close

Istorie

Istorie

78 de ani de la primul val de deportări staliniste: Mii de familii de moldoveni au fost trimise de sovietici în Siberiile de gheață

Sib

În 1941, în noaptea de 12 spre 13 iunie, a început primul val de deportări sovietice din RSS Moldovenească în infernul de gheaţă al Siberiei.

Conform datelor de arhivă, la acea dată, în Basarabia, Nordul Bucovinei şi Herţa au fost ridicate de la casele lor 29.839 de persoane, dintre care 5479 au fost arestate (ca „membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi alte elemente antisovietice”) şi 24.360 au fost deportate.

Violenţa şi represaliile au fost modalităţile sigure prin care puterea sovietică îşi putea impune voinţa în spaţiul de la est de Prut. Doar în RSS Moldovenească au fost arestate 18.392 persoane – 4507 “capi de familie” (4342 din considerente politice şi 165 cu dosare penale) şi 13.885 persoane deportate.

Deportatii au fost transportati în conditii inumane, în vagoane de marfă închise, iar pe drumul care putea dura şi şase săptămâni, aceştia nu au beneficiat de asistenţă medicală, de apă sau mâncare şi au călătorit în condiţii igienice precare. La destinaţie au fost obligaţi să îşi construiască propriile lagăre, să lucreze în condiţii foarte grele – temperaturi extreme, norme de muncă greu de atins, hrana proastă şi puţină.

Conform Historia.ro, într-un memoriu întocmit la 15 noiembrie 1941 de autorităţile române se menţiona unde au fost deportaţi basarabenii: S.S. Kazahă -9.954 de persoane, R.A.S.S. Komi – 352, regiunea Krasnoiarsk – 470; regiunea Omsk -6.085 şi regiunea Novosibirsk – 5.787. Toţi erau acuzaţi de troica NKVD şi deportaţi pe termene ce ajungeau la 20 de ani. Potrivit istoria.md, 90 vagoane au pornit din staţia Taraclia, 44 vagoane — din staţia Basarabeasca, 44 vagoane — din staţia Căuşeni, 48 vagoane — din staţia Tighina, 187 vagoane — din staţia Chişinău, 48 vagoane — din staţia Ungheni, 83 vagoane — din staţia Ocniţa, 133 vagoane — din staţia Bălţi, 73 vagoane — din staţia Floreşti, 40 vagoane — din staţia Rîbniţa, 38 vagoane — din staţia Bolgrad, 103 vagoane — din staţia Arţiz, 340 vagoane — din staţia Cernăuţi.

(infoprut.ro)

mai mult
IstoriePromovate

21 Decembrie 1989

tvr

Filmare azi, in fata Teatrului National cu o echipa TVR1, condusa de Razvan Butaru, jurnalist, producator tv.

In Decembrie TVR1 va difuza un serial de 15 episoade dedicat Revolutiei romane, la 30 de ani de la infaptuirea ei(nu intru acum in interpretari). Unul din episoade, cel despre zilele de 21 si 22 Decembrie va fi realizat de Razvan Butaru, iar unul din protagonisti voi fiu eu, Cristian Botez, daca imi permiteti.

Pe 21 Decembrie 1989, la ora 13,00 ieseam de la metrou, pe la Teatrul National, plin de avant si revolta fata de atrocitatile de la Timisoara, Abia se terminase mitingul ultim al lui Ceausescu si nucleul de la Inter, de circa 2000 de oameni, abia se forma. In rondul din Piata Universitatii se afla un cordon de tineri inlantuiti, care strigau „Timisoara, Timisoara” si „Asasinii, asasinii”. Au fost primele scandari pe care le-am auzit. Instantaneu m-am alaturat lor si am inceput sa strig si eu din toate puterile. In clipa aceea am stiut ca nu mai am cale de intoarcere. Am simtit ca toate lanturile care ma tintuisera amar de ani intr-o realitate crunta, anii de comunism, de dictatura, s-au rupt dintr-o data. Au urmat ore si apoi zile terifiante. Despre toate acestea si multe altele, in Decembrie la TVR1, in serialul la care se lucreaza din plin.

Vreau sa mai spun, si ieri am aflat, ca Razvan Razvan Butaru a fost prezent si el in acea zi, 21 Decembrie 1989, la Inter, cand s-a aflat la scurta distanta de mine, desigur,in conditiile in care noi toti eram in continua miscare. Mi se pare incredibil ca, dupa 30 de ani, doi tineri participanti la Revolutie, din prima zi si in acelasi punct, la Bucuresti, sa se intalneasca pentru prima oara, in acelasi loc. Unul, Razvan, in postura de jurnalist tv, care intervieveaza, si altul, Cristian, jurnalist de 30 de ani, cel intervievat! Razvan avea atunci 21 de ani, eu, 24.

(Cristian Botez)

mai mult
Istorie

Declarația de independență a Republicii Moldova

Moldova

Republica Moldova a obținut recunoașterea oficială a statalității, la 2 martie 1992, cand a obținut statutul de membru al ONU.

Declarația de Independență a Republicii Moldova a fost un document adoptat de către Parlamentul Republicii Moldova.

Documentul face referiri la „istoria milenară” și „statalitatea neîntreruptă” a românilor de la est de Prut în spațiul istoric și etnic al etnogenezei acestora, consacră, pentru spațiul de la est de Prut, denumirile oficiale: limba română, popor român. Acest act fondator al Republicii Moldova din 27 august 1991 este marcat în fiece an ca Ziua Națională a Republicii Moldova sau Ziua Independenței.

Declarația a fost adoptată și semnată de 278 deputați în parlament la 27 august 1991. Actul original a ars în timpul protestelor din 2009 la Chișinău, dar un document identic a fost restaurat în 2010.

Declarația de independență a Republicii Moldova în mod clar și direct, susține suveranitatea Republicii Moldova pe teritoriul Transnistriei, deoarece este „o parte componentă a teritoriului istoric și etnic al poporului nostru”. Cu toate acestea, Declarația de independență a Republicii Moldova este ea însăși un argument împotriva suveranității Republicii Moldova asupra Transnistriei, cum îl denunță acordul de la 23 august 1939, între Guvernul URSS și Guvernul Germaniei, „nulă și neavenită” fiind uniunea doar formală între cele două teritorii.

Căderea Uniunii Sovietice 

După eșuarea tentativei de lovitură de stat din 1991, controlul și influența puterii centrale sovietice, asupra statelor uniunii, a slăbit considerabil. După căderea comunismului, uniunea personală dintre republicile sovietice și-a pierdut baza legală – după cum vedeau moldovenii (președintele URSS era liderul tuturor republicilor acesteia).

Recunoașterea internațională 

La data de 27 august 1991,la doar cîteva ore după proclamarea independenței, guvernul României recunoaște independența Republicii Moldova. Astfel România este primul stat care a recunoscut independența și suveranitatea Republicii Moldova.

Noul parlament ales democratic s-a proclamat „deținătorul puterii supreme în Stat”. Moldova a aderat la ONU, primind astfel recunoașterea statalității.

Reacții 

Republica Moldova 

În proaspătul stat, moldoveni s-au divizat în două tabere: unii au susținut independența, alții au protestat împotriva ei, susținând reunificarea cu România. Susținătorii reunificării s-au adunat în stradă, în Chișinău, să protesteze.

Transnistria 

Aspectul de „o parte componentă a teritoriului istoric și etnic al poporului nostru”, i-a nemulțumit pe transnistrieni. Aceștia au proclamat autonomia, și mai apoi independența Transnistriei.

(Wikipedia)

mai mult
IstoriePromovate

Istoria Consiliului European

EuropeanUnion

Consiliul European a fost creat în 1974 ca forum informal de dezbatere între șefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale UE.

Prin Tratatul de la Maastricht din 1992, Consiliul European a dobândit un statut și un rol formale – de a impulsiona UE și de a defini orientările politice generale ale acesteia.

 

Citește mai mult (în limba engleză)

 

mai mult
IstoriePromovate

Războiul româno-ungar din 1919

Rz1

La 21 martie 1919, puterea în Ungaria a fost preluată de comuniștii conduși de Béla Kun. Forțele comuniste maghiare au atacat atât noul stat Cehoslovacia, cât și trupele române din Transilvania, în speranța de a ocupa Transilvania. La 11 decembrie 1918 s-a creat Comandamentul trupelor din Transilvania, comandant de corp fiind numit generalul Traian Moșoiu, iar ulterior generalul Gheorghe Mărdărescu.

La 4 august 1919 armata română a intrat în Budapesta sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu, alți generali ai armatei fiind Demetrescu, Holban, Traian Moșoiu și locotenent-colonelul Ion Antonescu. A fost cucerită capitala, Budapesta, Béla Kun a demisionat și regimul comunist a fost înlăturat. La 14 noiembrie 1919, armata română a părăsit Budapesta, care a rămas sub conducerea armatei naționale ungare. La 16 noiembrie 1919, Horthy a intrat în Budapesta și și-a stabilit centrul comandamentului la hotelul Gellért. Armatele române au descoperit la Budapesta o parte din clopotele românești ale bisericilor Basarabilor și Brâncovenilor furate de ungurii din armata austroungară, care nu fuseseră încă topite. La 25 februarie 1920, armata română a părăsit teritoriul Ungariei la cererea Antantei.

Citește mai mult – Wikipedia

mai mult
Istorie

Marea schismă din 1054 – Cum s-a ajuns acolo?

map

Marea schismă din 1054 nu a fost un eveniment surprinzător. Relaţiile dintre Est şi Vest, dintre cele două mari centre religioase – Constantinopol şi Roma – erau complicate de foarte multă vreme. Deşi implicaţiile schismei în istorie sunt semnificative, contemporanii nu au perceput-o ca fiind ceva ieşit din comun. Sursele contemporane vorbesc prea puţin despre conştientizarea efectelor separării celor două biserici. Dar cum s-a ajuns acolo?

Cauzele materiale – competiţia pentru influenţă

Marea Schismă a fost o consecinţă a înstrăinării treptate dintre Roma şi Constantinopol. Putem vorbi, pe de o parte, de cauze de ordin politico-religios şi, pe de altă parte, de cauze dogmatice. În primul rând, Europa creştină devine, din punct de vedere politic, bicefală începând cu anul 800, odată cu încoronarea ca împărat roman a lui Carol cel Mare. Atât acesta, cât şi împăratul de la Constantinopol pretindeau că sunt succesorii vechilor împăraţi romani, având astfel dreptul la moştenirea (teritorială) romană.

Patriarhii celor două oraşe se aflau şi ei în conflict. Ambii lideri religiosi se considerau conducătorii întregii lumi creştine. Patriarhiul de la Constantinopol îşi ia, încă din secolul al VI-lea, titlul de patriarh ecumenic (adică universal), titlu care până atunci aparţinuse exclusiv Papalităţii. Au existat însă situaţii în care, pentru a obţine sprijin în Italia, unde bizantinii doreau să-şi păstreze teritoriile stăpânite, unii împăraţi, precum Vasile I Macedoneanul (867-886), au acceptat să facă unele concesii bisericii romane, susţinând chiar universalismul acesteia.

În secolele IX-X cele două centre religioase s-au aflat într-o competiţie acerbă pentru evanghelizarea lumii slave din Europa de Est şi Sud-Est. După ce slavii din zona Bulgariei, Serbiei şi Rusiei au intrat în sfera Constantinopolului, biserica orientală, mai puternică, nu a mai acceptat supremaţia Romei. Apoi, în secolul al XI-lea, Vasile al II-lea Macedoneanul s-a îndepărtat tot mai mult de Roma. În 1024, Papalitatea s-a arătat dispusă la un compromis, gata să recunoască Biserica din Est ca fiind „universală în sfera sa”, dar împăratul bizantin nu a acceptat propunerea. Totuşi, în aceeaşi perioadă, situaţia tot mai complicată din Italia cerea o apropiere de Roma. Normanzii încep să atace provinciile bizantine din peninsula italică, astfel că în 1052-1053 Bizanţul încheie o alianţă cu Papalitatea direcţionată împotriva normanzilor.

Cauzele dogmatice – diferenţele de ritual

Dincolo de aceste neînţelgeri privind lumea materială şi interesele politice, cauzele dogmatice au jucat şi ele un rol important. Existau trei probleme majore. În primul rând, cea legată de Filioque, un adaos la formula Crezului din 381. În secolele V-VI, două concilii ţinute la Toledo marchează modificarea Crezului în Apus prin adăugarea formulei „Duhul Sfânt care de la Tată şi fiulpurcede”. Aceasta e preluată în Franţa, Italia şi Germania, iar la începutul secolului al XI-lea, Henric al II-lea e încoronat împărat de către Papă, ocazie cu care se cântă Crezul modificat. Acest fapt a statuat recunoaşterea de către Papalitate a noii formule. Cea de-a doua diferenţă stă în ritualul împărtăşaniei:folosirea azimei în vest şi a pâinii dospite în est. Apoi, celibatul preoţilor era obligatoriu în occident, în timp ce preoţii bisericii orientale se puteau căsători (o singură dată). În secolele XII-XIII, se va adăuga şi problema purgatoriului, concept pe care ortodocşii nu îl acceptă.

