Istorie

În luna iunie 2026 se împlinesc 85 de ani de la primul val de deportări staliniste, când mii de români din Basarabia și Bucovina de Nord au fost urcați cu forța în trenuri și trimiși în Siberia. Acest eveniment tragic a lăsat răni adânci în istoria poporului nostru.

În noaptea de 12 – 13 iunie a anului 1941, o mare nenorocire a lovit familiile de români din Basarabia și Bucovina de Nord. Regimul sovietic a decis atunci să scape de cei mai buni oameni ai locului, cum erau învățătorii, preoții și țăranii gospodari.

În toiul nopții, soldații înarmați au intrat în case și i-au trezit pe oameni din somn. Aceștia au primit doar câteva minute pentru a-și strânge câteva haine și puțină hrană. Apoi, mii de părinți, copii și bunici au fost urcați cu forța în vagoane de tren murdare, folosite de obicei pentru vite. Drumul spre Siberia și Kazahstan a fost un adevărat coșmar, marcat de o sete cumplită, foame și boli grele. Mulți dintre cei deportați au pierit pe drum, înainte de a ajunge în locurile reci și străine unde au fost condamnați la muncă silnică.

Procesul de deportare a avut loc între anii 1941 – 1951. Primul val de deportări a însemnat relocarea a aproape 30.000 de români. Ulterior, în al doilea val, din 6-7 iulie 1949, au fost deportate alte 35.796 de persoane, dintre care două treimi erau femei și copii. Ultimul val a fost în 1 aprilie 1951 și a vizat 5.917 de membri ai Martorilor lui Iehova.

Astăzi, la 85 de ani de la acele evenimente dureroase, este un bun prilej de a ne aminti cu respect de suferința lor și de curajul de a rămâne români.

Sursa: Basilica.ro

Doina Ofelia Davidescu

NUCLEUL de la INTER!
De la ora 12.30, 21 Decembrie 1989, în Piața Universității!
Fotografii făcute de mine în Decembrie 1989.
În Centru, pe Academiei, Piaţa Palatului, Inter, baricada din Piaţa Dorobanţilor, Drumul Taberei-Orizont (masacrul, luptătorii USLA), Piaţa Romană…
Fotografii, cu un aparat FED sovietic: Cristian Botez

Text/Foto Cristian Botez

REVOLUȚIA ROMÂNĂ 33. AZI ÎN TIMIȘOARA, MÂINE-N TOATĂ ȚARA. Sper din tot sufletul să nu se uite. Da, acum 33 de ani a început Revoluția Română la Timișoara. Am aflat la Radio Europa Liberă (post de radio interzis și bruiat oficial cu ajutorul unor antene speciale), cu sufletul la gură, despre acest miracol, înregistrat audio chiar în mijlocul manifestanților, cu tot cu primele împușcături și țipete ale femeilor și copiilor, ale celor ce-au ieșit pe străzi, cu curaj, împotriva dictatorului.

Mai apoi, Revoluția a cuprins toată România. Am ieșit alături de prieteni, împreună cu copiii mei, în centrul Ploieștiului. Ce fericire generală, ce entuziasm! Bătrâna, ruginita mea mașină Lada avea numere de înmatriculare de Timiș, iar manifestanții o mângâiau și ne zâmbeau cu simpatie când treceam printre ei. A urmat un măcel de coșmar, absolut halucinant, în mai multe locuri din țară. Da, au căzut atunci sub gloanțe, o mulțime de oameni nevinovați. Nu trebuie să se uite acest lucru. Cu bune, cu rele, acești 33 de ani sunt astăzi ani de libertate, sunt ani fără dictatură în România. Trăim azi și foarte multe dezamăgiri, ar fi putut fi mult mai bine după euforia generală, după atâtea victime și-atât de multă speranță. Cei foarte tineri în vremea Revoluției au tot ce le trebuie să facă o Românie mai frumoasă, mai prosperă, atunci când vor ajunge la guvernare. În ei ne este nădejdea. Doamne-ajută!

Imaginile din modestul meu montaj de mai jos sunt fotografiate în acele zile, la Ploiești, dar și înaintea Revoluției. Când tuturor ne era un frig cumplit, iarna, cu caloriferele, apa caldă și curentul electric oprite oficial, când nu puteai spune vreodată adevărul fără să fii turnat la securitate, uneori chiar de către prieteni apropiați, când avortul era ilegal și producea victime cumplite printre femeile însărcinate fără voia lor, când mâncarea și benzina erau raționalizate dramatic și magazinele alimentare complet goale, când nu puteai nici măcar visa să ajungi în vreun concediu prin țări occidentale, când trenurile de iarnă aveau gheața groasă de-o palmă pe podeaua din compartimente iar tradiționalul Moș Crăciun din Sfânta zi a Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos se transformase prin grădinițe și școli în ateist-științificul Moș Gerilă.

photo © 1989, 2022 Ioan Mihai Cochinescu

𝟏𝟔 𝐃𝐄𝐂𝐄𝐌𝐁𝐑𝐈𝐄 𝟏𝟗𝟖𝟗 | Timișoara se revolta împotriva regimului dictatorial și se pregătea să verse sânge în zilele următoare. Totul pentru libertatea noastră…

