că ne-am latinizat abia în secolul al XIX-lea, cînd am refăcut vocabularul, băgînd cu ghiotura neologisme latineşti. Tracomania şi slavomania erau teorii manipulate politic. Teoria despe cumani este doar „o modă“. Cred că şi-a găsit destui aderenţi, cîtă vreme Negru Vodă dă bine, sună bine. Faptul că nu ştim mai nimic de aceşti cu­mani ne permite toate fanteziile.

Ce fel de modă?

Această modă, cumanomia, a apărut într-un moment de criză existenţială, de criză economică, de criză de încredere, de impas al istoricilor români. Mulţi istorici români scriu greu, scriu fie pentru specialişti, fie pentru un grup restrîns şi nu fac destul efort să fie lizibili, să fie atractivi, să scrie pe înţeles. În ţara asta n-au existat şcoli care să te înveţe cum să scrii cărţi ştiinţifice pe care să le priceapă oricine. În Occident, există cursuri, universităţi şi specializări care te învaţă să scrii cărţi. Istoricii francezi, cei mai buni, de exemplu Jacques Le Goff sau Marc Ferro, fac mari eforturi ca să scrie pe înţelesul tuturor, să scrie bine, şi reuşesc, scoţînd tiraje enorme din cărţile lor. Or, Neagu Djuvara, care scrie fluid, agreabil, şi-a cîştigat o binemeritată reputaţie de povestitor al istoriei pentru tineret şi pentru nespecialişti, fiind asemenea unui unchiaş sfătos. Dar s-a băgat într-o chestie pe care n-o cunoaşte şi n-o stăpîneşte. Şi, cu toate acestea, domnul Djuvara n-a putut să primească o replică atractivă, care să fie pricepută de publicul larg. Şi o replică de ansamblu. Pînă acum, specialiştii au atacat cîte un punct, pe ici, pe colo. Eu am vrut să iau problema de la un capăt la altul. N-am dus o polemică cu expresii insultătoare, dar, uneori, cînd vezi asemenea exagerări, nu poţi să nu spui că Neagu Djuvara şi-a depăşit competenţele, atacînd un subiect major de istorie medievală, şi că a improvizat.

Nu credeţi că aţi căzut – ar putea fi voci din acestea – pe o pantă naţionalistă, revenind la românul ortodox?

Eu susţin pe baza documentelor un adevăr istoric. Dacă asta înseamnă să fii naţionalist, sînt naţionalist, că şi eu sînt român şi ortodox. Şi mă cheamă Cazacu. Tatăl meu era fiu de ţăran dintr-un sat de lîngă Dunăre: Rastu, lîngă Băileşti. L-am întrebat: avem noi cazaci în familie? Pe străbunicul lui îl chema Iordache Firu Gigea. Gigea era o poreclă, care însemna băiat frumos. Într-o bună zi, acest domn elegant şi-a tăiat pletele căzăceşte, s-a tuns scurt. Din momentul acela i-au zis Cazacu. Asta înseamnă că eu sînt cazac?

Publicarea la Editura Cartier a fost prima opţiune sau aţi fost refuzat de alte edituri?

Da, a fost prima şi unica opţiune. Un bun prieten, Nicolas Trifon, care şi-a publicat la Cartier cartea despre aromâni, m-a întrebat, într-o discuţie: de ce nu faci o carte contra lui Djuvara? Şi mi-a spus că a colaborat foarte bine cu cei de la Cartier. Aşa că am publicat la Editura Cartier. Dar cred că aş fi putut publica şi în altă parte. Nu la Humanitas, deşi am şi eu o carte acolo, Dracula. Ştiu că este dificil şi riscant să critici Humanitas şi pe autorii „sacri“ ai editurii. O tînără istorică – nu vreau să-i dau numele, ca să nu-i fac rău – mi-a spus că ei, ca istorici tineri, nu pot critica lucrări care apar la Humanitas, pentru că pot să-şi distrugă cariera şi să-şi piardă serviciile. Nu ştiu dacă este aşa situaţia, nu îmi este teamă de Editura Humanitas, dacă tineri istorici care nu agreează tezele domnului Djuvara au probleme cu Editura Humanitas, atunci putem s-o redenumim, să-i spunem: Editura Cumanitas. Celor de la Humanitas li se datorează o parte din marele tărăboi mediatic, lor li de datorează, nu lui Neagu Djuvara, personal.

