Literatură

„(…)- Ce este dincolo de deșert?, întrebă Laila după acea lungă tăcere. Niciodată nu am fost mai departe de Huaila.
-Oameni, veni răspunsul. Mulți oameni.
Gacel rămase pe gânduri, amintindu-și de experiența sa de la El-Akab și oazele din nord, și clatină din cap cu dezaprobare.
-Le place sa se înghesuie în spații minuscule ori în case strâmte și urât mirositoare, țipând și făcând gălăgie fără motiv, furându-se și înșelându-se ca animalele care nu știu să trăiască decât în cireadă.
-De ce?
Ar fi vrut să-i fi dat un răspuns, pentru că-l umplea de mândrie admirația pe care Laila o simțea pentru el, dar nu cunoștea acel răspuns. (…)”
Tuareg, un roman de Alberto Vásquez-Figueroa
Editura Polirom, 2005
Publicat în original la Barcelona, în 1980.
RECOMAND

Cristian Botez

Pe tânăr îl chema Ostap Bender. Din biografia lui el dădea de obicei un singur amănunt: „Tatăl meu, spunea el, a fost supus turc.” Fiul supusului turc schimbase în viața lui multe meserii. Firea lui
neastâmpărată, care-l împiedica să se consacre vreunei activități precise, îl azvârlea mereu prin alte colțuri ale țării și acum îl adusese la Stargorod fără ciorapi, fără cheie, fără casă și fără bani.
Stând culcat în odaia portarului, unde era atât de cald, încât mirosea urât, Ostap Bender își completă în gând cele două proiecte ale sale de viitor, între care cumpănea.
S-ar putea face poligam și să se mute liniștit dintr-un oraș în altul, cărând cu el mereu altă valiză cu lucruri de preț luate de la nevasta ultimă la rând.
Sau ar putea să se ducă chiar mâine la Comisia pentru Probleme ale Copiilor din Stargorod și să-și ofere serviciile pentru difuzarea tabloului încă nepictat, dar de o concepție genială: Bolșevicii îi scriu o scrisoare lui Chamberlain, după cunoscutul tablou al pictorului Repin: Cazacii din Zaporojie îi scriu o scrisoare sultanului. În caz de reuşită, proiectul acesta i-ar fi putut aduce vreo patru sute de ruble.
Ambele proiecte, Ostap le concepuse în timpul ultimei sale șederi la Moscova. Primul, cel cu poligamia, se născuse în capul lui sub influența unei cronici judiciare citite într-un ziar de seară, unde scria clar că un tip acuzat de poligamie fusese condamnat numai la doi ani și nu la temniță grea. Proiectul nr. 2 încolțise în mintea lui Bender când cu un bilet de favoare vizitase expoziția Asociației Artiștilor Plastici din Rusia revoluționară.

Archil Gomeashvili în rolul lui Ostap Bender în filmul „Douăsprezece scaune”, regia Leonid Gayday, 1976

Ilf şi Petrov – Douăsprezece scaune.

Fragment selectat de Constantin Marin

Dragii noştri, ne vedem sâmbătă, 26 iunie, orele 16:00 pentru ultima dată la biserica parohială din Blejoi!… Nu, nu fiți triști, Cenaclul Radu Tudoran Blejoi merge, evident, înainte, dar pentru că Biserica și-a încheiat activitatea sa ocrotitoare în pandemie, când nu ne puteam aduna oriunde și oricum, cu aprobarea Primăriei Blejoi ne vom vedea de acum înainte la Sala Polivalentă din Blejoi, în condiții de mare calitate tehnologică!… Întâlnirea de sâmbătă, 26 iunie, orele 16:00 va avea ca temă ANTROPOLOGIA CULTURALĂ ÎN ISTORIA RELIGIILOR – prezentare de carte (surpriză!)

De asemenea, prezentarea noului număr din revista ATITUDINI!… Sperăm că aceasta va deveni, în locul AXIOMEI, revista de cultură a Prahovei!…

VĂ RUGĂM, CA DE OBICEI, SĂ CONFIRMAŢI PARTICIPAREA!…

Urmează să vă transmitem date şi despre reluarea taberei de antropologie culturală de la Maliuc, din Delta Dunării!… Cei interesaţi trebuie să vină la Cenaclul Radu Tudoran Blejoi pentru a afla condiţiile de participare în tabără, datorită, încă, cerinţelor de protecţie sanitară!… Va fi o tabără ieftină, cu bucurii culturale, din care prima va fi bucuria regăsirii post-pandemice (sperăm)!…

(Bogdan Costin Georgescu)

Ce mămăligă mare am face noi dacă toată familia s-ar așeza sub boltă și de sub frunze soarele s-ar zgâi să ne mănânce!Am cumpăra un tuci imens,vinerea, din obor,acolo unde lumea strigă ca după ajutor:Ia,ma-ta,tuci bun,ține o viață,cositorit! Ia,domniță,tuciul ăsta…în care mama făcea săpun.Și l-am ține toată familia ca pe o colivă,să fie pentru toți cei adormiți.Mămăliga ar scoate bulbuci,o mestecăm, pe rând, cu linguri din lemn cât un cap de copil.Ar fierbe odată cu toate poftele noastre,bunica m-ar da la o parte să nu sară cocoloșul în obraz sau pe sprânceană.Tot pericolul care s-ar putea ivi l-ar strânge femeile mele, mama și bunica,în buzunar.Mămăliga e fierbinte și parc-ar fi din păr blond,sau din mătase moale de porumb,din tot galbenul care e strâns în căpițele cu fân.Soarele dormitează după horn,punem fața de masă și un fund din lemn pe care mămăliga se-așază pe tron.Bărbații o taie cu sfoara și-o-mpart egal.Mama se uită contrariată la părul meu alb și-mi șoptește la ureche:Ți-a curs tot galbenul în mămăliga asta!Să nu-ți pară rău!Ești la fel de bătrână ca mine,da’ tu nu știi să mesteci în mămăligă!, îmi strecoară bunica în cealaltă ureche….până târziu, când le-am ajuns din urmă.Acum suntem de-o seamă! aud de departe,în timp ce toată familia s-a așezat la masă.

(Livia Dimulescu)

În ciuda condițiilor impuse de pandemie, manifestările culturale organizate, în ultimul timp, de Biblioteca Județeană „V. Voiculescu” au reușit să cristalizeze un grup special de oameni de litere sau iubitori de cultură. Așa se face că după un astfel de eveniment, scriitoarea buzoiană Ramona Muller, stabilită în Ploiești, a fost atât de emoționată încât a decis să revină acasă cu o triplă lansare de carte.

