Muzica

La 11 septembrie 2026, lumea muzicală sărbătorește aniversarea compozitorului Arvo Pärt, cel mai interpretat și aclamat creator de muzică clasică contemporană.

Născut la 11 septembrie 1935 în Paide, Estonia, Pärt și-a început cariera explorând tehnicile avangardiste ale secolului XX, precum dodecafonismul și serialismul. Nemulțumit însă de disonanțele agresive ale acestor curente și intrat într-o profundă criză creativă la sfârșitul anilor ’60, compozitorul s-a retras din viața publică. Timp de câțiva ani, s-a dedicat studiului intens al muzicii medievale timpurii, al cântului gregorian și al polifoniei renascentiste.

Din această perioadă de tăcere și căutare spirituală, marcată și de convertirea sa la creștinismul ortodox, a luat naștere stilul tintinnabuli (din latinescul pentru „clopoței”). Această tehnică personală transformă muzica într-o formă de rugăciune: o linie melodică simplă, care pășește treptat, se împletește matematic și mistic cu o voce care interpretează doar notele unui acord triadic. Pärt însuși descria acest stil prin metafora luminii reflectate printr-o prismă: muzica devine o căutare a esenței pure, unde fiecare notă contează.

Capodoperele sale din a doua jumătate a anilor ’70, precum Fratres, Spiegel im Spiegel și Tabula Rasa, au atras atenția lumii întregi. Din cauza neînțelegerilor constante cu regimul sovietic, care privea cu suspiciune caracterul religios al operelor sale, Pärt a fost nevoit să emigreze în 1980. A locuit la Viena și Berlin, revenind ulterior în Estonia după redobândirea independenței țării.

Astăzi, creațiile sale sunt interpretate pe cele mai mari scene ale lumii și au fost incluse în numeroase coloane sonore de filme, piese de teatru și documentare.

La vârsta sa venerabilă, Arvo Pärt rămâne un simbol al geniului care a demonstrat că, în artă, cea mai mare forță nu se află în complexitatea tehnică, ci în frumusețea pură a simplității și a tăcerii dintre note.

Surse:

https://ro.wikipedia.org

[https://mrfigaro.substack.com

https://theconversation.com

https://engelsbergideas.com

https://anuarfto.reviste.ubbcluj.ro

https://basilica.ro

A murit Ozzy Osbourne

John Michael Osbourne (n. 3 decembrie 1948, Marston Green,⁠ Bickenhill⁠ and Marston Green, Anglia, Regatul Unit – d. 22 iulie 2025, Birmingham, Anglia, Regatul Unit), cunoscut ca Ozzy Osbourne, a fost un muzician, compozitor, actor și cantautor englez.

A fost vocalistul și fondatorul uneia dintre cele mai cunoscute formații de heavy metal din toate timpurile, Black Sabbath. Ulterior a avut parte de o carieră solo de succes, alături de chitariști extraordinari precum Randy Rhoads sau Zakk Wylde.

Sursa foto: Independent, Profimedia Images

DMO Are doar 15 ani, s-a născut în Los Angeles și a venit în Ploiești ca să se întâlnească cu tineri din comunitatea de skateri. Numele lui este Obi Owusu-Bonsu, iubește muzica și îi place să se plimbe cu skateboardul.

I-ar plăcea să se vorbească mai des despre tineri și să fie promovați chiar dacă nu sunt populari. DMO

„Îmi doresc ca oamenii să fie deschiși la noi perspective despre oameni și viață”

Vizionați videoclipul la acest LINK.

Sursa Observatorul Prahovean

Faust, Fănescu și DJ Zicu se reîntorc cu un nou LP, intitulat “Rimă şi Pedeapsă”, titlu inspirat din celebrul roman al lui Feodor Dostoevsky. Lansarea are loc în aceeași zi cu împlinirea a 200 de ani de la nașterea scriitorului.

Ajutați de alți colaboratori ca Rapha Saec, Bean, Motanu, Ioana, AFO și Piele (Getto Daci) urmareşte-i pe antieroii tăi preferați într-o nouă aventură audio semnată Culese din Cartier.

Imagini: Celula de Criză

Tudor Gheorghe – la aniversare (n. 1 august 1945)

Interviu cu rapsodul Tudor Gheorghe
(urmare din ediția de ieri, 1 august 2021)

”Prea târziu” 

R.: Le-ați cântat și străinilor. Doar cântece românești sau…?
T.G.: Am bântuit prin fermele francezilor, le-am cunoscut cântecele de la rădăcină, le-am cântat în limba lor. Am fost întrebat de ministrul culturii de la ei (Lyotard era pe atunci) cum reușesc. Am realizat un spectacol intitulat ”Adevărata istorie a poeziei franceze în cântec”, un demers artistic foarte îndrăzneț. L-am prezentat chiar la Sorbona. Am oferit recitaluri filologilor. Înainte de spectacol le-am pus o condiție: ”Vă rog să aplaudați numai când veți recunoaște autorul!”. Au aplaudat când am cântat pe versurile lui Villon. Le-am spus: ”Prea târziu”. Și cântasem până atunci pe versurile lui Charles d’Orleans, ale poeților Pleiadei și ale altor mari poeți de-ai lor.

Doctorul francez 

R.: De ce Franța?
T.G.: Un bunic de-al meu a fost rănit în război. Un doctor francez l-a operat la ochi. Peste ani, bunicul m-a îndemnat: ”Caută-l pe doctor în Franța!”. De parcă ar fi spus: ”în comuna Franța”. ”Vreau să-i mulțumești din partea mea și să-i cânți”. Am reușit, într-un sfârșit, să-i dau de urmă. Dar doctorul murise. M-am simțit dator față de Franța. Le-am spus francezilor: ”Gândiți-vă că cel mai mare dramaturg modern al Franței se numește Ionesco! De asemenea, că cel mai mare sculptor al veacului, care v-a influențat arta, este Brâncuși. Că cel mai mare stilist al limbii franceze este Cioran”.
R.: Substanța cântului tudorgheorghian este una folclorică, asta o știe oricine. Vocea dvs. are un timbru aparte, accentul fiind românesc, ”prea” românesc. Mă întreb cum vă percep străinii.  În general, nu numai francezii…
T.G.: Și când cânt în franceză tot românește sună.

”Răzvan Teodorescu e cult, dar nu-nțelege”

R.: Dar cu miniștrii români cum v-ați înțeles?
T.G.: I-am cântat ”Dona Clara” Suzanei Gâdea, ministresă a Culturii în vremea veche, dar nu m-a auzit aia. Cum nu m-a auzit Răzvan Teodorescu, care-i cult, dar… nu-nțelege! Și exemplele nu se opresc aici. Însă miniștrii vin și pleacă. Să le dea Dumnezeu carieră bună, că știu ei unde să se ducă.  Cu miniștrii nu trebuie să ai cultură multă, trebuie să știi ce să faci…
R.: Cum se prezintă folclorul românesc astăzi, în opinia dvs.?
T.G.: Tot remarc încercările disperate ale unor tineri de azi de a chinui cântecul popular. Sunt trei modalități de a te comporta cu folclorul: ori să-l luăm așa cum este, ori să-l preluăm creator, ori să-l… lăsăm în pace. Pe vremea când era Nestor Vornicescu mitropolit al Olteniei, un diacon mi-a cântat un cântec. Când vine vorba de folclor, trebuie ”săpat” adânc. Am încercat să-l cânt cu taraful, ca-n anii 30. Apoi am căutat să-l transfigurez cu ajutorul maestrului Marius Hristescu.

”Capela Sixtină a Orientului” sau David cântând la cobză

R.: Mai utilizați cobza?
T.G.: Din câte știu eu, cobza este cel mai vechi instrument de acompaniament cunoscut de români. Pe unul dintre pereții Mănăstirii Voroneț există o frescă, numită ”Capela Sixtină a Orientului”, pictată pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Fresca are un subiect biblic, și anume ”Judecata de apoi”, reprezentându-l pe David cântând din cobză. Mai sunt și alte fresce ale unor mănăstiri vechi românești unde este pictată cobza. Voi mai cânta, desigur, la cobză. Cobza sună sigur… românește.
R.: V-ați pregătit un urmaș în ale cântecului? Veți înființa un colegiu sau ceva pe aproape, în care să se studieze cântul popular după o metodă a dvs.?
T.G.: (cu tristețe) Nu mai rămâne nimic în urma mea. Cum spunea, cu umor, poetul Romulus Vulpescu: ”Cu mine se încheie războiul de succesiune”. Copiilor le va lipsi sursa artistică autentică. Cu mine se încheie – cred eu, elegant – o epocă.

”Phoenix a fost o formație remarcabilă numai când a umblat la surse” 

R.: Mi se pare tragic ce spuneți. Chiar să nu ne mai emoționeze folclorul românesc și tradițiile noastre? Spuneați, în timpul unui spectacol, că ați colindat țara cu un cor de 30-40 de copii. Nici unul nu cultivă muzica dvs., nu este preocupat să preia ștafeta de la Tudor Gheorghe?
T.G.: Am realizat opt spectacole, grupate sub titlul ”Tudor, deschide poarta!” Semnificația titlului asta este. ”Poarta este larg deschisă, intrați, aici sunt struguri extraordinar de buni, zemoși, luați!” Dar poarta rămâne închisă pentru ei. Preferă să sară gardul  la vecini, să ia aguridă. Am spus-o și o repet: se pierd sursele. Țin să reamintesc faptul că Phoenix a fost o formație remarcabilă numai când a umblat la surse.