Disputa dintre cele două biserici escaladează în momentul în care în 1050, bizantinii din Sudul Italiei sunt forţaţi de normanzi să se conformeze practicilor latine. Patriarhul de la Constantinopol, Mihail Cerularios, răspunde prin a cere bisericilor latine din oraş să adopte practicile bizantine, renunţând la filioque şi la folosirea azimei. În faţa refuzului acestora, în 1053 închide toate bisericile latine din capitala imperiului. Ulterior va trece la o atitudine mai conciliantă şi acceptă o discuţie cu Papa Leo al IX-lea care, în 1054, trimite pentru negocieri o delegaţie la Constantinopol, condusă de Cardinalul Humbert.

Pe lângă toate tensiunile deja existente, şi personalitatea celor trei personaje implicate a creat o conjunctură favorabilă rupturii. Papalitatea era puternică deoarece îşi recuperase forţele şi autoritatea după reforma generată de mişcarea de la Cluny;patriarhul Cerularios era un om ambiţios şi foarte influent, iar împăratul bizantin Constantin al IX-lea Monomahul era un lider slab, şovăitor, lipsit de fermitate. În această situaţie, existau puţine şanse ca întâlnirea să ducă la înţelegerea celor două biserici.

După prima întâlnire cu delegaţia papală, Cerularios refuză să mai negocieze, fiind afectat de comportamentul neceremonios al membrilor delegaţiei, care nu respectaseră saluturile uzuale. Cardinalul Humbert răspunde prin obţinerea unei bule de excomunicare împotriva lui Cerularios, bulă depusă la Sf. Sofia în data de 16 iulie 1054. Patriarhul bizantin şi biserica orientală sunt acuzaţi, printre altele, şi de omiterea filioquedin crez. Beneficiind de sprijinul Împăratului şi al populaţiei constantinopolitane, Mihail Cerularios convoacă un Sinod pentru data de 24 iulie prin care Humbert este la rândul său excomunicat.

Aceasta a fost practic Marea Schismă. Ruptura nu a fost conştientizată imediat. Relaţiile de încordare paralele cu cele de colaborare continuă. Însă unul din efectele imediate a fost că, ca urmare a rupturii cu Bizanţul, noul Papă, Nicolae al II-lea, singur în faţa normanzilor, îi acordă lui Robert Guiscard, în 1059, ducatul Calabriei şi Aculiei. A început astfel alianţa dintre Papalitate şi normanzi:papa obţinea sprijinul unui aliat puternic, iar normanzii recunoaşterea puterii lor în Italia. Ulterior, organizarea cruciadelor aduce cele două lumi în contact direct, ceea ce face ca diferenţele să fie percepute nu doar la nivel înalt, ci şi în rândul populaţiei. În cele din urmă, anul 1204 – cucerirea Constantinopolului de către latini – a dus la ruptura definitivă dintre Occident şi Orient şi la naşterea unui sentiment general de ură faţă de latini în rândul bizantinilor.

(Andreea Lupşor – historia.ro)

mai mult
Istorie

Ion Luca Caragiale este numit directorul Teatrului Național din București

ILC

Duc bine la tăvăleală; dovadă că pot fi, în același timp, și sufleur și copist la teatru.”

Așa spunea nenea Iancu. A dovedit că poate fi nu doar copist și sufleur, ci și director. La 2 iulie 1888Ion Luca Caragiale, cel mai mare dramaturg român, este numit director al Teatrului Național din București. A început, e adevărat, de jos, inspirând actorii, nu ca autor, ci ca sufleur. Tradiția familiei îl obliga, însă, să aspire la mai mult. Unchiul său, actorul Costache Caragiale fusese primul director al teatrului. Dramaturgul apelează la Titu Maiorescu, pentru sprijin în vederea obținerii postului de director, însă criticul nu are încredere în abilitățile manageriale ale lui Caragiale. Totuși, dramaturgul este numit director, prin Decret Regal, cu ajutorul Reginei. Nu i-a înșelat așteptările și se dovedește un excelent organizator. Conștiincios, vine primul la muncă, de la 8 dimineața și părăsește ultimul teatrul, la 10 seara. Reușește să gospodărească eficient bugetul relativ modest al instituției și încheie contracte de colaborare cu artiști celebri precum Sarah Bernhardt și Ernesto Rossi. Stagiunea din 1888 – 1889 fiind criticată vehement, demisionează, însă rămâne legat de acest loc, deschizându-și mai târziu berăria Gambrinus, peste drum de teatru.

Aveți puțintică răbdare…

… să vedem, ce a însemnat cu adevărat Caragiale în teatrul românesc. A surprins ca nimeni altul tipologia acestui popor, cu meschinăriile, matrapazlâcurile, mentalitatea păguboasă, incultura, ignoranța, care s-au ținut scai de noi de-a lungul istoriei. De ce e mare Caragiale? Pentru că a mers la esență și a știut să vadă dincolo de moment, de timp, de spațiul în care a trăit. Dacă am schimba doar decorurile și numele personajelor, dialogurile, problemele, caracterul sau mai degrabă lipsa lui, soluțiile ce caracterizează viața politică românească ar fi aceleași.

Oare diferă impunerea unui Agamiță Dandanache de la centru, un personaj agramat, incoerent, incapabil, ajuns într-o poziție de putere prin șantaj și minciună cu ceea ce se întâmplă în România de atâția ani?

Cu ce e mai rău Cațavencu, care utilizează ziarul propriu pentru a-și face jocurile politice decât mogulii de presă care trag sforile în funcție de interesul economic, ducând în derizoriu actul jurnalistic și rolul lui în societate?

Avem și destule Zoe, femeiuști care nu ezită să își vândă farmecele sau să profite de ele pentru a se bucura de privilegii pe care nivelul de pregătire și înzestrarea lor intelectuală nu le-ar merita nici pe departe. Asta în timp ce oamenii valoroși stau cu modestie deoparte, pentru că nu doresc să se amestece în mocirla vieții publice contemporane.

Oare nu trăim într-o veșnică ”noapte furtunoasă” în care falsa ”onoare de familist” e scoasă de la naftalină doar pentru imagine? Ce-i drept, nu mai e fluturată prin fața vecinilor de mahala, ci pe rețelele de socializare.

Care e secretul tinereții fără bătrânețe a lui Caragiale?

Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm!

Ceea ce îl păstrează mereu actual e autenticitatea sa. Și asta pentru că autorul se inspira chiar din viața reală. Sursa sa principală o constituia presa vremii. De altfel, stilul său este evident unul jurnalistic, mai mult, publica adesea articole în ziarele contemporane. A înființat revista umoristică Moftul român, în ianuarie 1893, după ce se retrăsese din ziaristică de la sfârșitul anului 1889. Publicația era subintitulată ironic ”Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană”.

Caragiale a avut harul de a aduce pe scenă personaje care puteau fi întâlnite pe stradă. Nu era o lume fantastică, era una în care privitorul regăsea propriile probleme, dileme și lupte.

În ianuarie 1879, are loc premiera spectacolului cu piesa ”O noapte furtunoasă”, la Naționalul bucureștean. După cât e de iubită azi piesa, ne-am gândi că premiera ar fi trebuit să fie un adevărat triumf. Realitatea a fost că la final, în loc de aplauze, s-au auzit hiuduieli, înjurături și amenințări. De ce? Pentru că mulți dintre spectatori se regăsiseră în personajele de pe scenă.

Jupân Dumitrache a trăit în București, pe Calea Șerban Vodă, la numărul 26, iar Caragiale i-a păstrat numele real, făcându-l personajul principal al piesei. Bonus, i-a dat porecla ”Titircă inimă rea”, după un bătăuș al vremii. Ca înfățișare, autorul îi atribuie trăsăturile unui cunoscut negustor de cherestea, Dumitru Nicolau, care a trăit între 1825 și 1900. Soția negustorului, Veta din piesă, se numea Paraschiva în viața reală și avea o soră (Zița lui Caragiale), numită, în realitate Rița. Chiriac, amantul nevestei, este întruchiparea lui Gheorghe Berevoianu, ajuns și el mare ”negustor chiristigiu”. Cei doi soți au divorțat din cauza acestei relații extraconjugale, dar povestea lor de amor făcuse deja deliciul amatorilor de bârfe din oraș. Cât despre cel care ”combate bine” la Vocea patriotului naționale, autorul spunea bunului său prieten Paul Zarifopol: ” Măi, Rică sunt eu!”. Nu amorezul, ci gazetarul, aflat într-o veșnică bătălie cu sistemul.

În Bucureștii lui Caragiale, riscul de a ajunge la un ”adrisant” greșit era mare. Numerotarea caselor și plăcuțele cu denumirea străzilor erau cam șubrede și neactualizate. Pe deplin plauzibilă, așadar, aventura acelui ”june tânăr și nefericit care sufere peste poate și iubește la nemurire”, care, în loc să intre pe geamul iubitei, ajunge la sora ei mai vârstnică, declanșând o tevatură nemaipomenită. Tot cu o tevatură s-a încheiat și premiera. Mulți dintre cei aflați în sală făceau parte din Garda Civică și au considerat că piesa constutie un afront direct.

Văzând că spiritele se încing, Caragiale încearcă să fugă, dar, în fața teatrului este prins și scuturat bine chiar de ”mitocanul” jupân Dumitrache. Este salvat de amici și dus acasă printr-un décor de asemenea familiar, grădina Union, ca să i se piardă urma. Urma prin literatură nu i s-a pierdut, însă.

Vorba e… eu cu cine votez?!

Caragiale a votat cu comedia la superlativ și a citit O scrisoare pierdută în fața membrilor Junimii la 6 octombrie 1884. Piesa a fost prezentată publicului în premieră, la Teatrul Național București, pe 13 noiembrie 1884. Succesul a fost deplin. Și aici, geniul său a folosit fapte și personaje reale, pentru a-și transmite mesajul artistic.

Cu trei ani înainte, Caragiale fusese numit revizor școlar pentru districtele Baia (cu reședința la Fălticeni) și Neamț (cu reședință la Piatra Neamț). Deși avea mandat pe 4 ani, a rezistat doar 4 luni, suficient cât să își alimenteze imaginația cu personaje locale. A fost mutat apoi în circumscripția Argeș – Vâlcea.

Cu privire la orășelul de munte, unde se petrece actiunea piesei, acesta poate fi atât Piatra Neamt, cât și Curtea de Arges. Caragiale spunea ca ”se poate foarte bine ca O scrisoare pierdută să fie icoana moravurilor din Piatra Neamț ca și a oricărui alt oraș din provincie”. Cu siguranță, spiritul său ascuțit a înregistrat elementele definitorii ale localităților în care a lucrat și a știut să găsească acele detalii etern valabile, care îl fac atât de actual.

Evenimentele se bazează, de asemenea, pe aminitirea proaspetei campanii electorale din 1883. După cum spune și ”onorabilul” Nae Cațavencu: ”Dacă nu mă-nșel, îmi pare că suntem în anul de grație 1883…”.

În studiul său, Caragiale la Neamț, poetul Ion Cârnu a identificat multe asemănări între persoane și întâmplări din Piatra Neamț, de pe vremea când Caragiale fusese revizor aici și elemente din O scrisoare pierdută. Un cuplu de vază al urbei, Constantin și Zulnia Isăcescu, el, fost primar, ea profesoară, i-ar fi furnizat inspirația pentru personaje ale piesei, existând multe asemănări între doamna Isăcescu și coana Joițica, de exemplu. În târgul nemțean funcționau, în acele vremuri, 54 de cârciumi, un post de pompieri, sub comanda căpitanului Baston, un spital, gardă națională, birou telegrafic, moară cu aburi, și mai multe partide politice. Presa locală era și ea înfloritoare, prin publicații cu denumiri pompoase: Trompeta Carpaților sau Vocea Carpaților. De aici, până la Răcnetul Carpaților, dirijat de Cațavencu, nu mai e decât un pas. Întrunirile electorale, cu întâmplări asemănătoare celor din O scrisoare pierdută au fost consemnate în articolele vremii, sau în memoriile unor participanți.

Ovaționat la scenă deschisă pentru O scrisoare pierdută, huiduit de inamici pentru D”ale Carnavalului, acuzat pe nedrept de plagiat, câștigând procesul cu Caion, cu ajutorul lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, coleg de redacție cu Eminescu și Slavici, Caragiale rămâne un personaj aparte, la fel de colorat ca și cele plăsmuite de efervescența lui creativă. Comediile, drama, nuvelele, schițele și articolele care au ieșit de sub sprințarul său condei au luptat si atunci și continuă să lupte în prezent cu prostia, ignoranța, minciuna, compromisul, șmecheria ieftină, lipsa de principii și moralitate, aceste defecte atât de păguboase pentru mersul înainte al unei națiuni.

Dintre toate, cel mai tare îl supăra prostia. Vizitându-și prietenul, Octavian Goga, azvârlit în pușcărie din cauza unui ”delict de presă” Caragiale îl mustra: ”Ți-am spus de-atatea ori, nu te mai bate cu proștii, ca te răpun… Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viață? Pe urma deșteptilor? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. În zadar lupți frumos cu tăieturi fine de floretă, prostul lovește greu, cu ghioaga în moalele capului. Și în zadar risipești spirit și vervă, el e tare ca piatra. Cum să-ți spun, prostul are o concepție telurică a vieții. Uite așa își infundă ochii și urechile, își infige capul în pământ ca struțul, ridică spatele și trec pe deasupra lui toate curentele… Nimic mai greu decât să cârmuiești proștii…” Curat, nene Iancule!