Astfel, vineri, 21 mai, Ramona Müller a lansat la Biblioteca Județeană „V. Voiculescu” Buzău volumele ”Atacă și fugi! – confesiunile păpușii voodoo”, ed. Neuma, ”Muntele din noi”, ed. Neuma și ”Numele meu este altul”, ed. Creator,(volume apreciate de nume precum Alex Ștefănescu, Horia Gârbea și Nae Georgescu). Alături de autoare au fost Teo Cabel, Elena Radu, Mihai Marian, Roxelana Radu, Stelian Grigore, Ion Tăbăcaru, Laurențiu Belizan, Roxana Constantinescu, Nistor și Geta Tănăsescu, Dan Dinu, Constantin Suditu și colegele de la Cenaclul „I.L. Caragiale” din Câmpina, Diana Trandafir și Anda Miroiu.

„??̆ ??????? ???? ??̆??̦? ???????̆ ????????????̆ ??̆??????, ???????̦?̆, ??????? ?????? ???? ?? ???? ?̦? ??????? ?????? ????????. ??̆??? ??̆ ?????? ?? ?????? ?? ????? ?̂? ????̦?̆ ?̦? ??̆ ????̦? ?????? ?????????????̆, ??? ?? ????, ?? ??????̦? ???????̦? ?̂? ?̦????. ???? ???? ? ???????̆ ?? ??????, ???? ???̦?? ?????? ????????̦?. ????? ??̆ ??????̦? ???? ???????̆ ?? ???? ?? ? ???????? ?? ????? ???????? ?? ???? ? ???̦? ???????̆?̦?? ?? ???, ??????? ????̂? ????? ?̂? ?????̆, ??? ?????? ?ü???? ???? ?????? ??????? ??????? ???? ???????? ??̆??̦???? ?? ???”, a declarat Roxana Constantinescu.

„?? ?? ???? ????? ?? ???? ?̂? ????̦?̆, ??? ?̂? ?????? ?? ???? ????????̂????̦? ?? ? ????̆?̦?? ?? ???????? ???????̦? ?̦? ??????̦? ?????? ???????? ??????̆ ???????? ?????? ?ü????. ?̂? ??????? ?? ???????̦? ?̦? ???????? ???????????, ?????? ?? ???? „??????? ??? ???” ?̦? ???????? ??????? ???? ?? ??? ????? ??̆ ?? ??????̂???? ???????????̆?̦??? ?̦? ???????̦???? ???? ?̂??̆??̦???”, a mărturisit Nistor Tănăsescu.

Teo Cabel și Dan Dinu au vorbit despre creația și simbolurile folosite de Ramona Muller, cel din urmă mărturisind chiar că ar ucide să fi scris el anumite versuri ale autoarei (ex.: “sub sânul meu drept/ liliacul gravitează Pink Floyd”). La final, Roxelana Radu a concluzionat că Ramona Muller este un model pentru orice femeie: ea este o scriitoare talentată, un profesor dedicat, o femeie puternică care escaladează munții, o fire sensibilă, o mamă, o femeie frumoasă care iubește și este iubită.

„????? ?? ? ???? ? ??????? ?? ????̆? ??–? ????? ????̆ ?? ?? ?????????? ?? ???????? ?????? ????, ????, ?? ??????????̆, ??̂?? ?? ?????–? ??????? ?????? ?????????? ??????̆???? ???̆??? ?? ???????????. ????̦??̦?? (n.r. – localitatea natală a Ramonei Muller) ?? ????̆ ??????? ?? ??????????? ?̦? ?–?? ??̂???? ???? ?? ?? ?? ??????? ????????? ????? ?? ????̆?? ?????”, a mărturisit Ramona Müller.

Ramona Müller este un autor pe cât de sensibil, pe atât de puternic.

Aparențele sunt că, o doamnă delicată ca un porțelan de Saxa, practicantă a ascensiunilor montane, dascăl devotat al elevilor ei, deschisă ca o carte, scrie o poezie de o forță nemaiîntâlnită.

Nu o spunem noi, ci „spuma” criticii literare, care are pentru aceasta numai aprecieri consistente.

Când primești o invitație de la domnia sa, curiozitatea se trezește și nerăbdarea te inundă până la evenimentul major al lansării a trei volume de forță, care pot concura cu cele mai gratulate cărți de gen, pot sta pe raftul cel mai înalt al autorilor contemporani, recunoscuți de publicul citator și critică.

În cadrul întâlnirii organizate de Biblioteca Județeană Buzău, aceasta și-a lansat veritabile tezaure de expresie, metafore și comparații, trări și mai ales emoții.

Lectori ai cărților am fost toți, deoarece autoarea a avut grația de a ne comunica, cu mult înainte de momentul lansării, conținutul acestora.

Sentimentul pregnant al valorii împărtășite și trăite pe viu a fost dominanța muntelui, corolar al existenței celei ce ne-a fost veritabilă gazdă, în sufletul căreia am poposit preț de ceva timp. Și nu ne-am mai fi desprins de atmosfera de magie ce se degaja din versurile recitate de cei prezenți, cele cu care autoarea și-a încheiat propria prezentare, din cuvântul prietenilor de suflet ce i-au fost alături.

NUMELE MEU ESTE ALTUL, un volum de o frumusețe și cu o consistență aparte, realizat la Editura Creator, își invită cititorul cu un cuvânt introductiv în versuri:

„paginile albe își caută mântuirea

mai sus de genunchi

e vârful peniței

nu vreau să mai strig

citește-mă”

Ilustrația impecabilă, asigurată de Cristina Lihăt, Iulia Șchiopu și Florin Șuțu, dau clasă volumului, trădând prin imagini dragostea, cu convulsiile ei, pline de gingășie.

Iubind, apetitul pentru scris devine pasional, versurile ce se înșiră precum perlele fiind dedicate bărbatului vieții sale. Un bărbat după care își schimbă numele, pentru care poartă rochia de hârtie a miresei, pentru care rănile devin deschise, atunci când depărtarea arde.

MUNTELE DIN NOI, apărută la Editura Neuma, ne oferă imaginea unui hobby devastator, cel al călătoriilor pe munte, iar când vorbim despre simbolismul muntelui ne referim imediat la ascensiune, pantă abruptă, vârf, înălțime, verticalitate.

Ramona Müller urcă mult, își depășește mereu propriile performanțe, sus, mai sus.

Nu lasă uitării aceste drumuri , le menționează într-un jurnal, surprizându-ne imagini inedite cum ar fi : „Suspinul toamnei și al fetei cu ochi verzi ce odihnesc pe fundul lacului”, „pe feuda mea stau fluturi violet”, „sângele verde și sângele pietrei curg în tăcerea muntelui”.

Traseele enumerate formează un veritabil ghid, iar obstacolele inevitabile de pe parcurusl lor rămân în urmă, căci invitația de a-ți depăși propriile limite înseamnă o provocare în a te cunoaște și elibera de infinite griji.