#RESPECT89

S-a întâmplat în 18 mai1920: S-a născut Papa Ioan Paul al II-lea (cardinalul polonez Karol Wojtyla, arhiepiscop de Cracovia); ales papă la 16.X.1978, a urcat în Scaunul Pontifical la 22.X.1978; alegerea sa a fost considerată un eveniment de excepţie, fiind vorba de primul papă neitalian începând din anul 1522, când a fost desemnat olandezul Hadrian al VI-lea; membru de onoare străin al Academiei Române (2001).Karol Josef Wojtyla, pe numele său, s-a născut la Wadowice, în Polonia, lângă Cracovia, fiind cel mai mic dintre copiii lui Karol Wojtyła şi ai Emiliei Kaczorowska.A absolvit liceul Marcin Wadowita, iar în anul 1934, s-a înscris la Universitatea Jagiellonă din Cracovia şi la o şcoală de teatru.În anul 1939, naziştii au închis universitatea, iar Karol şi-a întrerupt studiile, pentru a nu fi deportat în Germania, şi s-a angajat, mai întâi la o carieră de piatră, apoi la fabrica de produse chimice Solvay.În anul 1942, a frecventat clandestin Seminarul din Cracovia, iar după cel de-al doilea război mondial şi-a continuat studiile la Facultatea de Teologie a Universităţii Jagiellone. La 1 noiembrie 1946 a fost hirotonit preot la Cracovia, slujind la mai multe parohii din oraş.În anul 1948 obţine doctoratul în teologie, la Universitatea Angelicum de la Vatican, cu tema „Lucrările Sf. Ioan al Crucii”, apoi a devenit profesor de teologie morală şi de etică socială la Seminarul Major din Cracovia şi la Facultatea de Teologie din Lublin şi capelan al studenților până în anul 1951.La 4 iulie 1958, Papa Pius XII l-a numit episcop titular de Ombi şi auxiliar de Cracovia, a avut o importantă contribuţie la Conciliul Vatican II (1962–1965), iar Papa Paul VI l-a numit mai întâi arhiepiscop de Cracovia, la 13 ianuarie 1964, apoi cardinal, la 26 iunie 1967.La 16 octombrie 1978, după decesul Papei Ioan Paul I, conclavul cardinalilor l-a ales al 263-lea succesor al Sfântului Petru, fiind primul papă polonez din istorie şi primul papă de altă origine decât cea italiană de la Papa Adrian VI (1522). Mandatul său de Papă al Bisericii Catolice și episcop al Romei a început oficial 6 zile mai târziu, la 22 octombrie.Încă din primele zile ale mandatului său, s-a implicat în lupta împotriva regimurilor totalitare, iar cel mai elocvent este exemplul legat de ţara sa natală, declaraţiile şi sprijinul său determinând recunoaşterea oficială, de către comunişti, a mișcării dizidente sindicaliste „Solidarność”, după grevele de la Gdansk din august 1980.Pe 13 mai 1981, pe când se pregătea să îi salute pe credincioșii adunați în Piața Sfântului Petru, Papa a fost victima unui atentat comis de Mehmet Ali Ağca, care a tras cu pistolul din apropiere, însă papa avea să afirme după înănătoşire că „o mână a tras cu glonțul, alta i-a modificat traiectoria”, făcând referire la Fecioara Maria, pe care Papa Ioan Paul al II-lea o venera în mod deosebit. Mai mult, chiar la solicitarea expresă a Papei, glonțul extras din trupul său a fost depus în coroana de aur care decorează statuia Fecioarei Maria de la Fatima. În anul 1983, în timpul vizitei sale la închisoarea unde Ağca îşi ispăşea pedeapsa, papa l-a iertat în mod public pe agresor, într-un gest neaşteptat care a surprins, dar a spus aproape totul despre personalitatea sa excepţională. Dealtfel, tentativele de atentat la adresa Suveranului Pontif au fost mai multe însă nu au apucat să fie puse în practică. Este cunoscut că în anul 1984, înainte de vizita sa în Venezuela, poliția politică din acea țară a descoperit și contracarat un complot de asasinare a papei, pus la cale de o grupare extremistă, iar pe 6 ianuarie 1995 poliția filipineză a reușit să oprească „Operația Bojinka”, care urmărea același scop. Un alt atentat, ţinut multă vreme secret, s-a produs în anul 1982 când Papa a fost rănit prin înjunghiere cu un cuţit de un preot spaniol ultraconservator, …

Via Nicolae Uszkai

„Anul Domnului 6965 (1457) aprilie 12, în Joia Mare, a venit din Ţara Muntenească Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod” (Cronica moldo-polonă redactată 1564-1565).

Era aşadar în primăvara anului 1457, în Săptămâna Mare, când pe Câmpia căreia i se spunea Direptate, nu departe de Cetatea de Scaun a Sucevei, un vlăstar al familiei muşatine domnitoare în Ţara Moldovei, Ştefan al III -lea ce va fi cunoscut în istorie sub titulatura Ştefan cel Mare, în urma unei victorii împotriva oştilor lui Petru Aron, era aclamat domn, potrivit tradiţiei.

Învins, Petru Aron, cel ce-l ucise pe Bogdan al II -lea la Reuseni, a fugit spre Cameniţa, unde-şi asigurase refugiul, cu dreptul de folosi veniturile oraşului, pentru sine şi boierii însoţitori, mari şi mijlocii panii şi slugile noastre, printr-un tratat întărit cu jurăminte de credinţă încheiat cu Móźilo şi Bartosz Buczacki, adevăraţii stăpâni ai Pocuţiei şi Podoliei în acea vreme. 

Letopiseţele din vremea lui Ştefan cel Mare nu amintesc prea multe detalii despre acest moment. Astfel în Cronica moldo-germană, după înfrângerea şi alungarea lui Petru Aron,scrie că Ştefan voievod a rămas stăpân cu putere, iar în Letopiseţul anonim al Moldovei, cronică ce reproduce cel mai detaliat evenimentele de la curtea lui Ştefan cel Mare, spune că a luat schiptrul Moldovei. Acest fapt ne îndreptăţeşte să considerăm că nu s-a simţit nevoia nici unui comentariu, nici unei justificări, întrucât totul s-a petrecut firesc, în tiparele obişnuite ale înscăunării unui domnitor al Ţării Moldovei, scoborâtor din Dinastia Muşatină.