Despre Republica Moldova aţi scris o carte, împreună cu Nicolas Trifon,  cu un titlu extraordinar: Un stat în căutarea unei naţiuni. Mai este Republica  Moldova un stat în căutarea unei naţiuni?

Mai mult ca oricînd, Republica Moldova este în căutarea unei naţiuni. Eu ţin mult la basarabeni. Îi văd şi la Paris, manifestînd în faţa Ambasadei Rusiei sau la Trocadero, pe esplanada drepturilor omului. Încearcă să se facă cunoscuţi, să-şi spună păsurile. Francezii sînt obişnuiţi cu astfel de oameni, pentru că la Paris vin toţi persecutaţii lumii, toţi amărăştenii, cum s-ar spune în Oltenia, şi toţi au impresia că Parisul este o cutie de rezonanţă, de unde vor fi auzite în lumea întreagă strigătele lor. În general, francezii sînt cam blazaţi, nu prea mai intră în rezonanţă cu necăjiţii lumii.

(observatorcultural.ro)

mai mult
IstoriePersonalitățiPromovate

”În comunism am trăit sub o falsă identitate” (II)

SERBAN Rădulescu poza1

IN MEMORIAM

Șerban Rădulescu–Zoner

Interviu cu Șerban Rădulescu-Zoner
(continuare din ediția de ieri, 14 martie 2021) 

Pe profesorul Șerban Rădulescu-Zoner (n. 29 mai 1929 – d. 14 martie 2012), l-am întâlnit la sediul filialei Prahova a Alianței Civice, în noiembrie 2004, dând curs unei invitații a secretarului filialei Prahova, Maria Băescu. La acea dată, Șerban Rădulescu-Zoner era președintele Alianței Civice România, funcție pe care a deținut-o în perioada 2001-2007. Cunoscut istoric, are un doctorat în istorie.

Am observat că distinsul oaspete a adus un număr de exemplare dintr-un volum pe care-l semnează, intitulat ”A fost un destin (Amintiri, mărturii, dezvăluiri)”. Știam, dintr-o întâlnire anterioară, că intransigentul președinte, care a petrecut ani buni în închisorile comuniste (1959-1962), a fost anchetat – în anii 50-60 – și de ofițeri ai Securității din Ploiești. La finalul întâlnirii, profesorul ne-a oferit un interviu în exclusivitate. 

Alianța civică există

R.: Ce le răspundeți unor sceptici în privința viitorului Alianței?
Ș.R.-Z.: Drept este că unii – iar aceștia nu sunt chiar puțini – ne întreabă dacă Alianța Civică mai există. Acest fapt este cauzat de propria lor ignoranță, căci au ajuns (câteodată din lipsă de bani) să nu mai cumpere nici măcar un jurnal, și se lasă în schimb intoxicați de propaganda deșănțată a Partidului-Stat, prin TVR și tot mai multe televiziuni private, plătite gras sau șantajate de actualii guvernanți. Alianța Civică există, după cum vedeți, chiar dacă nu mai are impactul de la început. De ce? Este tot efectul dezinformării la care m-am referit și a tendințelor puterii actuale de a submina instituțiile și formațiunile democratice.

Putin nu ne dă bani

R.: S-a vorbit și se vorbește foarte mult despre admiterea României în Uniunea Europeană. Dacă vom fi admiși în 2007, al cui va fi meritul?
Ș.R.-Z.: Dacă în prezent actualii guvernanți depun eforturi pentru o – ipotetică – acceptarea a României în Uniunea Europeană, o fac fiindcă până și ei au ajuns la concluzia că de-acolo, din Vest, vin banii pe care îi manevrează și din care se înfruptă bine, nu de la Putin. În schimb, modelul de guvernare a țării este cel al Rusiei lui Putin. Ca și în Rusia, Partidul-Stat din România, adică PSD, nu are nimic comun cu o social-democrație autentică, ci reprezintă o oligarhie, cu averi imense, ce-și sfidează concetățenii, inclusiv pe cei care i-au votat, și a ajuns să controleze tot ce mișcă în țară. Consecința? Creșterea numărului de fricoși de a-și pierde slujbele dacă nu joacă după cum li se ordonă, mărirea numărului de oportuniști și de slugi. Acest fenomen periculos Alianța Civică urmărește să-l combată atât prin mijloacele la care m-am referit, dar și prin două proiecte mai sofisticate, puse la punct împreună cu alte formațiuni ale societății civile. Până când nu se vor cunoaște roadele, iar presa le va cunoaște din alte surse, eu îmi rezerv dreptul să tac.