(Referințe: romlit.ro, ziarulmetropolis.ro, ilcaragiale.eu)

(publimix.ro)

mai mult
Istorie

Pe urmele primilor voievozi ai Moldovei

Mold

Bucovina reprezintă una dintre destinațiile preferate de vacanță din România. Sute de mii de turiști din țară și de peste hotare vizitează anual mănăstirile din zonă, peisajele spectaculoase din Obcinele Bucovinei și din Valea Dornelor, precum şi Cetatea Sucevei, principala cetate de scaun a Moldovei începând cu domnia lui Petru al II-lea Mușat (1375-1391) până la mutarea capitalei țării la Iași de către Alexandru Lăpușneanu (1564). Însă puțini cunosc și vizitează sudul județului Suceava, respectiv orașul Fălticeni și împrejurimile sale, văile Șomuzului și Moldovei. În sudul județului Suceava, zonă care nu a făcut parte din Bucovina istorică, intrată sub stăpânire austriacă, se află Baia, prima capitală a Țării Moldovei, precum și mănăstirea Probota, care a servit drept necropolă domnească în secolele XVI-XVII și a cărei biserică este inclusă în patrimoniul UNESCO începând din 1993.

Situată la câțiva kilometri de orașul Fălticeni, pe malurile râului Moldova, comuna Baia are o istorie unică în România. Baia a fost prima cetate de scaun a Moldovei, precum și un important centru urban, economic și religios în Evul Mediu. Cercetările arheologice atestă că zona a fost locuită încă din perioada pre-Cucuteni. Pe teritoriul comunei a fost descoperită o locuință cu o suprafață de circa 92 de metri pătrați, datând din perioada 5200-5100 î.Hr. Istoria așezării medievale începe în prima jumătate a secolului al XIII-lea, orașul fiind populat de sași transilvăneni, înainte și după marea invazie mongolă (1241).

Prima capitală a Țării Moldovei

Afirmarea statului moldovenesc s-a făcut în contextul contraofensivei maghiare împotriva tătarilor, în timpul lui Ludovic I cel Mare, rege al Ungariei (1342-1382) și al Poloniei (1370-1382), fiul lui Carol Robert de Anjou. Tradiția leagă întemeierea Moldovei de numele lui Dragoș, voievodul maramureșean care a descălecat dincolo de munți. Legenda e redată de Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae:

„Dragoș, fiul lui Bogdan, își propuse să treacă munții spre răsărit sub chip de vânătoare, însoțit de vreo 300 [de] oameni. În această călătorie dete din întâmplare peste un bou sălbatic, căruia Moldovenii îi zic bour, și luându-l la goană, descinse la poalele munților. Iar o tânără cățea de vânat ce avea, pe care o iubea foarte mult și-i zicea Molda repezindu-se asupra fiarei, aceasta se aruncă în valurile unei ape curgătoare, unde vânătorii o uciseră cu săgețile lor, iar cățeaua ce o urmărea cu fuga și ’n apă, se ’necă în repedele ei unde. În memoria acestei întâmplări, Dragoș numi râul Moldova; locul unde se întâmplase aceasta, dete numele gintei sale Roman; iar capul bourului voi să rămână semn al noului său principat”.

Spre deosebire de Negru Vodă, fondatorul mitic al Țării Românești, Dragoș a fost un personaj real. Data descălecatului nu este certă, iar acțiunea lui Dragoș a fost legată de respingerea tătarilor și alungarea lor din răsăritul Carpaților. Țara întemeiată de Dragoș, cu capitala la Baia, a fost o marcă de graniță, pentru apărarea regatului maghiar. Întemeietorul statului moldovenesc independent de coroana maghiară este considerat Bogdan I, voievod al Maramureșului și domn al Moldovei în perioada 1363-1367. Căzut în dizgrația regelui Ludovic I de Anjou, Bogdan a trecut munții împreună cu o mică oaste și i-a învins pe urmașii lui Sas, fiul lui Dragoș. Victoria lui Bogdan și alungarea lui Balc, fiul lui Sas, de pe scaunul Moldovei sunt atestate de o diplomă a lui Ludovic I.

Regele maghiar îi dăruiește lui Balc tocmai moșia lui Bogdan de la Cuhea, „ce se află în țara noastră a Maramureșului, […] (moșie – n.r.) trecută în mâinile noastre regești de la voievodul Bogdan și fiii săi, necredincioși învederați ai noștri, pentru blestemata lor vină de necredință”. Diploma regală confirmă pierderile suferite de Balc – „vărsarea sângelui său însuși și îndurarea de răni cumplite și […] moartea crudă a fraților și rudelor sale și a multor slujitori de ai lui” –, precum și răzvrătirile repetate ale lui Bogdan și ale fiilor săi:

„Fulgerați de diavol, dușmanul neamului omenesc – care, rănindu-le greu inima cu săgețile sale înveninate de viclenie și înșelăciune, i-a îndemnat de mai multe ori să se abată de la calea adevărului și de la statornicia credinței datorate – plecând pe ascuns din zisul nostru regat al Ungariei în sus-pomenita noastră țară moldovenească, uneltesc să o păstreze spre paguba maiestății noastre”.

Bogdan I a păstrat capitala Moldovei la Baia. Sub cârmuirea urmașilor săi, noul stat a crescut și s-a consolidat, realitate menționată și de cronica maghiară a perioadei, Chronica Hungarorum, conform căreia: „crescând marea mulțime a valahilor ce locuiau acel teritoriu, [țara – n.r.] s-a extins până la proporțiile unui regat”.

Baia a prosperat odată cu noul stat, prima capitală a Moldovei fiind atât un centru politic, cât și economic și religios. Ca urmare a prezenței unei numeroase comunități catolice, formată din sași, unguri și poloni, în vremea lui Alexandru cel Bun (1400-1432) a fost înființată episcopia catolică de la Baia, a doua din Moldova, după cea de la Siret, și a fost numit primul episcop catolic de la Baia, polonul Ioan de Riza. Tot în timpul lui Alexandru cel Bun a fost ridicată catedrala catolică, cea mai mare din Moldova, ale cărei ruine impresionante pot fi văzute și în prezent. Construcția catedralei cu hramul Sfânta Fecioară Maria a început în 1410, la porunca domnitorului, care era căsătorit cu o poloneză catolică, Margareta.

Bătălia de la Baia

Apogeul orașului medieval Baia a fost atins în timpul lui Ștefan cel Mare (1457-1504), însă tot atunci a început și declinul. Orașul a fost ales de Ștefan pentru a înfrunta armata maghiară condusă de însuși Matia Corvin. Armata ungară a trecut Carpații în 1467, ca răspuns la ocuparea cetății Chiliei de către moldoveni, doi ani mai devreme. Matia Corvin a intrat în Moldova pe valea Oituzului, la mijlocul lunii noiembrie, în fruntea unor efective evaluate (probabil exagerat) între 20.000 și 40.000 de oameni. După ce au incendiat mai multe orașe, printre care Bacăul și Romanul, și au jefuit valea Siretului, maghiarii s-au îndreptat spre Baia, unde Matia a căutat un răgaz pentru oștenii săi, înainte de obiectivul final al campaniei: cucerirea Sucevei.

După mai multe lupte de hărțuire desfășurate pe traseul urmat de armata ungară, Ștefan a hotărât să-l înfrunte direct pe Matia Corvin în Baia. În noaptea de 14 spre 15 decembrie 1467, moldovenii au incendiat orașul și au atacat oastea maghiară. În haosul creat de incendiu, maghiarii nu au reușit să se regrupeze. Conștient de pericolul în care se afla, Matia a încercat o acțiune energică pentru a rupe încercuirea. Lupta s-a soldat cu pierderi grele de ambele părți. Conștient că perspectivele campaniei erau compromise, regele Ungariei a ordonat retragerea. Din cauza unor trădări din tabăra moldovenilor, pedepsite ulterior cu asprime de Ștefan, maghiarii au reușit să se retragă. Cronicarul polon Jan Długosz descrie astfel Bătălia de la Baia:

„Ștefan vodă, care se așezase cu oastea între râurile Moldova și Șomuz, gândind că a venit momentul în care cu puțini să-i bată pe mulți, lăsând caii și bagajele în tabără, a sosit la Baia doar pedestru și ușor și, incendiind orașul din câteva laturi, în noaptea de 15 decembrie a năvălit peste unguri, ținând lupta amestecată până în revărsatul zorilor, iar mulți unguri căzând…; craiul Matiaș, rănit în trei locuri, dar nu mortal, ca să nu cadă în mâinile românilor, a fost scos din locul bătăliei. Partea cea mai mare a oștilor ungurești revenind la munți și aflând drumurile înțesate cu arborii care fuseseră tăiați de moldoveni, a ars carele și bogăția și îngropând 500 de bombarde, pentru ca moldovenii să nu se poată folosi de ele, a trecut în fugă în Ardeal. Prin facerea de bine a unui român a scăpat craiul Ungariei de n-a fost prins sau tăiat, român pe care Ștefan vodă l-a pedepsit cu moartea, după ce și-a dat seama de trădarea lui. Se spune că în acea bătălie au pierit 10.000 de unguri: au fost prinse și câteva steaguri ostășești, pe care Ștefan vodă le-a trimis regelui Cazimir (al IV-lea Iagello al Poloniei – n.r.) prin solii săi, în semn de biruință”.

Biserica Albă şi Biserica „Adormirea Maicii Domnului”

După Bătălia de la Baia, Ștefan cel Mare a reconstruit orașul, însă Baia a fost distrusă din nou în 1476, de Mahomed al II-lea. Ulterior, orașul a fost afectat de numeroasele incursiuni ale tătarilor, turcilor și polonilor. Populația catolică a scăzut treptat, ceea ce a condus la desființarea episcopiei, în 1523, și la părăsirea și degradarea bisericilor catolice din Baia. În vremurile de glorie, pe lângă catedrală, în prima capitală a Moldovei mai era o mănăstire franciscană și alte două biserici catolice.

În Baia mai există două biserici ortodoxe din secolele XV-XVI, în care se fac și în prezent slujbe. Biserica Albă, purtând hramul „Sf. Gheorghe”, a fost construită de Ștefan cel Mare, potrivit tradiției, după lupta de la Baia. Anul construcției nu este cunoscut exact, în lipsa pisaniei și a altor referiri în letopisețele medievale. Nu se știe de ce biserica se numește „Albă” – dar o legendă spune că pe acest loc se afla un arin alb în care s-ar fi adăpostit Ștefan cel Mare în timpul bătăliei de la Baia. O altă explicație ar fi că numele vine de la pereții interiori de culoare albă. Biserica nu a fost pictată până recent, după Revoluția din 1989. Decăderea orașului Baia a dus la abandonarea lăcașului de cult timp de mai bine de două secole. Biserica a intrat în degradare, pierzându-și acoperișul, și fiind renovată la începutul secolului XX și resfințită în 1914.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” a fost ctitorită de domnitorul Petru Rareș în anul 1532. Săpăturile arheologice au arătat că biserica actuală este a treia ridicată pe acest loc. Prima biserică a fost probabil distrusă în timpul bătăliei de la Baia, a doua fiind ridicată de Ștefan cel Mare. Biserica actuală a fost pictată, atât la interior, cât și la exterior, în timpul lui Petru Rareș, între anii 1535-1538. În prezent, pictura exterioară se mai păstrează parțial doar pe peretele sudic și pe cel estic. Pictura interioară se află într-o stare destul de avansată de degradare, necesitând o intervenție de amploare pentru restaurare. În tabloul votiv apare ctitorul bisericii, domnitorul Petru Rareș, alături de soția sa, doamna Elena, și fiul lor, Iliaș.

Mănăstirea Probota, ctitoria și necropola lui Petru Rareș

La 40 de kilometri de Baia, în satul Probota, în prezent parte a orașului Dolhasca, se află poate cea mai spectaculoasă ctitorie a voievodului Petru Rareș, domn al Moldovei de două ori (1527-1538, respectiv 1541-1546).

Mănăstirea Probota a fost construită în 1530 și a fost aleasă de Petru Rareș pentru a servi drept loc de veci pentru el și familia lui. Lăcașul de cult a fost ridicat într-un loc cu o bogată tradiție duhovnicească, în zonă fiind consemnată încă de la sfârșitul secolului al XIV-lea existența unei mănăstiri din lemn. Cunoscută sub numele „Sfântul Nicolae din Poiană”, această biserică din lemn construită într-un ținut acoperit de păduri, străbătut de Șomuzul Mare, a fost una dintre cele mai vechi atestate pe teritoriul Moldovei, fiind o ctitorie a voievodului Roman I (1391-1394) sau a lui Ștefan I (1394 -1399). Tot în apropiere, pe malul Șomuzului, Ștefan cel Mare a construit la rândul lui o biserică din piatră, în care a fost înmormântată mama sa, doamna Oltea, trecută la cele veșnice în 1465. Din păcate, acest lăcaș de cult a fost distrus ulterior de o alunecare de teren.

Biserica mănăstirii Probota are hramul „Sfântul Nicolae” și este una dintre cele opt biserici pictate din nordul Moldovei, incluse în Patrimoniul UNESCO, alături de Voroneț, Moldovița, Sucevița, Arbore, Humor, Pătrăuți și „Sf. Ioan cel Nou” din Suceava. Lăcașul de cult a fost pictat în interior și în exterior la doi an de la construcție, în 1532, la inițiativa lui Grigorie Roșca, văr și consilier al domnitorului Petru Rareș, primul egumen la mănăstirii Probota. Devenit mai târziu mitropolit al Moldovei, Grigorie Roșca s-a îngrijit și de pictura exterioară a mănăstirii Voroneț, faimoasă în întreaga lume datorită inconfundabilului „albastru de Voroneț”, culoarea predominantă a frescelor. Portretul mitropolitului Grigorie Roșca este zugrăvit în stânga ușii de intrare în biserica mănăstirii Voroneț, alături de Daniil Sihastrul, mentorul său.