Despre acest moment din aprilie 1457, cronicarul Grigore Ureche în a sa Cronică în capitolul intitulat Cându s-au strânsu ţara la Direptate, preia ştirile redactate în Letopiseţul de la Putna , detaliind astfel momentul Deciia Ştefan vodă strâns-au boierii ţării şi mari şi mici şi altă curte măruntă dimpreună cu mitropolitul Theoctistu şi cu mulţi călugări, la locul ce se cheamă Direptate şi i-au întrebatu pre toţi : ieste-le cu voie tuturor să le fie domnu?Ei cu toţii au strigat într-un glas : În mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti. Şi decii cu toţii l-au rădicatu domnu şi l-au pomăzuitu spre domnie mitropolitul Theoctistu. Şi de acolea luo Ştefan vodă steagul ţărâi Moldovei şi să duse la Scaunul Sucevii.

După închinarea boierilor şi sosirea mitropolitului Teoctist cu călugării săi , următorul moment în ridicarea la domnie a lui Ştefan cel Mare a fost pomăzuirea – ungerea  prin care domnitorului i se transmitea harul divin, era consacrat, potrivit tradiţiei bizantine, devenind o persoană înviolabilă. Din motive care în stadiul actual al cercetărilor nu sunt încă pe deplin cunoscute, dar care ţin desigur de strategia momentului, Ştefan a grăbit desfăşurarea ceremoniei, care nu a avut loc la Biserica Sf. Gheorghe Mirăuţi – catedrala mitropolitană a Moldovei în acea vreme, ci chiar în satul Direptate – după unul din Letopiseţele de la Putna, mai precis în biserica acestui sat. 

Aşadar în uşa bisericii acelui sat, noul domnitor avea să fie întîmpinat de către mitropolit, sărutând Sf.Cruce şi Sf. Evanghelie prezentate de acesta, îngenunchind în faţa uşilor împărăteşti. Mitropolitul punînd omoforul pe cap avea să-i citească rugăciunile de încoronare molitva de domnie – cum spune cronicarul Grigore Ureche, ungându-l apoi pe frunte cu Sf. Mir. Domnul apoi avea să sărute Sf. Masă şi icoanele, iar mitropolitul Teoctist îi punea pe cap coroana de aur cu pietre scumpe – care la români în secolul al XV -lea era coroana regală deschisă cu fleuroane, care se folosea în Europa centrală şi apuseană, după cum rezultă din toate portretele lui Ştefan. 

Apoi, domnitorul, însoţit de mitropolit avea să se îndrepteze spre tronul domnesc aflat în partea dreaptă a bisericii. Cu aceasta ceremonia se încheia în sunetul cântărilor bisericeşti şi apoi noul domnitor avea să pornească spre reşedinţa sa la Suceava de unde vreme de 47 de ani în ciuda tuturor greutăţilor şi adversităţilor a ridicat treptat Ţara Moldovei la rangul de adevărată putere europeană, numindu – o într-o scrisoare menită unei circulaţii europene – pe drept cuvânt Această Poartă a creştinătăţii – Questa Porta della Christianita.

Arhid. Vasile M. Demciuc

Via https://www.arhiepiscopiasucevei.ro/

În Bătălia de la Stalingrad, Armata Română a angajat 26 de divizii româneşti care au luptat alături de forţele Axei. Victoria Armatei Sovietice în celebra Bătălie de la Stalingrad marchează un moment de cotitură în desfășurarea războiului, în timp ce Armata Română pierdea 156.000 de ostaşi – morţi, dispăruţi şi prizonieri.

Deși a rezistat cu mult peste așteptări atacurilor masive și furibunde ale sovieticilor, Armata a 3-a Română, foarte slab echipată și copleșită numeric de către forțele inamice, neprimind întăriri din partea germanilor, deși le-au solicitat cu disperare, a fost în cele din urmă pulverizată în cadrul unui atac de amploare, desfășurat în cadrul operațiunii Uranus.

Sursa Glasul.info

La data de 14 noiembrie 1878, Dobrogea se alătura statului național român, în urma Războiului de Independență (ruso/româno-turc) din anii 1877-1878. Spațiul dintre Dunăre și Marea Neagră, singurul teritoriul al României poziționat în Peninsula Balcanică, locul de întâlnire al popoarelor celtice, getice, dacice, elene și romane, dar și punctul de plecare al creștinismului în spațiul românesc propovăduit de apostolul Andrei, revenea României în urma prevederilor de pace de la Berlin din 1 iulie 1878.

Încă din 10 noiembrie, Domnitorul Carol îl numea pe Nicolae Catargi drept guvernator al Dobrogei, pe Remus Opreanu prefect al județului Constanța și pe Mihail Ghica prefect al județului Tulcea.

Ioan Murgescu, membru în comisia militară trimisă în regiune de guvernul român în scopul unei documentări în ceea ce privește regimul politic și juridic, instituțiile și starea generală și nevoile imediate ale populației – nota: “Toate populațiile române, grece, turce și tătare așteaptă cu nerăbdare ocupațiunea Dobrogei de către români, și în toate locurile unde am fost mi-au mărturisit că se găsesc fericiți că Dobrogea și Marea s-au dat României”.

Domnitorul Carol I a fost primit cu entuziasm de oamenii locului și autoritățile sin Brăila. Primarul orașului afirma într-un discurs: “Steagul României, care a fost purtat victorios dincolo de Dunăre, pe câmpurile de bătălie ale Bulgariei, va fâlfâi acum asupra marii provincii, spre a o cuceri și moralicește prin cele două principii ale civilizației: libertate și justiție!”. Auzind aceste vorbe, viitorul monarh al României spunea că “anexarea Dobrogei va deschide țării un nou izvor de bunăstare și mai cu seamă va da comerțului Brăilei un nou avânt”.