”Un om care cântă nu mai are timp să-njure”

R.: Când v-am întrebat, în urmă cu aproape 20 de ani, despre proiectele de viitor, mi-ați răspuns că în trei-patru ani, nu mai mult de cinci, vă veți termina toate gândurile. Ne temeam că vom consemna în curând sfârșitul carierei muzicale a lui Tudor Gheorghe. Spuneți-ne că nu va fi așa!
T.G.: Și acum tot cinci ani sunt. Vor fi mereu cinci!
R.: Asta-mi place! Spuneați că mai aveți de scos vreo șapte-opt compact discuri. Și că în ritmul dv., de minim două pe an, e numai bine.
T.G.: În 2007, am scos chiar patru albume. E drept, în ultima vreme, s-au mai rărit. Dar între timp mi-au mai venit idei. Rămân la părerea că va veni și vremea când mă voi dedica numai teatrului. Acum nu am prea mult timp pentru el. Teatrul merge să-l faci după 70 de ani, când te mai lasă vocea. Dar eu sper că mă va lăsa mai târziu. N-aș vrea să părăsesc cântul niciodată. Pentru că, după cum v-am spus altădată, un om care cântă nu mai are timp să-njure. S-auzim numai de bine! 

                                                                                                    Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tudor Gheorghe – la aniversare (n. 1 august 1945)

Interviu cu rapsodul Tudor Gheorghe

     Cunoscutul rapsod Tudor Gheorghe susține, de două-trei ori pe an, concerte extraordinare pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor din Ploiești. Despre spectacolele sale ar fi multe de spus, dar cântul interpretului este atât de cunoscut, în cei peste 50 de ani de carieră, încât a ne mai lansa acum în considerații privind opera și cariera bardului ni se pare prezumțios. Deși vizibil obosit, după un spectacol precedat de o repetiție, interpretul a avut amabilitatea să ne acorde un interviu, cu promisiunea de a recidiva la primul prilej ce se va ivi.

”M-am pus în slujba poeziei române”

Reporter: Maestre, ne-ați încântat, ca de fiecare dată! Ca de obicei, ați alăturat poeților clasici, după obiceiul dvs., poeți moderni sau mai puțin cunoscuți. De ce această căutare obstinată prin stihurile poeților români din orice vreme?
Tudor Gheorghe: M-am pus în slujba poeziei române. Am enervat pe mulți afirmând că nu-s nici vedetă, nici VIP. Ăștia-s la recepții, la petreceri. Eu trudesc serios pe ogorul poeziei. Am contrariat, aplecându-mă spre cărțile lui Conachi, Cantemir, Ivireanu, până la poeții contemporani. Marea poezie română merită o haină de gală. Acest ”croitoraș” – o spun cu toată dragostea – care este Marius Hristescu a reușit să i-o confere, dând o nouă dimensiune compozițiilor mele. Pentru că vorbim despre Ploiești, trebuie să mulțumesc neapărat componenților orchestrei Filarmonicii ”Paul Constantinescu” și Coralei ”Ioan Cristu Danielescu” a Casei de Cultură a Sindicatelor din Ploiești, condusă de Valentin Gruescu, cel căruia i-am apreciat harul, felul în care modelează fiecare mișcare muzicală și plastică. Nu mă interesează conjuncturile, de nici un fel. În perioada în care toată lumea era împotriva lui Beniuc, că-l jignise și pe Blaga, eu am cântat pe versurile lui. Am cântat: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Traian Demetrescu, ”poet comunist”, sau Haralamb Leca, ”poet minor”. Am realizat un spectacol extraordinar numai pe versuri scrise în închisori, intitulat ”Iisus în celulă”. Unii poeți au fost scoși din programa școlară, pe motive dintre cele mai năstrușnice. Măcar înainte îi citeai pentru că erau predați la școală. Se citește din ce în ce mai puțin. Prietenii îmi spun că acesta este meritul meu: de a scoate la iveală poeți și versuri la care mulți nu se mai gândesc. Acum nu se mai face nici școală, nici carte. Școala poate se face din când în când. Carte nu se mai face de 30 de ani.

Țânțari, bere șpriț

Rep.: V-am urmărit, pe viu, toate anotimpurile adaptate registrului simfonic. Cu vara, ați avut unele probleme. Dar ați reușit s-o dovediți, deși spuneați că o să fie mai greu, că n-ați prea găsit poezii… ”Prieteni de-ai mei, critici, mi-au alcătuit o culegere de vreo 70 de poezii”, spuneați.
Tudor Gheorghe: Penrtru primăvară am avut 140 poeme. Dar, știți cum e vara: țânțari, bere, șpriț, caniculă. Poeții nu prea sunt vizitați de muze vara. Ce să scrii? Dar mi-au sărit în ajutor nu numai prietenii critici, ci și poeți și prozatori. Fănuș Neagu, Romulus Vulpescu, Adrian Păunescu, Iulian Neacșu, Mircea Micu și, în special, Mihai Ungheanu mi-au trimis… 260 de poeme! Cel care va veni după mine, dacă va veni, va găsi el alte versuri. 

”… Acestui imbecil popor!”

R.: V-ați dus la bun sfârșit toate proiectele. Ce va urma?
T.G.: Am în vedere un spectacol cu poezii despre domnul Eminescu și despre Nichita. Mă mai gândesc la valorificarea necunoscutei poezii a lui Caragiale. Unele dintre versurile acestuia sunt destul de ”acre”. Îmi vine în minte o strofă greu de spus. Nu știu dacă mă voi încumeta să o pun pe muzică.
R.: Cum sună strofa și care este titlul poeziei din care ați ”cules-o”?
T.G.: Poezia se numește ”Da… nebun!”, iar ”tonul” întregii poezii este destul de sumbru, ce să spun (?).
R.: Spuneți strofa aceea!
T.G.: ”Trec astăzi ignorat prin lume/ Dar, trainic, las în viitor/ Un semn, o glorie, un nume/ Acestui imbecil popor!”.

”Eu pun în ecuație credința și tradiția sau cearta cu Steinhardt”

R.: Mda… Vă înțeleg, cum să nu vă înțeleg!? Valorificați surse variate ale folclorului. Acesta este ”contaminat” și de tradiții necreștine. În ce raport se află, la dvs., credința și tradiția?
T.G.: Eu pun în ecuație credința și tradiția. M-am certat cu mulți filosofi pe tema asta. M-am certat chiar cu Nicu Steinhardt, pe care l-am respectat foarte mult…Ei au avut această ”revelație” a unui popor născut creștin… Vezi Doamne, noi ne-am născut creștini, n-am fost creștinați! Există o tagmă de intelectuali care demitizează tot. Vorbesc despre tradițiile românești ca și cum ar fi teleportați. Eu sunt un tradiționalist în sensul cel mai nobil al termenului și un naționalist declarat. (Sfârșitul primei părți. Urmarea în ediția de mâine)

                                                                                                           Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

1 iulie – Ziua Muzicilor Militare

       Începutul lunii lui Cuptor a însemnat și debutul săptămânii Muzicilor Militare. Cronici românești și străine, scrieri și studii, alte izvoare referitoare la istoria muzicilor militare consemnează existența în oștile pământene a unor cete de buciumași, surlari, trâmbițași și toboșari. Aceștia își făceau simțită prezența în clipele grele de luptă.

Meterhanele și tanulhanele. ”Straja pământească”

În timpul domniilor fanariote, este resimțită influența turcească în ceremonialele de la curțile domnești. Fondul muzical este dominat de fanfarele de tip oriental, numite meterhanale și tabulhanale.

Înființarea, în 1830, a Armatei Naționale permanente, numită de contemporani ”Straja pământească”, a reprezentat un pas hotărâtor în constituirea formațiilor de muzică militară românească. În același an, marele spătar Alexandru Ghica înființează la Craiova prima muzică militară din Țara Românească.

Prima partitură generală de fanfară, marșul ”În numele guvernului”, compus de unter-ofițerul Pacu Purcărea, datează din 1948.

În 1858, s-a realizat trecerea muzicilor militare de la străjile pământene la regimente. Până în 1867, s-au înființat muzici militare în toate regimentele.

Două realizări ale lui Egizio Massini

Un ”corifeu” al muzicii de fanfară este locotenent-colonelul Egizio Massini, membru fondator al Operei din București și director al acesteia pentru un timp. Printre realizările importante ale lui Massini se numără înființarea, la 1 octombrie 1936, a școlii elevilor muzicanți”.

După război, la 15 iunie 1954, ia ființă o formație–etalon, Muzica Reprezentativă a Armatei.

După 1990

Anul 1990 a constituit și pentru muzicile militare un moment de reconsiderare a activității. Vastul proces de restructurare a armatei a cuprins și muzicile militare. În cele peste 19 decenii de activitate, acestea au avut meritele lor, ocupând un loc distinct în peisajul spiritual al Armatei și în cel național. Ele au constituit și constituie o prezență permanentă la sărbătorile naționale, cultural-politice și, nu în ultimul rând, în momentele grele ale istoriei noastre.

Cu ocazia Zilei Muzicii Militare de la data de 1 iulie 2019 a fost inaugurat Monumentul Artiştilor Muzicii Româneşti, ”dedicat marilor compozitori, dirijori, interpreţi, instrumentişti, textieri, libretişti, aranjori, editori, prezentatori, realizatori de radio şi televiziune, care, de-a lungul timpului, au construit fundamentul bogat, valoros şi etern al muzicii româneşti, în toată diversitatea sa”, situat pe Bulevardul Iuliu Maniu din Capitală.

Efective reduse

Din 110 formații care activau între cele două războaie mondiale, în 1989 se mai găseau 80. Acum mai ființează foarte puține.

Reorganizată în 1962, când s-a înființat Divizia 16 Artilerie și Apărare Antiaeriană, muzica militară a Diviziei 1 Siret (o formație de prestigiu, emblematică pentru acest tip de muzică la nivelul nu numai al județului) a susținut concerte de promenadă în stațiunile de pe Valea Prahovei și este nelipsită la ceremonialele militare din județul Prahova. Următorii dirijori  au asigurat, alături de interpreți, acest statut formației: col. Nicolae Nicolae, col. Constantin Iuga, col. Gheorghe Velciu.

Muzică… tăcută

Până la urmă, s-a desființat și Divizia nr.1 Siret. Muzica a fost preluată de Brigada Logistică. Se poate vorbi despre o preluare parțială. Muzica s-a redus și ea, odată cu efectivele.
O perioadă, au avut loc o serie de acțiuni dedicate muzicilor militare, susținute, în special, de Fanfara Garnizoanei Ploiești.