Titlul Blandianei

R.: Câteva cuvinte despre cartea dvs…
Ș.R.-Z.: Volumul, care numără 563 de pagini, are un caracter profund autobiografic, dar include și considerații asupra vieții românești de-a lungul deceniilor. Veți descoperi și o listă a ofițerilor de Securitate care m-au anchetat, majoritatea din Prahova. Dacă veți cerceta cu atenție lista, s-ar putea să descoperi ofițeri tineri pe-atunci care mai sunt în activitate sau măcar în viață. Intenționam de mult să scriu o astfel de carte.
R.: Când ați hotărât că trebuie să o scrieți neapărat?
Ș.R.-Z.: Mi-am cerut dosarele de la CNSAS. Acestea sunt în număr de patru, însumând cam 300 de pagini. M-au ajutat foarte mult dosarele acestea în redactarea cărții. M-a interesat în special corespondența. Securitatea Raionului Câmpina către Securitatea regională de-atunci. Apoi, corespondența între Securitatea regiunii Ploiești și Ministerul de Interne. Filaj, anchete penale, informații interne, până și contraspionaj. Trebuie să vă mai spun că titlul l-a ales doamna Ana Blandiana.
R.: Spuneți-ne un element frapant din biografia dvs.!
Ș.R.-Z.: Faptul că, pentru a mă sustrage urmăririi, am trăit sub o altă identitate, a unui ziarist la ”Contemporanul”. Am ”împrumutat” inclusiv datele lui de naștere. Un frate al mamei, Rădulescu, m-a adoptat, dar se impunea modificarea actelor de identitate. Securiștii îl căutau pe Zoner. Dar eu nu mai eram… Zoner. Sunt multe de spus aici. Oricum, figura a ținut câțiva ani buni.
R.: Bravo! Le-ați făcut-o! Abia așteptăm să citim cartea!
Ș.R.-Z.: Mă bucur că v-a trezit interesul!

Alianța Civică militează pentru conștientizarea cetățenilor

R.: Pe cine va sprijini Alianța Civică?
Ș.R.-Z.: Am repetat până la sațietate: Alianța Civică nu este o formațiune politică. Noi dorim ca cetățenii să-și cunoască bine drepturile și îndatoririle, să protesteze împotriva abuzurilor, că nu-i bagă nimeni la pușcărie. Probabil că la Congres vom lua o decizie, dacă nu cu cine să se voteze, atunci cu cine să nu se voteze. Presupun că vor avea loc dezbateri. S-ar putea ca unii să ceară ca noi să ne pronunțăm. Oricum, vom recomanda cetățenilor să meargă la vot și cu cine să nu voteze. Alternanța la putere asigură mersul înainte al societății. În România n-a funcționat niciodată o democrație autentică. În toată istoria parlamentară a României, o singură dată partidul care a organizat alegerile nu le-a câștigat. Este vorba despre alegerile din 1937, organizate de PNL Tattarescu. Oricum, Alianța Civică nu are și nu va avea o atitudine strict partizană. Alianța Civică militează pentru conștientizarea cetățenilor asupra drepturilor și îndatoririlor pe care le au, pentru ca românii să-și manifeste cu curaj opiniile, pentru a nu se lăsa manipulați, ci a protesta contra corupției generalizate, contra abuzurilor mafiei politice și împotriva sărăciei în care trăiesc.
R.: Un gând de final…
Ș.R.-Z.: Profit de această ocazie pentru a vă ura dvs. și cititorilor dvs. un An Nou cu sănătate și cât mai multe împliniri!

                                                                                                            Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

mai mult
IstoriePersonalitățiPromovate

”În comunism am trăit sub o falsă identitate”

Serban Rădulescu poza2

IN MEMORIAM

Șerban Rădulescu–Zoner

Interviu cu istoricul Șerban Rădulescu-Zoner (I)

Pe profesorul Șerban Rădulescu-Zoner (n. 29 mai 1929 – d. 14 martie 2012), l-am întâlnit la sediul filialei Prahova a Alianței Civice, în noiembrie 2004, dând curs unei invitații a secretarului filialei Prahova, Maria Băescu. La acea dată, Șerban Rădulescu-Zoner era președintele Alianței Civice România, funcție pe care a deținut-o în perioada 2001-2007. Cunoscut istoric, are un doctorat în istorie.
Am observat că distinsul oaspete a adus un număr de exemplare dintr-un volum pe care-l semnează, intitulat ”A fost un destin (Amintiri, mărturii, dezvăluiri)”. Știam, dintr-o întâlnire anterioară, că intransigentul președinte, care a petrecut ani buni în închisorile comuniste (1959-1962), a fost anchetat – în anii 50-60 – și de ofițeri ai Securității din Ploiești. La finalul întâlnirii, profesorul ne-a oferit un interviu în exclusivitate.