La 14 noiembrie 1878, Domnitorul Carol dăduse citire la Brăila și unei “Proclamații către Dobrogeni”. Acest document a fost multiplicat și răspândit pe întreg teritoriul. Această Proclamație îi anunța pe locuitorii Dobrogei, printre altele, că “cele mai sfinte și mai scumpe bunuri ale omenirii – viața, onoarea și proprietatea – sunt puse sub scutul noii constituții”, iar “religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre și nimeni nu le va putea lovi fără a-și primi legitima pedeapsă”.

În primii doi ani de administrație în Dobrogea, au fost create structuri administrative compatibile cu cele din restul țării. Dobrogea a fost împărțită, din punct de vedere teritorial-administrativ în trei județe: Kustendje (Constanța), Tulcea și Silistra Nouă. Comunele urmau a fi conduse de un primar, asistat de un consiliu format din patru onorabili aleși de locuitori.

Din cei 226,000 de locuitori, 127,000 erau musulmani. Se aflau 71,000 de tătari, 49,000 de turci, 47,000 de români, și 30,000 de bulgari. De asemenea, existau și locuitori evrei, greci, armeni, ruși, cerchezi ori germani. Tocmai din aceste cauze, mulți au privit cu scepticism alipirea Dobrogei, în schimbul sudului Basarabiei.

La 2 august 1878, Mihai Eminescu, unul dintre principalii critici ai schimbului, scria în ziarul “Timpul”: “Pentru a ține în respect și în ordine populațiunile sălbatice ale Dobrogei ne va trebui să întrețină acolo o armată considerabilă. Va să zică mai multe milioane ce se vor cheltui în fiecare an, va să zică o cauză de slăbiciune economică a statului român. Pentru a face șederea în această țară băltoasă posibilă, pentru a o face productivă, trebuie să cheltuim zecimi, poate chiar sutimi de milioane. Cheltuielile ce le vom face pentru Dobrogea vor fi mult mai considerabile decât veniturile ce le va putea da. Când, în fine, după 10-15 ani, vom fi cheltuit sutimi de milioane pentru a face Dobrogea productivă, guvernul Bulgariei va găsi cu înlesnire un pretext ca să ne ceară Dobrogea și… dacă această va conveni și Rusiei… Dobrogea ne va fi luată cu mai mare înlesnire decât ni se ia astăzi Basarabia”.

Chiar dacă primeau Dobrogea, pierderea județelor Cahul, Bolgrad și Ismail nu a fost suportată prea ușor. Mulți au considerat acest schimb drept unul samavolnic. Principele Carol I, sfătuit și de tatăl său, a înclinat să accepte Dobrogea, fiind convins de avantajul economic și strategic al regiunii la Marea Neagră. Kogălniceanu a inclinat, și el, către acest compromis – mai ales că rușii nu voiau să renunțe la sudul Basarabiei.

Așadar, la 143 de ani de la Unirea Dobrogei, în ceas aniversar, putem da dreptate Domnitorului și Regelui Carol I. Ținutul dintre Dunăre și Marea Neagră a progresat uimitor, oferind un bun exemplu de înțelegere inter-etnică și diversitate, devenind și unul dintre principalele regiuni strategice dinconjurul Mării Negre.

Stamate Constantin

Surse:
– Romulus Seișeanu, Dobrogea. Gurile Dunării și Insula Șerpilor. Schiță monografică. Studii și documente, București, 1928, p. 186;
– Petre Maravela, “1878 – Reinstalarea administrației românești în Dobrogea”, în Marea Noastră, XVIII, nr. 3 (68), aprilie-iunie, 2008, p. 5;
– Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Constanța, 1998, p. 348;
– M.O., nr. 236/1878, pp. 7161-7162;
– Mihai Ionescu Dobrogeanu, Dobrogea în pragul veacului XX-lea, 1904, p. 357;
– Ovidiu Drugă, “De ce s-a împotrivit Mihai eminescu unirii Dobrogei cu România?”, în Evenimentul Istoric, 22 martie 2020, disponibil la adresa evenimentulistoric.ro;

Interviu cu Matei CAZACU

Acum 140 de ani, la 14 martie 1881 (data pe stil vechi), era proclamat Regatul României

IN MEMORIAM

Șerban Rădulescu–Zoner

Interviu cu Șerban Rădulescu-Zoner
(continuare din ediția de ieri, 14 martie 2021) 

Pe profesorul Șerban Rădulescu-Zoner (n. 29 mai 1929 – d. 14 martie 2012), l-am întâlnit la sediul filialei Prahova a Alianței Civice, în noiembrie 2004, dând curs unei invitații a secretarului filialei Prahova, Maria Băescu. La acea dată, Șerban Rădulescu-Zoner era președintele Alianței Civice România, funcție pe care a deținut-o în perioada 2001-2007. Cunoscut istoric, are un doctorat în istorie.

Am observat că distinsul oaspete a adus un număr de exemplare dintr-un volum pe care-l semnează, intitulat ”A fost un destin (Amintiri, mărturii, dezvăluiri)”. Știam, dintr-o întâlnire anterioară, că intransigentul președinte, care a petrecut ani buni în închisorile comuniste (1959-1962), a fost anchetat – în anii ‘50-‘60 – și de ofițeri ai Securității din Ploiești. La finalul întâlnirii, profesorul ne-a oferit un interviu în exclusivitate. 

Alianța civică există

R.: Ce le răspundeți unor sceptici în privința viitorului Alianței?
Ș.R.-Z.: Drept este că unii – iar aceștia nu sunt chiar puțini – ne întreabă dacă Alianța Civică mai există. Acest fapt este cauzat de propria lor ignoranță, căci au ajuns (câteodată din lipsă de bani) să nu mai cumpere nici măcar un jurnal, și se lasă în schimb intoxicați de propaganda deșănțată a Partidului-Stat, prin TVR și tot mai multe televiziuni private, plătite gras sau șantajate de actualii guvernanți. Alianța Civică există, după cum vedeți, chiar dacă nu mai are impactul de la început. De ce? Este tot efectul dezinformării la care m-am referit și a tendințelor puterii actuale de a submina instituțiile și formațiunile democratice.