                                                                                                                                              Leonida Corneliu CHIFU

IN MEMORIAM DIANA SPÂNU

”Eu am muzica în sânge”

        În ziua de 17 mai 2012, Diana Spânu, cunoscută cântăreață, a decis să-și pună capăt zilelor. Avea de 42 de ani. La momentul fatalei decizii, cântăreața se putea lăuda cu o remarcabilă biografie artistică. Spicuim: În 1989 a fost angajată la Teatrul ”Nicolae Leonard” din Galați. Premiul I la Festivalul București 1990, laureată cu bursa ”Mihaela Runceanu”. Premiul I la Festivalul Internațional București 1991, Premiul I la emisiunea-concurs ”O melodie dintr-o sută” (octombrie 1991), unde a lansat melodia ”Cântecul meu de iubire”; numeroase colaborări internaționale: Japonia, Austria, Italia ș.a. A absolvit, în 2007, Universitatea Națională de Muzică din București, cu diplomă de licență. Aconcurat și la ”Românii au talent”.
       Nu vom insista aici asupra motivelor care ar fi determinat-o pe artistă să recurgă la gestul extrem (s-a aruncat de la etajul 8 al blocului din Capitală în care locuia alături de iubitul ei), întrucât faptul s-a comentat pe larg la vremea respectivă. Artista a lăsat un bilet în care scria că nu mai găsește o altă soluție.
Noi am cunoscut-o îndeaproape în 2003, când Diana Spânu a reprezentat apariția surpriză a concertului de jazz susținut de cvartetul Cătălin Răsvan Band pe scena Teatrului ”Toma Caragiu” din Ploiești în cadrul programului ”Hot night in Ploiești”.

       Cu acel prilej, a făcut, în exclusivitate pentru cititorii noștri, următoarele declarații:

Sub îndrumarea lui Titel Popovici și Mihai Tonu

”La începutul acestui an, când am cântat la <<Jazz Club>>, în București, în grupul <<Diana Band>>, Cătălin Răsvan m-a remarcat și mi-a propus să cânt cu grupul său. Am început colaborarea în primăvară. Cânt și pop și jazz, dar numai muzică de calitate. M-a îndrumat, la început, maestrul Titel Popovici, apoi, la Teatrul <<Nicolae Leonard>> din Galați, maestrul Mihai Tonu”.

Ne-am arătat interesați să aflăm când s-a orientat sprer jazz. ”Cânt jazz la îndemnul celor din jurul meu. Am cântat mult în străinătate, fapt care a ajutat experienței mele artistice. Alții au descoperit la mine înclinația pentru jazz. Eu am muzica în sânge, sunt sigură de asta. Dar jazz-ul, în opinia mea, nu-l poți aborda la vârsta adolescenței, întrucât acest gen muzical presupune un plus de maturitate artistică. Îmi plac Ella Fitzgerald, Billy Holliday, din al căror repertoriu am preluat multe piese”. Artista afirma că nu se lansează în experimente etno, deoarece jazz-ul este american la origine și considera că n-are nicio legătură cu muzica românească.

”Eu sunt foarte optimistă”

O profundă dezamăgire îi provoca interpretei ”valul de vulgaritate din jur, care este sufocant, dar cred că oamenii pot schimba ceva. Fiecare trebuie să se gîndească: <<Eu trebuie să mă cunosc>> și sunt convinsă că se va schimba ceva în lumea muzicii, că se va reveni la calitate. Dar cea mai mare vină – vină de neiertat – pentru promovarea subculturii o au posturile TV”.

Totuși, Diana Spânu nu părea dispusă la acea vreme să depună armele. ”Ce cred?  Cred că peste tot în lume muzica a ajuns la un nivel obositor, deși ar trebui să încânte. Nu-ți bate joc de ea! După cum căutăm să evadăm în natură pentru a ne pătrunde de liniște și a-i asculta glasul adânc, tot așa ne vom orienta către muzica ce spune ceva. Eu sunt foarte optimistă”.

                                                                                                                                        Leonida Corneliu CHIFU

La aniversară

Ioan Mihai Cochinescu – 70
(urmare din ediția de ieri, 16 aprilie 2021)

”Parcurgând această lucrare elaborată de profesorul Ioan Mihai Cochinescu, rămâi profund impresionat de vastitatea și calitatea informației transmise printr-un stil de redactare cu numeroase trimiteri la documente și colaționări ce vin să susțină prin aserțiuni și fapte importante încărcătura densă a ideilor și considerațiilor” (Prof. univ. dr. Viorel Munteanu, rectorul Academiei de Muzică din Iași) 

”Cartea mea despre Vivaldi încearcă să aducă la zi informațiile privitoare la viața și opera marelui muzician”
Interviu cu Ioan Mihai Cochinescu – prozator, eseist, estetician

Eu nu văd literatura și arta, în general, ca pe o competiție

 Reporter: Domnule Cochinescu, după succesul răsunător de după Revoluție al romanului dvs., ”Ambasadorul” (Premiul Academiei Române, Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul ”Liviu Rebreanu”), ați mai publicat ”Rock & Depeche” și ”Visul de iarnă al Isabellei”, iar apoi ați ”dispărut” de pe scena competitorilor literaturii române contemporane.
Ioan Mihai Cochinescu: Așa e, aveți dreptate, dacă e să răspund exact la întrebarea dvs. Am părăsit scena competitorilor, e bine zis așa. Pentru că, în primul rând, eu nu văd literatura și arta, în general, ca pe o competiție, decât cel mult ca pe una, permanentă, cu mine însumi. În al doilea rând, cu onestitate v-o spun, eu unul nu văd să fi apărut vreo carte nouă, absolut remarcabilă, în literatura română contemporană, în tot acest timp. Și, în sfârșit, în al treilea rând, lucrând la un mai vechi proiect de roman, m-am lăsat ”dus de val” în urmă cu mai mulți ani de ideea redescoperirii unui ”personaj” ilustru al barocului muzical venețian: Antonio Vivaldi.

R.: Ați lansat o carte cu acest subiect, la Muzeul de Artă din Ploiești. Despre ce este vorba?
I.M.C.: Așadar, am mai scris câte ceva, nu? 

Trilogia de tratate

R.: Sigur, v-ați ocupat o vreme de televiziune, de artă fotografică, iar în ultimii ani ați publicat mai ales eseistică. Dar eu mă refeream la beletristică în constatarea mea de mai sus. Cred că sunteți conștient că după aprecierile critice elogioase și entuziaste apărute sub semnătura unor personalități precum Monica Lovinescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Ov.S. Crohmălniceanu, Eugen Simion, Laurențiu Ulici și nu în ultimul rând, bunul dvs. prieten, cum vă place să-l numiți mereu, Mircea Cărtărescu, ați creat un orizont de așteptare.
I.M.C.: În acești trei ani am publicat o mică trilogie de ”tratate”: ”Tratatul de caligrafie” (reunind textele apărute în revista ”Contrapunct” la începutul anilor ’90), ”Tratatul despre sublim” și ”Tratatul de Alchimie. Muzica și alchimia”. Care, din câte știu, este o primă încercare românească de a aduce în discuție legătura dintre arta sunetelor și ezoterismul renascentist european. Iar acum, am publicat această carte, ”Vivaldi la Veneția”. 

”Nu ai cum să nu rămâi fermecat de tot ce a compus Il Prete Rosso” 

R.: Antonio Vivaldi pare a fi o personalitate care vă fascinează.
I.M.C.: Vivaldi și, în egală măsură, Veneția. Nu ai cum să nu rămâi fermecat de tot ce a compus Il Prete Rosso. Johann Sebastian Bach însuși, uluit de scriitura acestuia, i-a copiat cu mâna lui mai multe manuscrise, le-a transcris pentru clavecin iar mai apoi și le-a însușit chiar (pentru că în acea epocă nu exista noțiunea de plagiat). Am început documentarea la cartea mea în urmă cu 12 ani, ca urmare a unei burse oferite de MAE în Veneția. Anul trecut am avut norocul și privilegiul să-i întâlnesc în lagună pe cei doi oameni fără de care cartea n-ar fi arătat așa cum e astăzi: domnul Francesco Fanna, directorul Institutului Național ”Antonio Vivaldi”, și doamna Micky White (Anglia), cea mai importantă cercetătoare vivaldolog din lume. În interiorul cărții am inserat aproape 100 de fotografii în nuanță de sepia (precum stampele de epocă sau ilustratele interbelice), pe care le-am făcut sub îndrumarea doamnei White, care și-a dedicat întreaga viață marelui compozitor venețian. Cartea mea despre Vivaldi încearcă să aducă la zi informațiile privitoare la viața și opera marelui muzician și chiar să corecteze inexactitățile perpetuate de-a lungul timpului de către dicționarele de specialitate și monografiile consacrate compozitorului. În România există o singură carte dedicată lui Vivaldi, semnată de Ion Ianegic, dar din păcate de atunci au trecut mai bine de 50 de ani. Cum e și firesc, materialul documentar biobliografic s-a îmbunătățit între timp considerabil, așa că și acesta a constituit un motiv serios pentru a mă decide să scriu eu însumi o nouă monografie. 

O mică rugăciune

R.: Apropo de Bach: la lansarea de la Muzeul de Artă, v-ați așezat la pian înainte de discurs și ați cântat Preludiul nr. 1 în Do Major din ”Clavecinul bine temperat”. După aceea ați mai cântat o mică piesă. Ce anume era?
I.M.C.: O să vă mărturisesc ceva: Preludiul nr. 1 de Bach e pentru mine ca un fel de mică rugăciune. Îl cânt în fiecare zi. Nu am întâlnit în toată literatura muzicală de specialitate o piesă atât de bine scrisă. Simetric, matematic dar mai ales estetic, acest preludiu este perfect, adică este prezent în el însuși Dumnezeu. Iar ”întâmplarea” muzicală care a urmat a fost pur și simplu o improvizație armonică. Așteptând să mai apară câțiva colegi, am încercat să creez o atmosferă plăcută, nimic mai mult. Nu sunt nici pianist, nici compozitor. Dar muzica mă definește, din fericire, într-un mod care mă face să fiu bucuros că m-am lăsat cuprins de forța ei stabilizatoare, echilibrată. Fără muzică n-aș fi fost cel care sunt.