Studenți indiferenți  la cântecele de sirene

Reporter: Ce vă aduce la Ploiești, domnule profesor?
Șerban Rădulescu-Zoner: Sunt la Ploiești pentru a ajuta la pregătirea alegerilor din cadrul Alianței Civice de aici. Acestea, ca și cele din mai toate municipiile reședințe de județ, prefațează Congresul Alianței Civice. Cu acest prilej se va alege noua conducere a Alianței pe plan național.
R.: Cum arată Alianța la aproape trei ani după ce ați fost ales în fruntea ei?
Ș.R.-Z: Ceea ce mi-am propus după alegerea mea ca președinte, în anul 2001, este pe cale să se realizeze: întinerirea structurilor Alianței la toate nivelele. În marile orașe, mai ales în centrele universitare, s-au creat în ultimii ani nuclee de studenți atașați principiilor noastre morale, convinși de valorile unei democrații autentice, entuziaști și incoruptibili, care nu pot fi seduși de cântecele de sirenă ale Partidului–Stat.

Dezastrele Partidului-Stat 

R.: Utilizați frecvent, în toate discursurile și comunicatele dv., sintagma aceasta: Partidul–Stat, când vă referiți la PSD. Nu-l slăbiți deloc…
Ș.R.-Z: Este de ajuns să ne întrebăm: ce a creat acesta în anii trecuți? Averi imense pentru vârfurile clientelei sale, averi create în câțiva ani prin trafic de influență și corupție generalizată. În rest, sărăcie și mizerie materială și morală pentru cea mai mare parte a populației. Peste 50% dintre români au ajuns să trăiască la pragul sau sub pragul sărăciei. În spitale, bolnavii sunt subnutriți și nevoiți să-și aducă medicamentele necesare de acasă. În primele zile ale fiecărei luni, în fața farmaciilor din toate localitățile, se creează cozi și busculade între cei îndreptățiți la medicamente compensate și gratuite, căci după scurtă vreme acestea dispar. Partidul–Stat, adică PSD-ul, susține că situația existentă s-ar datora resurselor bugetare limitate. O minciună gogonată. Atât fondul de  sănătate cât și cel al asigurărilor sociale sunt în fiecare an excedentare, dar banii sunt deturnați spre acoperirea găurilor negre din economie, găuri create de escrocheriile clientelei politice, dar mai ales ale vârfurilor Partidului-Stat, situație pe care o întâlnim atât pe plan local, cât și pe plan central. Salariile bugetarilor, ale funcționarilor de rând, dar și ale cadrelor didactice din noua generație sau ale medicilor sunt mizerabile, iar cele ale lucrătorilor din sectorul de stat, încă dominant, sunt la pragul subzistenței, pe când cele ale managerilor din întreprinderile de stat falimentare, din regiile autonome ale Statului și ale funcționarilor superiori din administrația publică centrală și locală sunt de ordinul zecilor de milioane, la care se adaugă ce mai pică, adică bacșișuri grase, în euro și dolari, numite în prezent comisioane. În sfârșit, ridicolele creșteri salariale sau ale pensiilor și ajutoarelor sociale, anunțate cu surle și trompete de către guvernanți în preajma Anului Nou, reprezintă o sinistră farsă. De ce? Deoarece prin scumpirea concomitentă a carburanților va crește până și prețul morcovilor din piață și cu atât mai mult cel al tuturor produselor alimentare din magazine.

Petre Roman așteaptă la cotitură

R.: Ce-i de făcut?
Ș.R.-Z: Față de toate aceste nedreptăți și minciuni Alianța Civică nu a rămas indiferentă, ci a protestat și continuă să protesteze prin notificări trimise Parlamentului, prin comunicate adresate opiniei publice, reflectate cu precădere în marile cotidiane centrale, cele încă independente, prin dezbateri publice în fața mass-media, mai ales pe plan central, dar uneori și în alte orașe, sub forma așa-numitelor ”Dialoguri ale Alianței Civice”.