Putin nu ne dă bani

R.: S-a vorbit și se vorbește foarte mult despre admiterea României în Uniunea Europeană. Dacă vom fi admiși în 2007, al cui va fi meritul?
Ș.R.-Z.: Dacă în prezent actualii guvernanți depun eforturi pentru o – ipotetică – acceptarea a României în Uniunea Europeană, o fac fiindcă până și ei au ajuns la concluzia că de-acolo, din Vest, vin banii pe care îi manevrează și din care se înfruptă bine, nu de la Putin. În schimb, modelul de guvernare a țării este cel al Rusiei lui Putin. Ca și în Rusia, Partidul-Stat din România, adică PSD, nu are nimic comun cu o social-democrație autentică, ci reprezintă o oligarhie, cu averi imense, ce-și sfidează concetățenii, inclusiv pe cei care i-au votat, și a ajuns să controleze tot ce mișcă în țară. Consecința? Creșterea numărului de fricoși de a-și pierde slujbele dacă nu joacă după cum li se ordonă, mărirea numărului de oportuniști și de slugi. Acest fenomen periculos Alianța Civică urmărește să-l combată atât prin mijloacele la care m-am referit, dar și prin două proiecte mai sofisticate, puse la punct împreună cu alte formațiuni ale societății civile. Până când nu se vor cunoaște roadele, iar presa le va cunoaște din alte surse, eu îmi rezerv dreptul să tac.

Titlul Blandianei

R.: Câteva cuvinte despre cartea dvs…
Ș.R.-Z.: Volumul, care numără 563 de pagini, are un caracter profund autobiografic, dar include și considerații asupra vieții românești de-a lungul deceniilor. Veți descoperi și o listă a ofițerilor de Securitate care m-au anchetat, majoritatea din Prahova. Dacă veți cerceta cu atenție lista, s-ar putea să descoperi ofițeri tineri pe-atunci care mai sunt în activitate sau măcar în viață. Intenționam de mult să scriu o astfel de carte.
R.: Când ați hotărât că trebuie să o scrieți neapărat?
Ș.R.-Z.: Mi-am cerut dosarele de la CNSAS. Acestea sunt în număr de patru, însumând cam 300 de pagini. M-au ajutat foarte mult dosarele acestea în redactarea cărții. M-a interesat în special corespondența. Securitatea Raionului Câmpina către Securitatea regională de-atunci. Apoi, corespondența între Securitatea regiunii Ploiești și Ministerul de Interne. Filaj, anchete penale, informații interne, până și contraspionaj. Trebuie să vă mai spun că titlul l-a ales doamna Ana Blandiana.
R.: Spuneți-ne un element frapant din biografia dvs.!
Ș.R.-Z.: Faptul că, pentru a mă sustrage urmăririi, am trăit sub o altă identitate, a unui ziarist la ”Contemporanul”. Am ”împrumutat” inclusiv datele lui de naștere. Un frate al mamei, Rădulescu, m-a adoptat, dar se impunea modificarea actelor de identitate. Securiștii îl căutau pe Zoner. Dar eu nu mai eram… Zoner. Sunt multe de spus aici. Oricum, figura a ținut câțiva ani buni.
R.: Bravo! Le-ați făcut-o! Abia așteptăm să citim cartea!
Ș.R.-Z.: Mă bucur că v-a trezit interesul!

Alianța Civică militează pentru conștientizarea cetățenilor

R.: Pe cine va sprijini Alianța Civică?
Ș.R.-Z.: Am repetat până la sațietate: Alianța Civică nu este o formațiune politică. Noi dorim ca cetățenii să-și cunoască bine drepturile și îndatoririle, să protesteze împotriva abuzurilor, că nu-i bagă nimeni la pușcărie. Probabil că la Congres vom lua o decizie, dacă nu cu cine să se voteze, atunci cu cine să nu se voteze. Presupun că vor avea loc dezbateri. S-ar putea ca unii să ceară ca noi să ne pronunțăm. Oricum, vom recomanda cetățenilor să meargă la vot și cu cine să nu voteze. Alternanța la putere asigură mersul înainte al societății. În România n-a funcționat niciodată o democrație autentică. În toată istoria parlamentară a României, o singură dată partidul care a organizat alegerile nu le-a câștigat. Este vorba despre alegerile din 1937, organizate de PNL Tattarescu. Oricum, Alianța Civică nu are și nu va avea o atitudine strict partizană. Alianța Civică militează pentru conștientizarea cetățenilor asupra drepturilor și îndatoririlor pe care le au, pentru ca românii să-și manifeste cu curaj opiniile, pentru a nu se lăsa manipulați, ci a protesta contra corupției generalizate, contra abuzurilor mafiei politice și împotriva sărăciei în care trăiesc.
R.: Un gând de final…
Ș.R.-Z.: Profit de această ocazie pentru a vă ura dvs. și cititorilor dvs. un An Nou cu sănătate și cât mai multe împliniri!

                                                                                                            Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

IN MEMORIAM

Șerban Rădulescu–Zoner

Interviu cu istoricul Șerban Rădulescu-Zoner (I)

Pe profesorul Șerban Rădulescu-Zoner (n. 29 mai 1929 – d. 14 martie 2012), l-am întâlnit la sediul filialei Prahova a Alianței Civice, în noiembrie 2004, dând curs unei invitații a secretarului filialei Prahova, Maria Băescu. La acea dată, Șerban Rădulescu-Zoner era președintele Alianței Civice România, funcție pe care a deținut-o în perioada 2001-2007. Cunoscut istoric, are un doctorat în istorie.
Am observat că distinsul oaspete a adus un număr de exemplare dintr-un volum pe care-l semnează, intitulat ”A fost un destin (Amintiri, mărturii, dezvăluiri)”. Știam, dintr-o întâlnire anterioară, că intransigentul președinte, care a petrecut ani buni în închisorile comuniste (1959-1962), a fost anchetat – în anii ‘50-‘60 – și de ofițeri ai Securității din Ploiești. La finalul întâlnirii, profesorul ne-a oferit un interviu în exclusivitate.