Niciodată nu am fost adeptul unei excesive severități în educație

R.: Sunteți și profesor doctor (unul dintre puținii cu acest titlu academic din Ploiești) la Liceul de Artă ”Carmen Sylva”, unde înțelegem că sunteți foarte iubit de colegii dvs. Acesta este și motivul pentru care m-am gândit să vă facem o surpriză plăcută: publicarea unor gânduri așternute pe hârtie pe nerăsuflate, ca să zic așa, de eleva Irina Szellelki, al cărei talent literar l-ați încurajat editorial anul trecut.
I.M.C.: Predau de foarte multă vreme estetica, pianul și procesarea computerizată a imaginii. Doctoratul în estetică l-am susținut exact pe această temă pe care o discutăm acum: barocul muzical venețian ilustrat prin creația și personalitatea lui Antonio Vivaldi, sub îndrumarea inimosului meu dascăl, prof. univ. dr. Alexandru Leahu, de la Universitatea Națională de Muzică din București. Am într-adevăr o comuniune foarte bună cu elevii mei, pentru ”simplul” motiv că sunt sincer cu ei. Nici copiii, nici adolescenții nu pot fi păcăliți. De aceea niciodată nu am fost adeptul unei excesive severități în educație. Sunt devotat frumoasei idei că am datoria de a le transmite tot ce am aflat, acumulat, sintetizat, citind mult și trăind intens. Nu voi uita niciodată că, la rândul meu, în adolescență, am avut norocul să fiu îndrumat spre artă de niște oameni absolut minunați: cineastul Dragoș Sandu, fratele meu Nicolae, profesorul de compoziție Ion Brudașcă și mulți alții, cărora pentru totdeauna le rămân recunoscător. Ei mi-au pus în mână cărțile importante ale culturii universale și m-au obligat să le citesc. Asta fac și eu acum cu cei care sunt atrași de frumusețea nesfârșită a artei. Irina are într-adevăr talent și din fericire acesta este dublat de bun simț, sensibilitate și educația celor șapte ani de acasă, cum se spune. Îi mulțumesc pentru frumoasele cuvinte și sunt încrezător că va deveni o scriitoare celebră, dacă își va dori cu adevărat acest lucru. Totodată trebuie să adaug că, în niciun caz, ea nu este singura elevă talentată în domeniul literar sau artistic din școala noastră. În acest liceu există un potențial creativ uriaș. În fiecare clasă sunt cel puțin patru sau cinci elevi foarte talentați, care merită să fie îndrumați și promovați. Unii au talent la desen, pictură sau fotografie, alții la muzică sau literatură și sunt câțiva atrași de miracolul compoziției muzicale, așa cum au fost Vlad Hârlav Maistorovici (acum bursier în Anglia), care a obținut chiar Premiul pentru Creație la Festivalul și Concursul Internațional ”George Enescu”, sau Vlad Tănase, care este și un pianist excepțional. 

O idee seducătoare

R.: Ținând seama de vastul material documentar amintit de dvs., putem spera că urmează și o continuare a cărții ”Vivaldi la Veneția?”
I.M.C.: Cu siguranță, da. Dar nu neapărat în forma redundantă a seriilor nesfârșite de film sau telenovele. Aș zice că dimpotrivă. Bunăoară, doi buni prieteni într-ale scrisului, regizorul Mihai Vasile și jurnalistul Bogdan Stoicescu, mi-au sugerat să scriu un fel de ”making off” al cărții, ceea ce reprezintă o idee la fel de seducătoare ca aceea care m-a animat întru compunerea prezentei monografii Vivaldi.

”Ultima parte reprezintă una din principalele valori muzicologice ale lucrării prin oferirea unor date ramificate sistematic și cu o exactitate cantitativă și calitativă exemplară, bazate pe cele mai complexe surse bibliografice și lexicografice. Cercetarea domnului Cochinescu excelează, pe bună dreptate, după cunoștințele noastre, ca cea mai complexă documentare vivaldiană din muzicologia noastră autohtonă contemporană.” (Prof. univ. dr. Ștefan Angi – Academia de Muzică ”Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca)                                                                 

                                                                                       Pagină realizată de Leonida Corneliu CHIFU

La aniversară

Ioan Mihai Cochinescu – 70

Prima monografie-album Vivaldi din România

Ioan Mihai Cochinescu a lansat o nouă carte: ”Vivaldi la Veneția”

”Autorul, muzician, dar cunoscut îndeosebi prin multiplele activități artistice și de scriitor consacrat prin premii literare, s-a aplecat asupra unui domeniu puțin aprofundat la noi sub aspect istoriografic, în pofida popularității muzicii lui Vivaldi. El este îndreptățit să constate că <<Anotimpurile>> nu reprezintă garanția suficientei cunoașteri a compozitorului. Prin considerațiile literare, istorice, biografice și stilistice privitoare la lumea compozitorului, această serioasă și profesională contribuție documentară este cu adevărat valoroasă.” (Prof. univ. dr. Alexandru Leahu – Universitatea Națională de Muzică din București)

Astăzi se împlinesc 70 de ani de când a văzut lumina zilei Ioan Mihai Cochinescu (născut la 16 aprilie 1951, la Timișoara), prozator, eseist, estetician, muzician, cineast, artist fotograf. De-a lungul timpului, am realizat o serie de materiale de presă cu sărbătoritul de astăzi, inclusiv două filme și o emisiune TV (”directă”), unde l-am avut invitat alături de regretatul prozator Mircea Nedelciu, toate pierdute, din păcate. Dar tetele publicate s-au păstrat. Cu acest prilej, m-am gândit să readuc în atenția cititorilor un material publicat în 2009, cu prilejul lansării volumului ”Vivaldi la Veneția”, care reprezintă teza sa de doctorat în muzică (estetică). Paginile realizate includ o schiță biografică, un text semnat de Irina Szellelki, care i-a fost (o talentată) elevă, un interviu la lansare și câteva considerații critice ale unor distinși muzicieni și muzicologi, profesori universitari. Așadar:

Ioan Mihai Cochinescu, absolvent al Liceului de Muzică ”Ion Vidu” din Timișoara (1970), realizează în timpul liceului filme artistice și documentare de scurt metraj. Filmul ”Când oamenii se joacă” este premiat cu pentru scenariu și regie (București, 1969 și Hiroshima, Japonia – Marele Premiu și Medalia de Aur, 1974). Între anii 1974-1980 este profesor de chitară clasică la Liceul Pedagogic din Ploiești. Începând din 1980, este profesor de estetică, pian și procesare computerizată a imaginii la Liceul de Artă din Ploiești.
Participă în anii ’80 la activitatea unor cenacluri literare bucureștene cunoscute, precum: ”Junimea”, condus de criticul literar Ov.S. Crohmălniceanu, ”Cenaclul de luni”, condus de criticul literar Nicolae Manolescu, sau Cenaclul ”I.L. Caragiale” din Ploiești.
Membru al Asociației Artiștilor Fotografi din România (1982). Participă cu lucrări de artă fotografică la expoziții și concursuri în țară și peste hotare: Franța, Brazilia, Polonia ș.a. (1982-1988), obținând prestigioase premii.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România (1993); membru fondator și președinte al Societății pentru Literatură Ploiești (1990); membru fondator (1994) și membru în Consiliul de Conducere (1996) al Asociației Scriitorilor profesioniști din România – ASPRO.
Interzis de cenzura comunistă de dinainte de 1989, romanul ”Ambasadorul” este publicat de Editura Cartea Românească în 1991, iar mai apoi, fiind considerat ”cartea anului”, obține Premiul Academiei Române, Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul ”Liviu Rebreanu”.
În 1993 publică romanul ”Rock & Depeche. Filmul unui roman” (Editura Liberart, Ploiești).
În 1996 apar ”Visul de iarnă al Isabellei” și ”Insula” (Editura RAO), proze scurte din anii ’80.
În 2006 apar la Editura Libertas volumele de eseuri ”Tratatul de caligrafie” și ”Tratatul de Alchimie”, iar în 2007 ”Tratatul despre sublim”.
Ioan Mihai Cochinescu este Doctor în muzică (estetică) al Universității Naționale de Muzică din București (2005).