Biserica „Sfântul Nicolae” de la Probota este o capodoperă a arhitecturii medievale românești, remarcându-se prin îmbinarea stilului tradițional moldovenesc cu unele elemente gotice, de influență occidentală. Influența arhitecturii gotice este foarte vizibilă, spre exemplu, la ferestrele pridvorului bisericii. Lăcașul de cult în formă de cruce prezintă compartimentarea clasică a bisericilor ortodoxe: altar, naos, pronaos și pridvor, în cazul de față închis, la care se adaugă gropnița, situată între naos și pronaos. Petru Rareș a fost îngropat aici, în 1546, eveniment descris de cronicarul Grigore Ureche:

„Pătru vodă fiindu bătrân de zile și căzându în boală grea, au plătitu datoriia sa, ce au fostu dator lumii și s-au săvârșit septemvrie 2, vineri, la miiazănoapte și cu cinste l-au îngropat în mănăstire în Pobrată ce este făcută de dânsul, cu multă jale și plângere, ca după un părinte al său”.

În incinta bisericii, de-a lungul peretelui sudic, lângă mormântul lui Petru Rareș, se află și cel al soției sale, doamna Elena. Lângă cele două lespezi tombale din marmură, de mari dimensiuni, se află două pietre funerare mai mici, care acoperă mormintele Eftimiei și Samfirei, fiicele lui Petru Rareș. De-a lungul peretelui nordic al bisericii se află mormântul voievodului Ștefan Rareș (1551-1552), cunoscut ca Ștefan cel Tânăr sau Ștefăniță, fiul lui Petru Rareș. În 1904, cu prilejul sărbătorilor organizate la împlinirea a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, în incinta bisericii a fost adusă și piatra de mormânt a doamnei Oltea.

Pictura exterioară este foarte ștearsă, însă cea interioară s-a păstrat mult mai bine, fiind și restaurată recent. În interior se remarcă tabloul votiv, pictat pe peretele sud-vestic al naosului, în care sunt reprezentați Petru Rareș, Iliaș (fiul cel mare al voievodului și viitor moștenitor al tronului, al cărui chip a fost înnegrit, după trecerea la islamism), Ștefan (viitor domnitor), doamna Elena și doi copii mai mici: Constantin și Ruxandra. Domnitorul oferă macheta bisericii Mântuitorului, prin intermediul Sfântului Nicolae.

Ansamblul de la Probota a fost extins în 1550, după moartea lui Petru Rareș, de doamna Elena și cei trei fii ai săi, Iliaș, Ștefan și Constantin, prin construcția unui zid gros de incintă, cu turnuri de apărare, mănăstirea semănând din exterior cu o cetate medievală. În prezent, Probota este o mănăstire de maici. Din ansamblul medieval se păstrează biserica „Sf. Nicolae”, clisiarnița și turnul-clopotniță, care fac corp comun, ruinele caselor domnești construite în același timp cu biserica, precum și ruinele altor clădiri din incintă, datând din secolele XVI-XVII, zidurile de incintă și turnurile de colț.

Din nefericire, sudul județului Suceava nu beneficiază de atenția meritată, nici din partea turiștilor, nici din partea autorităților. Infrastructura turistică este destul de săracă, pensiunile, hotelurile și restaurantele fiind o raritate în afara orașului Fălticeni. Însă zona merită vizitată, fie și numai în trecere spre Bucovina. Locurile sunt încărcate de istorie, iar oamenii sunt extrem de primitori.

Bibliografie:

Șerban Papacostea, Geneza statului în Evul Mediu Românesc, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1988
Ștefan Ștefănescu, Camil Mureșanu (cord.), Istoria Românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, București, 2001

(historia.ro)

mai mult
Istorie

ÎN GRĂDINA LUI IOAN

mircea

Și dacă și marii erudiți se înșală?

Romanele lui Umberto Eco sunt mari metafore, dacă vreți ironii erudite la adresa unor metehne adânci care s-au încrustat în mințile și credințele oamenilor și au traversat istoria.

Fanatismul religios (catolic) e dejucat de puterea rațiunii înțelepte (și totuși credincioasă) reprezentată de Guglielmo în Numele Trandafirului; magia și ocultismul, în toate formele pe care le-au luat în timp, suferă cea mai dură satiră posibilă în Pendulul lui Foucault, în timp ce în Cimitirul din Praga aflăm că Protocoalele Sionului, pe care și-au construit o mulțime de generații – incusiv naziștii – antisemitismul, nu aparțin evreilor, ci sunt fabricate la comandă de un psihopat antisemit cu dublă personalitate.

Probabil cel mai slab roman al scriitorului italian (dacă poate fi numită așa o carte a lui U. Eco), în ciuda scrisului de calitate și a incursiunulor istorice fantastice, e Baudolino. Ei, aici lucrurile pur și simplu nu se leagă. Ținta ironiei autorului e mitul legat de Regatul Preotului Ioan, o bucată de tărâm urmașă directă a Paradisului primoridal, ce a obsedat omenirea multe secole. Această țară este descrisă într-o scrisoare celebră primită de împăratul bizantin Manuel I Comnenul care, în viziunea autorului italian, în roman, pentru a o decredibiliza, e ticluită de niște studenți parizieni sub influența unui drog medieval de origine arăbească (o miere verde), în scop politic.

Istoric, chiar dacă probabil că scrisoarea ca atare e contrafăcută, este reprezentarea unui mit cât se poate de real. Nu știm câte referințe avea biblioteca incomensurabilă a lui U. Eco despre Dacia și fiicele ei, Țările Române, dar dl. Miron Scorobete pare să ridice vălul de pe această problemă.

Fragmentul din articol cu privire la țara Preotului Ioan, din cartea sa Dacia Edenica (apărută cu binecuvântarea Mitropolitului Bartolomeu Anania) e unul deosebit de interesant pentru cei preocupați de antropo-geneză și mitologie.

VD.

 

 

Fragment din cartea Dacia Edenică, a d-lui Miron SCOROBETE.

„Până târziu, în epoca modernă, lumea, chiar şi minţile cele mai luminate, a fost convinsă că Paradisul continuă să existe pe pământ, numai că a devenit inaccesibil, păzit, cum se ştie din Facerea, de heruvimi cu săbii de foc. În vecinătatea lui însă, se credea, sunt nişte ţinuturi binecuvântate, pline de toate bunătăţile, pe unde călători îndrăzneţi şi stăruitori mai pot ajunge. Cu alte cuvinte, dacă raiul a fost închis pentru om, acesta s’a mângâiat cu posibilitatea ce i-a mai rămas, aceea de a vizita măcar împrejurimile lui, Edenul.

Timp de o jumătate de mileniu, din secolul XII până în secolul XVII, un asemenea ţinut a purtat numele de „regatul Preotului Ioan”. Cu localizarea a fost mai dificil, ea oscilând între Etiopia, India şi hotarele Chinei. Plasarea „regatului” în răsărit era susţinută de credinţa europenilor că pe acolo trebuie să existe creştini, urmaşi ai ucenicilor Sfântului Apostol Toma sau ai celor trei magi reîntorşi de la Betleem.

În 1122, un arhiepiscop din India conducea o delegaţie bizantină la Roma. O scriere anonimă, referindu-se la acest eveniment, povesteşte cum „patriarhul Indiilor” l-a uimit pe papa Calist al II-lea atunci când i-a descris cetatea din care el venea, străbătută de râul Fison, „unul din fluviile Paradisului cu apele de o limpezime fără seamăn, care transportă aur şi pietre preţioase…” În altarul bisericii Sfântul Toma, se spunea mai departe, se găseşte o anaforniţă din aur şi argint, împodobită cu pietre preţioase aduse de apele Fisonului.

Nu e singurul caz când, referitor la acest subiect, evenimentele istorice reale se amestecă cu ficţiunea. Două decenii mai târziu, la 1145, episcopul Hugues de Gabala afirma că „Preotul Ioan”, rege descinzând din magii biblici, dorind să vină în ajutorul Bisericii din Ierusalim, i-a învins pe mezi şi pe perşi. E prima consemnare a „Preotului Ioan”, protagonistul unei legende ce abia se forma şi care va supravieţui, cum am văzut, vreme de cinci secole.

De pe la 1165 datează o scrisoare pe care Preotul Ioan i-ar fi adresat-o împăratului Manuel I Comnenul, document senzaţional, din moment ce, către sfârşitul secolului XIX, au fost identificate aproape o sută de manuscrise ce îl reproduc, cu interpolările de rigoare. Preotul Ioan îşi descrie regatul „pe o distanţă pe care n’ar şti nimeni s’o spună”, cu o floră şi o faună fantastice, cu o ierarhie impresionantă, cu morala desăvârşită a locuitorilor. Reproducem aici, rezumată de Jean Delumeau, doar această ciudată descriere a ceea ce astăzi e un radar, dacă nu cumva un sistem mult mai complicat, de care ne izbim în 1984 a lui Orwell, pasaj ce merită cu certitudine să figureze în orice antologie a literaturii de anticipaţie: „În faţa palatului se află o piaţă unde se desfăşoară procesele publice şi unde se înalţă o oglindă aşezată foarte sus, la care se ajunge urcând o sută douăzeci şi cinci de trepte de pietre preţioase. Oglinda e ridicată ea însăşi deasupra unei construcţii ieşite din comun cuprinzând succesiv, de jos în sus, o coloană şi un postament, iar deasupra acestora alte două coloane pe care se sprijină o nouă platformă […] Oglinda permite observarea a tot ce se petrece «pentru şi împotriva noastră» în regat şi în provinciile alăturate. Ea e păzită zi şi noapte de douăsprezece mii de soldaţi.” Cu tot insolitul său, în epocă scrisoarea a fost considerată ca autentică, iar semnatarul său un personaj real, pentru că papa Alexandru al III-lea i se adresează acestuia: „Iubitului nostru fiu întru Hristos, Ioan, vestitul şi nobilul rege al Indiilor”.

Marco Polo, în jurnalul sau, menţionează lupta pe care Preotul Ioan a dat-o cu Genghis Han şi e convins că el însuşi a ajuns într’una din „provinciile preferate de regele acesta vestit în toată lumea, numit de latini Preotul Ioan […] În această provincie se găseşte din belşug piatra de cea mai bună calitate din care se face azurul (e vorba de lapis-lazuli, cea din care s’a preparat „albastrul de Voroneţ”, n.n.) şi ei o fac cu multă pricepere […] Oamenii trăiesc de pe urma turmelor de oi şi a fructelor pământului cu care fac un negoţ prosper…”

Un franciscan, Oderico de Pordenone, scrie la fel: „Am ajuns în ţara Protului Ioan…” Jean de Monte Corvino, arhiepiscop de Beijing, când, la 1305, l-a convertit la catolicism pe şeful unor triburi turcice, era convins că acesta e urmaşul „marelui rege care a fost numit Preotul Ioan al Indiei”. În Franţa secolului al XIV-lea circula o scriere intitulata Veşti din ţara Preotului Ioan. Regatul Preotului Ioan figurează pe hărţi, cum e mapamondul lui Andrea Bianco (1436), harta lui Saduno (1447), sau globul lui Martin Behaim (1492). Chiar şi Juan de Cosa, însoţitorul lui Columb în cea de a doua călătorie, îl include în mapamondul său. Într’o povestire castiliană de la începutul secolului XVI, se spune că „infantele Don Pedro de Portugal a traversat râul Fison care vine din Paradisul terestru”, după care a ajuns în capitala Preotului Ioan, „cea mai nobilă cetate de pe Pământ”. Dar referirile la ţara Preotului Ioan, ca şi hărţile ce o localizează, sunt mult mai multe şi nu dorim să împovărăm memoria lectorului cu ele. Cei interesaţi mai îndeaproape de acest subiect îl pot găsi tratat cu toată competenţa în cartea lui Jean Delumeau Grădina desfătărilor (pp. 66-85).

Noi ne-am limitat la a reţine dintr’un capitol vast doar atâta cât să i se ofere cititorului imaginea unei ţări care a fost crezută ca reală, pomenită atât de des, trecută în atlase, atestată cu documente, vreme de cinci secole, ca azi să se constate că n’a fost decât o frumoasă legendă.

Dar o „ţară a lui Ioan” chiar există în realitate.