Studenți indiferenți  la cântecele de sirene

Reporter: Ce vă aduce la Ploiești, domnule profesor?
Șerban Rădulescu-Zoner: Sunt la Ploiești pentru a ajuta la pregătirea alegerilor din cadrul Alianței Civice de aici. Acestea, ca și cele din mai toate municipiile reședințe de județ, prefațează Congresul Alianței Civice. Cu acest prilej se va alege noua conducere a Alianței pe plan național.
R.: Cum arată Alianța la aproape trei ani după ce ați fost ales în fruntea ei?
Ș.R.-Z: Ceea ce mi-am propus după alegerea mea ca președinte, în anul 2001, este pe cale să se realizeze: întinerirea structurilor Alianței la toate nivelele. În marile orașe, mai ales în centrele universitare, s-au creat în ultimii ani nuclee de studenți atașați principiilor noastre morale, convinși de valorile unei democrații autentice, entuziaști și incoruptibili, care nu pot fi seduși de cântecele de sirenă ale Partidului–Stat.

Dezastrele Partidului-Stat 

R.: Utilizați frecvent, în toate discursurile și comunicatele dv., sintagma aceasta: Partidul–Stat, când vă referiți la PSD. Nu-l slăbiți deloc…
Ș.R.-Z: Este de ajuns să ne întrebăm: ce a creat acesta în anii trecuți? Averi imense pentru vârfurile clientelei sale, averi create în câțiva ani prin trafic de influență și corupție generalizată. În rest, sărăcie și mizerie materială și morală pentru cea mai mare parte a populației. Peste 50% dintre români au ajuns să trăiască la pragul sau sub pragul sărăciei. În spitale, bolnavii sunt subnutriți și nevoiți să-și aducă medicamentele necesare de acasă. În primele zile ale fiecărei luni, în fața farmaciilor din toate localitățile, se creează cozi și busculade între cei îndreptățiți la medicamente compensate și gratuite, căci după scurtă vreme acestea dispar. Partidul–Stat, adică PSD-ul, susține că situația existentă s-ar datora resurselor bugetare limitate. O minciună gogonată. Atât fondul de  sănătate cât și cel al asigurărilor sociale sunt în fiecare an excedentare, dar banii sunt deturnați spre acoperirea găurilor negre din economie, găuri create de escrocheriile clientelei politice, dar mai ales ale vârfurilor Partidului-Stat, situație pe care o întâlnim atât pe plan local, cât și pe plan central. Salariile bugetarilor, ale funcționarilor de rând, dar și ale cadrelor didactice din noua generație sau ale medicilor sunt mizerabile, iar cele ale lucrătorilor din sectorul de stat, încă dominant, sunt la pragul subzistenței, pe când cele ale managerilor din întreprinderile de stat falimentare, din regiile autonome ale Statului și ale funcționarilor superiori din administrația publică centrală și locală sunt de ordinul zecilor de milioane, la care se adaugă ce mai pică, adică bacșișuri grase, în euro și dolari, numite în prezent comisioane. În sfârșit, ridicolele creșteri salariale sau ale pensiilor și ajutoarelor sociale, anunțate cu surle și trompete de către guvernanți în preajma Anului Nou, reprezintă o sinistră farsă. De ce? Deoarece prin scumpirea concomitentă a carburanților va crește până și prețul morcovilor din piață și cu atât mai mult cel al tuturor produselor alimentare din magazine.

Petre Roman așteaptă la cotitură

R.: Ce-i de făcut?
Ș.R.-Z: Față de toate aceste nedreptăți și minciuni Alianța Civică nu a rămas indiferentă, ci a protestat și continuă să protesteze prin notificări trimise Parlamentului, prin comunicate adresate opiniei publice, reflectate cu precădere în marile cotidiane centrale, cele încă independente, prin dezbateri publice în fața mass-media, mai ales pe plan central, dar uneori și în alte orașe, sub forma așa-numitelor ”Dialoguri ale Alianței Civice”.

R.: Dar opoziția caută soluții de contracarare a Partidului-Stat. Ce spuneți despre alianța PNL – PD?
Ș.R.-Z.: PNL- PD reprezintă o contrapondere viabilă la Partidul-Stat. De văzut cum va funcționa în alegeri. Tentația puterii este atât de mare încât se încalcă promisiuni cu nonșalanță. În primul rând, nu știu în ce măsură PD își va respecta angajamentul luat, cum că, în cazul în care D.A. nu va ajunge la guvernare, va rămâne în opoziție. Am două motive de îndoială. Unu: atât PD cât și PSD se consideră partide social-democrate. Poate că domnul Traian Băsescu n-ar trece în barca guvernării PSD. Dar ceilalți?… Doi: în cazul în care PD va staționa sau va pierde din popularitate în momentul alegerilor, față de ceea ce indică acum sondajele, îl așteaptă la cotitură… Petre Roman. Jocul lui Petre Roman este curios și suspect. Nu participă la reuniunile forurilor de conducere ale PD, dar nici nu-și dă demisia din partid. Momentul lui favorabil ar fi rezultatul slab al PD. Deja sunt unele frământări în PD. PNL crește în sondaje, PD nu. Cine va fi tras la răspundere în caz de rezultat sub așteptări? Președintele, adică Traian Băsescu. Domnul Petre Roman este atât de avid de putere, încât va face orice fel de concesie. Ar fi dispus să participe la guvernare, alături de PSD. Apoi, PSD vrea să introducă prima electorală. Dacă un partid obține 35%, să i se mai dea 20%, să nu se mai ajungă la alianțe.