Profu‘

Cred că era prin primăvară, la începutul ei (sunt doi ani de-atunci), când profa de română mi-a spus că o să-i dea textele mele unui prof din școală, care iubește literatura și e un mare scriitor. Eram puțin derutată, pentru că aveam impresia că mi le știau toți profii din școală, doar e un liceu mic. Mai rămăsese unul? Hehe, să vezi și să nu crezi, era chiar domnul profesor Ioan Mihai Cochinescu! Hm, sună prea formal, așa că o să-i spun: Profu’. Auzisem câte ceva despre el, dar nimic concret; știam doar de la cei mai mari, cărora le preda estetica, ”mamă, ce tare e profu’, putem vorbi orice cu el, e super de treabă, are și blog, frate!”. Auzind laude de felul ăsta, am început să mă întreb cam ce ar trebui să fie atât de special cu proful ăsta, încât să ajungă să fie plăcut de majoritatea elevilor.
Și uite-așa l-am cunoscut și eu pe super proful de treabă, Cochinescu, care avea să ajungă prietenul meu cel mai bun, confident, partener de glume picante și acide, mentor (mi-a publicat textele în mai puțin de o jumătate de an, într-un volum de proze scurte și fotografii, ”Brioșe”; eram în al nouălea cer de bucurie, aveam deja o carte, la 16 ani!) și nu în ultimul rând profesor, acum, c-am ajuns și eu într-a unșpea, într-un final. Și i-au plăcut textele, scrisul a continuat, așa și relația drăguță de prietenie pe care începuserăm să o clădim. Profu’ mă introduce în lumea literaturii și începe cu prima carte pe care mi-o dă să o citesc: ”Rock & Depeche”, creație proprie, marca ”Ioan Mihai Cochinescu”, o poveste foarte faină după părerea mea de ”pioneer” într-ale literaturii (încerc să nu-l flatez îngrozitor). După ce mă lasă să mă mai coc puțin cu câteva cărți din marea literatură (Dostoievski, Kafka, Marquez etc), îmi bagă subtil pe sun nas altă carte, sub aceeași marcă personală, ”Tratatul despre sublim”. Uau! M-am chinuit ca nemernica să termin cartea aia, dar n-am reușit. Concluzie? Nu m-am copt într-atât de mult încât să fiu capabilă să înțeleg o carte de nivelul ei. Mi-a mai promis și ”Ambasadorul”, cum mai spune el uneori: ”Cred că e cea mai bună carte a mea, nu, nu cred: sunt sigur, pe cuvânt îți spun”, și adaugă imediat: ”totuși, te mai las să copilărești, când o să te faci mare am să-ți dau și <<Ambasadorul>> să citești, dar să și înțelegi ceva din ea”. Ca un bun învățăcel ce sunt, ar trebui să știu pe dinafară toată literatura scrisă de Profu’, sau, mă rog, pentru dumneavoastră, de domnul Ioan Mihai Cochinescu. Nu spun că nu sunt un învățăcel bun, numai căăă, citez: ”când o să te faci mare”, atunci o să cunosc într-adevăr întregul înțeles al literaturii scrise de el. Asta-i realitatea!
Și am ajuns la ”Vivaldi la Veneția”, cea mai recentă carte a distinsului domn profesor. Am fost la lansarea de la Muzeul de Artă din Ploiești. A fost drăguț, dar la o oră foaaarte matinală pentru mine care dorm la fel de mult și leneș ca motanul meu. Ca de obicei, sala plină de fani și iubitori împătimiți ai lui Vivaldi, dar înaintea acestuia, ai Profului. El a cântat la pian Bach, a improvizat, a făcut atmosferă, doar blitzurile mi-au zăpăcit ochii și creierii.

A vorbit frumos și a pus un film documentar despre Vivaldi, absolut minunat. Acum dețin și cartea, cu tot cu autograf și dedicație și ce-mi trebuie, m-am uitat cu atenție la toate fotografiile din interior, și sunt chiar faine, pe cuvânt. Dar să am curajul s-o citesc? Păi, să citez iarăși: ”Când vei fi mare…”. Ok, cred că m-am făcut înțeleasă. Mult succes în continuare Profului, la cât mai multe cărți (poate o să-l prind din urmă de-a lungul anilor) și la cât mai mulți ani, nouă: mie, sub protecția lui de profesor și prieten, și lui, sub aura mea de elevă model și, de asemenea, foarte deosebită ce sunt (hehe, dacă mai era cazul să subliniez!). (Irina Szellelki)

Autorul adresează mulțumiri speciale următoarelor personalități ”care m-au sfătuit și îndrumat cu caldă prietenie, mi-au oferit materiale documentare inedite și au sprijinit cu neprețuită competență redactarea și tipărirea acestei cărți”: prof. dr. Francesco Fanna – director al Institutului Național ”Antonio Vivaldi” din Veneția (Italia), prof. univ. dr. Jocelyn Godwin – Colgate University Music Department (USA), Micky White – vivaldolog (Anglia), prof. univ. dr. Alexandru Leahu, prof. univ. dr. Grigore Constantinescu, prof. univ. dr. Vasile Iliuț, prof. univ. dr. Dan Dediu – rectorul Universității Naționale de Muzică (UNMB) din București, prof. univ. dr. Viorel Munteanu – rectorul Academiei de Muzică din Iași, prof. univ. dr. Ștefan Angi – șeful catedrei de estetică a Academiei de Muzică ”Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, Laurențiu Ulici – critic și istoric literar, acad. Dr. Eugen Simion, Dan Eugen Pineta, Tania Radu – vicepreședinte al Institutului Cultural Român (ICR), Monica Joița – director ad interim al Institutului Cultural Român din Veneția, Corina Bădeliță – cercetător la Institutul cultural Român din Veneția.

”Prin ceea ce aduce nou, chiar foarte nou, prin exegezele primelor două capitole despre baroc și portretistica muzicologică dedicată personalității lui Antonio Vivaldi, prin acribia redactării unui text științific deosebit de complex, domnul Ioan Mihai Cochinescu ajunge la un rezultat de remarcabilă valoare, ce deschide certe perspective <<vivaldologiei>> din România.” (Prof. univ. dr. Grigore Constantinescu, Universitatea Națională de Muzică din București)

Foto 1: Coperte ”Vivaldi la Veneția”

Foto 2: Ioan Mihai Cochinescu împreună cu Micky White, vivaldolog (Anglia), în cancelaria Ospedale della Pieta
(urmarea în ediția de mâine, 17 aprilie 2021)                                                                                      

                                                                                          Pagină realizată de Leonida Corneliu Chifu

IN MEMORIAM

Sergiu Comissiona (n. 16 iunie 1928 – d. 5 martie 2005)

       ”Din cauza îmbolnăvirii (sau decesului) unui artist, concertul de astă-seară nu va mai avea loc. Concertul se amână pentru data de… Biletele rămân valabile”. Sau: (din aceeași cauză) ”concertul se contramandează. Spectatorii sunt rugați să treacă pe la casa de bilete pentru a încasa contravaloarea biletelor”. Asta spune crainicul la începutul unui concert sau spectacol când se întâmplă unul dintre necazurile pomenite în anunț. Dar în cazul la care ne vom referi, lucrurile nu s-au întâmplat așa.

O bănuială îndreptățită

       La Oklahoma, unde – la data de 5 marie 2005 – urma să aibă loc un concert extraordinar dirijat de Sergiu Comissiona, figură proeminentă a lumii muzicale internaționale, nu s-a întâmplat așa. Marele dirijor Sergiu Comissiona (n. 16 iunie 1928, emigrat în 1959 în Israel, urmare a restricțiilor impuse de regimul comunist din România), cel sub a cărui baghetă urma să se desfășoare concertul, nu mai era printre noi.

De fapt, publicul n-a știut de la început ce se întâmplase. Cel care avea o bănuială era primconcertmaistrul orchestrei. Spre finalul repetiției care a avut loc în seara precedentă, (4 martie, zi de tristă amintire pentru români – s.n.), Maestrul se simțise slăbit, dar a dat toate asigurările că este vorba doar de o slăbiciune de moment, cum mai avusese și în alte situații. Primconcertmaistrul orchestrei, de care pe dirijor îl lega o strânsă prietenie, l-a însoțit la hotel, apoi, după ce dirijorul i-a dat toate asigurările de bine, a plecat.

Lacrimi și tăcere

       A doua zi, la ora începerii concertului, Maestrul nu și-a făcut apariția. Interpreții și publicul erau extrem de impacientați. Într-un târziu, primconcertmaistrul însoțit de câțiva interpreți, s-a deplasat la hotel. Din nefericire, presimțirile primconcertmaistrului s-au adeverit.

Dar concertul – cum vă spuneam la începutul acestor rânduri – n-a fost contramandat și nici nu s-a amânat. Acesta a avut loc sub bagheta primconcertmaistrului. ”Publicul n-a izbucnit în aplauze, ci a păstrat un moment de reculegere după fiecare opus, în memoria Maestrului. Astfel de momente nu se mai înregistraseră până atunci în istoria muzicii. Am uitat să vă spun că solistă a fost japoneza Yo Yo Ma, care se numără printre marii violonceliști ai lumii. Bine măcar că publicul român a avut șansa de a-l revedea pe maestru la ediția din 2004 a Festivalului Internațional <George Enescu>”.

Cel căruia îi datorăm această relatare este profesorul și compozitorul ploieștean Leonida Brezeanu, al cărui fiu, Zefir, un remarcabil clarinetist, a locuit o vreme la Bloomington (Indiana) și a fost foarte bun prieten cu Sergiu Comissiona. Acesta insista ca Zefir să urmeze cursurile sale de dirijat. Leonida Brezeanu

Dar relatarea lui Leonida Brezeanu nu s-a oprit aici. Tot de la profesor am aflat că ”Soția lui Sergiu Comissiona s-a născut la Ploiești, a copilărit în colonia Astra și este fiică de petrolist”.

                                                                                                                                             Leonida Corneliu CHIFU

Grigore Leșe – 67

Astăzi, îndrăgitul rapsod Grigore Leșe împlinește 67 de ani. Prilej pentru mine de a-mi aminti când l-am văzut pentru prima dată cântând ”pe viu”. Se întâmpla cu ani în urmă, în cadrul ciclului de acțiuni prilejuite de împlinirea a cinci ani de la înființarea Fundației ”Recipio” pentru Promovarea Medicinei Practice și Științifice, la Biserica ”Nașterea Domnului Sf. Apostol Andrei” din Ploiești, unde artistul a fost invitat pentru a susține un recital. Manifestarea – ce se înscria pe una dintre coordonatele Fundației, vizând acțiunea civic-creștină – s-a desfășurat în prezența enoriașilor, a preotului paroh Ioan Chilan, a prof. Nicolae Constantinescu, de la UMF ”Colțea” București, membru al Academiei de Științe Medicale, a prof. dr. Miron Bogdan, profesor de pneumologie la Institutul de Pneumologie ”Marius Nasta” și vicepreședinte al Societății Române de Pneumologie, a dr. Mihai Belașcu, președintele Fundației,  a dr. Rodion Galeriu și altor invitați.

Recitalul a fost susținut de ”Înălțarea Sfintei Cruci”, în cadrul Slujbei Ecumenice interrelația credință-medicină. Cu același prilej, a fost vernisată o expoziție de pictură. Au prezentat lucrări: Horia Cucerzan, Traian Brădean, Angela Popa Brădean, Alexandru Cristea, Eugenia Enescu, Ovidiu Paștina.