R.: Dar opoziția caută soluții de contracarare a Partidului-Stat. Ce spuneți despre alianța PNL – PD?
Ș.R.-Z.: PNL- PD reprezintă o contrapondere viabilă la Partidul-Stat. De văzut cum va funcționa în alegeri. Tentația puterii este atât de mare încât se încalcă promisiuni cu nonșalanță. În primul rând, nu știu în ce măsură PD își va respecta angajamentul luat, cum că, în cazul în care D.A. nu va ajunge la guvernare, va rămâne în opoziție. Am două motive de îndoială. Unu: atât PD cât și PSD se consideră partide social-democrate. Poate că domnul Traian Băsescu n-ar trece în barca guvernării PSD. Dar ceilalți?… Doi: în cazul în care PD va staționa sau va pierde din popularitate în momentul alegerilor, față de ceea ce indică acum sondajele, îl așteaptă la cotitură… Petre Roman. Jocul lui Petre Roman este curios și suspect. Nu participă la reuniunile forurilor de conducere ale PD, dar nici nu-și dă demisia din partid. Momentul lui favorabil ar fi rezultatul slab al PD. Deja sunt unele frământări în PD. PNL crește în sondaje, PD nu. Cine va fi tras la răspundere în caz de rezultat sub așteptări? Președintele, adică Traian Băsescu. Domnul Petre Roman este atât de avid de putere, încât va face orice fel de concesie. Ar fi dispus să participe la guvernare, alături de PSD. Apoi, PSD vrea să introducă prima electorală. Dacă un partid obține 35%, să i se mai dea 20%, să nu se mai ajungă la alianțe.

”Îngrășații” sau frapantul alegător român 

R.: Ce vă frapează la alegătorul român?
Ș.R.-Z.: Dacă-i întrebi pe români: ”Aveți încredere în actualii guvernanți?”, îți vor răspunde că nu, dar dacă-i întrebi cu cine vor vota, îți vor răspunde că tot cu ei. Eu asta nu pot s-o înțeleg.
R.: Unii spun că există o explicație foarte simplă. Românii pleacă de la premisa că toți fură. Ei spun așa: îi aleg pe-ăștia, că s-au îngrășat și fură mai puțin. Dacă-i aleg pe alții, ăia vor fi avizi de îmbogățire și va trebui să-i îngrășăm și pe ei. Că tot i-am îngrășat pe-ăștia, vor fura mai puțin și ne va mai rămâne și nouă câte ceva. Cum comentați această versiune?
Ș.R.-Z.: Vă-ntreb: de ce nu s-a-ntâmplat asta în 2000? Baroni locali țărăniști și liberali nu există. Nu neg că există liberali foarte bogați. Dar n-am auzit să-și fi făcut averile prin furt. În al doilea rând: dintre cei care s-au considerat incompatibili nu se numără niciun pesedist. Dar un Dinu Patriciu sau un Valeriu Stoica au demisionat din Parlament. Deși la domnul Stoica nu exista vreun motiv. Spun asta deși eu pe domnul Stoica nu l-am prea agreat. Este unul dintre motivele pentru care am plecat din PNL. Dincolo de comportament, i-am reproșat că n-a făcut mai nimic în calitatea sa de ministru al Justiției. Dar repet: domnia sa are o firmă de avocatură cu soția. N-a făcut bani din furtișaguri sau ”inginerii”.

(Continuarea în ediția de mâine, 15 martie 2021)

                                                                                                  Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

mai mult
IstoriePromovate

Cine sunt vlahii?

vlahii-harta-min

Denumirea de vlah ne-a fost dată de popoarele germanice, pentru care „romanus” era tradus cu „walalh”. Prima ştire sigură consemnată despre vlahi ne este oferită de cronicarul bizantin Georgios Kedrenos. În anul 976, David, fratele ţarului bulgar Samuil este ucis de nişte „vlahi cărăuşi”. Trei ani după aceea Niculiţă primeşte din partea împăratului bizantin Vasile al II-lea conducerea „vlahilor din Elada”. În 1066, vlahii din regiunea Larissa se răzvrătesc contra autorităţilor. Rebelii condusi de Protospatharios Niculiţă Delphinos sunt recrutaţi atât dintre vlahi cât şi dintre bulgari. Importanţa comunităţii de vlahi este recunoscută neoficial de autorităţiie bizantine şi prin crearea unui corp de armată compus numai din vlahi…

