Literatură

Acum doi ani, cam pe la sfârșitul lunii mai (21 mai 2024), am participat la evenimentul de lansare a unui volum care avea să mă urmărească mult timp. Nu scriu cronici de artă – literare, teatrale, de film, de expoziții, de simeze de interior sau în aer liber, sau de care or mai fi pe lumea asta –, pentru că nu este treaba mea și nici nu mă pricep. Dacă o fac, totuși, este vorba despre cronica întâlnirii mele cu mine în contextul în care tocmai m-am aflat atunci. În seara aceea de sfârșit de mai, toată asistența fremăta de bucuria reîntâlnirii cu o scriitoare dragă, Viorica Răduță, și cu aleșii invitați ai domniei sale. S-au făcut fotografii, s-au împărțit zâmbete, îmbrățișări și autografe.

O comunitate unită în jurul cuvântului

Andi Enache, o gazdă primitoare (Librăria Cărturești Ploiești), ne-a adresat cu prietenie cuvinte de bun venit. Apoi, distinșii invitați – dl profesor, dr. Christian Crăciun, dna profesoară, dr. Ina Bercea, dna Georgeta Drăghici (redactor Radio România Cultural) și dna profesoară, dr. Diana Rînciog (UPG) – ne-au vorbit cu profesionalism despre autoare și despre noul volum de versuri, Cum îngheață rochia miresei, apărut în 2024 la Editura Charmides. De asemenea, și Viorica Răduță ne-a destăinuit câteva dintre motivele care au adus-o la masa de scris.

O carte care se deschide în liniștea nopții

Un titlu incitant, acaparator. Dacă intri în librărie, cumperi cartea „din prima” (cum ar spune cei din generația mea), fără să o deschizi. Ceea ce este și foarte indicat în cazul de față, pentru că trebuie să o faci în liniștea serii, a nopții sau a dimineții tale, asumându-ți riscul de a nu mai dormi sau de a avea un șir de zile triste, disperate. Căci cum altfel ai putea fi după ce lecturezi poezie de război, poezia morții ca fapt divers? O sarabandă de metafore încinge hora unei dramatice și nefirești „perinițe”, alegând la întâmplarea sorții cuvinte pentru sărutul morții. Atât de profund este scrisul Vioricăi Răduță, că-mi vine să urlu sau să fug în lume.

Insomnia provocată de poezia războiului

M-am aflat acolo pentru bucuria revederii, fără să știu ce mă așteaptă la deschiderea cărții. Când am făcut-o, în liniștea târzie a nopții, când zgomotele orașului se duseseră la culcare și însuși orașul moțăia în parfumul florilor de tei, am rămas fără somn. Dar ce înseamnă oboseala unei nopți nedormite pe lângă disperarea sufletelor care mor într-un spectacol pe care nu și l-au dorit și în care nu sunt spectatori, ci seci și triste „victime colaterale”?

Felicitări cu suspin și nod în gât

Felicitări cu suspin și nod în gât distinsei scriitoare! Ne aduce cu picioarele pe pământ. Banalitatea știrilor de zi cu zi din zona de conflict explodează și îngheață și ea, încă o dată, „rochia miresei”, care nu mai apucă să fie îmbrăcată decât într-un vis frumos. Și îngân și astăzi, cu neputință: Quo vadis, Domine?

Gând de final: Chiar dacă au trecut doi ani de la acea seară de neuitat, mesajul volumului rămâne la fel de actual.
Vă las un mic îndemn: alături de alte volume – la fel de meritorii – ale domniei sale, cartea la care am făcut referire se găsește încă în librării, își așteaptă cumpărătorii. Merită din plin să le aveți în bibliotecă.

Doina Ofelia Davidescu

„Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Cenaclul „I.L. Caragiale” Ploiești vă face cunoscut evenimentul de lansare a cărții care va avea loc joi, 16 octombrie a.c., ora 17:00, la Sala de Lectură „Nichita Stănescu” a Bibliotecii Județene „N. Iorga” Ploiești, sub egida Asociației 24 PH ARTE Ploiești.

În prezența și cu participarea distinșilor invitați — conf. univ. dr. Diana Rînciog și scriitorul, jurnalistul Ciprian Apetrei —, Doina Ofelia Davidescu, va vorbi  publicului despre cel mai recent roman al său: O lume pe gâtul subțire al unei girafe, apărut de curând la Editura Universitară / Cișmigiu Books.

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

”… o mirare de prunc ancestral”

Astăzi poeta Ligia Mihaela Ionescu își serbează ziua de naștere.

Spicuim din profilul pus la dispoziție de poetă.
Membră a cenaclurilor ”Ion Luca Caragiale” și ”Vasile Cârlova” din Ploiești, din anii 1987, respectiv 1991
A publicat în Revista AXIOMA Ploiești, AGERO – Stuttgart, ”Faleze de piatră” și Radio-Metafora din SEATTLE/Oak HARBOR U.S.A.
În 2004, placheta cu 30 de poeme, “RUGĂ”, realizată de Editura FUNDAȚIEI GHEORGHE CERNEA, Ploiești, cu o prefață scrisă de poetul Ion Stratan, a fost nominalizată pentru premiul Omnia Prima al Festivalului ”Nichita Stănescu” – 2004.

”Ruga” reprezintă debutul în volum al tinerei poete ploieștene Ligia Mihaela Ionescu, apărut la Editura Fundației ”Gheorghe Cernea” din Ploiești, cu o prefață elogioasă semnată de poetul Ion Stratan, carte nominalizată – cum aminteam – pentru premiul Omnia Prima al Festivalului Internațional de Poezie ”Nichita Stanescu” 2004.
Volumul și-a făcut simțită prezența prin numeroase cronici. Lansarea a fost organizată în 2004, sub egida Bibliotecii ”Nicolae Iorga”, pe când directorul instituției era regretatul Nicolae Boaru, poeta susținând cu acel prilej un amplu recital. Numeroasele recenzii (exemplu: ”Ziarul de duminică”, ”Axioma”) au confirmat încrederea cititorilor ploieșteni în versul acestei poete tragice și mistice, care se afla în pregătirea celui de-al doilea volum cu titlu provizoriu ”Cele întâmplate și cele neîntâmplate”.