În Ţările Române, începând din secolul XII până la sfârşitul secolului XVII, de la împăraţii Ioniţă Caloian (Ioan cel Frumos), Ioan Asan al II-lea şi Ioan Assan al III-lea, voievozii s’au autointitulat IOAN. Acest „IOAN”, prescurtat IO, cu semnul prescurtării deasupra, pus în faţa numelui propriu, desemna titlul, rangul, calitatea de voievod, cum ar fi „Măria Sa”, „Majestatea Sa” . Cei mai iluştri voievozi români, cei cunoscuţi de urmaşi drept „cel Mare” şi „Viteazul” îşi spuneau în înscrisurile emise de ei IOAN ŞTEFAN şi IOAN MIHAI. Matei Basarab, în clasicul portret, se intitulează IOANES MATTEIS BASSA RABA PRINCEPS VAIVODAE TRANSALPINAE VALLAHICAE, iar Constantin Brâncoveanu IOANNIS KONSTANTINOS BASARABAS BRANKOVANOS VOEVONDAS AUTHENTIS KAI IGEMON PASIS UNGROVLAHIAS. În Liturghia tipărită la Iaşi la 1679, pomenirea domnitorului în serviciul divin e prevăzută astfel: „Pentru prea bun credincios şi iubitor în Hristos Domnul nostru Ioan, numele, voevod… Domnului să ne rugăm.” „Ioan” era aşadar formula permanentă la care se adăuga numele propriu-zis al voievodului aflat la cârma ţării în momentul respectiv. Cuvântul îşi pierduse în aşa măsură calitatea de nume personal şi devenise „un atribut al tronului la români”, cum spunea Hasdeu, încât soţia lui Simeon Movilă se intitula „Ioan Doamna Marghita, Doamna răposatului Ioan Simeon Voievod”. În poema sa Oracol la România, Ion Heliade Rădulescu, după ce afirmă: „Avuşi nume auguste în ţara ta promisă”, înşiră o mulţime de voievozi pe care îi însumează sub acelaşi titlu: „Ioani cu toţi prin secoli” ca şi „Calăian străbunul”.

Despre „monosilabul IO, a cărui semnificaţie adâncă nimeni nu a prins-o încă”, Vasile Lovinescu spunea: „Acelaşi IO precede şi numele Voievozilor noştri, ca investitură de taină, care, prin diferite trepte intermediare, duce până la Monarhul perpetuu ascuns.”

Aşadar, în vreme ce ţara Preotului Ioan, aşa cum apare ea într’o credinţă larg şi îndelung răspândită în Europa Occidentală, din secolul XII până în secolul XVII, e o rămăşiţă din Eden, prin ea curgând fluviul Fison (de fiecare dată acesta şi niciunul din celelalte râuri edenice, cu toată multitudinea variantelor sub care legenda apare pe distanţa a jumătate de mileniu), românii au în secolul XII şi la începutul secolului XIII trei împăraţi cu numele Ioan, după care toţi voievozii lor, până în secolul XVII, şi-au dat titlul de IOAN, prin ţara lor curgând Dunărea, identificată în vechime cu Fisonul.

Cercetătorii n’au putut localiza „ţara lui Ioan” şi au încheiat prin a o considera legendară pentru că au ignorat identitatea dintre Fison şi Dunăre şi nu i-au căutat pe urmaşii celor trei magi acolo unde căciulile dacice ale acestora, aşa cum apar ei la Ravenna, trimiteau cu precizie şi unde urmaşii regilor-magi biblici şi-au spus ei înşişi, explicit şi constant, fără excepţie, IOAN.”

(clujaxio.ro)

mai mult
Istorie

Căderea Constantinopolului, tragedia lumii creștine

Constantinopol

În urmă cu 565 de ani, într-o marți, a doua zi după Rusalii, orașul întemeiat de împăratul Constantin cel Mare era cuce­rit de turci. Căderea Constantinopolului a fost o tragedie pentru întreaga lume creștină, nu numai pentru cea orientală, ortodoxă. Ea s-a constituit ca o pată rușinoasă pentru toată creștinătatea. Fiindcă nimeni nu s-a mobi­lizat pentru a sprijini militar Bizanțul. Apărarea bizantinilor a fost una eroică. „Asediul a durat din 5 aprilie până în 29 mai.

În toată această tragedie este de subliniat singurătatea Constantinopolului și a Ortodoxiei. Împărații bizantini de dinainte de Constantin al XI-lea Dragases au văzut care era cursul istoriei și au făcut demersuri pentru salvarea ei. Manuil al II-lea Paleologul, care a stat doi ani în Occident, a căutat ajutor la Milano, Veneția, Paris, Roma, ba chiar și la Londra, dar s-a întors descurajat de insensibilitatea apusenilor. Venețienii și genovezii, care aveau contract de apărare cu Constantinopolul, nu au întreprins nimic ca orașul să nu dispară. Doar au beneficiat din plin de veniturile pe care le puteau încasa. Aceasta reprezintă o importantă cauză a slăbiciunii Constantinopolului, anume concesionarea comerțului în favoarea acestor două mari orașe maritime.

Lumea occidentală a fost infectată de ideologia lansată de papalitate la vremea aceea, anume că Ortodoxia este o erezie și că Biserica Ortodoxă este schismatică, și, astfel, ea trebuie să dispară, idei ce s-au infiltrat treptat-treptat în societatea occidentală. După criza iconoclastă, în a doua jumătate a secolului al VIII-lea, continuând cu al IX-lea, regii Franței, Pepin cel Scurt și fiul său, Carol cel Mare, i-au izgonit pe longobarzi din mijlocul Italiei și din Ravenna, odinioară posesiune bizantină, și au dat papei Ștefan al II-lea aceste teritorii, constituindu-se asemenea unui stat numit Respublica Romanorum. Statul acesta deținea ceea ce latinii au numit Patrimonium Sancti Petri. Papa a devenit conducător politic, iar succesele militare înregistrate de Carol cel Mare în Apus au întărit puterea papală.

Divergențe între bizantini și occidentali

Primul atac a fost dat de papa Nicolae al II-lea împotriva lui Fotie, acuzat de schismă, că nu cinstește pe Sfântul Duh ca provenind și de la Fiul (Filioque). Fotie îl înlocuise pe Ignatie, un patriarh foarte evlavios, depus forțat din scaun de politicienii bizantini.

Vasile al II-lea Macedoneanul, mort în 1025, cel mai mare împărat bizantin, cu succese militare extraordinare (a trăit 68 de ani, din care 39 pe câmpul de luptă), a lăsat imperiul într-o glorie și prosperitate extraordinară (trezoreria Bi­zan­țului avea în depozite 64.000 de tone aur), potolind toate popu­lațiile dușmane barbare. Menumo­rut, de exemplu, atunci când au venit trimișii regelui maghiar să ceară pământ în Transilvania, i-a refuzat categoric, invocând și faptul că stăpânul lui era împăratul Bizanțului, Dominus meus, Imperator Constantinopolitani est. De asemenea, Ahtum, un duce creștin ortodox din Banat și botezat la Vidin, a invocat aceeași autoritate.

Împărați iresponsabili

Decăderea galopantă a imperiului s-a petrecut după Vasile al II-lea Macedoneanul. Cel care a contribuit cel mai mult la dezastru a fost fratele lui Vasile al II-lea Macedoneanul, Constantin, care s-a bucurat de toate privilegiile petrecând în chefuri. Criza începe, iar vârful ei se manifestă în timpul lui Constantin al IX-lea Monomahul, care era un om de carte. Ști­ința și cultura au progresat în timpul lui, dar era slab administrator, prost militar și foarte imoral.

Contemporan cu Constantin al IX-lea Monomahul a fost un sfânt părinte, Nichita Stethatos, care are scrieri și în Filocalie. Supranumele lui Nichita de Stethatos, adică Pieptosul, i s-a dat pentru că a ținut piept imora­lității împăratului și acuzațiilor nebunești ale papei de atunci. Nichita era călugăr de Mănăstirea Studion. Mihail Cerularie, patriarh al Constantinopolului în acea vreme, fusese și el monah de Studion, succedând la tron lui Alexie Studitul, un monah simplu, care l-a îngrijit până în ultima clipă pe împăratul Vasile al II-lea Macedoneanul. El i-a făcut o impresie foarte bună basileului pentru duhovnicia sa. Datorită relației lui cu împăratul, Alexie a ajuns patriarh, deși nu întrunea condițiile, însă a fost un bun patriarh. În timpul lor s-a petrecut Schisma cea Mare, care s-a întâmplat fiindcă împăratul l-a ignorat pe patriarh. A vrut să facă pe placul papei, încercând o alianță cu acesta.

Humbert, cardinalul înfumurat

În perioada 1050-1053, papa Leon al IX-lea a decis ca toate episcopiile, între care Arhiepiscopia din sudul Italiei, care includea peste 30 de episcopii, să fie scoase de sub autoritatea patriarhului, intrând sub jurisdicție papală. Acest lucru l-a mâhnit pe patriarh, dar împăratul Bi­zan­țului nu a avut nici un fel de reacție fiindcă spera să facă front comun cu papa, cu armata lui, contra normanzilor. Papalitatea a pierdut această luptă, episcopul Romei fiind chiar arestat pentru câteva luni în sudul Italiei. Atunci când a fost eliberat, l-a trimis pe cardinalul Humbert la Constantinopol. Humbert n-a vrut să stea de vorbă cu patriarhul, ci s-a dus la Mănăstirea Studion de lângă Constantinopol. Aici, trimișii papei au dat de starețul mănăstirii, Nichita Stethatos, cu care au avut discuții destul de aprinse. În urma acestora, occidentalii au vrut să plece înapoi la Roma, dar înainte de acest gest au mers la Sfânta Sofia și au depus anatema pe masa Sfântului Altar. Documentele lăsate de Humbert la Bizanț au fost traduse în limba greacă și, aflând patriarhul și oamenii de rând de conținutul lor, s-a produs o mare revoltă.

În al doilea mileniu creștin s-au întâmplat așadar mari abuzuri. Toate încercările de unire care s-au petrecut după aceea, și aici mă refer la Sinoadele de la Lyon (1274), Basel (1431), Ferrara- Florența (1438-1439), au reprezentat un fel de dictate plecate de la o ideologie greșită: Biserica Ortodoxă este eretică, neapostolică, fiindcă nu se află sub autoritatea urmașilor Sfântului Apostol Petru.

Un oraș pe pământ străin

În 1054 s-a încercat subordonarea Bizanțului oarecum pașnic, iar militar în 1204. Din 1204 Constantinopolul a dispărut până în 1261, când puterea bizantină a fost reinstalată. Dar nu numai Constantinopolul a ajuns sub stăpânire latină, ci întreaga peninsulă balcanică și chiar o parte din Asia Mică au devenit dominioane stăpânite de occidentalii catolici. Partea din imperiu care mai rămăsese în Europa nu se mai afla sub stăpânire bizantină, ci apar­ținea genovezilor și vene­țienilor. Mai mult, acestor nobili occidentali care ajunseseră să stăpânească teritorii în Răsărit li s-au alăturat sârbii și bulgarii, care au profitat de slăbirea militară a Bizanțului și și-au înființat propriile regate, devenind autonomi. Practic în peninsula balcanică teritoriile bizantine erau foarte puține. Constantinopolul ajunsese un oraș într-un pământ străin.

Armata bizantină ajunsese foarte slabă. Cel mai important moment politic dintre Schisma cea mare și căderea Bizanțului a fost Cruciada a patra. Când împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a revenit pe tron a fost nevoit să facă unirea de la Lyon din 1274. Toate celelalte tentative de unire petrecute la Basel și Flo­rența au fost pași spre prăbușirea Bizanțului.

O altă cauză a căderii Constantinopolului este legată și de unele grave derapaje morale ale anumitor împărați bizantini fondatori de dinastii în imperiu. La cele enumerate mai înainte putem adăuga și o cauză de ordin natural – așe­zarea geografică a imperiului, între Orientul barbar, islamic, și Occidentul neprietenos. Cruzimea cu care a fost tratată populația bizantină în timpul asediului Constantinopolului a fost fără margini. Creștinii uciși atunci și care se aflau în afara cetății s-au ridicat la circa 40.000. Aproximativ 60.000 de constantinopolitani au fost luați prizonieri și vânduți ca sclavi. Femeile, copiii, călugării au îndurat suferințe de neînchipuit. Mănăstirile au fost prădate, iar bogățiile personale ale oamenilor au fost jefuite de invadatori. Dezastrul a fost unul fără precedent în istorie. Solda­ților turci li s-a permis de către Mahomed al II-lea ca timp de trei zile să facă tot ce doresc în oraș.

(Acad. Emilian Popescu – ziarullumina.ro)

mai mult
Istorie

Mihai Viteazu: ”Incredintati-va ca adevarata este credinta noastra ortodoxa”

MViteanu

Mihai Viteazul către catolici: “Voi nu sunteți mărturisitori ai dreptei credințe, căci nu aveți harul Sfintului Duh în adunarea voastră”

Cind Mihail-Voda, domnul Ungro-Vlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory si a luat sceptrul Ardealului, a sosit in orasul de scaun, numit Balgrad [Alba Iulia], si a voit ca sa zideasca acolo, in oras, o biserica ortodoxa. Insa preotii, orasenii si toti boierii, fiind de credinta latineasca [a Papei], nu-i ingaduiau sa zideasca, zicind ca ei sint de credinta dreapta si de aceea nu doresc sa aiba in orasul lor o biserica de lege straina. Atunci domnitorul le-a spus:

“Voi nu sinteti marturisitori ai dreptei credinte, caci nu aveti harul Sfintului Duh in biserica voastra. Noi insa, fiind dreptcredinciosi, avem puterea cea adevarata a harului Sfintului Duh, pe care si cu fapta sintem gata intotdeauna s-o aratam, cu ajutorul lui Dumnezeu”.

Dar ei voiau sa-si dovedeasca dreptatea prin infruntare de cuvinte si dispute. Ci el le-a zis:

“Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau s-o dovediti, altfel va voi arata eu, intru incredintarea tuturor”.

Iar ei i-au spus:

“Cum sa aratam? Caci nu e cu putinta sa dovedim decit cu cuvintul sfintelor scripturi”.