”Toate acestea nu fac altceva decât să-l invoce pe Dumnezeu”

”Despre jele v-am jelit, din fluier v-am tot vorbit, de povestit v-am povestit, de doinit v-am doinit. Toate acestea nu fac altceva decât să-l invoce pe Dumnezeu, pentru că vocea e mare minune”, spunea maestrul Grigore Leșe, înainte de ultimul act al recitalului său. Recital încheiat cu ”Ajutorul meu de la Dumnezeu”. Cei prezenți au avut – într-adevăr – privilegiul de a asculta un interpret care, cu ale sale cântece de nuntă, de moarte, de jale, cu Miorița, psalmii, doinele și horele sale i-a purtat prin întreaga ”gamă” a trăirilor. ”Întru Dumnezeu”, spune artistul.

Singurătate și autenticitate

”Recurgând la muzică, omul se poate asocia plenitudinii vieții cosmice. În toate civilizațiile, actele cele mai intense ale vieții sociale sau personale sunt scandate în ritmul unor manifestații, în care muzica joacă rolul de mediator capabil să lărgească, până la limitele divinului, comunicarea. În fond, muzica este arta de a atinge perfecțiunea” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant). Și maestrul o atinge. Grigore Leșe este un profund cercetător al cântecului originar românesc, un luptător pentru conservarea acestuia ca o constantă etnică a poporului, a spiritului și unicității românilor. El pledează pentru originalitatea primară (primordială) a cântecului, pentru melosul popular autentic, fără a aduce modificări sonorităților acestuia (în sensul ”modernizării” sau tratării lor într-un mod creator), la instrumente originale. În repertoriul său figurează – după cum am văzut, pentru că interpretarea lui Grigore Leșe presupune o comunicare cât mai directă, cât mai ”pe viu” – cântece vechi românești, cele bisericești având un statut aparte. ”Toate oglindesc puritatea omului-individ, varietatea trăirilor sale afective. De aceea Grigore Leșe a fost ținut sub obroc multă vreme în regimul trecut: pentru că nu s-a abătut de la aceste constante fundamentale ale poporului român. În același spirit, interpretul nu evoluează în cadrul unor formații sau ansambluri folclorice, el apare singur în recitaluri, doar cu instrumentele sale, ca o consecință a faptului că românul își rostea sentimentele sale doar prin vocea sa și instrumentul muzical pe care-l cunoștea”, sublinia dr. Mihai Belașcu.

Înalta distincție 

Grigore Leșe a venit la festival la nici o zi după întoarcerea dintr-un lung turneu în Japonia, unde i-a uimit pe ascultătorii săi din Țara Soarelui Răsare, ceea ce vădește multă considerație față de publicul său de pretutindeni. El și-a manifestat disponibilitatea de a participa la viitoarele proiecte culturale ale Fundației ”Recipio” și a reveni pentru alte recitaluri în Prahova. Și s-a ținut de cuvânt.

După recital, Grigore Leșe a primit Diploma de Excelență și Colanul de Catifea Violet cu Fir Aurit. Este cea mai înaltă distioncție oferită de Fundația ”Recipio”, cea căreia îi datorăm acest moment și această emoție unice.

Din păcate, nu am reușit să-i luăm un interviu, în aceeași zi artistul urmând să evolueze pe scena Festivalului Internațional ”George Enescu”. A făcut-o, cu aceeași dăruire. 

                                                                                                           Leonida Corneliu CHIFU

În amintirea lui Grigore Constantinescu
Un an de la decesul muzicologului (n. 5 decembrie 1938 – d. 20 ianuarie 2020)
(urmare din ediția de ieri, 20 ianuarie 2021)

Grigore Constantinescu se numără printre cei mai importanți profesori și muzicologi pe care i-a cunoscut lumea muzicală românească.
În urmă cu puțini ani, am susținut – sub coordonarea prof. univ. dr. Sanda Hârlav Maistorovici – o lucrare de disertație la Universitatea ”Valahia” Târgoviște cu tema ”Grigore Constantinescu – Muzicologul romantic”. Rândurile următoare reprezintă finalul lucrării. 

”În lumea muzicii, eu sunt cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist, profesor – afirma George Enescu, foarte convins că un creator nu poate să fie în același timp și teoretician. Recunoștea, totuși, o excepție: ”Doar Wagner a reușit”.

”Rareori compozitorii au fost teoreticieni buni” sau capabili ”să spună ceva convingător despre lucruri care le erau cunoscute doar din auzite”, spunea Paul Hindemith. Pentru aceasta sunt necesari teoreticieni ca Grigore Constantinescu (profesor, dirijor, pianist, teoretician, gânditor – doar compozitor nu), ale cărui volume, ”ridicate” prin osârdia iubitorului de muzică și prin crezul său că ”o carte poate învinge orice boală”, sunt concretizări ale unui talent autentic care își caută și își găsește mereu forma.

Conștient că o ilustrație de carte înseamnă ceva mai mult decât o parafrază a titlului, o tautologie, Grigore Constantinescu vădește multă grijă și pentru ilustrația copertelor cărților sale. Coperta, ca de altfel titlul unei cărți, adaugă semnificațiilor textului intrinsec o irizare semantică suplimentară. Se mizează pe o simbioză, pe o complementaritate cuvânt – muzică –  imagine. Este de înțeles, câtă vreme ”evantaiul” preocupărilor sale cunoaște toate ”tonalitățile”.

Intenția mărturisită a lui Yehudi Menuhin când a scris ”Muzica omului” a fost să demonstreze că ”muzica poate transmite dragostea, ca omagiu, iar omul să se simtă împreunat cu natura și infinitul”. Compozitorul Dimitrie Cuclin afirma, în ”Corespondența” sa, că ”Muzica e omul însuși”. O afirmă și Grigore Constantinescu – ca atâția slujitori ai muzicii -, de multe ori, explicit sau subînțeles sau… implicit. În fond, ”Splendorile…”, ”Diversitatea stilistică…” și alte cărți ale sale tratează aceleași probleme majore ale existenței dintotdeauna: viața, moartea, iubirea, frumosul, creația, ființarea sau rostul divinității. Că e vorba de Platon, de Beethoven, de protopărinții bisericii, aceasta este o altă chestiune. După o zicere celebră: ”De te fabula naratur”, adică, mai pe limba noastră: ”Despre tine, omule, e vorba în propoziție”.

                                                                                                                                      Leonida Corneliu Chifu

În amintirea lui Grigore Constantinescu
Un an de la decesul muzicologului (n. 5 decembrie 1938 – d. 20 ianuarie 2020) 

Grigore Constantinescu se numără printre cei mai importanți profesori și muzicologi pe care i-a cunoscut lumea muzicală românească.
În urmă cu puțini ani, am susținut – sub coordonarea prof. univ. dr. Sanda Hârlav Maistorovici – o lucrare de disertație la Universitatea ”Valahia” Târgoviște cu tema ”Grigore Constantinescu – Muzicologul romantic”. Rândurile următoare reprezintă un fragment din lucrare. 

”Crescusem eu nițel mai mare, aveam 12-13 ani când am văzut ”Madame Butterfly” de Puccini, care m-a impresionat puternic. Am început să merg la operă. Eram încurajat de părinți, dar și de dirijorul și compozitorul Alfred Alessandrescu, care mă lua cu el la repetiții de spectacole pe scena Operei Române din București. Toate acestea  până când am devenit un tânăr care frecventa constant spectacolele de operă. Iubeam din ce în ce mai mult opera, care a  devenit o  pasiune, o  pasiune pe care mi-o  întrețineam   prin audiții și prin urmărirea spectacolelor.  Mai   târziu,   am   dorit   ca   prin   ”Splendorile   operei”   să   valorific   experiența dobândită, să realizez un tablou cât mai cuprinzător asupra fenomenului și să ofer publicului și cititorilor un ghid util prin lumea operei”. (Din interviul nepublicat oferit autorului – septembrie 2018)

Hotărât lucru, Grigore Constantinescu respiră operă. Oricât ar scrie despre acest gen muzical, nu i se pare destul. Cu un interes mereu resuscitat şi pentru a-l apropia pe cititor şi pe meloman cât mai mult de lumea teatrului liric, utilizează o varietate de criterii compoziționale și de soluţii în modul de alcătuire a lucrărilor sale, până când lucrurile ajung la „locurile lor naturale”. Afirmam undeva că melodia, opera şi perioada romantică a muzicii sunt pasiunile sale, pentru că ţin de o dispoziţie afectivă. Aş spune acum că de o aptitudine a sufletului său.

De-a lungul vieții sale publicistice, muzicologul a mai editat ghiduri, dicţionare şi „istorii”, cum ar fi ghidurile de operă şi de balet (acestea în colaborare), o „Istorie a operei în date”, o alta a „muzicii în paşi de dans”, iar apoi „Spendorile operei. Dicţionar de teatru liric”, ajuns la cea de-a patra ediție. Prilejul unei jubilaţii pentru muzicolog, care constată rezistenţa operei, chiar dacă “tăria” convenţiei fondatoare îi este pusă continuu la încercare.

Semnează un „Cuvânt înainte” unde expune consideraţii de maximă generalitate. Autorul ne poartă de-a lungul a patru secole de operă (una dintre lucrările sale poartă acest titlu), în care ne dezvăluie temeiurile istorice și artistice ale genului, pornind din perioada târzie a Renaşterii (pragul dintre secolele al XVI-lea și al XVII-lea) până în zilele noastre.
Grigore Constantinescu ”urzește” o țesătură fină. Realizează tablouri sinoptice, act cu act, ale operelor. Faptul este de reală utilitate. Cei mai vârstnici ne amintim că, într-o vreme, se editau, la preţuri foarte accesibile, librete din opere. Probabil din lipsă de solicitanţi, obiceiul s-a pierdut. Dar cei care vor să se apropie de genul muzical respectiv pot utiliza dicţionarul lui Grigore Constantinescu, care găseşte o “scurtătură”: ne prezintă libretele operelor în formă rezumativă, realizând succinte „reconstrucţii” dramatice. Recompune, cu talent şi acribie, personajele şi întâmplările.