”cuvântul va fi miez al iubirii”

Autoarea promovează o poezie mistică și religioasă, cu influențe de la Nichita Stănescu și Arghezi. Sesizăm o notă de candoare și fervoare a apropierii de cititor, depărtate de sarcasmul și ironia ultimelor generații. Stihurile Ligiei Ionescu îmbină simbolurile puternice cu un discurs al vieții personale într-o alternanță de sunet și imagine care o singularizează în poezia noastră. ”Este o poezie care înceracă să prindă suflul universului, dar care nu ignoră – în metafora vizionară – elementele lumii reale”, comentează Ion Stratan. Câteva versuri, care figurează pe coperta a IV-a a volumului ”Rugă”: ”Când pământul acesta nu va mai fi/ cuvântul va fi miez al iubirii/ care va naște iar pământ/ mamă a universului binecuvântând mama firii/ cu apă, cu sare născând o mirare de prunc ancestral”.

Destinul poetic al Ligiei Ionescu este jalonat de două secvențe existențiale aparent antinomice: pasiunea pentru teatru, care i-a marcat adolescența (fiind prezentă la gruparea <Equinox> din Ploiești, condusă de Mihai Vasile), al doilea punct luminos în orientarea estetică a poetei reprezentându-l studiul intens al textelor sacre, interpretarea pasionată și rafinată a dialecticii teologice.
Poemele ulterioare ale Ligiei Ionescu sunt remarcabile atât prin șlefuirea exprimării temelor anterioare, cât și prin noi ipostaze, de poeme în proză și de texte-eseu.

                                                                                                                                       Leonida Corneliu CHIFU

La mijlocul săptămânii trecute, mai precis, pe 23 octombrie, Sala de lectură „Nichita Stănescu” a Bibliotecii Județene „N. Iorga” Ploiești a găzduit lansarea romanului „TREI NUANȚE DE ALBASTRU”, cel de-al doilea volum de proză al Doinei Ofelia Davidescu. În jurul orei prânzului, sala a devenit neîncăpătoare pentru amatorii de literatură, colegii de cenaclu, prietenii și cunoștințele autoarei. Vizibil emoționată, autoarea romanului, – propus spre publicare de către Editura Universitară București, în urma concursului „Împlinește un vis” -, mărturisește că se află în aceeași stare, relatată cu un an în urmă, la debutul său literar cu volumul de proză „Eva – Blândețuri, Tandrețuri, Amărăciuni” (Editura Karta-Graphic, 2023): „Mi-am aruncat inima în față și alerg după ea. Dacă totuși continui să scriu este pentru că sunt în continuare îndrăgostită.”

Sanctuarul cărților a vibrat în culorile micului roman, apărut recent la Editura Cișmigiu Books (editura cărților de citit pe bancă, în parc), în compania unor distinși și deosebiți invitați: Ioan Groșescu (jurnalist, scriitor, Cetățean de Onoare al orașului Ploiești), Ciprian Apetrei (jurnalist, scriitor), Leonida Corneliu Chifu (jurnalist, membru fondator, alături de Ioan Vintilă Fintiș, Florin Manole ș.a. al Asociației Culturale 24 PH ARTE, sub ale cărei auspicii își desfășoară activitatea Cenaclul Literar „I.L. Caragiale” Ploiești).

Prezentarea activității literare a autoarei, ca membră – și secretar literar – a Cenaclului, a fost făcută cu profesionalism, generozitate și umor de către Leonida Corneliu Chifu, care a precizat că o are alături pe Doina Ofelia Davidescu, ca „soție profesională”, pe post de „cap limpede” în redactarea ediției din acest an a Antologiei cenaclului, foarte bogată în autori și subiecte.

Ciprian Apetrei, profesor de filosofie, scriitor și jurnalist – aflat cu un pantof în Europa și celălalt în România -, a avut un interesant discurs, pe alocuri interactiv, referitor la roman dar și la ce, dacă și unde se mai citește. Apreciind că romanul tratează tema mai puțin comodă a suferinței fizice, a fricilor, fiind foarte reflexiv, pe alocuri cu tentă de eseu, îl recomandă spre citire și generației tinere. Dintr-o ciudată și neașteptată coincidență a ales să lectureze un fragment emoționant pe care intenționa să-l citească însăși autoarea.

Domnul Ioan Groșescu, reputat scriitor și jurnalist prahovean, a acordat privilegiul autoarei și asistenței de a se alătura cu plăcere evenimentului. Cu mirarea că autoarea, de profesie inginer, se exprimă cu neașteptat talent literar, a evidențiat anumite aspecte ale cărții considerate importante. Domnia sa  consideră că romanul reprezintă „o geografie restrânsă a ceea ce se petrece în mental” și a sugerat că „lectura trebuie făcută în liniște și fără grabă, cititorul având mari șanse să se regăsească” printre paginile cărții. Textul de pe coperta de spate a cărții este edificator pentru cititor: Vara Doinei Ofelia Davidescu este una în care soarele sau altcineva/altceva lichefiază spiritul fiinţelor sau fiinţa spiritelor. Personajele, indiferent unde şi-ar petrece vara, trăiesc kafkian, mai mult în interiorul lor decât în afară, încât cititorul este ademenit să parcurgă sinuosul drum de descoperire a unor interioare sufleteşti luxuriante… (Ioan Groşescu)

IN MEMORIAM ION STRATAN (1 octombrie 1955 – 19 octombrie 2005)

Cu prilejul sărbătorii Anului Internațional Caragiale și a 151 de ani de la nașterea marelui dramaturg, în ianuarie 2003, la Palatul Culturii din Ploiești a avut loc, în organizarea Primăriei Ploiești și a Casei de Cultură ”I.L. Caragiale” a Municipiului Ploiești, manifestarea cultural-artistică ce a cuprins prelegerea ”Vocabularul pieselor lui Caragiale”. Prezentator a fost scriitorul ploieștean Ion Stratan. La final, actori de la Teatrul ”Toma Caragiu” din Ploiești au oferit spectatorilor un moment artistic I.L. Caragiale. Redăm, în sinteză, câteva dintre ideile prezentatorului, așa cum au fost ele menționate.

”Vocabularul” pieselor lui Caragiale

Titlul prelegerii a fost inspirat, pe lângă dorința de a nu repeta eterna formulare ”Limbajul operelor lui I.L. Caragiale”, în primul rând, dintr-o viziune de filolog.

”Consider că vocabulele, care aparțin locutorilor pieselor lui Caragiale, formează o gramatică în care morfologia caracterelor se îmbină cu o adevărată sintaxă a prezenței celor care vorbesc, a întrepătrunderii replicilor lor și chiar a intrărilor și ieșirilor lor din scenă, care alcătuiește, din punct de vedere teatrologic, o lungă frază neîntreruptă și reluată. Pentru a face o metaforă oarecum surprinzătoare, dar sper că fi-va sugestivă, asupra personajelor din – să zicem – ”O scrisoare pierdută”, aș zice că Trahanache, inert, <substanțial>, ar fi un substantiv. Tipătescu, un <actant> generator de intrigă, <tip-til și tipologic> (cum îi sună și numele), ar fi un adverb. Cațavencu, mereu în acțiune, punct viu al intrigii, ar fi un verb, iar Zoe, precum eternul feminin, nu poate fi decât, evident, un adjectiv. Ca și caracteristică a replicilor, incongruența, balbutierea, expresiile fixe și ilogismele fac din Caragiale, după cum s-a observat, un precursor al teatrului atât al violenței de tip A. Artaud, al absurdului de tip Ionescu, cât și, la o relectură, al dezagregării de tip S. Beckett. Ca în proza lui Ionesco, <Noroiul>, unul dintre ultimele texte ale sale, sau în <O, ce zile frumoase!>, a dramaturgului irlandez, personajele din <Conu Leonida față cu reacțiunea> schimbă sintagme tip frânturi de proverbe și gratulații grotești (<Cum le spui dumneata, bibicule, mai rar>.). Efimița, semn al delabrării și interșanjabilității descompuse, se adresează cu <soro>, pentru ca partenerul ei de viață s-o apeleze, în delirul senectuții lor, cu <domnule>.”

Din prelegerea lui Ion Stratan am mai reținut, în sinteză, că acest tip de scriitură al lui Caragiale, în care vocabulele se înghesuie, se anulează sau cunosc o sincopă, vine din două rădăcini ale experienței textuale. Una este a jurnalismului epocii, care schimbă prismele prin care este receptată știrea cu ingrediente sau deformări stilistice decisive, făcând-o, în diverse variante, de nerecunoscut. A doua este parodia, pe care colaboratorul <Ghimpelui> sau <Claponului> o exersează pe texte clasice, de la Voltaire la romanticii vremii. Rezultatul este, în ambele cazuri, un antirealism. Paradoxul istoriei literare și al vârstelor stilistice face din Caragiale, prezent în conștiința multora (exemplu: Șerban Cioculescu) ”drept cel mai acerb critic social – un contemporan al antieroilor, un modern care desubstanțializează personajul, oferind, ca-n <D’ ale carnavalului>, masca absolută. George Călinescu nota că umorul caragialian este inanalizabil, asemeni lirismului eminescian. Prin prisma <poeticilor> secolului XX: Artaud (cu teatrul cruzimii), Ionesco (prin dramaturgia absurdului) și Beckett (în teatrul descompus), autorul se alătură marii întrebări a incomunicării contemporane – dacă dialogul mai merită purtat. La privire caracterologică, dacă jupân Dumitrache sau Spiridon sunt simpatici, de exemplu, Rică Venturiano, Farfuridi sau Cațavencu sunt cu totul detestabili prin lașitate, delir de grandoare sau politicianism. Armătura intuiției genialului dramaturg îi ține pe toți împreună, în creuzetul magic al rostirii de neconfundat de acum 140 de ani”.

                                                                                                             A consemnat Leonida Corneliu CHIFU

IN MEMORIAM

Ion Stratan

”… și așa mă zbat ca un pește pe uscat, până când moartea mă va primi în valurile sale – FINE – ”.

       Luna iunie a anului 2005 (ultimul al vieții sale) a însemnat pentru poetul ploieștean Ion Stratan (n. 1 octombrie 1955 – d. 19 octombrie 2005) editarea unei noi cărți, o ”Carte ruptă” (apărută la Editura ”Premier”), pornită de la ciclul de trei grupaje de poeme care forma, la a 33-a carte scrisă, o formulă de 33 de poezii. Volumul este dedicat unui alt poet ploieștean, poetul Marian Ruscu.

Poetul precizează că volumul este alcătuit ”Pe marginea ultimei prelegeri a lui Martin Heidegger (26 mai 1976), (în fața mormântului deschis)

Prima secvență este alcătuită ca meditație asupra morții și învierii din perspectiva filosofiei cuvântului: ”Să o spunem direct: o planetă/ Făcută din gaz și fier – nu/ avea cum să o ducă mai bine/ Pământul e dușmanul popoarelor/ Oxigenul nu le-a ajuns ca să ajungă la Pace”. Și, la final: ”La ce te aștepți după bombe, torturi, crime și jafuri?/ sfârșit” (1).

Al doilea ciclu, cu aceeași încărcătură existențială, se intitulează ”Jucătorii de filme” și este o alternanță de ironie și admirație la adresa idolilor de celuloid: ”Vine meteoritul de-odată/ Se aliniază planetele/ E vremea inspecției domnului Schwartzenegger, azi guvernator în CA.” … ”Faceți loc, dați Pământul departe/ Vine culturistul să joace singura carte/ Pe care a citit-o.” (”Poezie, vine Schwartzenegger”); ”(Sufletul este uneori parcă o cârpă/ Cu care șlefuim oglinda artei)” … ”Odată, despărțirea de Poezie mi s-a părut/ totuna cu moartea violet/ (de n-ar auzi acestea Kirsten Allen)” (”Glen Close”). Sau ca în ”Îngroparea lunii”: ”Am să vă spun/ despre Al Pacino, cel care considera degetele/ nefăcute pentru scris,/ ci pentru scobit în nas, acolo unde credea el că se află Dumnezeu”.

Ultima parte, ”Ilustrație cu stele căzătoare”, este o secvență lirică de meditație asupra timpului și sentimentelor.
Sentimentul existenței simțit în universul liric din ”Cartea ruptă” este – cum spune și titlul – o deșirare a coerenței lumii de la începutul mileniului III, o continuare a rupturii – teoretizată de T.S. Eliot – între sensibilitate și intelect, în care accentul cade când pe spiritul critic, când pe afectivitate. Astfel, durerile autorului sunt complementare cu durerea lumii, ca în versurile următoare: ”… Și se ivi timp/ Nu vremea, ci viața noastră trece…” (versurile de pe coperta IV a cărții) și, mai ales: ”Rana mea e un cuțit care se/ răsucește într-o rană mai mare” (”Un cerc cu patru fețe este poemul acesta”).

                                                                                                                                  Leonida Corneliu CHIFU

“(…)- Ce este dincolo de deșert?, întrebă Laila după acea lungă tăcere. Niciodată nu am fost mai departe de Huaila.
-Oameni, veni răspunsul. Mulți oameni.
Gacel rămase pe gânduri, amintindu-și de experiența sa de la El-Akab și oazele din nord, și clatină din cap cu dezaprobare.
-Le place sa se înghesuie în spații minuscule ori în case strâmte și urât mirositoare, țipând și făcând gălăgie fără motiv, furându-se și înșelându-se ca animalele care nu știu să trăiască decât în cireadă.
-De ce?
Ar fi vrut să-i fi dat un răspuns, pentru că-l umplea de mândrie admirația pe care Laila o simțea pentru el, dar nu cunoștea acel răspuns. (…)”
Tuareg, un roman de Alberto Vásquez-Figueroa
Editura Polirom, 2005
Publicat în original la Barcelona, în 1980.
RECOMAND

Cristian Botez

Pe tânăr îl chema Ostap Bender. Din biografia lui el dădea de obicei un singur amănunt: „Tatăl meu, spunea el, a fost supus turc.” Fiul supusului turc schimbase în viața lui multe meserii. Firea lui
neastâmpărată, care-l împiedica să se consacre vreunei activități precise, îl azvârlea mereu prin alte colțuri ale țării și acum îl adusese la Stargorod fără ciorapi, fără cheie, fără casă și fără bani.
Stând culcat în odaia portarului, unde era atât de cald, încât mirosea urât, Ostap Bender își completă în gând cele două proiecte ale sale de viitor, între care cumpănea.
S-ar putea face poligam și să se mute liniștit dintr-un oraș în altul, cărând cu el mereu altă valiză cu lucruri de preț luate de la nevasta ultimă la rând.
Sau ar putea să se ducă chiar mâine la Comisia pentru Probleme ale Copiilor din Stargorod și să-și ofere serviciile pentru difuzarea tabloului încă nepictat, dar de o concepție genială: Bolșevicii îi scriu o scrisoare lui Chamberlain, după cunoscutul tablou al pictorului Repin: Cazacii din Zaporojie îi scriu o scrisoare sultanului. În caz de reuşită, proiectul acesta i-ar fi putut aduce vreo patru sute de ruble.
Ambele proiecte, Ostap le concepuse în timpul ultimei sale șederi la Moscova. Primul, cel cu poligamia, se născuse în capul lui sub influența unei cronici judiciare citite într-un ziar de seară, unde scria clar că un tip acuzat de poligamie fusese condamnat numai la doi ani și nu la temniță grea. Proiectul nr. 2 încolțise în mintea lui Bender când cu un bilet de favoare vizitase expoziția Asociației Artiștilor Plastici din Rusia revoluționară.

Archil Gomeashvili în rolul lui Ostap Bender în filmul „Douăsprezece scaune”, regia Leonid Gayday, 1976

Ilf şi Petrov – Douăsprezece scaune.

Fragment selectat de Constantin Marin

Dragii noştri, ne vedem sâmbătă, 26 iunie, orele 16:00 pentru ultima dată la biserica parohială din Blejoi!… Nu, nu fiți triști, Cenaclul Radu Tudoran Blejoi merge, evident, înainte, dar pentru că Biserica și-a încheiat activitatea sa ocrotitoare în pandemie, când nu ne puteam aduna oriunde și oricum, cu aprobarea Primăriei Blejoi ne vom vedea de acum înainte la Sala Polivalentă din Blejoi, în condiții de mare calitate tehnologică!… Întâlnirea de sâmbătă, 26 iunie, orele 16:00 va avea ca temă ANTROPOLOGIA CULTURALĂ ÎN ISTORIA RELIGIILOR – prezentare de carte (surpriză!)

De asemenea, prezentarea noului număr din revista ATITUDINI!… Sperăm că aceasta va deveni, în locul AXIOMEI, revista de cultură a Prahovei!…

VĂ RUGĂM, CA DE OBICEI, SĂ CONFIRMAŢI PARTICIPAREA!…

Urmează să vă transmitem date şi despre reluarea taberei de antropologie culturală de la Maliuc, din Delta Dunării!… Cei interesaţi trebuie să vină la Cenaclul Radu Tudoran Blejoi pentru a afla condiţiile de participare în tabără, datorită, încă, cerinţelor de protecţie sanitară!… Va fi o tabără ieftină, cu bucurii culturale, din care prima va fi bucuria regăsirii post-pandemice (sperăm)!…

(Bogdan Costin Georgescu)

Ce mămăligă mare am face noi dacă toată familia s-ar așeza sub boltă și de sub frunze soarele s-ar zgâi să ne mănânce!Am cumpăra un tuci imens,vinerea, din obor,acolo unde lumea strigă ca după ajutor:Ia,ma-ta,tuci bun,ține o viață,cositorit! Ia,domniță,tuciul ăsta…în care mama făcea săpun.Și l-am ține toată familia ca pe o colivă,să fie pentru toți cei adormiți.Mămăliga ar scoate bulbuci,o mestecăm, pe rând, cu linguri din lemn cât un cap de copil.Ar fierbe odată cu toate poftele noastre,bunica m-ar da la o parte să nu sară cocoloșul în obraz sau pe sprânceană.Tot pericolul care s-ar putea ivi l-ar strânge femeile mele, mama și bunica,în buzunar.Mămăliga e fierbinte și parc-ar fi din păr blond,sau din mătase moale de porumb,din tot galbenul care e strâns în căpițele cu fân.Soarele dormitează după horn,punem fața de masă și un fund din lemn pe care mămăliga se-așază pe tron.Bărbații o taie cu sfoara și-o-mpart egal.Mama se uită contrariată la părul meu alb și-mi șoptește la ureche:Ți-a curs tot galbenul în mămăliga asta!Să nu-ți pară rău!Ești la fel de bătrână ca mine,da’ tu nu știi să mesteci în mămăligă!, îmi strecoară bunica în cealaltă ureche….până târziu, când le-am ajuns din urmă.Acum suntem de-o seamă! aud de departe,în timp ce toată familia s-a așezat la masă.

(Livia Dimulescu)

În ciuda condițiilor impuse de pandemie, manifestările culturale organizate, în ultimul timp, de Biblioteca Județeană „V. Voiculescu” au reușit să cristalizeze un grup special de oameni de litere sau iubitori de cultură. Așa se face că după un astfel de eveniment, scriitoarea buzoiană Ramona Muller, stabilită în Ploiești, a fost atât de emoționată încât a decis să revină acasă cu o triplă lansare de carte.

Astfel, vineri, 21 mai, Ramona Müller a lansat la Biblioteca Județeană „V. Voiculescu” Buzău volumele ”Atacă și fugi! – confesiunile păpușii voodoo”, ed. Neuma, ”Muntele din noi”, ed. Neuma și ”Numele meu este altul”, ed. Creator,(volume apreciate de nume precum Alex Ștefănescu, Horia Gârbea și Nae Georgescu). Alături de autoare au fost Teo Cabel, Elena Radu, Mihai Marian, Roxelana Radu, Stelian Grigore, Ion Tăbăcaru, Laurențiu Belizan, Roxana Constantinescu, Nistor și Geta Tănăsescu, Dan Dinu, Constantin Suditu și colegele de la Cenaclul „I.L. Caragiale” din Câmpina, Diana Trandafir și Anda Miroiu.

„𝐒𝐚̆ 𝐥𝐚𝐧𝐬𝐞𝐳𝐢 𝐭𝐫𝐞𝐢 𝐜𝐚̆𝐫𝐭̦𝐢 𝐝𝐞𝐨𝐝𝐚𝐭𝐚̆ 𝐝𝐞𝐦𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐡𝐚̆𝐫𝐧𝐢𝐜𝐢𝐞, 𝐚𝐩𝐞𝐭𝐞𝐧𝐭̦𝐚̆, 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐞𝐬 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐞𝐞𝐚 𝐜𝐞 𝐟𝐚𝐜𝐢 𝐬̦𝐢 𝐫𝐞𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐢𝐭𝐢𝐭𝐨𝐫𝐢. 𝐏𝐚̆𝐜𝐚𝐭 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐬𝐭𝐟𝐞𝐥 𝐝𝐞 𝐯𝐨𝐥𝐮𝐦𝐞 𝐧𝐮 𝐚𝐣𝐮𝐧𝐠 𝐢̂𝐧 𝐩𝐢𝐚𝐭̦𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐜𝐚̆ 𝐦𝐮𝐥𝐭̦𝐢 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐝𝐮𝐦𝐧𝐞𝐚𝐯𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆, 𝐜𝐞𝐢 𝐝𝐞 𝐚𝐢𝐜𝐢, 𝐧𝐮 𝐬𝐮𝐧𝐭𝐞𝐭̦𝐢 𝐬𝐭𝐮𝐝𝐢𝐚𝐭̦𝐢 𝐢̂𝐧 𝐬̦𝐜𝐨𝐥𝐢. 𝐀𝐢𝐜𝐢 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐨 𝐞𝐧𝐜𝐥𝐚𝐯𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐟𝐫𝐮𝐦𝐨𝐬, 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐧𝐢𝐬̦𝐭𝐞 𝐨𝐚𝐦𝐞𝐧𝐢 𝐝𝐞𝐨𝐬𝐞𝐛𝐢𝐭̦𝐢. 𝐏𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐜𝐚̆ 𝐬𝐮𝐧𝐭𝐞𝐭̦𝐢 𝐚𝐜𝐞𝐚 𝐞𝐧𝐜𝐥𝐚𝐯𝐚̆ 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐞𝐮 𝐨 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐢𝐝𝐞𝐫 𝐜𝐚 𝐟𝐢𝐢𝐧𝐝 𝐯𝐚𝐥𝐨𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐨 𝐝𝐚𝐭̦𝐢 𝐬𝐨𝐜𝐢𝐞𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐚𝐳𝐢, 𝐚𝐥𝐭𝐜𝐞𝐯𝐚 𝐝𝐞𝐜𝐚̂𝐭 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐦 𝐢̂𝐧 𝐩𝐫𝐞𝐬𝐚̆, 𝐢𝐚𝐫 𝐑𝐚𝐦𝐨𝐧𝐚 𝐌ü𝐥𝐥𝐞𝐫 𝐟𝐚𝐜𝐞 𝐜𝐢𝐧𝐬𝐭𝐞 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐞𝐢 𝐞𝐧𝐜𝐥𝐚𝐯𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐥𝐚𝐧𝐬𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐜𝐚̆𝐫𝐭̦𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐞 𝐚𝐳𝐢”, a declarat Roxana Constantinescu.

„𝐍𝐮 𝐚𝐦 𝐚𝐯𝐮𝐭 𝐧𝐨𝐫𝐨𝐜 𝐝𝐞 𝐛𝐚𝐧𝐢 𝐢̂𝐧 𝐯𝐢𝐚𝐭̦𝐚̆, 𝐝𝐚𝐫 𝐢̂𝐧 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛 𝐚𝐦 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐛𝐢𝐧𝐞𝐜𝐮𝐯𝐚̂𝐧𝐭𝐚𝐭̦𝐢 𝐜𝐮 𝐨 𝐛𝐨𝐠𝐚̆𝐭̦𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐞𝐭𝐞𝐧𝐢 𝐦𝐢𝐧𝐮𝐧𝐚𝐭̦𝐢 𝐬̦𝐢 𝐟𝐫𝐮𝐦𝐨𝐬̦𝐢 𝐩𝐫𝐞𝐜𝐮𝐦 𝐝𝐢𝐬𝐭𝐢𝐧𝐬𝐚 𝐝𝐨𝐚𝐦𝐧𝐚̆ 𝐩𝐫𝐨𝐟𝐞𝐬𝐨𝐫 𝐑𝐚𝐦𝐨𝐧𝐚 𝐌ü𝐥𝐥𝐞𝐫. 𝐈̂𝐧 𝐯𝐫𝐞𝐦𝐮𝐫𝐢 𝐝𝐞 𝐭𝐫𝐢𝐬𝐭𝐞𝐭̦𝐞 𝐬̦𝐢 𝐦𝐞𝐭𝐚𝐟𝐨𝐫𝐞 𝐩𝐥𝐚𝐧𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭𝐞, 𝐝𝐨𝐦𝐧𝐢𝐚 𝐬𝐚 𝐞𝐬𝐭𝐞 „𝐌𝐮𝐧𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐧𝐨𝐢” 𝐬̦𝐢 𝐫𝐞𝐟𝐮𝐠𝐢𝐮𝐥 𝐥𝐢𝐭𝐞𝐫𝐚𝐫 𝐮𝐧𝐝𝐞 𝐧𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐞 𝐫𝐞𝐝𝐨𝐛𝐚̂𝐧𝐝𝐢𝐦 𝐬𝐞𝐧𝐬𝐢𝐛𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐥𝐞 𝐬̦𝐢 𝐚𝐬𝐩𝐢𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐢̂𝐧𝐚̆𝐥𝐭̦𝐢𝐦𝐞”, a mărturisit Nistor Tănăsescu.

Teo Cabel și Dan Dinu au vorbit despre creația și simbolurile folosite de Ramona Muller, cel din urmă mărturisind chiar că ar ucide să fi scris el anumite versuri ale autoarei (ex.: “sub sânul meu drept/ liliacul gravitează Pink Floyd”). La final, Roxelana Radu a concluzionat că Ramona Muller este un model pentru orice femeie: ea este o scriitoare talentată, un profesor dedicat, o femeie puternică care escaladează munții, o fire sensibilă, o mamă, o femeie frumoasă care iubește și este iubită.

„𝐈𝐝𝐞𝐞𝐚 𝐝𝐞 𝐚 𝐚𝐯𝐞𝐚 𝐨 𝐥𝐚𝐧𝐬𝐚𝐫𝐞 𝐥𝐚 𝐁𝐮𝐳𝐚̆𝐮 𝐦𝐢–𝐚 𝐯𝐞𝐧𝐢𝐭 𝐝𝐮𝐩𝐚̆ 𝐜𝐞 𝐚𝐦 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐢𝐜𝐢𝐩𝐚𝐭 𝐥𝐚 𝐥𝐚𝐧𝐬𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐄𝐥𝐞𝐧𝐞𝐢 𝐑𝐚𝐝𝐮, 𝐚𝐢𝐜𝐢, 𝐥𝐚 𝐛𝐢𝐛𝐥𝐢𝐨𝐭𝐞𝐜𝐚̆, 𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐚𝐦 𝐚𝐮𝐳𝐢𝐭–𝐨 𝐯𝐨𝐫𝐛𝐢𝐧𝐝 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐚𝐦𝐢𝐧𝐭𝐢𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐥𝐚̆𝐫𝐢𝐞𝐢 𝐭𝐫𝐚̆𝐢𝐭𝐞 𝐥𝐚 𝐏𝐢𝐞𝐭𝐫𝐨𝐚𝐬𝐞𝐥𝐞. 𝐅𝐢𝐧𝐭̦𝐞𝐬̦𝐭𝐢 (n.r. – localitatea natală a Ramonei Muller) 𝐬𝐞 𝐚𝐟𝐥𝐚̆ 𝐚𝐩𝐫𝐨𝐚𝐩𝐞 𝐝𝐞 𝐏𝐢𝐞𝐭𝐫𝐨𝐚𝐬𝐞𝐥𝐞 𝐬̦𝐢 𝐦–𝐚𝐦 𝐠𝐚̂𝐧𝐝𝐢𝐭 𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝐜𝐞 𝐚𝐦 𝐩𝐢𝐞𝐫𝐝𝐮𝐭 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐚𝐜𝐭𝐮𝐥 𝐟𝐢𝐳𝐢𝐜 𝐜𝐮 𝐁𝐮𝐳𝐚̆𝐮𝐥 𝐧𝐚𝐭𝐚𝐥”, a mărturisit Ramona Müller.

Ramona Müller este un autor pe cât de sensibil, pe atât de puternic.

Aparențele sunt că, o doamnă delicată ca un porțelan de Saxa, practicantă a ascensiunilor montane, dascăl devotat al elevilor ei, deschisă ca o carte, scrie o poezie de o forță nemaiîntâlnită.

Nu o spunem noi, ci „spuma” criticii literare, care are pentru aceasta numai aprecieri consistente.

Când primești o invitație de la domnia sa, curiozitatea se trezește și nerăbdarea te inundă până la evenimentul major al lansării a trei volume de forță, care pot concura cu cele mai gratulate cărți de gen, pot sta pe raftul cel mai înalt al autorilor contemporani, recunoscuți de publicul citator și critică.

În cadrul întâlnirii organizate de Biblioteca Județeană Buzău, aceasta și-a lansat veritabile tezaure de expresie, metafore și comparații, trări și mai ales emoții.

Lectori ai cărților am fost toți, deoarece autoarea a avut grația de a ne comunica, cu mult înainte de momentul lansării, conținutul acestora.

Sentimentul pregnant al valorii împărtășite și trăite pe viu a fost dominanța muntelui, corolar al existenței celei ce ne-a fost veritabilă gazdă, în sufletul căreia am poposit preț de ceva timp. Și nu ne-am mai fi desprins de atmosfera de magie ce se degaja din versurile recitate de cei prezenți, cele cu care autoarea și-a încheiat propria prezentare, din cuvântul prietenilor de suflet ce i-au fost alături.

NUMELE MEU ESTE ALTUL, un volum de o frumusețe și cu o consistență aparte, realizat la Editura Creator, își invită cititorul cu un cuvânt introductiv în versuri:

„paginile albe își caută mântuirea

mai sus de genunchi

e vârful peniței

nu vreau să mai strig

citește-mă”

Ilustrația impecabilă, asigurată de Cristina Lihăt, Iulia Șchiopu și Florin Șuțu, dau clasă volumului, trădând prin imagini dragostea, cu convulsiile ei, pline de gingășie.

Iubind, apetitul pentru scris devine pasional, versurile ce se înșiră precum perlele fiind dedicate bărbatului vieții sale. Un bărbat după care își schimbă numele, pentru care poartă rochia de hârtie a miresei, pentru care rănile devin deschise, atunci când depărtarea arde.

MUNTELE DIN NOI, apărută la Editura Neuma, ne oferă imaginea unui hobby devastator, cel al călătoriilor pe munte, iar când vorbim despre simbolismul muntelui ne referim imediat la ascensiune, pantă abruptă, vârf, înălțime, verticalitate.

Ramona Müller urcă mult, își depășește mereu propriile performanțe, sus, mai sus.

Nu lasă uitării aceste drumuri , le menționează într-un jurnal, surprizându-ne imagini inedite cum ar fi : „Suspinul toamnei și al fetei cu ochi verzi ce odihnesc pe fundul lacului”, „pe feuda mea stau fluturi violet”, „sângele verde și sângele pietrei curg în tăcerea muntelui”.

Traseele enumerate formează un veritabil ghid, iar obstacolele inevitabile de pe parcurusl lor rămân în urmă, căci invitația de a-ți depăși propriile limite înseamnă o provocare în a te cunoaște și elibera de infinite griji.

Roxana Constantinescu

Atacă și fugi! (Confesiunile păpușii voodoo), ed. Neuma, un al volum marcă înregistrată Ramona Müller, este asemeni unui sanctuar, acel pământ sfințit, unde nu aveai voie să pătrunzi înarmat și fără de credință în suflet… Iar sanctuarul, dreptu-i, cine altcineva putea fi?!, decât femeia totem, țipăt metalic, liniștea dintre ape, vrăjitoare, femeia din femeie, femeile din femeie, matrioști, acele păpuși care ies din păpuși, din ce în ce mai mici, până la dimensiunea bobului de orez pe care un caligraf va scrie istoria cosmogonică. Femeia nec plus ultra, cu vîrstele ei, umorile, dăruirile și migrenele, și viul, frumusețile, tristețile, bucuriile mari și mici. Remarc, în opinia mea, un moralism autoironic, care îmbracă în rochii de gală această galerie exuberantă de personaje feminine, nuanțând erosul și polemizînd cu mode, concepte, tipologii. Și o vervă livrescă, înțeleaptă, oscilând subtil între realism și magic, spre sublimare, transfigurare.

Și e și atâta deșert în lume, ne spun versurile, atâta secetă în Dumnezeu, încât ne ducem la zicerea rapsodului : nu-i lumină nicări, o murit toți oamenii…

Citez: ”niciodată aceeaşi/ într-o mie de ochi/ niciodată aceiași” (deasupra noastră este toată lumea)

Re-citesc (da, trebuie să te întorci pe versuri pentru a le pricepe tâlcul, deși poate fi doar o iluzie) : ”într-o lume excesiv de banală/ păpădiile fac skandenberg/ e atăta copil sub cămașa pe care o porți/ ca o armură/ cu gulerul încrețit/ de providență/ epiderma ta înlănțuie marșul zilelor/…”

Precum o eroină modernă, poeta iși uită pentru o clipă angoasele existențiale, abandonează moliciunea ceraceafurilor, apucă stindardul patriotismului și scrie despre românii la răscruce de imperii, despre vînzarea de neam, despre copii crescuți fără părinții plecați să cîștige o păine mai dulce, mai amară, prin cele străinătățuri, despre o nație mîndră… nu e simplu, sunt zone uzate, însă o face cu ardoare, veridic, într-o manieră personală, originală. Dar cum lumea largă are frumusețile ei, ne ia discret de mână și ne poartă și prin India, Argentina, Anglia, Germania, Paris, pe ghicite, lasă lectorului bucuria, șăgălnicia să descopere singur indiciile și referințele, topite în versuri sprințare, o invitație la reverie și călătorie.

Dan Dinu

În Atacă și fugi (confesiunile păpușii voodoo) întâlnim un esoterism de amplitudine poetică descătușată

În natură moartă, influența pandemicului – viralul mănâncă din normalitate; și în poezie nevoia autenticității impune un mediu aseptic: doar versul meșterit în izoletă/ se spală pe mâini.

Din orașele bătrâne se ridică spre nemurire fiecare individ. În grupul social, raportat la comunitate însă țara mea trece dincolo de îngeri/… să lustruiască o bucată de cer.

În volum este o abordare globală a lumii, nedelimitată geografic. Ezotericul rămâne în semințe semantice: Shiva, zeul indian din trinitatea Trimurti, cel care distruge, alături de Brahma, creatorul și Vishnuu, păstrătorul și conservatorul.

În Albastru zălud călcând peste ape, dragostea. Sentiment de angoasă în alergarea epuizantă spre un finiș pe care nu îl anticipezi mereu ca fiind cel dorit.

dragostea e singura amiază eratică. De la eratic, instabil, glisare, până la stabilitatea certitudinii: destinații epuizante/ spre care alergi ca un ogar/ obsedat de gustul vânătorii/ rămân o decorațiune înfiptă/ în reverul sacoului tău/ vindecă-mi cerul intraductibil/ de atâtea mări argintii/ de atâtea havuzuri uitate/ tu albastrul zălud călcând peste ape.

Evoluția poeticii la Ramonei Müller este evidentă în Atacă și fugi și confirmată în Numele meu este altul. Alteritatea ca oglindă pentru sine.

(Teo Cabel)

Mircea Cartarescu:

“Sunt tare bucuros să anunț apariția ediției noi a ”Nostalgiei”, cartea cu care mi-am început drumul pe terenul minat și provocator al prozei. Sper ca după aproape 40 de ani de când am scris-o să-și fi păstrat măcar o parte din prospețimea inițială. Ediția de acum beneficiază și de un frumos desen pe copertă, aparținând Sidoniei Călin.”

(Ioan Mihai Cochinescu)

Hans Bergel este un scriitor care necesită a fi recuperat pe deplin într-o literatură care nu își poate permite să-l piardă. Acesta este, pe scurt, mesajul meu din articolul publicat în cel mai recent număr al “României literare”.

Textul intitulat “Pledoarie pentru recuperarea unui mare scriitor” se concentrează pe una dintre faptele firești din efortul de recuperare, publicarea cărții “Hans Bergel. Nevoia imperioasă de a scrie”, în care se regăsesc articole semnate de Ana Blandiana, Peter Motzan, Gheorghe Stanomir, Olivia Spiridon, Ion Dumitru, Cornel Nistea, Mihaela Malea Stroe, Mircea Popa și subsemnatul.

Felicitări în special Mihaelei Malea Stroe, cea care a avut inițiativa realizării acestei cărți omagiale, și lui Valentin Ajder, editorul lucrării și a unora dintre romanele lui Hans Bergel.

(Adrian Lesenciuc)

Sărbătoarea Bunei Vestiri ne aduce această minunată lucrare propedeutică semnată de marele patrolog John Anthony McGuckin, care este, din 1989, preot ortodox.

Autorul predă la Columbia și Oxford și a redactat o operă fundamentală, în zeci de volume și studii apreciate de mediile savante din anglosferă.

Editura Baroque Books & Arts – aflată în consultare cu ieromonahul Agapie Corbu – merită din nou atenția noastră recunoscătoare.

(Teodor Baconschi)

FESTIVALUL INTERNAȚIONAL DE UMOR URZICENI – 2020 – ”REVELIONUL CARICATURIȘTILOR”

REZULTATELE CONCURSULUI INTERNAȚIONAL DE EPIGRAMĂ – URZICENI -2020

1. Premiul I – ex-aequo – Nicolae Bunduri – Brașov (Brașov) -7,90
-Florin Rotaru – Buzău(Buzău)- 7,90
2. Premiul II – Florian Abel – Valea Măcrisului (Ialomița) – 7,72
3. Premiul III – Grigore Chitul – Bistrița (Bistrița- Năsaud) – 7,62
4. Stelică Romaniuc – Ploiești (Prahova)– 7,60
5. Ion Moraru – Independența (Galați) – 7,58
6. Marian Grigore Dobreanu – Târgu Jiu (Gorj) – 7,53
7. George Eftimie – Buzău (Buzău) – 7,53
8. Petru Ioan Gârda – Cluj-Napoca(Cluj) – 7,48
9. Gheorghe Cireap – Cluj –Napoca (Cluj) – 7,47
10. Sorin Finchelstein – Toronto (CANADA) – 7,17

JURIUL:
Vasile Larco (Iași) – Președinte
Gheorghe Bâlici (Chișinău) – Membru
Laurențiu Ghiță (Ploiești) – Membru
Nicolae Petrache (Urziceni) – Membru (Organizator și administrator concurs)

(Text transmis de Dan Drăguș)

O carte cvasi-necunoscută publicului larg, pe care am scris-o cu bucurie, uimire și gratitudine față de cel ce i-a servit drept model chiar și genialului Bach, care, admirativ, i-a copiat cu mâna sa câteva concerte pentru vioară, transcripționându-le mai apoi pentru clavecin: „Vivaldi în Veneția” (Editura LiberART).

De altminteri, întreaga mea teză de doctorat i-a fost dedicată vieții, personalității și creației ilustrului compozitor. La 4 martie 1678 s-a născut în Veneția Antonio Vivaldi, părintele barocului muzical.

(în imagine, copertele 1-4 ale cărții mele și un portret de François Morellon La Cave, 1723)

(Ioan Mihai Cochinescu)