Vlahii în lupta cu armatele Bizantului

În una din diminetile lui octombrie 1185, în fata bisericuţei purtând hramul Sfintului Dimitrie din Tărnovo, doi ţrati, Petru şi Asan, vorbesc în faţa mulţimii adunate, îndemnându-i să se elibereze din robia în care îi ţinea împăratul Bizanţului, Isaac II Anghelos. Aceea a fost scânteia unei puternice răscoale care va zgudui timp de 2 ani întinsul imperiu grecesc al Bizantului şi va pune bazele unui imperiu pe care multi preferă să-l treacă sub tăcere, ca cum ar fi vorba de o greşeală a istoriei: Imperiul româno-bulgar.

Prima confruntare dintre răsculati si oastea bizantină s-a soldat cu un eşec din partea rebelilor. Petru si Asan s-au retras la nordul Dunării unde, cu ajutorul cumanilor si al vlahilor din această zonă si-au refăcut armatele si au atacat cu furie oastea lui Isaac Anghelos.

În 1188, după mai multe lupte cu bizantinii, un armistiţiu recunoştea lui Petru si Asan stăpânirea unui teritoriu între Balcani si Dunăre. În anul 1189, cei doi ofereau împăratului german Frederic I Barbarosa un ajutor de 40 000 soldaţi ca să cucerească Ierusalimul, punând condiţia ca acesta din urmă să cucerească Constantinopolul si să le recunoască independenţa. Propunerea a fost respinsă iar luptele dintre bizantini si vlahii răsculaţi sprijiniţi de bulgari au urmat cu şi mai mare îndârjire. Din păcate, în 1196 Asan este ucis în palatul său din Pirnovo de boierul Ivanco. Rămas singur, Petru şi-a asociat la domnie pe fratele său mai mic, Ioniţă. În 1197, Petru impărtăsea aceeasi soartă ca fratele său mai mare, la rîndul său, asasinat.

Rămas singur, Ioniţă a încercat să consolideze statul ridicat de fraţii săi. A supus puterii sale pe boierii care manifestau tendinţe centrifugale, a mărit oastea şi a inzestrat-o cu armament modern şi a obţinut recunoaşterea independenţei statului său din partea puterilor apusene. În 1204 imperiul bizantin se prăbuşea pentru a face loc Imperiului latin – conducătorii celei de a 4-a cruciade cucerind Constantinopolul. Profitând de nemulţumirile maselor populare împotriva noii conduceri, Ioniţă a purtat lupte contra oştilor apusene pe care le-a decimat în anul 1205 sub zidurile Constantinopolului. Împăratul Balduin de Flandra a fost luat prizonier și a murit în închisoarea din Tărnovo.

Alianţele dintre impăratul Henric, fratele lui Balduin şi cel de la Niceea – imperiu nou creat de fugarii greci din Constantinopol – l-a împiedicat pe Ioniţă să se declare împărat. În 1207, acesta din urmă cădea asasinat, aidoma fraţilor săi, de un soldat din armata sa.

O perioadă critică

A urmat o perioadă de regres între anii 1207-1218. În acest timp, ţar al imperiului a fost Borilă, nepot de soră şi urmaş al lui Ionită. Dar marii feudali nu agreau spiritul centralizator al statului şi făceau tot posibilul să îl destrame. Totul a culminat cu o răscoală a boierilor împotriva lui Borilă desfăşurată în anul 1211. Neputincios, acesta din urmă a cerut ajutor regatului maghiar şi i-a înfrânt pe insurgenţi.

Pentru a împiedica destrămarea statului, în 1213 Borilă şi-a căsătorit fiica, pe frumoasa Maria cu împăratul Imperiului Latin, Henric de Flandra. Iniţial, la refuzul împăratului de a se căsători cu o femeie considerată de el de cea mai joasă speţă, marii baroni i-au spus: „….o să o faceţi sire, pentru că aceşti oameni sunt cei mai temuţi şi mai tari din întreg imperiul şi chiar de pe Pământ.” La moartea lui Henric, în 1216, poziţia lui Borilă a slăbit. Ioan, fiul cel mai mare al lui Asan I revenise din pribegie şi revendica tronul părintesc. În 1218 el a ocupat Tărnovo, capitala ţării şi a preluat domnia. incercând să fugă, Borilă a fost, la rândul său, prins şi orbit de oamenii noului ţar.