Roxana Constantinescu

Atacă și fugi! (Confesiunile păpușii voodoo), ed. Neuma, un al volum marcă înregistrată Ramona Müller, este asemeni unui sanctuar, acel pământ sfințit, unde nu aveai voie să pătrunzi înarmat și fără de credință în suflet… Iar sanctuarul, dreptu-i, cine altcineva putea fi?!, decât femeia totem, țipăt metalic, liniștea dintre ape, vrăjitoare, femeia din femeie, femeile din femeie, matrioști, acele păpuși care ies din păpuși, din ce în ce mai mici, până la dimensiunea bobului de orez pe care un caligraf va scrie istoria cosmogonică. Femeia nec plus ultra, cu vîrstele ei, umorile, dăruirile și migrenele, și viul, frumusețile, tristețile, bucuriile mari și mici. Remarc, în opinia mea, un moralism autoironic, care îmbracă în rochii de gală această galerie exuberantă de personaje feminine, nuanțând erosul și polemizînd cu mode, concepte, tipologii. Și o vervă livrescă, înțeleaptă, oscilând subtil între realism și magic, spre sublimare, transfigurare.

Și e și atâta deșert în lume, ne spun versurile, atâta secetă în Dumnezeu, încât ne ducem la zicerea rapsodului : nu-i lumină nicări, o murit toți oamenii…

Citez: ”niciodată aceeaşi/ într-o mie de ochi/ niciodată aceiași” (deasupra noastră este toată lumea)

Re-citesc (da, trebuie să te întorci pe versuri pentru a le pricepe tâlcul, deși poate fi doar o iluzie) : ”într-o lume excesiv de banală/ păpădiile fac skandenberg/ e atăta copil sub cămașa pe care o porți/ ca o armură/ cu gulerul încrețit/ de providență/ epiderma ta înlănțuie marșul zilelor/…”

Precum o eroină modernă, poeta iși uită pentru o clipă angoasele existențiale, abandonează moliciunea ceraceafurilor, apucă stindardul patriotismului și scrie despre românii la răscruce de imperii, despre vînzarea de neam, despre copii crescuți fără părinții plecați să cîștige o păine mai dulce, mai amară, prin cele străinătățuri, despre o nație mîndră… nu e simplu, sunt zone uzate, însă o face cu ardoare, veridic, într-o manieră personală, originală. Dar cum lumea largă are frumusețile ei, ne ia discret de mână și ne poartă și prin India, Argentina, Anglia, Germania, Paris, pe ghicite, lasă lectorului bucuria, șăgălnicia să descopere singur indiciile și referințele, topite în versuri sprințare, o invitație la reverie și călătorie.

Dan Dinu

În Atacă și fugi (confesiunile păpușii voodoo) întâlnim un esoterism de amplitudine poetică descătușată

În natură moartă, influența pandemicului – viralul mănâncă din normalitate; și în poezie nevoia autenticității impune un mediu aseptic: doar versul meșterit în izoletă/ se spală pe mâini.

Din orașele bătrâne se ridică spre nemurire fiecare individ. În grupul social, raportat la comunitate însă țara mea trece dincolo de îngeri/… să lustruiască o bucată de cer.

În volum este o abordare globală a lumii, nedelimitată geografic. Ezotericul rămâne în semințe semantice: Shiva, zeul indian din trinitatea Trimurti, cel care distruge, alături de Brahma, creatorul și Vishnuu, păstrătorul și conservatorul.

În Albastru zălud călcând peste ape, dragostea. Sentiment de angoasă în alergarea epuizantă spre un finiș pe care nu îl anticipezi mereu ca fiind cel dorit.

dragostea e singura amiază eratică. De la eratic, instabil, glisare, până la stabilitatea certitudinii: destinații epuizante/ spre care alergi ca un ogar/ obsedat de gustul vânătorii/ rămân o decorațiune înfiptă/ în reverul sacoului tău/ vindecă-mi cerul intraductibil/ de atâtea mări argintii/ de atâtea havuzuri uitate/ tu albastrul zălud călcând peste ape.

Evoluția poeticii la Ramonei Müller este evidentă în Atacă și fugi și confirmată în Numele meu este altul. Alteritatea ca oglindă pentru sine.

(Teo Cabel)

Mircea Cartarescu:

„Sunt tare bucuros să anunț apariția ediției noi a ”Nostalgiei”, cartea cu care mi-am început drumul pe terenul minat și provocator al prozei. Sper ca după aproape 40 de ani de când am scris-o să-și fi păstrat măcar o parte din prospețimea inițială. Ediția de acum beneficiază și de un frumos desen pe copertă, aparținând Sidoniei Călin.”

(Ioan Mihai Cochinescu)

Hans Bergel este un scriitor care necesită a fi recuperat pe deplin într-o literatură care nu își poate permite să-l piardă. Acesta este, pe scurt, mesajul meu din articolul publicat în cel mai recent număr al „României literare”.

Textul intitulat „Pledoarie pentru recuperarea unui mare scriitor” se concentrează pe una dintre faptele firești din efortul de recuperare, publicarea cărții „Hans Bergel. Nevoia imperioasă de a scrie”, în care se regăsesc articole semnate de Ana Blandiana, Peter Motzan, Gheorghe Stanomir, Olivia Spiridon, Ion Dumitru, Cornel Nistea, Mihaela Malea Stroe, Mircea Popa și subsemnatul.

Felicitări în special Mihaelei Malea Stroe, cea care a avut inițiativa realizării acestei cărți omagiale, și lui Valentin Ajder, editorul lucrării și a unora dintre romanele lui Hans Bergel.

(Adrian Lesenciuc)

Sărbătoarea Bunei Vestiri ne aduce această minunată lucrare propedeutică semnată de marele patrolog John Anthony McGuckin, care este, din 1989, preot ortodox.

Autorul predă la Columbia și Oxford și a redactat o operă fundamentală, în zeci de volume și studii apreciate de mediile savante din anglosferă.

Editura Baroque Books & Arts – aflată în consultare cu ieromonahul Agapie Corbu – merită din nou atenția noastră recunoscătoare.

(Teodor Baconschi)

FESTIVALUL INTERNAȚIONAL DE UMOR URZICENI – 2020 – ”REVELIONUL CARICATURIȘTILOR”

REZULTATELE CONCURSULUI INTERNAȚIONAL DE EPIGRAMĂ – URZICENI -2020

1. Premiul I – ex-aequo – Nicolae Bunduri – Brașov (Brașov) -7,90
-Florin Rotaru – Buzău(Buzău)- 7,90
2. Premiul II – Florian Abel – Valea Măcrisului (Ialomița) – 7,72
3. Premiul III – Grigore Chitul – Bistrița (Bistrița- Năsaud) – 7,62
4. Stelică Romaniuc – Ploiești (Prahova)– 7,60
5. Ion Moraru – Independența (Galați) – 7,58
6. Marian Grigore Dobreanu – Târgu Jiu (Gorj) – 7,53
7. George Eftimie – Buzău (Buzău) – 7,53
8. Petru Ioan Gârda – Cluj-Napoca(Cluj) – 7,48
9. Gheorghe Cireap – Cluj –Napoca (Cluj) – 7,47
10. Sorin Finchelstein – Toronto (CANADA) – 7,17

JURIUL:
Vasile Larco (Iași) – Președinte
Gheorghe Bâlici (Chișinău) – Membru
Laurențiu Ghiță (Ploiești) – Membru
Nicolae Petrache (Urziceni) – Membru (Organizator și administrator concurs)

(Text transmis de Dan Drăguș)

O carte cvasi-necunoscută publicului larg, pe care am scris-o cu bucurie, uimire și gratitudine față de cel ce i-a servit drept model chiar și genialului Bach, care, admirativ, i-a copiat cu mâna sa câteva concerte pentru vioară, transcripționându-le mai apoi pentru clavecin: „Vivaldi în Veneția” (Editura LiberART).