”Îngrășații” sau frapantul alegător român 

R.: Ce vă frapează la alegătorul român?
Ș.R.-Z.: Dacă-i întrebi pe români: ”Aveți încredere în actualii guvernanți?”, îți vor răspunde că nu, dar dacă-i întrebi cu cine vor vota, îți vor răspunde că tot cu ei. Eu asta nu pot s-o înțeleg.
R.: Unii spun că există o explicație foarte simplă. Românii pleacă de la premisa că toți fură. Ei spun așa: îi aleg pe-ăștia, că s-au îngrășat și fură mai puțin. Dacă-i aleg pe alții, ăia vor fi avizi de îmbogățire și va trebui să-i îngrășăm și pe ei. Că tot i-am îngrășat pe-ăștia, vor fura mai puțin și ne va mai rămâne și nouă câte ceva. Cum comentați această versiune?
Ș.R.-Z.: Vă-ntreb: de ce nu s-a-ntâmplat asta în 2000? Baroni locali țărăniști și liberali nu există. Nu neg că există liberali foarte bogați. Dar n-am auzit să-și fi făcut averile prin furt. În al doilea rând: dintre cei care s-au considerat incompatibili nu se numără niciun pesedist. Dar un Dinu Patriciu sau un Valeriu Stoica au demisionat din Parlament. Deși la domnul Stoica nu exista vreun motiv. Spun asta deși eu pe domnul Stoica nu l-am prea agreat. Este unul dintre motivele pentru care am plecat din PNL. Dincolo de comportament, i-am reproșat că n-a făcut mai nimic în calitatea sa de ministru al Justiției. Dar repet: domnia sa are o firmă de avocatură cu soția. N-a făcut bani din furtișaguri sau ”inginerii”.

(Continuarea în ediția de mâine, 15 martie 2021)

                                                                                                  Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Denumirea de vlah ne-a fost dată de popoarele germanice, pentru care „romanus” era tradus cu „walalh”. Prima ştire sigură consemnată despre vlahi ne este oferită de cronicarul bizantin Georgios Kedrenos. În anul 976, David, fratele ţarului bulgar Samuil este ucis de nişte „vlahi cărăuşi”. Trei ani după aceea Niculiţă primeşte din partea împăratului bizantin Vasile al II-lea conducerea „vlahilor din Elada”. În 1066, vlahii din regiunea Larissa se răzvrătesc contra autorităţilor. Rebelii condusi de Protospatharios Niculiţă Delphinos sunt recrutaţi atât dintre vlahi cât şi dintre bulgari. Importanţa comunităţii de vlahi este recunoscută neoficial de autorităţiie bizantine şi prin crearea unui corp de armată compus numai din vlahi…

Vlahii în lupta cu armatele Bizantului

În una din diminetile lui octombrie 1185, în fata bisericuţei purtând hramul Sfintului Dimitrie din Tărnovo, doi ţrati, Petru şi Asan, vorbesc în faţa mulţimii adunate, îndemnându-i să se elibereze din robia în care îi ţinea împăratul Bizanţului, Isaac II Anghelos. Aceea a fost scânteia unei puternice răscoale care va zgudui timp de 2 ani întinsul imperiu grecesc al Bizantului şi va pune bazele unui imperiu pe care multi preferă să-l treacă sub tăcere, ca cum ar fi vorba de o greşeală a istoriei: Imperiul româno-bulgar.

Prima confruntare dintre răsculati si oastea bizantină s-a soldat cu un eşec din partea rebelilor. Petru si Asan s-au retras la nordul Dunării unde, cu ajutorul cumanilor si al vlahilor din această zonă si-au refăcut armatele si au atacat cu furie oastea lui Isaac Anghelos.

În 1188, după mai multe lupte cu bizantinii, un armistiţiu recunoştea lui Petru si Asan stăpânirea unui teritoriu între Balcani si Dunăre. În anul 1189, cei doi ofereau împăratului german Frederic I Barbarosa un ajutor de 40 000 soldaţi ca să cucerească Ierusalimul, punând condiţia ca acesta din urmă să cucerească Constantinopolul si să le recunoască independenţa. Propunerea a fost respinsă iar luptele dintre bizantini si vlahii răsculaţi sprijiniţi de bulgari au urmat cu şi mai mare îndârjire. Din păcate, în 1196 Asan este ucis în palatul său din Pirnovo de boierul Ivanco. Rămas singur, Petru şi-a asociat la domnie pe fratele său mai mic, Ioniţă. În 1197, Petru impărtăsea aceeasi soartă ca fratele său mai mare, la rîndul său, asasinat.

Rămas singur, Ioniţă a încercat să consolideze statul ridicat de fraţii săi. A supus puterii sale pe boierii care manifestau tendinţe centrifugale, a mărit oastea şi a inzestrat-o cu armament modern şi a obţinut recunoaşterea independenţei statului său din partea puterilor apusene. În 1204 imperiul bizantin se prăbuşea pentru a face loc Imperiului latin – conducătorii celei de a 4-a cruciade cucerind Constantinopolul. Profitând de nemulţumirile maselor populare împotriva noii conduceri, Ioniţă a purtat lupte contra oştilor apusene pe care le-a decimat în anul 1205 sub zidurile Constantinopolului. Împăratul Balduin de Flandra a fost luat prizonier și a murit în închisoarea din Tărnovo.

Alianţele dintre impăratul Henric, fratele lui Balduin şi cel de la Niceea – imperiu nou creat de fugarii greci din Constantinopol – l-a împiedicat pe Ioniţă să se declare împărat. În 1207, acesta din urmă cădea asasinat, aidoma fraţilor săi, de un soldat din armata sa.