Marele imperiu al românilor și bulgarilor

Ioan Asan al II-lea a avut o domnie lungă, până în anul 1241 şi a ridicat imperiul româno-bulgar pe aceeaşi treaptă cu marile puteri ale vremii. A cosolidat puterea centrală şi a folosit în favoarea sa contradictiiie rezultate din destrămarea imperiului bizantin.

Deşi iniţial menţinea relaţii cordiale cu regatul maghiar, cu Roma şi cu Imperiul Latin, odată cu abdicarea împăratului Robert, Ioan se îndepărtează tot mai mult de Constantinopol, ruptura relaţiilor cu acesta ducând şi la ruperea legăturilor cu regatul maghiar şi cu Papa. Ioan s-a apropiat tot mai mult de împăratul de la Niceea, Vatates, căsătorindu-şi fiica, Elena, cu moştenitorul tronului şi fiul lui Vatates, Teodor.

Succesele celor două armate reunite au produs îngrijorarea Papei care, în 1236 a cerut regelui maghiar să intervină în sprijinul Constantinopolului latin, intervenţie rămasă doar in stadiul de proiect din cauza invaziei tătare din anul 1238. Moartea lui Ioan Asan al II-lea a intervenit tocmai în momentul în care era mai multă nevoie de geniul său militar şi politic. Au reinceput luptele dintre diferite partide de boieri. Fiul său, Căliman I Asan (1241-1246) a fost ucis de o conjuraţie, aceeaşi soartă având-o şi fratele său, Mihail Asan, care a domnit între 1246-1256 şi vărul Ior, Căliman II Asan (1256-1257), ucis la rândul său de boieri…

Cu efemera domnie a lui Căliman II s-a stins dinastia românească a celui de al doilea ţarat româno-bulgar, care, ca stat, va fi desfiinţat în secolul XIV de către turci.

Telul Asăneştilor a fost să întemeieze o monarhie românească cu capitala la Constantinopol. Nu a fost reaiizat din cauza fărâmitării teritoriale si a intereselor contradictorii din această parte a lumii.

Imperiul creat de românii aflaţi la sud de Dunăre şi de bulgari, merită să fie amintit pentru că el ne arată măreţia poporului nostru şi valoarea noastră militară. Şi mai treluie amintit şi ca lecţie a istoriei, lecţie care s-a repetat sute de ani la rând şi care ne demonstrează că românii nu au putut fi învinşi niciodată de străini ci doar cu ajutorul unor trădători din interior, asa cum se procedeaza si acum, in zilele noastre, de către mai modernii politicieni.

(enigmatica.ro)

mai mult
IstoriePromovate

Bogdan al III-lea cel Chior, fiul lui Ștefan cel Mare

Bogdan-al-III-lea

Bogdan al III-lea a fost domnul Moldovei între anii 1504-1517. A fost fiul lui Ștefan cel Mare și al Mariei Voichița, fiica lui Radu cel Frumos. A fost impus la tron de tatăl său în ultimele zile de viață.

Bogdan al III-lea a fost supranumit ”cel Chior” din cauza faptului că își pierduse un ochi, fie de boală, fie în împrejurări necunoscute.

Domnul Moldovei a încercat normalizarea relațiilor cu Polonia, cerând-o în căsătorie pe sora regelui polon Alexandru Jagiello. În ciuda eforturilor depuse de Bogdan, această căsătorie nu s-a înfăptuit, impedimentul fiind de natură religioasă.

În urma acestui eveniment s-au petrecut mai multe conflicte moldo-polone desfășurate între 1506-1509, în urma cărora Bogdan a pierdut Pocuția. Ostilitățile dintre moldoveni și poloni au luat sfârșit în 1510 când, la 17 ianuarie, a fost semnat un tratat de pace, arbitrat de regale Ungariei.

Bogdan al III-lea a avut relații încordate cu domnii Țării Românești, deoarece aceștia susțineau pretendenții la tronul Moldovei.

În relațiile cu Poarta, Moldova a continuat să rămână vasală, plătind un tribute de 8000 de galbeni, dublu față de cât plătise Ștefan cel Mare.

Bogdan al III-lea a realizat și câteva ctitorii, printre care biserica de la Răuseni, Mănăstirea Sf. Pavel de la Muntele Athos etc..

Bogdan al III-lea a fost căsătorit cu fiica domnului muntean Mihnea cel Rău, Ruxandra. Bogdan al III-lea a avut doi fii nelegitimi ajunși domni ai Moldovei: Ștefăniță, succesorul său, și Alexandru Lăpușneanu.

Bogdan al III-lea a murit pe 20 aprilie 1517, la Huși, fiind înmormântat la mănăstirea Putna.

(Cosmin FLOREA – istorie-romaneasca.ro)

mai mult
Istorie

Justinianus despre reinstaurarea stăpânirii romane la nord de Dunăre

DanubeBridge

Textul de mai jos face parte din lucrarea “Novellae” de Justinianus.

“Dorind să ridic prin multe și deosebite căi patria mea, în care Dumnezeu mi-a hărăzit să vin întâi în această lume, pe care a creat-o el însuși, vreau ca în privința supravhegherii sacerdotale s-o măresc cu cele mai înalte demnități, în așa fel ca sfințitul episcop de acuma din Prima Justiniana a patriei mele să devină nu numai mitropolit, ci și arhiepiscop; și să se afle sub oblăduirea sa anumite provincii, adică Dacia mediteraneană însăși cât și Dacia ripensis, Moesia prima, Dardania, provincia Praevalitana, Macedonia secunda și partea din Pannonia secunda, care se află în civitas Basensis. Căci în timpurile vechi prefectura fusese rânduită la Sirmium și acolo unde se aflase cea mai înaltă autoritate a Illyricului, atât pentru pricinile civile cât și pentru cele episcopale. Dar după aceea, în vremurile lui Attila, când localitățile de acolo fuseseră pustiite și Apraemius, prefectul pretoriului, venise ca refugiat din cetatea Sirmium la Salonic, i-a urmat atunci prefecturii și demnitatea sacerdotală, iar episcopul de Salonic a dobândit o situație privilegiată, nu prin autoritatea sa, cât sub umbra prefecturii. Dar, fiindcă în timpul de față, cu ajutorul lui Dumnezeu, statul nostru s-a mărit, așa că amândouă țărmurile Dunării sunt populate acum cu cetăți de ale noastre și atât Virminacium cât și Recidiva și Litterata, care se găsesc dincolo de Dunăre, au fost supuse din nou stăpânirii noastre, am socotit necesar să așezăm lângă Pannonia, în preafericita noastră patrie, însăși preaglorioasa prefectură, care fusese rânduită în Pannonia, deoarece Pannonia secunda nu se afla la mare depărtare de Dacia mediteraneană, dar Macedonia prima este despărțită de Pannonia secunda prin spații întinse. Și deoarece nu era un lucru folositor statului, ca oamenii aflați mereu în sudorile războaielor să vină până în Macedonia prima, peste întinderi atât de mari și prin atâtea greutăți, ni s-a părut necesar să mutăm însăși prefectura în părțile de mai sus, pentru ca provinciile rânduite lângă ea să-i simtă alinarea mai ușor. Și de aceea,cuvioșia ta și toți sfinții arhiepiscopi conducători ai pomenitei Justiniana Prima să aibă prerogative și totodată libertatea de a împărți autoritatea și de a-i orândui, și de a avea în toate provinciile aminite mai sus cea dintâi cinste, cea dintâi demnitate, cea mai înaltă funcție sacerdotală, cel mai înalt rang; să fie aleși de scaunul tău și numai pe tine să te aibă arhiepiscop, fără să păstreze nici o legătură cu episcopul din Salonic; ci tu însuți și toți episcopii Primei Justiniana să le fie judecători și arbitri: orice neînțelegere s-ar ivi între ei, numai aceștia s-o împiedice și să-i pună capăt, să-i rânduiască și să nu meargă la altcineva, ci să-l recunoască drept arhiepiscop al lor toți cei din provinciile amintite și să-i simtă autoritatea de a alege; și fie prin sine, fie prin autoritatea sa ori prin trimiterea de clerici să aibă toată puterea și tot controlul sacerdotal și libertatea de a alege. Dar și la Aquae, care se află în provincia Dacia Ripensis, voiam să fie rânduit un episcop de către sanctitatea ta, în așa fel ca pe viitor să nu mai fie sub episcopul din Meridium; ci Maridiamul să rămână în Meridium, dar să nu păstreze nici o legătură cu Aquae iar episcopul din Aquae să aibă numita cetate și toate castelele, teritoriile și bisericile ei, spre a putea izgoni din acea cetate și de pe acel pământ fărădelegea bonosiacilor și a o aduce la credința ca mai adevărată.”

(istorie-romaneasca.ro)

mai mult
1 2 3 13
Page 1 of 13