El le-a zis:

“In dispute este osteneala fara de capat, dar noi, fara infruntari de vorbe, putem usor sa dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideti, zice, in mijlocul orasului si acolo sa ni se aduca apa curata, iar arhiereul meu si preotii sai o vor sfinti in vazul tuturor. Tot asa vor face si ai vostri, deosebit, si, sfintind-o, o vom pune in biserica voastra cea mare, in vase osebite, pe care le vom astupa si le vom pecetlui cu pecetile noastre, pecetluind si usa bisericii pentru 40 de zile. Si a cui apa va ramine nestricata, ca si cum de-abia ar fi fost scoasa din izvor, credinta aceluia este dreapta, iar daca apa cuiva se va strica, credinta lui este rea. Daca apa mea va ramine nestricata, cum nadajduiesc ca ma va ajuta Dumnezeu, voi n-o sa va mai impotriviti si o sa-mi ingaduiti sa zidesc biserica, iar daca nu, faca-se voia voastra, n-am s-o zidesc”.

Ei au strigat cu totii intr-un glas:

“Bine, bine, sa fie asa!”.

Si, a doua zi dimineata, a iesit domnitorul cu toti boierii si curtenii sai in piata, cu episcopul si cu preotii, slujind litia dupa obicei, cu cruci, cu luminari si candele. Si, ajungind la locul pregatit, au savirsit marea sfintire a apei, rugindu-se cu totii lui Dumnezeu, cu lacrimi si suspine, sa proslaveasca dreapta credinta, iar pe cea rea s-o faca de rusine. Tot in piata, dar deoparte, in fata tuturor, latinii au sfintit apa si au sarat-o. Dupa care, astfel sfintindu-si apa, fiecare a turnat apa lui sfintita in cite un vas osebit, apoi si-au pus pecetile pe amindoua parti ale vaselor, le-au dus si le-au pus in biserica cea mare, au incuiat usile, le-au pecetluit si au plecat.

In fiecare zi, domnitorul cu episcopul, cu preotii si cu toti dreptcredinciosii, se rugau, postind. Tot asa au facut si latinii. Si dupa ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor si i-a zis:

“Doamne, cheama-i pe latini si pe preotii lor si nu astepta ziua a patruzecea, cea hotarita. Sa mergem la biserica si, desfâcind pecetile, sa deschidem usile. Vei vedea harul lui Dumnezeu, iar robii Lui, care-si pun cu adevarat nadejdea in El, nu se vor face de rusine”.

Domnitorul, deci, chemindu-i pe toti, precum l-a sfatuit episcopul, a mers la biserica si, deschizind usile, au intrat cu totii. Mai intii, episcopul ortodox, ingenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dumnezeu, zicind:

“Doamne, Dumnezeule, Unul in Sfinta Treime slavit si preamarit, precum inainte vreme pe dreptul Tau Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevarul Tau si i-ai rusinat pe cei de rea credinta, auzi-ma acum si pe mine, robul Tau nevrednic, dimpreuna cu toti robii Tai de aici, nu pentru vrednicia noastra, pe care n-o avem, ci pentru slavirea numelui Tau sfint si pentru intarirea credintei noastre, care este adevarata credinta in Tine, arata intreg harul Sfintului Duh in apa aceasta, ca prin nestricaciunea ei sa vada toti ca numai in biserica Ta greceasca si soborniceasca de la Rasarit se afla credinta cea adevarata si harul cel adevarat al Sfintului Duh. Caci Tu esti singurul Care pe toate le binecuvintezi si le sfintesti, Dumnezeul nostru, si slava Tie iti inaltam, Tatalui si Fiului si Sfintului Duh, acum, si pururi, si in vecii vecilor, Amin!”.

Ridicindu-se si cintind: “Doamne, Lumina mea si Mintuitorul meu, de cine sa ma tem” – a rupt pecetea vasului cu apa sfintita si, uitindu-se la ea, a gasit-o mai curata si mai limpede decit inainte, cu mirosul neschimbat, ca si cum ar fi fost luata dintr-un izvor curgator, dupa care strigat, zicind:

“Slava Tie, Dumnezeul nostru, Care Ti-ai plecat urechea la rugaciunile noastre, Slava Tie, Care proslavesti biserica Ta, Slava Tie, care intaresti cu slava credinta cea dreapta si nu ne-ai facut de rusine in asteptarile noastre”.

Si a zis catre toti:

“Veniti sa vedeti cum a stat aceasta apa atitea zile, raminind nestricata datorita harului Sfintului Duh, si incredintati-va ca adevarata este credinta noastra ortodoxa”.

Iar latinii, rugindu-se si facind slujba dupa cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului in care se afla apa lor si, cum l-au destupat, toata biserica s-a implut de duhoare, ca s-au inspaimintat toti latinii si au strigat cu uimire:

“Adevarata este credinta greceasca pe care o tine domnitorul. Sa-si zideasca, deci, biserica in orasul nostru, caci, fiindca nu i-am ingaduit, Dumnezeu s-a miniat pe noi si ne-a imputit apa”.

Si astfel, facuti de ocara, latinii si cu preotii lor s-au imprastiat cu mare rusine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinta ortodoxa. Iar domnitorul, cu episcopul sau, cu preotii, cu toti boierii si ostasii sai, plini de bucurie si fericire, s-au intors la curte, slavindu-L si multumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost spre intarirea adevaratei credinte ortodoxe. In aceeasi zi a facut o mare ospat pentru intregul oras si pentru toata oastea sa.

Toti locuitorii tarii Ardealului, cu juramint, s-au aratat bucurosi sa zideasca biserica si sa n-o darime niciodata. Deci, domnitorul a inceput indata zidirea (dar nu in oras, ca nu cumva, o data cu schimbarea vremurilor, sa fie darimata, ci linga oras, aproape de zidul cetatii, intr-un loc frumos) si, dupa ce a zidit-o, a inchinat-o “…” si a mutat episcopia acolo (caci episcopii locuisera pina atunci in alt loc), unde se afla si astazi, cu bunavointa lui Dumnezeu. L-a pus acolo pe primul episcop al Balgradului, pe Ioan, barbat blind, virtuos si sfint, care, traind acolo in mare sfintenie, s-a invrednicit sa capete harul facerii de minuni. Dupa ce a murit, trupul lui a ramas si pina astazi neputrezit si bine mirositor, facind multe minuni pentru cei ce vin cu credinta la racla lui, intru slavirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Caruia I se cuvine toata slava, cinstirea si inchinaciunea, dimpreuna cu Tatal Lui Cel fara de inceput si cu preasfintul, preabunul, de viata datatorul Duh Sfint al Lui, acum, si pururea, si in vecii vecilor, Amin!

Si cele scrise aici le-am am citit intr-un letopiset muntenesc si le-am auzit de la multi oameni vrednici de crezare, care au vazut cu ochii lor, dar mai ales de la parintele, care pe atunci era vistiernic, iar acum este mare logofat al tarii Ungro-Vlahiei, si de la Dragomir, marele pitar al aceleiasi tari.

Petru Movila, Arhiepiscop, Mitropolit al Kievului, Arhimandrit al Lavrei Pecerska, cu mina proprie

Faptul că minunea apei din vremea lui Mihai Viteazul este consemnată de marele ierarh Petru Movilă, alături de o listă impresionantă de alte asemenea evenimente, nu era un lucru întâmplător. În secolul al XVII-lea, Ortodoxia, slăbită şi aşa de puterea otomană, era asaltată de Reforma protestantă şi de Contrareforma catolică. Acest lucru s-a tradus prin încercările de calvinizare a românilor ortodocşi din Transilvania sau prin ‘unirea’ de la Brest a ortodocşilor ruteni sub patronajul regilor catolici polonezi.

În faţa resurselor enorme puse la bătaie de adversari, ortodocşii ‘de frontieră’ au avut în primul rând la îndemână arma ‘încredinţării’, a convingerii că Ortodoxia înseamnă cu adevărat ‘calea, adevărul şi viaţa’. De fapt, aşa se întâmplă în vremurile ‘călduţe’: sfinţii mor neştiuţi, icoanele par să nu mai facă minuni. În schimb, în momente de criză, există o frenezie a căutării şi a consemnării actului sau gestului care mărturiseşte şi convinge…

(cuvantul-ortodox.ro)

mai mult
Istorie

Povestea statuilor de pe Universitate

statui

V-ați întrebat vreodată cine se află în spatele unor minunate lucrări de artă din București? Sau cine a fost modelul, muza, ce gânduri avea ea, în momentul în care artistul încerca să eternizeze clipa, ideea, zborul?

Care dintre dumneavoastră, trecând prin faţa Universităţii, nu s-a oprit, fie şi pentru o clipă, să admire cele patru statui de pe frontispiciu: Dreptul, Filosofia, Ştiinţa şi Arta? Patru statui privesc forfota de jos, cu ochii înguști și parcă vii. Ele au văzut și au trăit o fărâmă din istoria Bucureștiului: gărzi legionare cu brațele drepte întreptate spre cer, comuniști dârji, agitând niște portrete, pionieri, uteciști, revoluționari decembriști murind.

Fiica… statuilor

Puţini ştiu că aceste mărturii din piatră, ale unui trecut nu chiar atât de îndepărtat, au ieşit din mâinile unui mare artist: Emil Wilhelm Becker, sculptorul Casei Regale. Ca model, a slujit chiar fiica lui, Else, o frumuseţe nordică, diafană.

Azi, artistul este pe nedrept uitat și o mare parte din lucrările lui au rămas nesemnate, o pedeapsă dată de comuniști pentru că a avut ”neobrăzarea” să fie sculptorul casei regale! Singurii care s-au luptat pentru reabilitarea și recunoașterea maestrului au fost nepoata lui, Rodica Filip von Becker și fiul acesteia, Șerban.

Moștenitoarea, Rodica, seamăna ca două picături de apă cu statuile. Avea aceleași trăsături fine, dar ferme. ”De multe ori, trec pe sub cariatidele acestea și mi se face dor de mama, ne-a mărturisit doamna Rodica von Becker. Îmi amintesc și de bunicul, Opapa, cum îi spuneam noi, ai casei. A fost un om cu totul special, deosebit. Minunat. Parcă îl văd cum lucra în atelierul de pe strada Bateriilor, plin de ciment, praf de piatră, cu degetele albe-albe. Stătea ore în șir închis acolo, ciocănea, șlefuia, finisa. Eu eram mică, mă jucam uneori pe lângă el și mă întreba: îți place Rodicuța?”

Un artist uitat pe nedrept

Emil von Becker a creat de-a lungul anilor numeroase lucrări spectaculoase: monumente publice, funerare, statui, clădiri publice, private, cu sculpturi ornamentale, busturi, cavouri, grădini publice sau particulare, medalistică, numismatică, măşti mortuare, realizate în atelierul din strada Bateriilor nr. 50.

O capodoperă semnată Becker este ”Mormântul Eroului Necunoscut”, închinată memoriei celor căzuţi în Primul Război Mondial şi expusă în parcul Carol. Pe vremea lui Gheorghiu-Dej, lucrarea a fost mutată la Mărăşeşti pentru a nu concura cu mausoleul eroilor comunişti. Şi-a reluat locul în Parcul Carol abia în 1990.

În 1922, Becker a realizat o altă operă monumentală: „Clopotul încoronării” de la Alba-Iulia, un uriaş cu sunet clar, care a bătut pentru prima dată la încoronarea Regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria, primii regi ai României Mari. Artistul a făcut peste 130 de lucrări, medalii şi plachete pe teme istorice, culturale sau militare, fiind şi membru al Societăţii Numismatice Române. Impresionantă este colecţia de măşti mortuare.

Becker a făcut mulaje după figurile unor marcante personalităţi ale vremii: I.C. Brătianu, Take Ionescu, O. Goga, I.G. Duca, Regina Maria, Patriarhul Miron Cristea, apoi a creat măşti mortuare. A ridicat monumente funerare de o deosebită frumuseţe: pentru Emil Lahovary, la cimitirul Bellu sau pentru Take Ionescu, la mănăstirea Sinaia.

Frontonul care decorează clădirea Camerei Române de Comerţ, reprezenând Industria şi pe Hermes- zeul comerţului, sculpturile exterioare şi interioare ale Muzeului G. Enescuvila Minovici şi cele din parcul ei sau lucrările ornamentale ale fostei Bănci Marmorosch-Blank, tot de el sunt realizate. Becker şi-a pus ”amprenta” şi pe faţada Primăriei “de verde” din sectorul 1, pe clădirea Primariei Capitalei, a Catedralei din Cluj, a Palatului de Justiţie din Ploieşti.

Dar poate cea mai importantă lucrare a artistului este Mausoleul de la Mărăşeşti. În anul 1924, Becker a realizat toate sculpturile din capelă şi interiorul criptei. Monumentul a fost ridicat din iniţiativa principesei Alexandrina Cantacuzino. O lucrare cu o adâncă semnificație istorică și națională este sarcofagul cu pământ românesc, aflat în mausoleul ridicat în memoria aliaților care au luptat împreună în Primul Război Mondial: Interallie de Cointe-Liege, în Belgia. Sarcofagul are pe capac o spadă de bronz, gravată cu cei doi ”F” de la Ferdinand. Sculptorul a creat și două medalii, reprezentând monumentele și pe cei doi regi: Leopold al III-lea al Belgiei si Carol al II-lea.