O perioadă critică

A urmat o perioadă de regres între anii 1207-1218. În acest timp, ţar al imperiului a fost Borilă, nepot de soră şi urmaş al lui Ionită. Dar marii feudali nu agreau spiritul centralizator al statului şi făceau tot posibilul să îl destrame. Totul a culminat cu o răscoală a boierilor împotriva lui Borilă desfăşurată în anul 1211. Neputincios, acesta din urmă a cerut ajutor regatului maghiar şi i-a înfrânt pe insurgenţi.

Pentru a împiedica destrămarea statului, în 1213 Borilă şi-a căsătorit fiica, pe frumoasa Maria cu împăratul Imperiului Latin, Henric de Flandra. Iniţial, la refuzul împăratului de a se căsători cu o femeie considerată de el de cea mai joasă speţă, marii baroni i-au spus: „….o să o faceţi sire, pentru că aceşti oameni sunt cei mai temuţi şi mai tari din întreg imperiul şi chiar de pe Pământ.” La moartea lui Henric, în 1216, poziţia lui Borilă a slăbit. Ioan, fiul cel mai mare al lui Asan I revenise din pribegie şi revendica tronul părintesc. În 1218 el a ocupat Tărnovo, capitala ţării şi a preluat domnia. incercând să fugă, Borilă a fost, la rândul său, prins şi orbit de oamenii noului ţar.

Marele imperiu al românilor și bulgarilor

Ioan Asan al II-lea a avut o domnie lungă, până în anul 1241 şi a ridicat imperiul româno-bulgar pe aceeaşi treaptă cu marile puteri ale vremii. A cosolidat puterea centrală şi a folosit în favoarea sa contradictiiie rezultate din destrămarea imperiului bizantin.

Deşi iniţial menţinea relaţii cordiale cu regatul maghiar, cu Roma şi cu Imperiul Latin, odată cu abdicarea împăratului Robert, Ioan se îndepărtează tot mai mult de Constantinopol, ruptura relaţiilor cu acesta ducând şi la ruperea legăturilor cu regatul maghiar şi cu Papa. Ioan s-a apropiat tot mai mult de împăratul de la Niceea, Vatates, căsătorindu-şi fiica, Elena, cu moştenitorul tronului şi fiul lui Vatates, Teodor.

Succesele celor două armate reunite au produs îngrijorarea Papei care, în 1236 a cerut regelui maghiar să intervină în sprijinul Constantinopolului latin, intervenţie rămasă doar in stadiul de proiect din cauza invaziei tătare din anul 1238. Moartea lui Ioan Asan al II-lea a intervenit tocmai în momentul în care era mai multă nevoie de geniul său militar şi politic. Au reinceput luptele dintre diferite partide de boieri. Fiul său, Căliman I Asan (1241-1246) a fost ucis de o conjuraţie, aceeaşi soartă având-o şi fratele său, Mihail Asan, care a domnit între 1246-1256 şi vărul Ior, Căliman II Asan (1256-1257), ucis la rândul său de boieri…

Cu efemera domnie a lui Căliman II s-a stins dinastia românească a celui de al doilea ţarat româno-bulgar, care, ca stat, va fi desfiinţat în secolul XIV de către turci.

Telul Asăneştilor a fost să întemeieze o monarhie românească cu capitala la Constantinopol. Nu a fost reaiizat din cauza fărâmitării teritoriale si a intereselor contradictorii din această parte a lumii.

Imperiul creat de românii aflaţi la sud de Dunăre şi de bulgari, merită să fie amintit pentru că el ne arată măreţia poporului nostru şi valoarea noastră militară. Şi mai treluie amintit şi ca lecţie a istoriei, lecţie care s-a repetat sute de ani la rând şi care ne demonstrează că românii nu au putut fi învinşi niciodată de străini ci doar cu ajutorul unor trădători din interior, asa cum se procedeaza si acum, in zilele noastre, de către mai modernii politicieni.

(enigmatica.ro)

Bogdan al III-lea a fost domnul Moldovei între anii 1504-1517. A fost fiul lui Ștefan cel Mare și al Mariei Voichița, fiica lui Radu cel Frumos. A fost impus la tron de tatăl său în ultimele zile de viață.

Bogdan al III-lea a fost supranumit ”cel Chior” din cauza faptului că își pierduse un ochi, fie de boală, fie în împrejurări necunoscute.

Domnul Moldovei a încercat normalizarea relațiilor cu Polonia, cerând-o în căsătorie pe sora regelui polon Alexandru Jagiello. În ciuda eforturilor depuse de Bogdan, această căsătorie nu s-a înfăptuit, impedimentul fiind de natură religioasă.

În urma acestui eveniment s-au petrecut mai multe conflicte moldo-polone desfășurate între 1506-1509, în urma cărora Bogdan a pierdut Pocuția. Ostilitățile dintre moldoveni și poloni au luat sfârșit în 1510 când, la 17 ianuarie, a fost semnat un tratat de pace, arbitrat de regale Ungariei.

Bogdan al III-lea a avut relații încordate cu domnii Țării Românești, deoarece aceștia susțineau pretendenții la tronul Moldovei.

În relațiile cu Poarta, Moldova a continuat să rămână vasală, plătind un tribute de 8000 de galbeni, dublu față de cât plătise Ștefan cel Mare.

Bogdan al III-lea a realizat și câteva ctitorii, printre care biserica de la Răuseni, Mănăstirea Sf. Pavel de la Muntele Athos etc..

Bogdan al III-lea a fost căsătorit cu fiica domnului muntean Mihnea cel Rău, Ruxandra. Bogdan al III-lea a avut doi fii nelegitimi ajunși domni ai Moldovei: Ștefăniță, succesorul său, și Alexandru Lăpușneanu.

Bogdan al III-lea a murit pe 20 aprilie 1517, la Huși, fiind înmormântat la mănăstirea Putna.

(Cosmin FLOREA – istorie-romaneasca.ro)