Muzicologul rânduiește lucrurile cu multă grijă. Este o îndeletnicire stoică, prin care recompune o “totalitate”. Traseul este următorul: o scurtă prezentare a compozitorilor de muzică de operă, în ordine alfabetică (de la John Adams la Alexandru Zirra), a operelor alese spre analiză, neomiţându-se  izvoarele de inspiraţie, urmate de sinoptice ale libretelor, pentru ca, la final, autorul să realizeze succinte consideraţii critice şi teoretice asupra lucrărilor, soluţiilor găsite de compozitori. Sunt menționate referinţele la impactul avut de opere în epocă şi în contemporaneitate, legătura cu publicul. Nu sunt omise versiunile cinematografice după unele dintre libretele de operă. Am mai aminti: structura fiecărei opere, personajele, valoarea dramatică, tipul de operă, premiere, prime reprezentări teatrale, prime audiții în concert sau, cum este cazul Jertfirii Ifigeniei de Pascal Bentoiu, operă radiofonică, pe calea undelor; recomandările compozitorilor în privința tonului, montărilor, atmosferei, ideilor; indicații scenice, detalii și soluții, totul foarte succint și fără pretenția exhaustivității.

Apoi: destinul unora dintre opere, personalitatea compozitorului, spiritul lucrării, conflict, construcția dramatic-muzicală, mijloacele componistice, tipologia dramaturgică, limbajul muzical, stil, partitură, (sistem de) forme și soluții, structuri sonore, desfășurarea muzicală, comunicarea dramatică, scriitura vocală și orchestrală, ambianță, motive inspiratoare (surse de inspirație), tematică, scene, desfășurarea conflictului, modalități componistice, caractere, rolul anumitor opere în ”ansamblul configurației repertoriale” ale artiștilor, momente memorabile ale operelor, semnificații, climate, tematici, implicații și semnificații filosofice (”ale ideii inspiratoare”), referințe stilistice. Nu sunt omise recomandările compozitorilor în privința tonului, montărilor, atmosferei, ideilor; indicații, detalii și soluții, totul funcție de ponderea unui aspect sau altul în economia, substanța lucrărilor. Un exemplu: nu la toate operele este livrată lista personajelor, dar acestea sunt conturate în narațiunile lui Grigore Constantinescu.

Criticul ne descoperă și opere pe nedrept uitate, ”cu toate momentele frumoase ale muzicii” (cazul operelor lui Giacomo Meyerbeer), chiar ale unor compozitori uriași, care au oferit opere impresionante și al căror nume este legat de acest gen, cum ar fi operele Zânele și Interdicția de a iubi (Novicea din Palermo) de Wagner, dar care ”ilustrează drumul de formare” a compozitorului. În treacăt fie spus, Grigore Constantinescu abordează aproape toate operele lui Wagner.
Referințele la compozitori sunt sumare, și așa și trebuie. Autorul a considerat că nu are rost să sporească numărul de pagini cu multe amănunte biografice, mai util fiind ca atenția cititorului să fie distribuită pe opere. Referințele pot fi culese din numeroasele dicționare, inclusiv din alte opere ale lui Grigore Constantinescu. În scurtele prezentări, compozitorii sunt amintiți doar cu referire la muzica de operă, nu și la alte genuri muzicale pe care le-au abordat.
Cum era de aşteptat, criticul acordă o atenţie deosebită muzicii româneşti. Din cei 116 autori „conspectaţi”, 14 sunt români. Între timp, a ajuns, cum spuneam, la ediția a patra și la… 500 de autori!

Autorul a ticluit cu rost un tablou luminos al operei, o lucrare trezitoare de gânduri și chiar de remedii.

Un adevărat mozaic de date, de informaţii, de evenimente, de fapte, de personaje dă viaţă unei „pânze” de un interes artistic şi istoric aparte. În aceste prezentări este evident darul autorului de a sesiza esenţialul. Acesta, cu fineţe şi cu dar narativ, aşează piesele unui adevărat puzzle într-un desen reconstitutiv sintetic şi atrăgător. Convinge prin tuşa sigură a portretelor şi prin varietatea registrelor expresive. Un scenarist l-ar putea solicita întru consiliere. Ni se prezintă, într-o suită de naraţiuni scurte, o întreagă galerie de personaje şi întâmplări. Totul intră în vizorul autorului, el însuşi un personaj central în lumea muzicală românească.
„Splendorile operei” reuşeşte să declanşeze interesul pentru audiţii, pentru deschiderea spre valorile spirituale muzicale ale umanităţii.

Până la apariţia „Splendorilor” lui Grigore Constantinescu, n-am realizat cât de necesară este o asemenea carte. După aceea, m-am întrebat cum de nu mi-a dat prin minte că se poate alcătui și un astfel de dicționar.

(Un Epilog în ediția de mâine, 21 ianuarie 2021)

                                                                                                                                        Leonida Corneliu Chifu

Maria Răducanu – la aniversare

       Astăzi își serbează ziua de naștere Maria Răducanu (n. 3 noiembrie 1967), una dintre cele mai importante voci ale jazz-ului românesc actual. Interpreta concertează încă de la începutul anilor 90, dar primul ei mare succes l-a obținut în 2002, cu discul ”Pe vale”, răsplătit în acel an cu Premiul pentru cel mai bun disc românesc.

       Solista a concertat nu o dată la Ploiești. Am întâlnit-o pentru prima dată, cu ani în urmă, la un concert de jazz susținut pe scena Teatrului ”Toma Caragiu” din localitate de cvartetele ”D‘al Segno” și ”Mircea Tiberian Quartet”, concert oferit cu ocazia înființării Asociației Culturale ”Jazz Forum 03”. ”Îmi amintesc bine. Atunci, Ben Abarbanei-Wolff, saxofonist american, și percuționistul german Maurice de Martin s-au alăturat cvartetului lui Mircea Tiberian. Am încercat să abordăm în termeni jazz-istici unele modele folclorice românești”, ne-a declarat artista.

”Muzica ne alege pe noi”

Aceasta ne-a prezentat un discurs foarte… trăit:

”În ceea ce mă privește, consider că muzica ne alege pe noi, nu noi pe ea. Nu facem muzică numai din considerente stilistice. Folclorul este unul dintre principalele izvoare de la care mă <adap> pentru a putea să cânt fără a sta sub <sutana> vreunui maestru”. Jazz folcloric, iată o posibilă formulare a ceea ce încearcă să facă Maria Răducanu. Din spusele artistei răzbătea o (permanentă) notă de tristețe. ”Sunt vremuri atât de tulburi încât, ca artist, dacă nu simți nevoia să te-ntorci spre funcțiile primordiale ale artei, riști să rămâi departe de ea și să fii încă o entitate tulbure din <tulburele> în care trăim”.

”Se fabrică o muzică oglindă a dezumanizării”

Pentru a-i alunga norii, încerc să schimb vorba și-i reamintesc de concertul susținut la Ploiești. După un răgaz de aducere aminte și de meditație, îmi spune că nu a fost propriu-zis un concert de muzică românească. ”Muzica propusă de Mircea Tiberian și invitații săi a <atins> stratul arhetipal al muzicii. În <amalgamul> lor de improvizații a trebuit să fiu elementul cel mai cuminte”.

Artista susține că, de fapt, nu se poate vorbi despre o artă a sa, ci despre ”o încercare de a obține o atitudine umană. Oamenii ajung să-și piardă reperele umane, fiindu-le mult mai ușor să se înconjoare de o pseudoartă, care nu mai trezește în ei nimic. Se feresc de orice ocazie de a se întâlni cu autenticul. Se fabrică o muzică oglindă a dezumanizării, trebuie s-o recunoaștem, care va conduce la fabricarea unui alt tip de om. Și acesta nu arată prea bine”.

                                                                                                                        A consemnat
                                                                                                                                  Leonida Corneliu CHIFU

IN MEMORIAM
Dan Mizrahy – 10 ani de la deces

(Interviu cu interpretul, compozitorul şi muzicologul Dan Mizrahy)

Compozitorul Dan Mizrahy (n. 28 februarie 1926–d. 25 februarie 2010) împlinea, în februarie 2006, 80 de ani. Cu acea ocazie, el a fost sărbătorit la Muzeul Memorial “Paul Constantinescu” Ploieşti, unde şi-a lansat şi volumul autobiografic “Aşa a fost…”, scris pe parcursul a 14 ani.
Interviul care urmează a fost realizat în scurt timp, imediat după încheierea recitalului de la muzeu. Citind ulterior masivul volum, a trebuit să recunoaştem că, dacă am fi fost “înarmaţi” cu această lectură, ar fi rezultat un alt interviu, mult mai amplu. Bogăţia evenimenţială este uriaşă, iar “Pe acest parcurs se află mereu mulţi oameni, multe întâlniri, opriri şi demarări de destine”. Un şirag fără de număr, care, la întrebarea cumplită a unui anchetator de la Securitate, în anii ’50, de a menţiona toate cunoştinţele, a dat un răspuns pe măsură: “Cunosc foarte multă lume…”. La cumpăna târzie a vârstelor, Dan Mizrahy a descoperit că ”viaţa este un lung şir de despărţiri care dor”.

O uriaşă satisfacţie

Reporter: Cum vi s-a părut întâlnirea de la Ploieşti?
Dan Mizrahy: Absolut emoţionantă. A fost marea surpriză a doamnei interprete Camelia Pavlenco, în complicitate cu organizatorii. Primisem invitaţia de la domnul Alexandru Bădulescu cu doar câteva zile înainte. Nu ştiam când s-au pregătit şi ce vor cânta. Am un sentiment de uriaşă satisfacţie.
R.: De ce romanţa?
D.M.: Este dorinţa mea de zeci de ani să scot romanţa din cârciumă şi să o aduc pe scenă. Cum a demonstrat şi doamna Pavlenco astăzi, romanţa nu e un cântec de şpriţ, cu lăutarii la ureche. Romanţa e un cântec românesc, care înnobilează prin lirismul ei, apelează la cele mai frumoase sentimente ale omului.