Monumentul ”Avântul Țării” nu are…autor nici în ziua de azi

Rădăcinile familiei străvechi Becker se pierd în Germania secolului XVII. Filip Becker, străbunul lui Emil, a fost un faimos gravor. La un moment dat, acesta a fost rugat de ţarul Rusiei, Petru cel Mare, să facă nişte bijuterii pentru familia sa. Urmaşul lui Filip, August Becker, era, la rândul lui, un renumit gravor şi modelator în metal. El a venit în România la 1875, chemat de regele Carol I pentru a restaura ornamentele de plumb ale Mănăstirii Curtea de Argeş. Viitorul sculptor al Casei Regale, Emil Wilhem August von Becker, era fiul lui August Becker. S-a născut la data de 7 iulie 1881, în suburbia Manea Brutaru (azi Calea Griviţei). Tânărul urmează cursurile Şcolii Germane evanghelice din Bucureşti, apoi devine elev al maestrului Ion Georgescu, directorul Şcolii de Belle-Arte, părintele sculpturii moderne româneşti. În 1900, Emil W. A. Becker realizează catapeteasma pavilionului românesc la expoziţia internaţională de la Paris. Din 1904 studiază la Institutul Regal de Arte din Munchen. Fiind un student eminent numele său a fost gravat pe placa de onoare, conform tradiţiei instituţiei.

În 1921 ridică monumentul ”Avântul Ţării” vizibil şi astăzi în Piaţa Walter Mărăcineanu din Bucureşti (la intrarea în Cișmigiu, dinspre Sala Palatului). Lucrarea a fost construită în cinstea eroilor căzuţi la datorie în campania din 1913. La bază, sculptura înfăţişa trecerea românilor peste Dunăre în Bulgaria. Basoreliefurile însă, au fost şterse de comunişti. Și în ziua de azi, numele lui Becker nu se află pe lucrarea respectivă.

O familie de militari

Sculptorul a avut o fiică, Else. O iubea ca pe ochii din cap și, de multe ori, era muza lui. Fata  a urmat Cursurile pensionului de călugăriţe Sfânta Maria, de pe Pitar Moş, (azi Facultatea de Limbi Străine din cadrul Universităţii Bucureşti). Acolo a deprins arta picturii, participând la expoziţii anuale, pentru a-i ajuta, pe săraci, cu banii primiţi. În 1935 s-a căsătorit cu ofiţerul de geniu Stelian Şerbănescu, mariaj care a trebuit ”să aştepte” aproape patru ani. De ce? Pentru că maestrul Becker nu avea banii necesari pentru nuntă. Abia mai târziu a obținut sumă multvisată, când liberalii i-au plătit ”comanda”, adică cele patru muze de pe faţada Universităţii Bucureşti, creaţii pentru care Else Becker chiar a pozat. Ajuns colonel, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, soţul Elsei Becker e disponibilizat de comunişti în 1948, la 39 de ani, fiind obligat să se pensioneze. Soţii Şerbănescu şi Else Becker au avut o fată, pe nume Apolonia Paraschiva Rodica von Becker, născută la 14 octombrie 1935, botezată de Apolonia Gagel (familia Gagel era proprietara fabricii de panificaţie Otto Gagel, azi dispărută).

”Suntem muritori de foame!”

Emil W. A. Becker a plecat dintre cei vii în 1952, trist, dezamăgit, sufocat de o lume nouă şi prea rea pentru sufletul lui. Implantul comunismului, în ţărişoara cu formă de pumn, a distrus aproape orice urmă de viaţă din trupul marelui om de cultură. Târziu de tot, sculptorul, prietenul regilor şi al miniştrilor, cel care a fost unul dintre membrii fondatori, preşedinte şi vicepreşedinte al Sindicatului Artelor Frumoase, a primit şi el, în sfârşit, o pensie de la statul român.

Iată un fragment dintr-un memoriu înaintat Sindicatului Artelor Frumoase şi al Fondului Plastic: „Acum fiind de 69 de ani, dăunat de război, neavând nici un venit de nicăieri, rog să binevoiţi a urgenta pensionarea mea, căci nu am cu ce trăi cu soţia, suntem muritori de foame.”

Sculptorul Casei regale s-a bucurat de pensia comunistă doar un an de zile. Apoi a murit, lăsând în urmă o rană deschisă şi o operă care încă dăinuie. Şi nu de puţine ori lucrările semnate Becker au fost trecute cu ”autor necunoscut” sau atribuite altor artişti.

Criticul Petre Oprea spunea despre maestrul Becker: „Prin aceste reușite, Emil W. Becker își înscrie numele printre artiștii valoroși ai timpului, iar opera lui ar trebui depistată și prezentată la adevărata ei valoare artistică în cadrul sculpturii românesti din prima jumătate a secolului XX.”

Mulţumim doamnei Rodica Filip von Becker şi istoricului Adrian Majuru pentru sprijinul acordat la realizarea acestui material.

Dana Fodor
Răzvan Mateescu (2005)

(revistatreispe.wordpress.com)

mai mult
Istorie

15 aprilie 1944, Paștile însângerate al severinenilor. 75 de ani de la momentul în care avioanele anglo-americane au distrus orașul Drobeta Turnu Severin

sev

După ce SUA. au declarant război României (5 iunie 1942), ca răspuns la declarația de război primită din partea României (12 decembrie 1941), aviația anglo-americană a executat (în 1942, 1943 și, mai ales în 1944) mai multe raiduri aeriene de bombardament asupra teritoriului românesc, alături de bombe, care au produs mari pagube materiale și umane, fiind aruncate (în vara anului 1944) și manifeste prin care se îndemna la capitulare necondiționată și la ieșirea țării din războiul dus alături de Axă.

În total, au murit 7.592 de persoane în toată țara și au fost distruse sau avariate 47.335 de imobile.

Din 15 aprilie, în ziua de Paște, până în iunie 1944, orașul Drobeta Turnu Severin a fost bombardat de către aviația anglo-americană. Potrivit unui raport din cel De-al Doilea Răboi Mondial, în urma atacurilor și-au pierdut viețile în jur de 250 de persoane și alte câteva sute au fost rănite.

La 15 aprilie 1944, ora 23:00, în seara de Paște, a fost efectuat primul bombardament al aviației anglo-americane asupra Severinului. A fost pimul bombardament de noaptei asupra României: 83 de avioane: 30 de bombardiere Wellington, de producție engleză, având o escortă de 53 de avioane de vânătoare, atacă Turnu Severin.

La acest bombardament au fost folosite atât bombe explozive, cat și bombe incendiare. A doua zi, pe 16 aprilie, alte 100 de avioane au aruncat cu bombe deasupra orașului.

Atacurile din 15 și 16 aprilie au lovit portul, instalațiile portuare, gara, regimentul, aerodromul și parțial orașul, distrugerile fiind apreciabile: tancuri cu benzină incendiate, parcul de vagoane și locomotive distrus în proporție de 2/3.

Bombardamentul din 21 aprilie a avut ca obiectiv principal centrul orașului și cartierul „nemțesc”. De la 15 aprilie până la 22 august 1944, forțele aeriene anglo-americane efectuează asupra Severinului un număr de 11 bombardamente. Atacurile din 6 mai și, respectiv, 6 iunie 1944, au fost și ele extrem de violente din cauza numărului mare de bombardiere folosite.

Scopul atacului asupra Severinului urmărea deopotrivă distrugerea concentrării de refugiați civili, universitari și industriali sosiți din Bucovina și Moldova.

Bombardamentele în Severin au început în noaptea de Paște pe 16 aprilie 1944, când ieșeam cu lumânări de Înviere ne-am pomenit cu o escadrilă de aviație și au început să arunce bombe, parcă erau lumânări aprinse pe cer. Severinul atunci a fost bombardat în special cu bombe incendiare. A fost un foc cumplit, focul de aici din acea noapte, se vedea din toate comunele îndepărtate ale județului nostru. Partea proastă a fost că în gară a fost și un tren, un marfar care avea muniție și a explodat și aceea și vă dați seama, gara distrusă, linia ferată la fel, fiindcă de fapt asta s-a și urmărit, să întrerupă circulația și pe Dunăre, și pe calea ferată ca frontul să nu mai poată fi aprovizionat sau să îngreunăm retragerea nemților pentru că ei trebuiau să se retragă acum. După aceea, ei au repetat bombardamentul de cel puțin 10-12 ori , de data aceasta cu bombe de distrugere”, își amintește fostul copil de trupă,  lt. Col. (r) Dumitru Petcu, care la vremea respectivă avea 16 ani.

(Tudor Matei – activenews.ro)

mai mult
Istorie

ION ANTONESCU – SCRISOARE INCENDIARĂ adresată lui C.I.C. BRĂTIANU la 29 octombrie 1942. OMORURILE de la JILAVA, AFACEREA SKODA și motivul pentru care ROMÂNIA a trecut NISTRUL. ISTORIA-ALTFEL decât la ȘCOALĂ

evz

La 29 octombrie 1942, mareșalul Ion Antonescu îi adresa un răspuns scris politicianului C.I.C. Brătianu. Conținutul acestei scrisori explozive ar trebui menționat în manualele de istorie. Nu de alta, dar astăzi, la 67 de ani de la momentul expedierii acestui răvaș, România nu s-a îndepărtat prea mult de realitatea acelor ani grei de război.

Redăm, mai jos, integral, această scrisoare istorică, păstrată în Arhiva Istorică Centrală, fond Președinția Consiliului de Miniștri, Cabinet I. Antonescu, dosar 61/1940, f. 88-221:

„Am lasat fara raspuns scrisorile dumneavoastra anterioare. Am facut-o din intelepciune, fiindca urmaream unirea, si nu vrajba. Puteam sa va raspund, aducand justitiei pe toti vinovatii de catastrofa morala si politica a tarii, printre care sunteti, in primul rand, si dumneavoastra. Natia o doreste si o asteapta de la mine. Nu am facut-o totusi, fiindca nu am voit sa atat si mai mult spiritele si, mai ales, nu am voit sa dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii nostri. Am lasat ziua acestor rafuieli mai tarziu. Abuzati, insa, de rabdarea, de tacerea si de intelepciunea mea si, rand pe rand, la scurte intervale de timp, imi trimiteti, cand dumneavoastra, cand dl. Maniu, avertismente, sfaturi si acuzatiuni. In virtutea carui drept? Ce reprezentati in aceasta tara , dumneavoastra, toti fostii oameni politici, in afara de interesele dumneavoastra egoiste si un trecut politic total compromis si dureros?! Uitati, domnule Bratianu, ca eu sunt omul muncii mele si martirul greselilor acelora care au primit in 1918 Romania Mare si au dus-o, dupa 22 de ani de conducere, in prapastia de unde am luat-o eu in 1940, pe cand dumneavoastra sunteti din profitorii si daramatorii unei mosteniri mari. In mai putin de un sfert de secol, fiecare in parte si toti la un loc, ati prabusit lupta, sacrificiile si suferintele duse si indurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politica. Orice aparare incercati si orice diversiune faceti dumneavoastra, conducatorii politici de ieri, purtati pe umeri aceasta raspundere. Dumneavoastra, liberalii, mai mult ca altii, fiindca si din opozitie si de la guvern, prin actiunea dumneavoastra de dirijare si de indrumare a vietii noastre politice, economice, morale si spirituale, exercitata direct si indirect, de pe bancile ministeriale, din birourile bancilor si din culisele politice, ati dus tara la catastrofa din 1940. Stati fata in fata cu constiinta dumneavoastra, depanati cu corectitudine, pas cu pas, atat actele dumneavoastra, cat si pe ale acelora cu care, rand pe rand, v-ati intovarasit si v-ati acuzat,in fata natiei dezolate, scandalizate si inmarmurite; rasfoiti toata colectia ziarelor din ultimii 40 de ani, incepand cu Universul si terminand cu Viitorul si cu ziarele jidovesti pe care se sprijinea nationalistul domn Maniu si va reamintiti: Cine sunteti dumneavoastra si dumnealui; cate pacate ati facut; cum v-ati calificat singuri si cum v-a calificat natia; cate raspunsuri aveti. Pentru a va usura munca, va reamintesc, domnule Bratianu, ca, impreuna cu dl. Maniu, v-ati acuzat public si zilnic, in presa, in intruniri, in parlament, de: „incapacitate”; „talharie”; „falsificari” si „furturi de urne”, in Bucuresti, pentru obtinerea puterii; „demisii in alb”; „batai si omoruri”; „calcarea legilor si Constitutiei”; luari de comisioane” la toate furniturile statului; „traficarile de influenta” practicate de partizanii, deputatii, ministrii si presedintii corpurilor dumneavoastra legiutoare; „scandalurile cu contingentarile” cu „graul britanic”; modul cum ati facut reforma agrara si cum „ati profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionarile oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civica, provocata de faptul ca atunci cand erati in opozitie dirijati ocult statul, in profitul intereselor d-umneavoastra si ale jidanilor din ale caror consilii de administratie – mari si mici – faceati parte, iar de pe fotoliile ministeriale incurajati si favorizati, acopereati si musamalizati afacerile lor si ale d-stra, in detrimentul statului. Adaugati, la acest bogat si concludent stat de serviciu al partizanilor si al adversarilor dumneavoastra de ieri, cu care – ca totdeauna cand va gasiti in opozitie – sunteti azi prieteni: cazurile, pe care natia le tine numai in dormitoare, ale domnilor Tatarescu, Barsan, Boila, Aristide Blank si afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobanzile oneroase care au prabusit economiile, avutul si munca tuturor, de la taran la marele proprietar, de la micul pana la marele negustor roman; ravagiile facute de conversiune si de concesionarea bunurilor statului, pe care am inceput sa le rascumpar eu; imprumuturile externe, oneroase si umilitoare; introducerea controlului strain la Banca Nationala si Caile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. si veti avea, domnule Bratianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am platit atat de scump si pe care natia intreaga o are permanent in fata ochilor sai. Totusi, domnule Bratianu, cu totii credeti ca toate acestea au fost uitate si, cu perfidia politicianista de alta data – de totdeauna – atat de bine cunoscuta, va asezati cu cinism pe acest trecut si – de la cel dintai dintre dumneavoastra, pana la cel din urma – incercati sa acuzati si sa sabotati, pe sub mana, opera de indreptare si consolidare la care s-a antrenat toata natia si sa taiati elanul unui om care nu a avut, nu are si nu va avea nici mosii, nici vii, nici pivniti de desfacere, nici bani depusi, nici industrii, nici consilii de administratie, nici safeuri, in tara si strainatate, nici cupoane de taiat, nici timp de pierdut la club si care nu si-a pricopsit nici cumnatii, nici nepotii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii. Chiar daca am gresit, gresesc sau voi gresi, nu pot fi acuzat, domnule Bratianu, de nici unul dintre dumneavoastra. Fiti incredintati, sunteti infierati si pusi chiar de generatia actuala pe banca acuzatilor. Daca va fi sa fiu si eu pe aceasta banca, pentru ca fac tot ceea ce un om putea sa faca, nu numai pentru a slava un neam de la dezunire si de la prabusire, dar si pentru a-l intregi si a-i asigura o viata noua, in onoare si in munca, atunci in nici un caz nu veti fi dumneavoastra acuzatorii si in nici un caz nu voi fi pus alaturi de dumneavoastra si acuzat de aceleasi greseli ca dumneavoastra. Fac aceasta afirmare nu pentru ca ma simt vinovat cu ceva fata de tara, dar pentru ca stiu ce au suferit, din antichitate si pana azi, de la Socrate si Demostene, pana la Clemenceanu, atatia nenumarati – mici si mari – oameni care si-au servit poporul cu credinta, cu devotament si cu folos si, mai ales, pentru ca nu au uitat ca in Iasi, in tragica primavara din 1918, si chiar la Bucuresti, dupa Unire, s-a cerut trimiterea in judecata si condamnarea fratelui dumneavoastra, atat pentru ca facuse razboiul, cat si pentru dezmatul creat de nepriceperea dumneavoastra a tuturor, chiar de catre aceia care cerusera intrarea in lupta; care il acuzasera in 1914–1915 de lunga si dezmatata perioada de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea in razboi si care, ca o culme a cinismului lor, erau ei insisi vinovati de modul cum fusese administrata si ruinata tara. Eu si multi altii inca nu am uitat ridicolul acestei indrazneli pe care istoria l-a inregistrat. Oricum ar fi insa eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastra si nici pus pe aceiasi banca cu dumneavoastra, pentru ca nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei si nici seful unei bande de corbi odiosi, care au ajuns la conducere prin „minciuna”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic si iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest si de vointa unanima a unei natii care, pentru a se slava, a facut apel la mine, iar nu la dumneavoastra sau la dl. Maniu, si nici la domnii care stau in jurul dumneavoastra si cu care ati facut si faceti sistem.

Niciodata, pentru a fi salvata, natiunea, armata si corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastra sau al d-lui Maniu, in ultimii ani ai tragicei guvernari, care s-a sfarsit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastra v-ati strecurat si v-ati alaturat acestei multimi, cu discretia impusa de instinctul raspunderii pe care o aveti si a dorintei legitime de a va salva si nu ati facut nici un gest pentru a va valorifica drepturile la conducere, cand aceasta multime spulbera un regim care era de fapt al dumneavoastra si cand aclama un om nou, care eram eu. Cand am intrat in razboi, cu prudenta caracteristica a politicienilor valorosi nu v-ati manifestat nici pentru, nici contra. Dupa ce am reluat Basarabia si Bucovina , v-ati grabit sa-mi cereti, si dumneavoastra, si domnul Maniu, sa ma opresc la Nistru. V-am aratat consideratiunile militare, politice, economice si morale pentru care nu puteam sa o fac si v-am invitat, pentru a treia oara, sa luati conducerea, raspunderea si riscurile unei asemenea actiuni. Bineinteles, ati refuzat. Dupa omorurile de la Jilava si imediat dupa rebeliune, mi-ati trimis memorii prin care imi aratati situatia si-mi dadeati noi sfaturi. V-am oferit sa luati conducerea si sa faceti cum credeti ca este mai bine. Si unul, si altul v-ati scuturat. Luandu-va dupa cativa ofiteri, fara prestigiu militar, care au deraiat dupa linia principiilor sanatoase strategice, morale si politice, pe care poate ca nici nu le-au avut vreodata, mi-ati cerut sa retrag armata din Rusia si m-ati indemnat sa ma „aranjez” cu Anglia si cu America. Ar fi o greseala si o felonie, iar greselile si feloniile se platesc scump. Suntem la peste 1.500 km de tara, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la usa, depozitele sunt ale germanilor, caile ferate sunt in mana lor, aviatia are forta de distrugere pe care ar trebui s-o cunoasteti. Retragerea fortelor din situatia lor actuala ar insemna parasirea frontului. Exact ceea ce au facut rusii in Moldova in 1917-1918. Va intrebati ce s-ar intampla daca germanii ar face cu noi astazi in caz de parasirea frontului, ceea ce am facut noi, atunci, cu rusii? Va dati seama ce s-ar alege de armata noastra de disciplina noastra, de soldatii si caii nostri, de tunurile noastre, daca am incerca, in conditiile aratate mai sus, sa parasim frontul fara asentimentul Comandantului german? Situatia aceasta, a oamenilor care la cea dintai greutate se descurajeaza, ar denota usurinta totala nepricepere militara si prostie. Solutia ar fi criminala, domnule Bratianu, fiindca nu s-ar prabusi numai armata, s-ar prabusi insasi tara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat si am ajunge in situatia Serbiei si Greciei. Poftiti, domnule Bratianu, va ofer din nou conducerea statului si a guvernului. Retrageti dumneavoastra armata si „aranjati-va” cu Anglia. Numai ca trebuie sa intreb si armata si poporul. Sunt gata sa le pun aceasta intrebare, deschis si categoric, daca si dumneavoastra sunteti gata sa va luati raspunderea. A ma fi „oprit la Nistru” si a „retrage astazi fortele din Rusia” inseamna, pentru un om care mai poate inca judeca, a anihila dintr-odata totul, sacrificiile facute de la trecerea Prutului, actiune in contra careia nu v-ati pronuntat public; insemneaza a ne dezonora pentru vecie ca popor; insemneaza a crea tarii, in cazul victoriei germane, conditii dezastruoase, fara a ne asigura, in cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptam, nici granitele care vor voi sa ni le lase rusii, nici libertatile noastre si nici macar viata familiilor si a copiilor nostri; in sfarsit, insemneaza, din cauza nestabilitatii si a feloniei pe care ma sfatuiti sa o practic – si aceasta este cea mai mare crima – a asigura tarii in viitoarea comunitate europeana o pozitie morala care ii va ridica drepturile idealurilor sale si ar putea sa-i fie chiar fatala. Gestul pe care-l cereti sa-l fac, domnule Bratianu, va face din neamul romanesc o victima a tuturor, fiindca concomitent cu dezorganizarea, prabusirea si distrugerea armatei, ar incepe instaurarea anarhiei in tara. Comunistii, legionarii, jandarmii, ungurii, sasii ar incepe agitatiile, lupta, distrugerea ordinei, a linistei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitura de picior unui neam care cu adevarat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului. Iata, domnule Bratianu, la ce ar da nastere gestul pe care mi-l cereti sa-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare si al unui om de stat, nu numai inconstient, dar nebun. Conducatorul nefericit al Frantei – si mai nefericite de azi – a declarat, intr-o recenta chemare la realitatea a unui popor, care a cazut si el victima josnica a unei guvernari venale, iudeo-democratice si masonice, ca are convingerea ca daca „Germania ar fi infranta, Sovietele ar impune maine legea in Europa si s-ar termina astfel cu independenta si patriotismul natiunilor”. Am avut si am aceasta convingere. Raman la aceasta convingere, fiindca noi, mai curand ca altii, mai total ca altii, vom fi zdrobiti: pentru ca suntem punte intre slavi si zagazul care le sta de secole in calea expansiunii lor, catre vestul si sud-vestul Europei; pentru ca avem bogatiile pe care le avem; si pentru ca vom fi trambulina salturilor lor viitoare. Tragand invataminte din trecut, cunoscand tendintele slave, plecand de la consideratiunile facute mai sus si indrumat de instinctul de conservare si de logica bunului-simt, nu puteam, domnule Bratianu, ca un conducator responsabil, sa ma „opresc la Nistru” si nici nu pot „sa retrag armata din Rusia”. Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinta sa o faca cineva si ar fi o greseala ireparabila pe care nu eu si dumneavoastra, ci neamul ar plati-o scump. Maresalul Petain, intr-una din valoroasele sale cuvantari, a dat speculatorilor situatiunile grele lectia care li se cuvenea si care a fost aplaudata de toti oamenii cu constiinta clara si nepatata. Raspunzand unor critici ale actiunii sale, el a spus: „CandFranta este in nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni si himere”. Nici la noi, domnule Bratianu, nu mai este loc pentru „minciuni si himere” si, mai ales, nu mai putem sa ne platim luxul de a face si prostii. V-am raspuns, domnule Bratianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastra de la 24 septembrie, dar si la cele anterioare. Este raspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns si care este constient de greutatile si pericolele ceasului de fata, precum si de indatoririle si de raspunderile lui. V-am raspuns, cum v-am raspuns, fiindca nu ati inteles nici tinuta si nici intelegerea cu care am voit sa trec atat peste greselile trecutului, cat si peste marii vinovati de ele. Ca oamenii cei mai lipsiti de pacat, marile si numeroasele greseli politice care s-au comis sub dumneavoastra, continuand a considera comunitatea romaneasca ca pe o turma de sclavi, pe care – impreuna cu celelalte organizatii politice, cu firma nationalista, insa in acord cu oculta iudeo-masonica, cu care numai pe fata erati in lupta – ati exploatat-o, ati mintit-o, ati demoralizat-o, ati exasperat-o si, in cele din urma, din neputinta, ati dus-o, mana in mana cu trinitatea Tatarescu – Urdareanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 si la rebeliunea din 1941, indrazniti astazi, cand s-a pus regula in tara si viata nimanui nu mai este in pericol, sa ridicati capul, de dupa saltarele consiliilor de administratie, ale industriilor si ale multiplelor afaceri, pentru a ma acuza. Ei bine, domnule Bratianu, cand cineva a fost seful unui partid care, de la mare la mic, de la primaria din sat pana la cabinetul ministrilor, are raspunderea destrabalarii administrative, dezmatul moral, a iudeo-masonizarii tarii, a venalitatii, a compromiterii viitorului neamului si a catastrofei granitelor, nu mai are calitatea sa vorbeasca si in numele comunitatii romanesti, sa dea sfaturi de conducere altora si mai ales sa-i acuze ca lucrurile nu merg cum trebuie.”

(Arhiva Istorica Centrala; fond Presedintia Consiliului de Ministri, Cabinet I. Antonescu,dos. 61/1940, f. 88-221)

(https://evz.ro/ion-antonescu-scrisoare-incendiara-adresata-lui-cic-bratianu.html)

mai mult
Istorie

Augustin Lazăr a făcut marele anunț: Dosarul Revoluției din decembrie 1989 a fost trimis în judecată

Revolutia

Procurorul General Augustin Lazăr a anunțat luni că Dosarul Revoluției a fost finalizat, iar Parchetul Militar l-a trimis în judecată.

„A fost înaintat rechizitoriul către instanța de judecată în cauza cunoscută generic sub numele de Dosarul Revoluției. Este un moment desoebit pentru justiția militară și pentru justiția română în general. E un moment care marchează îndeplinirea unei îndatoriri profesionale, dar și a unei datorii de onoare față de istorie și față de patrie.

Finalizarea acestei cauze de către colegii noștri, procurorii militari, reprezintă unul din cele mai importante obiective din proiectul managerial pe care mi l-am asumat în urmă cu 3 ani, soluționarea dosarelor istorice. Oameni de cultură, politicieni, cercetători, istorici, au exprimat de-a lungul timpului diverse teorii, explicații, aprecieri în legătură cu momentul decembrie 1989. Astăzi, juriștii încheie această provocare prezentând adevărul judiciar ca parte componentă a unei investigații foarte complexe care a pornit de la ideea că responsabilitatea pentru victimele Revoluției din decembrie 1989 nu este una instituțională, ci este una directă, individuală. Rechizitoriul Secției Parchetelor Militare însumează 12 volume, în total 3280 de file. Dosarul cauzei curpinde 3330 de volume printre care 2030 de volume au fost instrumentate, administrate după 13 iunie 2016. Sunt niște cifre ilustrative pentru volumul impresionant de muncă efectuat de către colegii noștri”, a declarat Augustin Lazăr.

Amintim că în Dosarul Revoluției din decembrie 1989 Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, Iosif Rus şi Emil Dumitrescu au fost puşi sub acuzare pentru infracţiuni contra umanităţii.

(Mircea Savin – podul.ro)

mai mult
1 2 3 10
Page 1 of 10