De altminteri, întreaga mea teză de doctorat i-a fost dedicată vieții, personalității și creației ilustrului compozitor. La 4 martie 1678 s-a născut în Veneția Antonio Vivaldi, părintele barocului muzical.

(în imagine, copertele 1-4 ale cărții mele și un portret de François Morellon La Cave, 1723)

(Ioan Mihai Cochinescu)

Două acuze sau Biblia închisă
(urmare din 10 februarie 2021)

Francmasoneriei i se aduc două acuze importante: Unu: că ar fi o societate satanică, anticreștină. Doi: că ar fi antinațională.
”La primul punct cred că am răspuns deja. Masonul depune un jurământ. Dar, la noi, apare un element în plus: jurăm după Evanghelia după Ioan, cea mai frumoasă dintre evanghelii, nu ca președinții sau prim-miniștrii, pe Biblia închisă”.
Acuzei că masoneria ar fi antinațională i s-ar putea replica prin recursul la istorie: regii și împărații, de la Frederic cel mare la Ducele de Kent astăzi, au fost sau sunt masoni. Regii erau ”șefii” masoneriilor. Și George Washington a fost mason. ”Puteau fi împărații și președinții împotriva statelor pe care le conduceau? Puteau fi împotriva statelor lor politicieni sau oameni de cultură români ca ca I.C. Brătianu, Ion Heliade–Rădulescu, Alexandru Vaida-Voevod, Octavian Goga, naționaliști convinși, poeții Văcărești sau Spiru Haret? Dar Gheorghe Asachi, Gheorghe Lazăr, Ion Minulescu, Teodorenii, Victor Eftimiu, Mihail Sadoveanu?”, se întreabă bătrânul mason.

Harap Alb, ucenic mason

Autorul îi ”investește” cu ”rang” masonic și pe Eminescu, și pe Ion Creangă, despre care se afirmă că n-ar fi fost masoni, ”dar, la Creangă, dacă citești Harap Alb, ai în față ritualul gradului de ucenic”. În viziunea lui Bălcești, Harap Alb este ”transpunerea literară superbă” a unui ritual masonic de Gradul I.
Nestorescu nutrește convingerea că mason nu devii, ci te naști. Masonii plătesc și ei o cotizație, ca la partid, e drept, dar masoneria este o ”dispoziție spirituală”.
Care este, totuși, secretul masoneriei? La această întrebare, răspunsul autorului a venit prompt: trăirea. ”Este singurul secret rămas în masonerie. Trăirea este strict individuală. Din nefericire, astăzi trăim într-o societate bolnavă, bulversată, orice s-ar spune”.

Semănătorul

Puțini sunt cei aleși să pășească pe ”calea regală” a masoneriei. Asta pentru că, la nivelul societății românești de astăzi, se resimte acut lipsa elitelor. Elitele au murit în pușcării sau au fugit în străinătate. ”Altele nu s-au născut încă, au nevoie de un semănător”. Cei care se gândesc să adere la mișcare trebuie să știe că masoneria nu produce nici revoluționari, nici guvernanți, nici miniștri. Ea seamănă idei. Pledează pentru toleranță. ”Declarația de Independență a SUA sau cea a Drepturilor Omului nu erau altceva decât idei masonice expuse pe hârtie. Masonii veneau spre făurirea unei lumi noi. Mai mult ca oricând, avem nevoie de toleranță”.

Calea

Pe autor îl încearcă un regret pe măsura dimensiunii fenomenului, în amploare. Masonii au de învins un crunt dușman. ”Există un mare rău azi în masonerie: cantitatea”, afirmă Bălcești. Sunt mii de masoni mai peste tot, în Americi milioane chiar, fapt care domolește energia sentimentului și dăunează solidarității și vitalității masonice. ”Dacă vom alerga după cantitate, nu vom realiza nimic. Amintiți-vă extraordinarele cuvinte ale lui Iisus: Am venit să împlinesc legea, nu să o schimb. Da, câtă vreme vom conferi valoare expresiei numerice a cantității, nu vom face mare lucru. Mulți intră, puțini rămân. Trei sute să fie, dar care să meargă pe calea Luminii și a Adevărului, care este Calea spre Dumnezeu”, a concluzionat autorul ”Enciclopediei…”, o lucrare care – se speră – va contribui semnificativ la ”făptuirea” masonică românească.

                                                                                                                                Leonida Corneliu Chifu

Enciclopedia ilustrată a francmasoneriei din România”, lucrare în trei volume semnată de Horia Nestorescu–Bălcești, apărută la Editura ”Mileniul III” (coordonată de Constantin Trestioreanu), include aproape zece mii de nume care au însemnat enorm pentru ”făptuirea românească”. În intenția autorului (n. 1938), care numără aproape șase decenii de activitate pe tărâm masonic, cartea (o contribuție importantă la ”epopeea” masoneriei), generos ilustrată, reprezintă o încercare de a schimba tonalitatea discursurilor despre o mare mișcare, foarte veche, ale cărei origini sunt de căutat cu 4000 de ani înainte de Hristos. ”Calendarul masonic indică anul 6006”, precizează autorul (între timp s-a ajuns pe la anul 6021). Am fost asigurați că, atâta vreme cât vor fi oameni pe Terra, nu se va lăsa cortina peste mișcarea masonică. Ea va dăinui – probabil – cât Pământul.

Profesorul lui Caragiale

Autorul situează Ploieștiul – căruia i se acordă un loc semnificativ în ”Enciclopedie” – printre centrele masonice importante ale țării. În 1869, exista deja o lojă importantă aici, iar în 1880 și 1881 au apărut alte două. Documentele atestă prezența a 144 de masoni în Ploieștiul secolului al XIX-lea. Cine erau masonii? ”Nu-i cunoaștem. Majoritatea masonilor din acea perioadă a istoriei Ploieștiului erau ofițeri, dar nu se cunosc prea multe despre ei. Acest ordin, cavaleresc la origine, a prins mult mai bine în armată”. Avem, totuși, unele indicii referitoare la mișcare. Un oarecare Zaharia Antimescu, profesor, l-a avut elev pe… I.L. Caragiale. Mai încoace, cunoscutul scriitor I.A. Bassarabescu, fondator al Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga”, fost și prefect al județului.

Războaiele viitoare vor fi religioase”

Sesizăm în discursul autorului o pronunțată nuanță polemică. ”Din păcate, cuvântul francmason a fost ocultat, diabolizat (ca, de altfel, și mișcarea în interiorul căreia s-au manifestat masonii)” de cei mânați de patimi, cu stări de spirit ”fluctuante” sau purtători ai unor intenții subversive, menite să submineze mișcarea și mesajul ei. Acestora li se adaugă cei incapabili să-i pătrundă esența și întreaga complexitate.

Autorul, care nu doar vorbește, ci și scrie, susține că nimeni nu intră în masonerie dacă nu afirmă, verbal și în scris, că este credincios. ”Fiecare să creadă în Dumnezeul lui, dar să creadă. Războaiele viitoare nu vor fi economice sau pentru spațiu vital, ci religioase. Noi înțelegem jihad-ul în sensul lui actual. Ce au fost cruciadele, dacă nu un jihad cu crucea într-o mână și sabia în cealaltă?”. Masoneria se vrea o confrerie multietnică, multiconfesională. ”Vrea să facă mai mult decât restul, puzderia de asociații, societăți, ONG-uri. Să aducă în lume toleranța”. Un mason îl are lângă el, în templul masonic, nu numai pe fratele său ortodox, catolic etc, ci întreaga comunitate ecumenică. Bălcescu (din care autorul a citat copios – n.r.), observând o anumită ”sterilitate” a scriitorilor din vremea sa (!), considera că aceasta provine din lipsa ”convincțiilor” puternice în Dumnezeu. ”Masoneria, alături de Biserică, l-a regăsit pe Dumnezeu. Numai credința în Dumnezeu, în voința sa revelată și în nemurirea sufletului ne poate salva”, subliniază Horia Nestorescu – Bălcești.
(Sfârșitul primei părți. Urmarea în ediția din 12 februarie 2021)

                                                                                            Leonida Corneliu Chifu

Acolo unde ni se termină ţara sau mai bine zis acolo de unde începe, din Delta Soarelui –răsare, există un ţinut magic, puţin cunoscut omului de rând. Dincolo de necuprinsul Deltei Dunării printre sălcii bătrâne cu rădăcinile dezvelite de vânt şi ape, dincolo de peisajul maiestuos al nuferilor, Pădurea Letea se descoperă cu înţelepciune celui ce vrea să o cunoască. Şi nu este uşor să îi pătrunzi tainele despletite, ca şi lianele ce îi frâmântă neliniştea.

Aici se găseşte cel mai nordic punct din Europa în care se dezvoltă o pădure subtropicală. Un contrast ciudat etalează stejari impunători cu vârste seculare (unii au peste 500 de ani) pierdu printre dune de nisip rătăcitoare. Viţa sălbatică şi liana grecească strangulează tulpinile arborilor cu forme contorsionate, dând peisajului un aer exotic. Se spune acest plante s-ar fi aclimatizat la noi datorită păsărilor migratoare din Africa transportându-le seminţele. Trunchiurile noduroase desprinse parcă din lumea basmelor sunt aplecate întotdeauna către apă.

Pădurea se află în partea de nord a Deltei Dunarii, lângă satul Letea, la 23 de kilometri nord-vest de oraşul Sulina. Dezvoltată peste grindul nisipos cu acelaşi nume, pădurea Letea nu este la fel ca celelate păduri. Priveliştea schimbătoare la orice pas este determinată de faptul că această junglă din deltă este dependentă de variaţia dunelor de nisip. Vara, temperatura pe dune poate atinge şi 60 de grade. Cândva acum 7 000 de ani aici era un golf al Mării Negre. Nisipul alb şi foarte fin al dunelor provine din scoicile marine şi este spulberat de vântul puternic în timpul iernii.

Un nisip ce măsoară prin clepsidra Deltei Dunării, geneza celei mai tinere regiuni din ţinutul României…

Satul Letea pare desprins din poveşti la prima vedere. În sat ajungi doar cu barca. Rusticul său împleteşte destinele a 300 de oameni în cea mai veche rezervaţie naturală din ţara noastră. Cerul plânge senin şi deltaic în pereţii albaştri ai căsuţelor cu acoperişuri din stuf. Curţile înflorate îşi aşteaptă oaspeţii. Nu există drumuri asfaltate. Nu există apă potabilă. Tot satul Letea se aprovizionează de la două fântâni. Şi numai una are apă potabilă, 100 de litri de apă pentru 300 de oameni şi numeroşi turişti.

Locuitorii, lipoveni ruşi refugiaţi aici de mai bine de 200 de ani, s-au adaptat în ultimii ani cerinţelor turiştilor români şi străini, oferindu-le acestora pe lângă obişnuitul Letea Safari şi mâncărurile tradiţionale din peşte. Vizitatorii sunt întâmpinați cu muzică tradițională ucraineană, astfel încât experiența lor să fie mai interesantă și încărcată de amintiri de neuitat. Cel mai des mijloc de transport este căruţa trasă de cai. Sărăcia îneacă valuri, valuri destinele oamenilor într-una dintre ele mai diversificate regiuni naturale ale României: Rezervaţia Biosferei Delta Dunării. Împreună cu Pădurea Caraorman și Delta Dunării, în general, Pădurea Letea reprezintă al treilea loc din lume ca număr de specii de plante și animale, după Arhipelagul Galapagos și Marea Barieră de Corali.

Căruţe verzi şi albastre, oameni şi cai, cer şi ape, nuferi şi stuf…

Puţinii oameni care mai trăiesc în satul Letea sunt depăşiţi numeric de caii sălbătici care însufleţesc zona. Pădurea Letea este singura din Europa care oferă o astfel de atracţie. Numărul cabalinelor se estimează la circa 2000 de exemplare, dar sursele oficiale afirmă că în prezent doar 500 de cai mai galopează în pădure. De fapt este vorba despre cai domestici care au fost abandonaţi, ei fiind obligaţi să se readapteze să traiască în libertate. Povestea acestor frumoase animale este însă destul de dureroasă. În anii comunismului oamenii nu au mai avut cu se să îşi hrănească animalele, lăsându-le slobode pe câmp. Unii susţin că o boală infecţioasă i-a determinat pe localnici să-şi părăsească animalele. Se spune că aceste cabaline ar fi existat în zonă încă de acum 700 de ani după marea migrație a tătarilor. După 1990 caii au devenit o sursă de importantă de profit pentru săteni şi pentru samsarii care îi sacrificau la abator pentru carnea exportată în Italia. După ce îşi îndesau TIR-urile până la refuz animalele stresate începeau să se lovească între ele. Pentru a le menţine vii până la abator, negustorii le tăiau tendoanele, ca să nu îşi mai poată mişca picioarele. Până în anul 2011 Pădurea Letea a fost pepiniera Europei pentru carnea de cal sălbatic, mult mai bună decât cea a calului domesticit. În acest an Organizaţia Vier Pfoten a reuşit să salveze 41 de cai de la tăiere, mulţi însă au murit pe drum. Traficul de cai a luat sfârşit în luna mai, când aceeaşi asociaţie a reuşit să stopeze măcelul cailor sălbatici. Se pare că în peisajul sălbatic al Junglei Deltaice, cea mai crudă vieţuitoare rămâne omul. De atunci, în urma unor reportaje şi filme documentare Europa a aflat de cai sălbăticiţi din Pădurea Letea. Dar, ca orice lucru românesc, şi acesta este anapoda. În prezent aria cabalinelor este înconjurată de un gard de sârmă pentru a proteja scoarţa copacilor pe care animalele o mănâncă, în afara altor surse de hrană. Acest fapt pune în pericol nu numai viaţa cailor, ci şi a căprioarelor, a mistreţilor şi altor animale care nu pot ajunge în perioada secetoasă la locurile cu apă. Prin gard însă dacă norocul este de partea turiştilor pot zări aproape de islazul satului pe lângă cai şi câteva vaci.

Ce poate fi mai frumos decât o herghelie de cai alergând pe câmpia fluvio-marină?! Un spectacol extraordinar de putere şi sănătate, de graţie şi inteligenţă astfel poate fi descries galopul cailor. Calul este poezie în mişcare, energia lui nestăvilită ajutând oamenii de-a lungul mileniilor să construiască vaste imperii. Caii putere i-au dat putere omului! E necesar să învăţăm să folosim această putere în scopuri pozitive. Poate a venit vremea ca atunci când pornim într-o vacanţă să ne vedem ţara şi dincolo de frumuseţile turistice. Dincolo de peisajele minunate şi drumurile plin de de gropi, există poveştile oamenilor şi ale locurilor.

Dumnezeu a hărăzit pământul românesc cu una dintre cele mai frumoase şi diversificate regiuni naturale din Europa, Delta Dunării. Un loc unic în care comuniunea cu natura devine ceva atât de firesc, se află la noi acasă. Abia de câţiva ani organele competente desfăşoară un amplu proiect de mediatizare a Pădurii Letea pentru dezvoltarea ecoturismului în zonă. Lăudabile în acest sens sunt şi eforturile lui Ivan Patzachin. Accesul în pădure se face numai cu un ghid local.

Se spune că Pădurea Letea ar fi apărut în urma unei întâmplări marinăreşti. La un moment dat, un convoi de ambarcațiuni grecești, ce transportau semințe, a fost prins de reflux. Pentru a scăpa de greutate, au aruncat sacii cu ghinde de stejar. Dar de ce ți-e frică nu scapi! Corăbiile s-au împotmolit, arborii au crescut, iar marinarii au întemeiat astfel primele locuințe. Să vă mai spun că nevasta armatorului se numea Lethe (în greaca clasică însemna uitare sau ascundere)?

În Împărăţia Nisipurilor potcoava cailor sălbăticiţi aşterne colb de poveste peste potcoava verde, frunza de jad, a nuferilor. Acolo unde se termină ţara noastră, răsare soarele. Tot acolo începe aceeaşi Românie.

(Ramona Muller)

Nu e nici un loc în munţi care să nu fie drag adevăratului drumeţ, dar sunt unele locuri al căror suflet îi e mai aproape, fie că el s-a dus acolo de mai multe ori, fie numai o dată. Numai o dată am fost în munţii Retezatului, dar mi-a rămas la inimă muntele…

Bucura Dumbravă – Cartea Munţilor

Când muntele ridică din sprâncene, e semn că nu ai înţeles că ţi-a făcut cu ochiul. Ochii albaştri ai Retezatului, minunatele lacuri glaciare, ne-au deschis ochii spre

înălţimile arcuite către cer, ca două sprâncene alpine ale masivului, şi anume

vârfurile Peleaga şi Păpuşa.

Am petrecut prima noapte în cortul de lângă Lacul Bucura, când Eol ne-a răsfăţat auditiv cu o simfonie destul de agresivă. Aici trebuie să fii prieten cu vântul şi cu frigul, dacă vrei să răzbaţi. Pornim dis de dimineaţă pe traseul marcat cu semnul de cruce galbenă. Ne aprovizionăm cu apă de la izvorul aflat lângă Refugiul Salvamont. Urmăm poteca pe malul sudic al lacului Bucura, apoi pe cel estic, străbatem o porţiune cu pajişti şi după un urcuş destul de lejer, ajungem în

Căldarea Berbecilor.

Ocolim un mic lac. Brusc marcajul ne conduce spre dreapta. La baza unui perete poteca se strecoară printre stâncării. De aici căpătăm o nouă perspectivă asupra Căldării Bucurei, iar din noul peisaj foarte generos, face parte acum şi Vârful Retezat spre care se aliniază nesfârşita Coamă Lolaia. Traversăm zona mlăştinoasă formată de Pârâul Berbecilor, apoi ne îndreptăm spre panta accentuată spre nord -est. Călcăm pe lespezi mari cu mare grijă, ca nu cumva să dislocăm vreo piatră de la locul ei. Milioane de stânci instabile, ascuţite sau plate te pot sfida, sau se pot împrieteni cu paşii tăi. Depinde de fiecare montaniard în parte cum se concentrează şi comandă creierului orice mişcare. Pe măsură ce înaintezi spre Peleaga, toată creasta Retezatului ţi se desfăşoară în toată splendoarea ei.

Ai senzaţia că vezi peisajul spectaculos din avion. Creasta ascuţită şi prăpăstioasă cu versanţi abrupţi te copleşeşte. Atunci realizezi cu câtă forţă aceste imagini îţi rămân în memoria sufletului.

Bucuria ajungerii pe vârf este foarte mare. Suntem pe cel mai înalt munte din

Retezat, pe Vârful Peleaga, situat la 2509 metri altitudine, acolo unde se termină

realitatea şi începe reveria. Aici poţi spune că respiri alături de Dumnezeu. După ce

te-au însoţit spre vârfurile golaşe ale Retezatului, piatra, cerul şi apa îţi urează bun

venit. Oriunde ai călca în acest ţinut, trebuie să fii conştient că sub sau la picioarele

tale, este o comoară de nepreţuit. Cu liniştea în suflet şi cerul deasupra senzaţia de

beatitudine este imensă.

Vârfurile din Retezat par nişte grămezi de pietre imense puse una lângă alta de

către uriaşi preistorici. Cele mai mari altitudini sunt Peleaga (2509 m), Păpuşa

(2508 m) şi Retezat (2482 m). Eu le compar întotdeauna cu cele trei degete mari

ale mâinii, întrucât au înălţimi aproape identice. Se spune că atunci când uriaşii au

eşuat în încercarea lor de a atinge cerul, au dorit foarte mult să se răzbune. Astfel

au retezat cu spada muntele, formându-se cele trei piscuri de înălţimi asemănătoare. Ei poate nu au înţeles că poţi atinge cerul doar dacă eşti mic şi te

supui, pentru că restul îl face muntele. Dumnezeu nu se răzbună, dar Muntele o

poate face.

Zăbovim mai bine de o jumătate de oră pe vârf. Puzderie de turişti. Privirile

nesăţioase ale oamenilor cercetează zările. Lespezile de culoarea jadului preiau din

puritatea înconjurătoare şi ne înalţă spiritul. Ţintesc în unghiul vizual următorul

obiectiv, Vârful Păpuşa. Cât de aproape mi se pare. Aventura nu se opreşte aici.

Ascuns în spatele Pelegii, Vârful Păpuşa este doar cu un metru mai mic, având 2508 metri. Coborârea în Şaua Pelegii, pornind de pe vârful Peleaga măsoară 250 de metri. Marcajul trece pe sub Colţii Pelegii (unde se găsesc şi trasee de căţărat). Ar urma să străbatem timp de două ore şi ceva peisajul selenar ce ni se deschide la picioare. O zonă de bolovăniş lipsită de vegetaţie urmează cărarea marcată cu cruce galbenă. În stânga, spre nord se observă circul glaciar al Văii Rele cu toate tăurile din cuprinsul său. Jos sub noi, Valea Rea etalează un teren accidentat plin de numeroase bucăţi de stâncă spartă, după cum spune şi numele. Având în stânga abruptul Văii Rele, în dreapta căldarea şi Lacul Ghimpele (Peleaga), iar în faţă imensa pantă cu grohotiş a Păpuşi, pereţii şi colţii crestelor par desprinse dintr-un film SF. Ochiurile indigo de apă care se văd în Valea Rea sunt Tăul cu Pietriş, Lacul Mutătorii şi Lacul Mare. Pădurile de brazi se tem să urce pe acest teren căptuşit cu lespezi. Păpuşa pare o piramidă de stânci greu de cucerit.

Urci şi cobori un munte extraterestru cu stânci verzi, de culoarea jadului. Se spune despre jad că vindecă aproape orice boală, frumuseţea lui fiind covârşitoare. Duritatea verdelui muşchi al Retezatului impresionează prin realitatea fiecărui pas. Aşa cum dragostea poate fi înţeleasă din multe puncte de vedere, dar şi condamnată datorită erorilor umane, la fel şi pasiunea pentru munte este diferită în funcţie de dinamica afectivă a fiecăruia. Posibil ca un munte pe care îl străbaţi pentru prima dată să îţi rămână în suflet mai mult decât alţii. Sau, poate o drumeţie făcută în compania unor oameni cu care nu rezonezi, nu-ţi va lăsa aceeaşi impresie asupra muntelui precum una făcută cu oameni dragi.

Încep să filosofez în sinea mea. Mă gândesc studiind grupurile de turişti şi montaniarzi că suntem cei mai vârstici de pe traseu. Timpul trece şi îmbătrânim. Ne facem planuri şi vise. Apare deodată un virus care îngrădeşte aproape totul. Întâmplări neprevăzute ne schimbă viaţa instantaneu. Cât de inegală este forţa cu care Natura a creat lumea faţă de lumea pe care a creat-o Omul!

Observăm la aproape 100 metri cum se apropie de noi în pas alert un domn subţire, cu barbă albă având o conformaţie atletică, tras ca prin inel.

• Bună ziua, ne salută prieteneşte.

• Bună ziua!

• Înspre Păpuşa? întreabă montaniardul ce pare destul de experimentat cu ochii la fizicul Dimi, mult mai robust decât dumnealui.

• Da, ne îndreptăm spre vârf.

• Foarte bine!

• Câţi ani aveţi? intervin eu, curioasă să îi aflu vârsta.

• Cât îmi daţi?

• Păi, eu fac 62 de ani, spune Dimi.

• Vă ţineţi bine.Sunteţi voinic. Eu am 6o de ani. Îmi spune Beny Vizitiu şi sunt din Lupeni, Hunedoara. Să vă hidrataţi cum trebuie.

• Ce concidenţă! exclamă Dimi. Şi eu tot din Lupeni.

• Am lucrat muncă foarte grea. Am fost 25 de ani miner. M-au forţat să intru în Partidul Comunist, dar nu am vrut. M-au ameninţat, dar nu m-am lăsat. Am fost mai gras ca mata. Am avut şi 140 de kile. Nu era bine deloc. Am văzut moartea cu ochii de două ori. M-au ajutat copii şi m-am făcut bine. Acum sunt o carte ambulantă de terapii şi nutriţie. Folosesc şi nişte prafuri de argilă. Aşa am ajuns la 72 de kilograme. Am o pensie bunicică. Nevasta a început să alerge şi ea cu mine de vreo câteva luni. Apăi, omul doar dacă nu vrea, nu face nimic. Mi-am propus să fac cele 13 vârfuri de peste 2500 de metri. Am pornit cu un coleg,dar nu ne-am înţeles în Făgăraş, aşa că fiecare am pornit pe drumul său. La munte trebuie să supravieţuieşti şi să respecţi reguli.

Îl privesc admirativ. Este o enciclopedie de munte şi de evenimente.

• Am participat la zeci de maratoane şi concursuri de ciclism. Pe munte alerg destul des. Eu nu ştiu ce le trebuie românilor ca să fie fericiţi?! Niciodată nu sunt mulţumiţi cu nimic. Avem o ţară atât de frumoasă, despre care mulţi nu au habar.

Trece aproape o jumătate de oră împărtăşind secvenţe de viaţă şi amintiri montane. Întâlnirea a fost revigorantă, un fel de Beny îţi dă aripi. Ne bucurăm că în lista noastră de cunoştinţe pasionate de munte am mai adăugat una specială. Facem o fotografie pentru posteritate şi ne luăm rămas bun.

Începem urcuşul pe muchia accidentată acoperită cu lespezi către Vârful Păpuşa. Panta de aproape 60 de grade ascunde de multe ori marcajul în noianul de lespezi colţuroase. După o oră şi ceva, destul de obosiţi şi deshidrataţi, vina noastră că nu ne-am luat destulă apă, atingem Vârful Păpuşa (2508 metri) pe movila de lespezi. Din acest vârf, priveliştea este înălţătoare. La sud se profilează crestele ascuţite ale Gruniului şi Custurii la care se adaugă muchia foarte îngustă cu un mare abrupt pe stânga, Custura Păpuşii.

În toată splendoarea sa se vede Vârful Peleaga cu căldările adiacente şi lacuri deosebite. Tot în acest cadru, lângă Peleaga apare în plan mai îndepărtat vârful Retezat. La est, în haosul căldării stâncoase, înconjurată de piscuri ameţitoare, este adăpostit Lacul Păpuşa (Lacul Îngheţat). Ni se alătură pe vârf un grup de tineri însoţit de un ghid, care le face recapitularea înălţimilor cucerite în ultima săptămână. Într-adevăr, vorba lui Beny, Ce le mai trebuie românilor ca să fie fericiţi?

Dar nouă, mie şi lui Dimi, ne mai trebuia un duş. Retezatul nu dispune de multe cabane. După efortul susţinut reluăm traseul înapoi. După zigzagul de vârfuri, creste, căldări glaciare şi chei ne bălăcim într-un ochi de apă. Este minunată o baie montană, stând de şase şi cu urechiule ciulite, ca să nu fim prinşi dezbrăcaţi profitând de ochiul de apă.

Revigoraţi ne îndreptăm spre cort. Lacul Bucura se pregăteşte de somn. Îşi închide pleoapa lacustră pentru liniştea atât de tainică.

Parcă am furat clipa muntelui şi păpuşa cu ochi albaştri a Retezatului.

(Ramona Müller)

IN MEMORIAM

Ion Stratan

”… și așa mă zbat ca un pește pe uscat, până când moartea mă va primi în valurile sale – FINE – ”.

       Luna iunie a anului 2005 (ultimul al vieții sale) a însemnat pentru poetul ploieștean Ion Stratan (n. 1 octombrie 1955 – d. 19 octombrie 2005) editarea unei noi cărți, o ”Carte ruptă” (apărută la Editura ”Premier”), pornită de la ciclul de trei grupaje de poeme care forma, la a 33-a carte scrisă, o formulă de 33 de poezii. Volumul este dedicat unui alt poet ploieștean, poetul Marian Ruscu.

Poetul precizează că volumul este alcătuit ”Pe marginea ultimei prelegeri a lui Martin Heidegger (26 mai 1976), (în fața mormântului deschis)

Prima secvență este alcătuită ca meditație asupra morții și învierii din perspectiva filosofiei cuvântului: ”Să o spunem direct: o planetă/ Făcută din gaz și fier – nu/ avea cum să o ducă mai bine/ Pământul e dușmanul popoarelor/ Oxigenul nu le-a ajuns ca să ajungă la Pace”. Și, la final: ”La ce te aștepți după bombe, torturi, crime și jafuri?/ sfârșit” (1).

Al doilea ciclu, cu aceeași încărcătură existențială, se intitulează ”Jucătorii de filme” și este o alternanță de ironie și admirație la adresa idolilor de celuloid: ”Vine meteoritul de-odată/ Se aliniază planetele/ E vremea inspecției domnului Schwartzenegger, azi guvernator în CA.” … ”Faceți loc, dați Pământul departe/ Vine culturistul să joace singura carte/ Pe care a citit-o.” (”Poezie, vine Schwartzenegger”); ”(Sufletul este uneori parcă o cârpă/ Cu care șlefuim oglinda artei)” … ”Odată, despărțirea de Poezie mi s-a părut/ totuna cu moartea violet/ (de n-ar auzi acestea Kirsten Allen)” (”Glen Close”). Sau ca în ”Îngroparea lunii”: ”Am să vă spun/ despre Al Pacino, cel care considera degetele/ nefăcute pentru scris,/ ci pentru scobit în nas, acolo unde credea el că se află Dumnezeu”.

Ultima parte, ”Ilustrație cu stele căzătoare”, este o secvență lirică de meditație asupra timpului și sentimentelor.
Sentimentul existenței simțit în universul liric din ”Cartea ruptă” este – cum spune și titlul – o deșirare a coerenței lumii de la începutul mileniului III, o continuare a rupturii – teoretizată de T.S. Eliot – între sensibilitate și intelect, în care accentul cade când pe spiritul critic, când pe afectivitate. Astfel, durerile autorului sunt complementare cu durerea lumii, ca în versurile următoare: ”… Și se ivi timp/ Nu vremea, ci viața noastră trece…” (versurile de pe coperta IV a cărții) și, mai ales: ”Rana mea e un cuțit care se/ răsucește într-o rană mai mare” (”Un cerc cu patru fețe este poemul acesta”).

                                                                                                                                  Leonida Corneliu CHIFU

IN MEMORIAM

Ion Stratan

       În această lună se împlinesc 65 de ani de la nașterea și 15 ani de la tragica dispariție a poetului ploieștean Ion Stratan (n. 1 octombrie 1955-d. 19 octombrie 2005), reprezentant de seamă al generației optzeciste. Vă vom prezenta, în fiecare octombrie, vreme de mai mulți ani, interviuri, cronici și acțiuni la care poetul a participat și pe care le-am consemnat.               La Muzeul Memorial ”Nichita Stănescu” s-a desfășurat, la începutul primăverii lui 2005, anul în care poetul avea să ne părăsească, cea de-a XVII-a ediție a seratelor muzicale ”Atitudini”, acțiune organizată de Casa de Cultură ”I.L. Caragiale” a Municipiului Ploiești.

Ca de obicei la aceste serate, oferta artistică a fost consistentă. Două trupe de teatru au prezentat excelente montări. Este vorba de trupa ”Divertis”, alcătuită din elevi ai Liceului ”Al.I. Cuza”, care a prezentat un fragment din piesa ”Jocul de-a vacanța” de Mihail Sebastian și ”MOFT” a Casei de Cultură a Studenților, cu un fragment din ”Îmblânzirea scorpiei”, de W. Shakespeare. Invitat de onoare a fost poetul Ion Stratan.

”Rostirea primăverii”

      În alocuțiunea sa, Ion Stratan a reiterat, în prag de primăvară, îngemănarea a două mituri care au făcut ființa să meargă mai departe: mitul tinereții și mitul cărții. În fiecare dintre intervenții, de la poetul Gelu Nicolae Ionescu, până la piesa jucată cu talent strălucit de elevii Liceului ”Al.I. Cuza” în regia prof. Gabriela Teodorescu, s-a  simțit vibrația noului anotimp, așa cum creatorii de poezie originală din jurul revistei ”Atitudini” au pus paloarea unei frezii în sentimentala lor rostire și vigoarea delicată a unui toporaș în versurile lor narcisiace.
Ion Stratan a reamintit – odată cu tableta ”Rostirea primăverii”, din numărul de atunci al revistei ”Atitudini” – că, alături de grația și inefabilul rostirii și gesturilor unor spirite tinerești, care constituie însăși primăvara vieții, educația sentimentală a versurilor lor va trebui să treacă spre pagina tipărită (un exemplu este revista ”Vlăstarul” a Liceului ”Al.I. Cuza”).

”Nealterată fie puritatea cugetelor lor, tandre strângerea de mână și primul sărut, și fie ca acestea să ducă la alcătuirea unor poeme care să oglindească frumusețea gândurilor de primăvară, pentru că acest anotimp este – în același timp – și scenă de desfășurare a atingerii ochilor și <public> și  <audiență> a hieraticelor întâlniri și a cuvintelor șoptite.

Fie ca primăvara din sufletele lor să să se prelungească la nesfârșit și ca pupilele noastre să împletească mereu, între culori ale curcubeului, tinerețea, anotimpul și cartea”, a comentat poetul Ion Stratan.

                                                                                                                                                    Leonida Corneliu CHIFU