Un gen muzical de “înaintat în grad”

R.: Eu nu mai intru în localuri unde se cântă “live”, că n-am bani. Dar n-am prea auzit să mai fie localuri în care să-ţi cânte lăutarul romanţe la ureche…
D.M.: Mă bucur că-mi spuneţi asta. Înseamnă că aproape am reuşit să-i redăm romanţei demnitatea, să o aducem acolo unde îi este locul.
R.: Nu asta am vrut să spun. Vroiam să subliniez faptul că în majoritatea localurilor nu romanţe ne e dat să ascultăm acum, nici muzică uşoară în înţelesul bun al cuvântului, ci, de cele mai multe ori, altceva… Poate că n-ar fi întru totul blamabil să-ţi cânte un lăutar profesionist romanţe în local.
D.M.: Cred că nu m-am exprimat foarte bine. Romanţa e un cântec autentic românesc. Romanţa merită scene, radio, TV, concerte. Poate ar fi trebuit să spun: să o promovez, “să o înaintez (cât mai mult) în grad”, să nu fie cântată – dacă este – doar în localuri.

“Voi continua să compun romanţe cât voi trăi”

R.: Judecând după orientarea gustului public, nu constataţi o pervertire a acestuia?
D.M.: Nu mă poate obliga nimeni să ascult ceva ce nu-mi place. Apăs butonul şi am terminat. Cred că am înţeles, însă: vă referiţila o anumită tendinţă. Produse discutabile tind să copleşească piaţa ofertei muzicale. Aveţi în vedere aspectul educaţional al muzicii. Nu ştiu dacă am dreptul să pledez pentru interzicerea unui gen muzical sau altul, cum o fac unii. Dar confraţi de-ai mei, mai atenţi la fenomen şi mai bine documentaţi decât mine, observă o tendinţă spre frivolitate a gustului. Eu consider că la vârsta mea ar fi mai bine să mă abţin de la astfel de judecăţi, pentru că s-ar putea să fiu considerat depăşit ca mentalitate. E o problemă a fiecărei familii şi, fireşte, a sistemului educaţional. Mă refer, înainte de toate, la şcoală.
R.: Nu e în declin romanţa?
D.M.: Nicidecum. Eu voi continua să scriu romanţe cât voi trăi.
R.: Când aţi hotărât să scrieţi romanţe şi câte aţi scris până acum?
D.M.: Prima mea romanţă a văzut lumina rampei în 1969. Am scris 35 de romanţe. 18 dintre ele mi-au fost interpretate la Ploieşti, de Camelia Pavlenco.
R.: V-aţi lansat volumul şi la Ateneul Român. Cum a fost?
D.M.: Minunat. Dar chiar atunci vremea a devenit ingrată. Mare viscol. N-au venit decât jumătate dintre cei pe care i-am invitat. Ceilalţi s-au rezumat să-mi telefoneze pentru a se scuza şi a-mi preciza în ce intersecţii au rămas blocaţi. Mă bucur că toţi sunt sănătoşi. Dar, în ce mă priveşte, am fost foarte emoţionat.

Mai întâi, Gershwin

R.: Ce compozitori preferaţi?
D.M.: Tot ce e muzică de calitate. Dar am cântat cel mai mult Gershwin.
R.: De ce Gershwin? Dincolo de afinităţi.
D.M.: Pentru că publicul meloman – nu numai cel din România – cerea foarte mult Gershwin. Am imprimat tot ce a scris Gershwin pentru pian orchestră şi pentru pian solo. Am scos un dublu CD cu integrala pieselor sale pentru pian în interpretarea mea.

O problemă de Destin sau ”am scăpat vrabia din mână”

R.: Aţi fost un om foarte încercat în tinereţea dvs. Într-o schiţă biografică pe care v-a întocmit-o domnul Petre Codreanu, m-a frapat un amănunt: faptul că, deşi părăsiserăţi ţara în 29 martie ’41, cu destinaţia Palestina, aţi revenit în noiembrie ’45. Vă ademeneau schimbările sociale şi politice care aveau loc în ţară?
D.M.: (după un răgaz de gândire) N-a fost o alegere inspirată atunci. Dar toată familia mea era aici. Supravieţuise războiului şi legilor rasiale. Nu bănuiam ce va urma când am hotărât să mă întorc acasă. Căpitanul de vas – Mauguş se numea – mi-a atras atenţia că se va instaura teroarea sovietică în România. Când am revenit în ţară, am constatat că “scăpasem vrabia din mână”. A fost o problemă de Destin. Apoi, ar mai fi ceva: seara de 9 mai 1945, Ziua Victoriei, în Ierusalim – unde mă aflam – e de neuitat. Se cânta, se dansa, lumea se îmbrăţişa…

Detestaţii din Naţiunile Unite 

R.: Cât a durat bucuria victoriei?
D.M.: Şi apoi, euforia a trecut, cum s-a întîmplat şi după 22 decembrie 1989. Am încercat în carte, din pur amuzament, să rememorez ce s-a ales din uriaşul consens care a unit pentru o vreme covârşitoarea majoritate a globului în ideea distrugerii nazismului. Am pornit din Ierusalim. Am început prin a menţiona ura arabilor împotriva evreilor, a evreilor împotriva englezilor, a englezilor împotriva ruşilor, a ruşilor împotriva americanilor etc, etc. Aş fi putut umple cu uşurinţă o pagină. Pe scurt, constatam că “unanimitatea” care a însufleţit o lume întreagă, în vederea atingerii unui ţel comun, a devenit o lume în care oamenii se detestă între ei, fiecare detestând pe toţi ceilalţi şi formând împreună… NAŢIUNILE UNITE!

Nu voi binecuvânta închisoarea!

R.: Domnul Bădulescu mi-a relatat că sunt capitole ale cărţii în care descrieţi anii de detenţie în închisorile comuniste. Mă bucurcă aţi ieşit viu din puşcărie.
D.M. (zîmbind): Şi eu. Nu pot să spun că mă simt reconfortat pentru faptul de a mi se fi luat aproape trei ani din viaţă. Dar nu mă pot acuza pe mine. Şi nu voi binecuvânta închisoarea, ca Soljeniţîn. Mă bucur că muzicologul Petre Codreanu spunea că volumul meu este ca un roman poliţist: după ce începi să-l citeşti, nu-l mai laşi din mână. La fel, omul de cultură Grigore Constantinescu, prefațatorul volumului.

Soarele continuă să răsară de la Est

R.: Mizrahy înseamnă “răsăritean”. V-aţi întors în ţară să vedeţi cum vine lumina de la Fratele cel mare? Cum era acea lumină? Ce aţi simţit?
D.M.: Ce a simţit întreaga ţară subminată de Frate. Deşi Uniunea Sovietelor a apus, soarele continuă să răsară de la est. Puteţi să scrieţi asta.
R.: Ironia destinului a făcut ca, douăzeci de ani după întoarcerea dv., să plece familia, iar dv. să rămâneţi…
D.M.: Da, pentru că mie mi s-a interzis să plec. Apoi, în 1968, a murit tata.

“A fi evreu nu este o ruşine, este o nenorocire”

R.: Ați plecat în ’41, după rebeliunea legionară şi apariția legilor rasiale…
D.M.: Am asistat, încă din copilărie, la o serie de evenimente, relatate în carte, care m-au marcat profund. Am fost învăţat să ştiu că “a fi evreu nu este o ruşine, este o nenorocire”.
R.: Lucrurile s-au mai schimbat între timp?
D.M.: Îmi place să spun că a dispărut acest curent antisemit. Aşa îmi place. Dar nu sunt convins. Cu drag, aş dori să fiu convins.
R.: Consideraţi că regimul antonescian are o vină însemnată?
D.M.: Are toată partea de vină, cât toate zilele. De ce am plecat eu? În vremea lui, legile rasiale se tot înmulţeau. Am fost dat afară din toate şcolile. Altfel, n-aş fi plecat în martie ’41. Pe pagina 1 a paşaportului meu era o ştampilă imensă, de un sfert de pagină, menită să-mi evidenţieze originea. Ce să mai vorbim. Îi invit pe cei care doresc să cunoască mai multe amănunte să citească volumul. M-am străduit să nu omit nimic esenţial.

“Puşkin pe câmp”

R.: Ni s-a mai spus că surprindeți în carte şi unele aspecte comice, anecdotice. Ne puteţi relata una?
D.M.: Înainte de a fi condamnat, am fost anchetat, cum se obişnuia, de Securitate. Anchetatorii m-au somat să nu omit nimic.Nici o întâlnire întâmplătoare, nici un chip pe care l-am văzut în treacăt. Printre altele, am relatat o anecdotă pe care o ştiam de la un tip Burstein, care spusese una cu Stalin. Am fost nevoit s-o reproduc, având grijă ca ori de câte ori survenea numele lui Stalin să nu uit să spun “Tovarăşul” Stalin. Iată cum suna anecdota: În vederea sărbătoririi a 150 de ani de la naşterea lui Puşkin, în Uniunea Sovietică se instituie un concurs pentru cea mai bună statuie care să-l reprezinte. Se prezintă la concurs nenumăraţi artişti plastici, cu tot felul de statui sau busturi, care de care mai bună şi mai originală: “Puşkin pe câmp”, “Puşkin scriind”, “Puşkin citind” etc. Până la urmă, juriul, în unanimitate, premiază statuia reprezentând pe Stalin citindu-l pe Puşkin. (Apoi, după ce compozitorul şi reporterul râd cu poftă) M-am întrebat de multe ori, în ani, dacă “domnul anchetator” a înţeles, şi în ipostaza că da, dacă a savurat acest superb şi atât de reprezentativ banc, care în puţine cuvinte prezenta drama cultului personalităţii.

“Nu regret nimic”

R.: Nu regretaţi nimic, presupun.
D.M.: Nu, nu regret nimic. Puteţi să scrieţi că-mi place foarte mult şlagărul cu acest titlu interpretat de Edith Piaf. Am fost invitat la o emisiune “pe viu”, realizată de o televiziune  bucureşteană, şi mi s-au pus şlagărele lui Edith Piaf şi “My way”, cu Frank Sinatra. Mi se potrivesc foarte bine.
R.: Cum se simte artistul la această vârstă?
D.M.: Recunoscător lui Dumnezeu.

                                                                               Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU