close

Muzica

MuzicaPersonalitățiPromovate

Muzicologul Grigore Constantinescu s-a stins din viață

Grigore-Constantinescu

Muzicologul Grigore Constantinescu (n. 5 decembrie 1938) s-a stins din viață ieri, la Spitalul de Urgență Floreasca, unde era internat de șase zile. În ultima vreme, profesorul a acuzat probleme de sănătate, fiind internat în mai multe rânduri. Avea 81 de ani.

Ionuț Vulpescu, fost ministru al Culturii, a scris pe rețeaua de socializare: “Am primit cu tristețe vestea morții prof. univ. dr. Grigore Constantinescu, reputat cronicar muzical, membru fondator și președinte al Uniunii Criticilor Muzicali ”Mihail Jora”. Dincolo de premiile și zecile de cărți și articole pe care le-a semnat, rămâne amintirea unui om pentru care muzica, și în special arta lirică, a însemnat totul, pe care l-am cunoscut bine și cu care am avut o colaborare excelentă”.

Grigore Constantinescu se numără printre cei mai importanți profesori și muzicologi pe care i-a cunoscut lumea muzicală românească.

În urmă cu puțini ani, am susținut – sub coordonarea prof. univ. dr. Sanda Hârlav Maistorovici – o lucrare de disertație la Universitatea ”Valahia” Târgoviște cu tema ”Grigore Constantinescu – Muzicologul romantic”. Vă voi prezenta, în câteva episoade, secțiuni din lucrare. Paginile sunt inedite. Voi începe cu 

 

ARGUMENT

Deschis către dezbaterea fină sau tensionată a lucrurilor, convins fiind că muzica oferă chei care să deschidă „marile probleme ale Firii”, Grigore Constantinescu, profesor universitar doctor la Universitatea Națională de Muzică București – întelectual de rasă, cu „alonjă” goetheană -, s-a dăruit cu totul muzicii, într-un efort însumând peste 55 de ani, interval în care a oferit lumii muzicale peste 50 de cărţi, mii de articole, studii, cronici, recenzii, eseuri, comunicări ştiinţifice în ţară şi în străinătate. A susţinut concerte-lecţii, emisiuni de radio şi tv. Ca urmare a activităţilor sale în slujba muzicienilor şi ascultătorilor, a primit cam toate titlurile şi onorurile pe care le-ar visa un muritor.

Începuturile ascensiunii profesionale ale lui Grigore Constantinescu (sau ”problemele tinereții canonice”, cum spunea George Călinescu, referindu-se la un volum juvenil comentat de el în 1932), calme şi bine cumpănite, precum judecăţile sale, sunt legate de studiile la Conservatorul din Bucureşti unde i-a avut ca „naşi” muzicali pe mulţi dintre eminenţii muzicieni şi muzicologi români. Printre aceştia: Ioan D. Chirescu, Victor Giuleanu (teorie, solfegiu), Paul Constantinescu (armonie), Zeno Vancea (contrapunct), Tudor Ciortea (forme muzicale), Mihail Jora, Tiberiu Olah, Dan Constantinescu (compoziție), Alfred Mendelsohn, Anatol Vieru (orchestrație), George Breazul (istoria muzicii), Emilia Comișel (folclor), Ion Vicol și Dumitru D. Botez (dirijat coral).

S-a perfecționat cu Igor Markevitch (dirijat, analiză muzicală) la Monte Carlo (1969).

În comentariul la cartea sa despre compozitorul Matei Socor scriam: ”După cum se poate observa din orice schiţă biografică a muzicologului, Grigore Constantinescu şi-a trăit o bună parte din viaţă, inclusiv perioada formativă, în regimul dictatorial. I-a cunoscut aşadar excesele, derapajele, abuzurile. Dar, prin tot ceea ce a scris în anii dictaturii, a arătat că se situează dincolo de tălăzuirea patimilor politice, impunându-şi marea, imuabila „politică”: a muzicii, a cărţii, a culturii, a spiritului. Fără părtinire şi fără idiosincrazii, autorul ştie să resuscite climate şi chipuri care au însemnat şi înseamnă foarte mult pentru cultura românească”. O face, cu inteligență și o evoluție intelectuală constante, cu Dimitrie Onofrei, George Enescu, Matei Socor, Margareta Metaxa, Corala Madrigal, Tudor Ciortea, Corul de copii Radio la semicentenar (în „Primăvara muzicii”), Corul Preludiu (în „Trei decenii cu muzica”), Dorin Teodorescu, Iosif Conta, Iulia Buciuceanu (i-am amintit în ordinea apariţei cărţilor) şi alţi mari slujitori români ai lui Euterpe.

A alcătuit monografii despre personalități muzicale mondiale: Giuseppe Verdi, Gaetano Donizetti.

În calitate de profesor coordonator, a îndrumat mulți doctoranzi. ”Producția” sa numără 87 de doctori!

Interesul său este vast. Scrie despre: compozitori contemporani şi necontemporani – români şi străini, din diverse epoci -, stiluri muzicale diverse (muzica de operă, corală, dans, balet, jazz), istoria muzicii şi formele muzicale (este titlul unui volum), teoria muzicii, probleme legate de stilistica muzicală, alcătuieşte dicţionare etc, cu un interes mereu activat şi diversificat într-o zonă înaltă. În unele studii, se situează la confluența istoriei, sociologiei, etnopsihologiei, muzicii, literaturii și chiar filmului. Grigore Constantinescu topeşte toate aceste date, unele aparent disjuncte, dar care „se-ngână şi-şi răspund”, în creuzetul unei opere în care nervul teoreticianului strălucit care este însufleţeşte materia uneori (sau doar aparent) aridă.

În diversa paleta tematică a lui Grigore Constantinescu sunt încercuite câteva subiecte privilegiate. Este neîndoielnic faptul că melodia, teatrul liric (opera) şi muzica din perioada romantismului sunt pasiunile sale, ţin de o „dispoziţie afectivă” (cum ar spune Heiddegger). De altfel, lucrarea sa de doctorat poartă titlul Diversitatea stilistică a melodiei în opera romantică.

”Romantic ești de când te naști. Toată viața. Da, aceasta este dispoziția mea afectivă”, îmi mărturisea, cu sinceritate bonomă, unul dintre cei mai importanți critici muzicali din a doua jumătate a secolului trecut și primele două decenii ale secolului prezent, care vede în romantism o structură permanentă a spiritului uman. După cum se poate observa, prin profilul său spiritual și întreaga sa atitudine, profesorul nu corespunde nici pe departe imaginii înrădăcinate în mintea multora, conform căreia profesorul universitar (în cazul acesta, provenit din lumea muzicii) este acela care ”înnebunește” omul cu teorii, moduri și game, forme și genuri muzicale, ”agogice” etc. Toate cărţile sale, după cum o recunoaște însuși autorul, se constituie în invitaţii la călătorie, peripluri pe marea undelor muzicale, promenade sonore imaginare. Din toate scrierile muzicologului străbate o undă de lirism.

Dar cât de utile se dovedesc ghidurile, dicționarele şi „istoriile” lui Grigore Constantinescu. Amintim ghidurile de operă şi de balet (acestea în colaborare), o „Istorie a operei în date”, o alta a „muzicii în pași de dans” sau „Splendorile operei – Dicţionar de teatru liric”.

Printre alte daruri, darul de observație, felul aparte în care modelează (şi modulează) un discurs, „desemnul” stilistic agreabil, judecata sănătoasă (desemnată de Heraclit drept suprema virtute) sunt notele imediat observabile ale scrisului său, căruia i se adaugă însă o permanentă notă reflexivă.

Caz aparte, de ”unicitate granitică” (cum spune chiar Grigore Constantinescu referindu-se la G. Verdi), muzicologul binemerită pentru generozitatea viziunii sale, pentru deschiderea și sensibilitatea față de cititor. Autorul trebuie cunoscut în toată întinderea creației sale, însă, pentru moment, din motive pe care le puteți bănui după ce ați citit aceste rânduri, Opera Omnia este aproape imposibil de abordat. Vom încerca să vă atragem atenția doar asupra câtorva dintre ”opus”-urile sale.

Lecturile propuse de Grigore Constantinescu îţi oferă şansa de a te îmbogăţi moralmente, cultural şi fortifica în sentiment.

                                                                                                                                       Leonida Corneliu CHIFU

 

mai mult
MuzicaPromovate

DMO, puștiul din LA care promovează comunitatea de skateri din Ploiești

121946-just-skatin-artist-videoclip-ploiesti-obi-owusu-bonsu-skateboard-skateri-comunitate-skateboarding-ploiesti-1068x561_XL

DMO Are doar 15 ani, s-a născut în Los Angeles și a venit în Ploiești ca să se întâlnească cu tineri din comunitatea de skateri. Numele lui este Obi Owusu-Bonsu, iubește muzica și îi place să se plimbe cu skateboardul.

I-ar plăcea să se vorbească mai des despre tineri și să fie promovați chiar dacă nu sunt populari. DMO

„Îmi doresc ca oamenii să fie deschiși la noi perspective despre oameni și viață”

Vizionați videoclipul la acest LINK.

 

Sursa Observatorul Prahovean

mai mult
ActualitateMuzicaPromovate

Celula de Criză lansează un nou album

WhatsApp Image 2021-11-11 at 19.47.15

 

Faust, Fănescu și DJ Zicu se reîntorc cu un nou LP, intitulat “Rimă şi Pedeapsă”, titlu inspirat din celebrul roman al lui Feodor Dostoevsky. Lansarea are loc în aceeași zi cu împlinirea a 200 de ani de la nașterea scriitorului.

Ajutați de alți colaboratori ca Rapha Saec, Bean, Motanu, Ioana, AFO și Piele (Getto Daci) urmareşte-i pe antieroii tăi preferați într-o nouă aventură audio semnată Culese din Cartier.


Imagini: Celula de Criză

mai mult
MuzicaPersonalitățiPromovate

Cu mine se încheie, elegant, o epocă (I)

Tudor Gheorghe

Tudor Gheorghe – la aniversare (n. 1 august 1945)

Interviu cu rapsodul Tudor Gheorghe
(urmare din ediția de ieri, 1 august 2021)

”Prea târziu” 

R.: Le-ați cântat și străinilor. Doar cântece românești sau…?
T.G.: Am bântuit prin fermele francezilor, le-am cunoscut cântecele de la rădăcină, le-am cântat în limba lor. Am fost întrebat de ministrul culturii de la ei (Lyotard era pe atunci) cum reușesc. Am realizat un spectacol intitulat ”Adevărata istorie a poeziei franceze în cântec”, un demers artistic foarte îndrăzneț. L-am prezentat chiar la Sorbona. Am oferit recitaluri filologilor. Înainte de spectacol le-am pus o condiție: ”Vă rog să aplaudați numai când veți recunoaște autorul!”. Au aplaudat când am cântat pe versurile lui Villon. Le-am spus: ”Prea târziu”. Și cântasem până atunci pe versurile lui Charles d’Orleans, ale poeților Pleiadei și ale altor mari poeți de-ai lor.

Doctorul francez 

R.: De ce Franța?
T.G.: Un bunic de-al meu a fost rănit în război. Un doctor francez l-a operat la ochi. Peste ani, bunicul m-a îndemnat: ”Caută-l pe doctor în Franța!”. De parcă ar fi spus: ”în comuna Franța”. ”Vreau să-i mulțumești din partea mea și să-i cânți”. Am reușit, într-un sfârșit, să-i dau de urmă. Dar doctorul murise. M-am simțit dator față de Franța. Le-am spus francezilor: ”Gândiți-vă că cel mai mare dramaturg modern al Franței se numește Ionesco! De asemenea, că cel mai mare sculptor al veacului, care v-a influențat arta, este Brâncuși. Că cel mai mare stilist al limbii franceze este Cioran”.
R.: Substanța cântului tudorgheorghian este una folclorică, asta o știe oricine. Vocea dvs. are un timbru aparte, accentul fiind românesc, ”prea” românesc. Mă întreb cum vă percep străinii.  În general, nu numai francezii…
T.G.: Și când cânt în franceză tot românește sună.

”Răzvan Teodorescu e cult, dar nu-nțelege”

R.: Dar cu miniștrii români cum v-ați înțeles?
T.G.: I-am cântat ”Dona Clara” Suzanei Gâdea, ministresă a Culturii în vremea veche, dar nu m-a auzit aia. Cum nu m-a auzit Răzvan Teodorescu, care-i cult, dar… nu-nțelege! Și exemplele nu se opresc aici. Însă miniștrii vin și pleacă. Să le dea Dumnezeu carieră bună, că știu ei unde să se ducă.  Cu miniștrii nu trebuie să ai cultură multă, trebuie să știi ce să faci…
R.: Cum se prezintă folclorul românesc astăzi, în opinia dvs.?
T.G.: Tot remarc încercările disperate ale unor tineri de azi de a chinui cântecul popular. Sunt trei modalități de a te comporta cu folclorul: ori să-l luăm așa cum este, ori să-l preluăm creator, ori să-l… lăsăm în pace. Pe vremea când era Nestor Vornicescu mitropolit al Olteniei, un diacon mi-a cântat un cântec. Când vine vorba de folclor, trebuie ”săpat” adânc. Am încercat să-l cânt cu taraful, ca-n anii 30. Apoi am căutat să-l transfigurez cu ajutorul maestrului Marius Hristescu.

”Capela Sixtină a Orientului” sau David cântând la cobză

R.: Mai utilizați cobza?
T.G.: Din câte știu eu, cobza este cel mai vechi instrument de acompaniament cunoscut de români. Pe unul dintre pereții Mănăstirii Voroneț există o frescă, numită ”Capela Sixtină a Orientului”, pictată pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Fresca are un subiect biblic, și anume ”Judecata de apoi”, reprezentându-l pe David cântând din cobză. Mai sunt și alte fresce ale unor mănăstiri vechi românești unde este pictată cobza. Voi mai cânta, desigur, la cobză. Cobza sună sigur… românește.
R.: V-ați pregătit un urmaș în ale cântecului? Veți înființa un colegiu sau ceva pe aproape, în care să se studieze cântul popular după o metodă a dvs.?
T.G.: (cu tristețe) Nu mai rămâne nimic în urma mea. Cum spunea, cu umor, poetul Romulus Vulpescu: ”Cu mine se încheie războiul de succesiune”. Copiilor le va lipsi sursa artistică autentică. Cu mine se încheie – cred eu, elegant – o epocă.

”Phoenix a fost o formație remarcabilă numai când a umblat la surse” 

R.: Mi se pare tragic ce spuneți. Chiar să nu ne mai emoționeze folclorul românesc și tradițiile noastre? Spuneați, în timpul unui spectacol, că ați colindat țara cu un cor de 30-40 de copii. Nici unul nu cultivă muzica dvs., nu este preocupat să preia ștafeta de la Tudor Gheorghe?
T.G.: Am realizat opt spectacole, grupate sub titlul ”Tudor, deschide poarta!” Semnificația titlului asta este. ”Poarta este larg deschisă, intrați, aici sunt struguri extraordinar de buni, zemoși, luați!” Dar poarta rămâne închisă pentru ei. Preferă să sară gardul  la vecini, să ia aguridă. Am spus-o și o repet: se pierd sursele. Țin să reamintesc faptul că Phoenix a fost o formație remarcabilă numai când a umblat la surse.

”Un om care cântă nu mai are timp să-njure”

R.: nd v-am întrebat, în urmă cu aproape 20 de ani, despre proiectele de viitor, mi-ați răspuns că în trei-patru ani, nu mai mult de cinci, vă veți termina toate gândurile. Ne temeam că vom consemna în curând sfârșitul carierei muzicale a lui Tudor Gheorghe. Spuneți-ne că nu va fi așa!
T.G.: Și acum tot cinci ani sunt. Vor fi mereu cinci!
R.: Asta-mi place! Spuneați că mai aveți de scos vreo șapte-opt compact discuri. Și că în ritmul dv., de minim două pe an, e numai bine.
T.G.: În 2007, am scos chiar patru albume. E drept, în ultima vreme, s-au mai rărit. Dar între timp mi-au mai venit idei. Rămân la părerea că va veni și vremea când mă voi dedica numai teatrului. Acum nu am prea mult timp pentru el. Teatrul merge să-l faci după 70 de ani, când te mai lasă vocea. Dar eu sper că mă va lăsa mai târziu. N-aș vrea să părăsesc cântul niciodată. Pentru că, după cum v-am spus altădată, un om care cântă nu mai are timp să-njure. S-auzim numai de bine! 

                                                                                                    Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

mai mult
MuzicaPersonalitățiPromovate

Cu mine se încheie, elegant, o epocă (I)

foto Tudor Gheorghe 1

Tudor Gheorghe – la aniversare (n. 1 august 1945)

Interviu cu rapsodul Tudor Gheorghe

     Cunoscutul rapsod Tudor Gheorghe susține, de două-trei ori pe an, concerte extraordinare pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor din Ploiești. Despre spectacolele sale ar fi multe de spus, dar cântul interpretului este atât de cunoscut, în cei peste 50 de ani de carieră, încât a ne mai lansa acum în considerații privind opera și cariera bardului ni se pare prezumțios. Deși vizibil obosit, după un spectacol precedat de o repetiție, interpretul a avut amabilitatea să ne acorde un interviu, cu promisiunea de a recidiva la primul prilej ce se va ivi.

”M-am pus în slujba poeziei române”

Reporter: Maestre, ne-ați încântat, ca de fiecare dată! Ca de obicei, ați alăturat poeților clasici, după obiceiul dvs., poeți moderni sau mai puțin cunoscuți. De ce această căutare obstinată prin stihurile poeților români din orice vreme?
Tudor Gheorghe: M-am pus în slujba poeziei române. Am enervat pe mulți afirmând că nu-s nici vedetă, nici VIP. Ăștia-s la recepții, la petreceri. Eu trudesc serios pe ogorul poeziei. Am contrariat, aplecându-mă spre cărțile lui Conachi, Cantemir, Ivireanu, până la poeții contemporani. Marea poezie română merită o haină de gală. Acest ”croitoraș” – o spun cu toată dragostea – care este Marius Hristescu a reușit să i-o confere, dând o nouă dimensiune compozițiilor mele. Pentru că vorbim despre Ploiești, trebuie să mulțumesc neapărat componenților orchestrei Filarmonicii ”Paul Constantinescu” și Coralei ”Ioan Cristu Danielescu” a Casei de Cultură a Sindicatelor din Ploiești, condusă de Valentin Gruescu, cel căruia i-am apreciat harul, felul în care modelează fiecare mișcare muzicală și plastică. Nu mă interesează conjuncturile, de nici un fel. În perioada în care toată lumea era împotriva lui Beniuc, că-l jignise și pe Blaga, eu am cântat pe versurile lui. Am cântat: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Traian Demetrescu, ”poet comunist”, sau Haralamb Leca, ”poet minor”. Am realizat un spectacol extraordinar numai pe versuri scrise în închisori, intitulat ”Iisus în celulă”. Unii poeți au fost scoși din programa școlară, pe motive dintre cele mai năstrușnice. Măcar înainte îi citeai pentru că erau predați la școală. Se citește din ce în ce mai puțin. Prietenii îmi spun că acesta este meritul meu: de a scoate la iveală poeți și versuri la care mulți nu se mai gândesc. Acum nu se mai face nici școală, nici carte. Școala poate se face din când în când. Carte nu se mai face de 30 de ani.

Țânțari, bere șpriț

Rep.: V-am urmărit, pe viu, toate anotimpurile adaptate registrului simfonic. Cu vara, ați avut unele probleme. Dar ați reușit s-o dovediți, deși spuneați că o să fie mai greu, că n-ați prea găsit poezii… ”Prieteni de-ai mei, critici, mi-au alcătuit o culegere de vreo 70 de poezii”, spuneați.
Tudor Gheorghe: Penrtru primăvară am avut 140 poeme. Dar, știți cum e vara: țânțari, bere, șpriț, caniculă. Poeții nu prea sunt vizitați de muze vara. Ce să scrii? Dar mi-au sărit în ajutor nu numai prietenii critici, ci și poeți și prozatori. Fănuș Neagu, Romulus Vulpescu, Adrian Păunescu, Iulian Neacșu, Mircea Micu și, în special, Mihai Ungheanu mi-au trimis… 260 de poeme! Cel care va veni după mine, dacă va veni, va găsi el alte versuri. 

”… Acestui imbecil popor!”

R.: V-ați dus la bun sfârșit toate proiectele. Ce va urma?
T.G.: Am în vedere un spectacol cu poezii despre domnul Eminescu și despre Nichita. Mă mai gândesc la valorificarea necunoscutei poezii a lui Caragiale. Unele dintre versurile acestuia sunt destul de ”acre”. Îmi vine în minte o strofă greu de spus. Nu știu dacă mă voi încumeta să o pun pe muzică.
R.: Cum sună strofa și care este titlul poeziei din care ați ”cules-o”?
T.G.: Poezia se numește ”Da… nebun!”, iar ”tonul” întregii poezii este destul de sumbru, ce să spun (?).
R.: Spuneți strofa aceea!
T.G.: ”Trec astăzi ignorat prin lume/ Dar, trainic, las în viitor/ Un semn, o glorie, un nume/ Acestui imbecil popor!”.

”Eu pun în ecuație credința și tradiția sau cearta cu Steinhardt”

R.: Mda… Vă înțeleg, cum să nu vă înțeleg!? Valorificați surse variate ale folclorului. Acesta este ”contaminat” și de tradiții necreștine. În ce raport se află, la dvs., credința și tradiția?
T.G.: Eu pun în ecuație credința și tradiția. M-am certat cu mulți filosofi pe tema asta. M-am certat chiar cu Nicu Steinhardt, pe care l-am respectat foarte mult…Ei au avut această ”revelație” a unui popor născut creștin… Vezi Doamne, noi ne-am născut creștini, n-am fost creștinați! Există o tagmă de intelectuali care demitizează tot. Vorbesc despre tradițiile românești ca și cum ar fi teleportați. Eu sunt un tradiționalist în sensul cel mai nobil al termenului și un naționalist declarat. (Sfârșitul primei părți. Urmarea în ediția de mâine)

                                                                                                           Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

mai mult
ActualitateMuzicaPromovate

Soarta Muzicilor Militare

fanfara militara foto

1 iulie – Ziua Muzicilor Militare

       Începutul lunii lui Cuptor a însemnat și debutul săptămânii Muzicilor Militare. Cronici românești și străine, scrieri și studii, alte izvoare referitoare la istoria muzicilor militare consemnează existența în oștile pământene a unor cete de buciumași, surlari, trâmbițași și toboșari. Aceștia își făceau simțită prezența în clipele grele de luptă.

Meterhanele și tanulhanele. ”Straja pământească”

În timpul domniilor fanariote, este resimțită influența turcească în ceremonialele de la curțile domnești. Fondul muzical este dominat de fanfarele de tip oriental, numite meterhanale și tabulhanale.

Înființarea, în 1830, a Armatei Naționale permanente, numită de contemporani ”Straja pământească”, a reprezentat un pas hotărâtor în constituirea formațiilor de muzică militară românească. În același an, marele spătar Alexandru Ghica înființează la Craiova prima muzică militară din Țara Românească.

Prima partitură generală de fanfară, marșul ”În numele guvernului”, compus de unter-ofițerul Pacu Purcărea, datează din 1948.

În 1858, s-a realizat trecerea muzicilor militare de la străjile pământene la regimente. Până în 1867, s-au înființat muzici militare în toate regimentele.

Două realizări ale lui Egizio Massini

Un ”corifeu” al muzicii de fanfară este locotenent-colonelul Egizio Massini, membru fondator al Operei din București și director al acesteia pentru un timp. Printre realizările importante ale lui Massini se numără înființarea, la 1 octombrie 1936, a școlii elevilor muzicanți”.

După război, la 15 iunie 1954, ia ființă o formație–etalon, Muzica Reprezentativă a Armatei.

După 1990

Anul 1990 a constituit și pentru muzicile militare un moment de reconsiderare a activității. Vastul proces de restructurare a armatei a cuprins și muzicile militare. În cele peste 19 decenii de activitate, acestea au avut meritele lor, ocupând un loc distinct în peisajul spiritual al Armatei și în cel național. Ele au constituit și constituie o prezență permanentă la sărbătorile naționale, cultural-politice și, nu în ultimul rând, în momentele grele ale istoriei noastre.

Cu ocazia Zilei Muzicii Militare de la data de 1 iulie 2019 a fost inaugurat Monumentul Artiştilor Muzicii Româneşti, ”dedicat marilor compozitori, dirijori, interpreţi, instrumentişti, textieri, libretişti, aranjori, editori, prezentatori, realizatori de radio şi televiziune, care, de-a lungul timpului, au construit fundamentul bogat, valoros şi etern al muzicii româneşti, în toată diversitatea sa”, situat pe Bulevardul Iuliu Maniu din Capitală.

Efective reduse

Din 110 formații care activau între cele două războaie mondiale, în 1989 se mai găseau 80. Acum mai ființează foarte puține.

Reorganizată în 1962, când s-a înființat Divizia 16 Artilerie și Apărare Antiaeriană, muzica militară a Diviziei 1 Siret (o formație de prestigiu, emblematică pentru acest tip de muzică la nivelul nu numai al județului) a susținut concerte de promenadă în stațiunile de pe Valea Prahovei și este nelipsită la ceremonialele militare din județul Prahova. Următorii dirijori  au asigurat, alături de interpreți, acest statut formației: col. Nicolae Nicolae, col. Constantin Iuga, col. Gheorghe Velciu.

Muzică… tăcută

Până la urmă, s-a desființat și Divizia nr.1 Siret. Muzica a fost preluată de Brigada Logistică. Se poate vorbi despre o preluare parțială. Muzica s-a redus și ea, odată cu efectivele.
O perioadă, au avut loc o serie de acțiuni dedicate muzicilor militare, susținute, în special, de Fanfara Garnizoanei Ploiești.

                                                                                                                                              Leonida Corneliu CHIFU

mai mult
MuzicaPersonalitățiPromovate

”Eu am muzica în sânge”

DIANA SPÂNU foto

IN MEMORIAM DIANA SPÂNU

”Eu am muzica în sânge”

        În ziua de 17 mai 2012, Diana Spânu, cunoscută cântăreață, a decis să-și pună capăt zilelor. Avea de 42 de ani. La momentul fatalei decizii, cântăreața se putea lăuda cu o remarcabilă biografie artistică. Spicuim: În 1989 a fost angajată la Teatrul ”Nicolae Leonard” din Galați. Premiul I la Festivalul București 1990, laureată cu bursa ”Mihaela Runceanu”. Premiul I la Festivalul Internațional București 1991, Premiul I la emisiunea-concurs ”O melodie dintr-o sută” (octombrie 1991), unde a lansat melodia ”Cântecul meu de iubire”; numeroase colaborări internaționale: Japonia, Austria, Italia ș.a. A absolvit, în 2007, Universitatea Națională de Muzică din București, cu diplomă de licență. Aconcurat și la ”Românii au talent”.
       Nu vom insista aici asupra motivelor care ar fi determinat-o pe artistă să recurgă la gestul extrem (s-a aruncat de la etajul 8 al blocului din Capitală în care locuia alături de iubitul ei), întrucât faptul s-a comentat pe larg la vremea respectivă. Artista a lăsat un bilet în care scria că nu mai găsește o altă soluție.
Noi am cunoscut-o îndeaproape în 2003, când Diana Spânu a reprezentat apariția surpriză a concertului de jazz susținut de cvartetul Cătălin Răsvan Band pe scena Teatrului ”Toma Caragiu” din Ploiești în cadrul programului ”Hot night in Ploiești”.

       Cu acel prilej, a făcut, în exclusivitate pentru cititorii noștri, următoarele declarații:

Sub îndrumarea lui Titel Popovici și Mihai Tonu

”La începutul acestui an, când am cântat la <<Jazz Club>>, în București, în grupul <<Diana Band>>, Cătălin Răsvan m-a remarcat și mi-a propus să cânt cu grupul său. Am început colaborarea în primăvară. Cânt și pop și jazz, dar numai muzică de calitate. M-a îndrumat, la început, maestrul Titel Popovici, apoi, la Teatrul <<Nicolae Leonard>> din Galați, maestrul Mihai Tonu”.

Ne-am arătat interesați să aflăm când s-a orientat sprer jazz. ”Cânt jazz la îndemnul celor din jurul meu. Am cântat mult în străinătate, fapt care a ajutat experienței mele artistice. Alții au descoperit la mine înclinația pentru jazz. Eu am muzica în sânge, sunt sigură de asta. Dar jazz-ul, în opinia mea, nu-l poți aborda la vârsta adolescenței, întrucât acest gen muzical presupune un plus de maturitate artistică. Îmi plac Ella Fitzgerald, Billy Holliday, din al căror repertoriu am preluat multe piese”. Artista afirma că nu se lansează în experimente etno, deoarece jazz-ul este american la origine și considera că n-are nicio legătură cu muzica românească.

”Eu sunt foarte optimistă”

O profundă dezamăgire îi provoca interpretei ”valul de vulgaritate din jur, care este sufocant, dar cred că oamenii pot schimba ceva. Fiecare trebuie să se gîndească: <<Eu trebuie să mă cunosc>> și sunt convinsă că se va schimba ceva în lumea muzicii, că se va reveni la calitate. Dar cea mai mare vină – vină de neiertat – pentru promovarea subculturii o au posturile TV”.

Totuși, Diana Spânu nu părea dispusă la acea vreme să depună armele. ”Ce cred?  Cred că peste tot în lume muzica a ajuns la un nivel obositor, deși ar trebui să încânte. Nu-ți bate joc de ea! După cum căutăm să evadăm în natură pentru a ne pătrunde de liniște și a-i asculta glasul adânc, tot așa ne vom orienta către muzica ce spune ceva. Eu sunt foarte optimistă”.

                                                                                                                                        Leonida Corneliu CHIFU

mai mult
MuzicaPersonalitățiPromovate

Ultimul concert al lui Sergiu Comissiona a avut loc

Sergiu Comissiona foto

IN MEMORIAM

Sergiu Comissiona (n. 16 iunie 1928 – d. 5 martie 2005)

       ”Din cauza îmbolnăvirii (sau decesului) unui artist, concertul de astă-seară nu va mai avea loc. Concertul se amână pentru data de… Biletele rămân valabile”. Sau: (din aceeași cauză) ”concertul se contramandează. Spectatorii sunt rugați să treacă pe la casa de bilete pentru a încasa contravaloarea biletelor”. Asta spune crainicul la începutul unui concert sau spectacol când se întâmplă unul dintre necazurile pomenite în anunț. Dar în cazul la care ne vom referi, lucrurile nu s-au întâmplat așa.

O bănuială îndreptățită

       La Oklahoma, unde – la data de 5 marie 2005 – urma să aibă loc un concert extraordinar dirijat de Sergiu Comissiona, figură proeminentă a lumii muzicale internaționale, nu s-a întâmplat așa. Marele dirijor Sergiu Comissiona (n. 16 iunie 1928, emigrat în 1959 în Israel, urmare a restricțiilor impuse de regimul comunist din România), cel sub a cărui baghetă urma să se desfășoare concertul, nu mai era printre noi.

De fapt, publicul n-a știut de la început ce se întâmplase. Cel care avea o bănuială era primconcertmaistrul orchestrei. Spre finalul repetiției care a avut loc în seara precedentă, (4 martie, zi de tristă amintire pentru români – s.n.), Maestrul se simțise slăbit, dar a dat toate asigurările că este vorba doar de o slăbiciune de moment, cum mai avusese și în alte situații. Primconcertmaistrul orchestrei, de care pe dirijor îl lega o strânsă prietenie, l-a însoțit la hotel, apoi, după ce dirijorul i-a dat toate asigurările de bine, a plecat.

Lacrimi și tăcere

       A doua zi, la ora începerii concertului, Maestrul nu și-a făcut apariția. Interpreții și publicul erau extrem de impacientați. Într-un târziu, primconcertmaistrul însoțit de câțiva interpreți, s-a deplasat la hotel. Din nefericire, presimțirile primconcertmaistrului s-au adeverit.

Dar concertul – cum vă spuneam la începutul acestor rânduri – n-a fost contramandat și nici nu s-a amânat. Acesta a avut loc sub bagheta primconcertmaistrului. ”Publicul n-a izbucnit în aplauze, ci a păstrat un moment de reculegere după fiecare opus, în memoria Maestrului. Astfel de momente nu se mai înregistraseră până atunci în istoria muzicii. Am uitat să vă spun că solistă a fost japoneza Yo Yo Ma, care se numără printre marii violonceliști ai lumii. Bine măcar că publicul român a avut șansa de a-l revedea pe maestru la ediția din 2004 a Festivalului Internațional <George Enescu>”.

Cel căruia îi datorăm această relatare este profesorul și compozitorul ploieștean Leonida Brezeanu, al cărui fiu, Zefir, un remarcabil clarinetist, a locuit o vreme la Bloomington (Indiana) și a fost foarte bun prieten cu Sergiu Comissiona. Acesta insista ca Zefir să urmeze cursurile sale de dirijat. Leonida Brezeanu

Dar relatarea lui Leonida Brezeanu nu s-a oprit aici. Tot de la profesor am aflat că ”Soția lui Sergiu Comissiona s-a născut la Ploiești, a copilărit în colonia Astra și este fiică de petrolist”.

                                                                                                                                             Leonida Corneliu CHIFU

 

mai mult
MuzicaPersonalitățiPromovate

Entități tulburi

Maria Raducanu foo

Maria Răducanu – la aniversare

       Astăzi își serbează ziua de naștere Maria Răducanu (n. 3 noiembrie 1967), una dintre cele mai importante voci ale jazz-ului românesc actual. Interpreta concertează încă de la începutul anilor 90, dar primul ei mare succes l-a obținut în 2002, cu discul ”Pe vale”, răsplătit în acel an cu Premiul pentru cel mai bun disc românesc.

       Solista a concertat nu o dată la Ploiești. Am întâlnit-o pentru prima dată, cu ani în urmă, la un concert de jazz susținut pe scena Teatrului ”Toma Caragiu” din localitate de cvartetele ”Dal Segno” și ”Mircea Tiberian Quartet”, concert oferit cu ocazia înființării Asociației Culturale ”Jazz Forum 03”. ”Îmi amintesc bine. Atunci, Ben Abarbanei-Wolff, saxofonist american, și percuționistul german Maurice de Martin s-au alăturat cvartetului lui Mircea Tiberian. Am încercat să abordăm în termeni jazz-istici unele modele folclorice românești”, ne-a declarat artista.

”Muzica ne alege pe noi”

Aceasta ne-a prezentat un discurs foarte… trăit:

”În ceea ce mă privește, consider că muzica ne alege pe noi, nu noi pe ea. Nu facem muzică numai din considerente stilistice. Folclorul este unul dintre principalele izvoare de la care mă <adap> pentru a putea să cânt fără a sta sub <sutana> vreunui maestru”. Jazz folcloric, iată o posibilă formulare a ceea ce încearcă să facă Maria Răducanu. Din spusele artistei răzbătea o (permanentă) notă de tristețe. ”Sunt vremuri atât de tulburi încât, ca artist, dacă nu simți nevoia să te-ntorci spre funcțiile primordiale ale artei, riști să rămâi departe de ea și să fii încă o entitate tulbure din <tulburele> în care trăim”.

”Se fabrică o muzică oglindă a dezumanizării”

Pentru a-i alunga norii, încerc să schimb vorba și-i reamintesc de concertul susținut la Ploiești. După un răgaz de aducere aminte și de meditație, îmi spune că nu a fost propriu-zis un concert de muzică românească. ”Muzica propusă de Mircea Tiberian și invitații săi a <atins> stratul arhetipal al muzicii. În <amalgamul> lor de improvizații a trebuit să fiu elementul cel mai cuminte”.

Artista susține că, de fapt, nu se poate vorbi despre o artă a sa, ci despre ”o încercare de a obține o atitudine umană. Oamenii ajung să-și piardă reperele umane, fiindu-le mult mai ușor să se înconjoare de o pseudoartă, care nu mai trezește în ei nimic. Se feresc de orice ocazie de a se întâlni cu autenticul. Se fabrică o muzică oglindă a dezumanizării, trebuie s-o recunoaștem, care va conduce la fabricarea unui alt tip de om. Și acesta nu arată prea bine”.

                                                                                                                                         Leonida Corneliu CHIFU

mai mult
ActualitateMuzicaPromovate

Seducătoarea „Diversitate…”

Grigore Constantinescu 2

În amintirea lui Grigore Constantinescu

Reporter: Într-un serial prezentat pe TVR Cultural intitulat ”Muzica picturii rusești”, cunoscutul regizor și actor Nikita Mihalkov  afirma că  orice  artă tinde  să-i  semene muzicii.  Aveți aceeași impresie?

Grigore Constantinescu: În lucrarea mea de doctorat ”Diversitatea stilistică a melodiei în opera romantică” am pasaje
în care transpare ideea aceasta. Referindu-mă strict la epoca romantică, l-am invocat pe Tudor Vianu, care vedea în  muzică arta suverană a romantismului. El mai vorbea despre ”muzicalizarea” tuturor artelor romantismului, muzica nemaifiind pentru  romantici ”una dintre arte, ci categoria tuturor”. Fenomenul poate fi extrapolat dincolo de epoca romantismului, desigur. După cum a spus la începutul secolului XIX Novalis: „Muzica, Artele plastice și Poezia sunt Sinonime”.
 (Din   interviul  nepublicat acordat autorului – septembrie 2018)

Alături de ”Cântecul lui Orfeu” (parţial) şi ”Romantismul în prima jumătate a secolului XIX”, cu care, am spune, formează un triptic,
”Diversitatea stilistică a melodiei în opera romantică” (Editura Muzicală, 1980) este o lucrare, dacă nu de specialitate strictă, cel puţin aparţinătoare unui domeniu de erudiţii „înfricoşătoare”, muzica romantică, indicând capacitatea discursivă şi analitică, de fină speculaţie intelectuală, a autorului. Scrisă într-un limbaj limpede, cartea denotă o capacitate disociativă şi interpretativă aparte. Subiectul, să recunoaştem, nu constituie interesul predilect al multor categorii de cititori, nu satisface „aviditatea spirituală” a celor care stau neclintiţi în faţa televizorului şi nici nu badijonează răni din dragoste sau traume provocate de traiul zilnic. Dar autorul (a probat-o adesea în cei peste 55 de ani de activitate muzicală) ştie să capteze atenţia, să persuadeze şi să potenţeze interesul pentru domenii mari ale cercetării și unor cititori care au mai puţine contingenţe cu temele lucrărilor sale.
Cartea, care a reprezentat teza de doctorat a lui Grigore Constantinescu (pe care am putea-o considera, forțând o comparație, Organon-ul său) este construită pe baza unor conexiuni care se stabilesc din interiorul melodiei spre alţi „parametri” muzicali. Sunt analizate relaţiile dintre melodie, ca element reper, şi ritmică, armonie, polifonie, vocalitate, instrumentalism, dinamică şi agogică. Nu sunt uitate nici corespondenţele care se stabilesc intrinsec între aspectul formal muzical şi structura melodiei.
Prin „Diversitatea…”, care vine să completeze analiza dintr-un alt volum, ”Cântecul lui Orfeu”, criticul pune ordine în universul melodic (kosmos-ul) al operei romantice, cu fineţe şi scrupul de dialectician grec. Este, într-un sens şi o “estetică” (sau “poetică” – o ştiinţă productivă la Aristotel) a muzicii romantice, marca Grigore Constantinescu.
Autorul enunţă şi delimitează termenii problemei, la a cărei soluţionare purcede, configurând un temeinic eșefodaj teoretic. Cele trei „rădăcini”, – melodia, opera, romantismul –, corelate organic, sunt veşnice dar într-un continuu proces de transformare. O expunere detailată a procesului ar depăși limitele propuse în cadrul acestor pagini, întrucât istoria melodiei nu e simplă, ba de o mare complexitate, ne avertizează Grigore Constantinescu, care ne amintește că aceasta a fost legată o vreme de recitativ, și abia din secolul XVII încep să se contureze motivele-i caracteristice.

Suveranitatea muzicii

“Introducerea” este recomandabilă şi celor interesaţi de alte domenii – ale artei, filosofiei, gândirii. Autorul stăpâneşte foarte bine domeniul asupra căruia se apleacă. Sunt evidenţiate trăsăturile de bază şi caracteristicile romantismului, uneori prin raportare la alte curente artistice şi ariile lor de iradiere, cum ar fi clasicismul sau iluminismul, curente artistice care creează stiluri, aceastea coexistând sau succedându-se înăuntrul unor cadre culturale mai largi, spaţiale ori temporale. Dacă iluminismul porneşte dinspre Anglia, clasicismul porneşte dinspre Franţa şi Germania, romantismul are o “răspândire mondială”, evadând din ordinea spaţială, temporală sau reală.
De-a lungului întregului demers, „amestecul personal” al autorului este evident,  redistribuind semnificații și limpezind multe neclarități. Referindu-se la „modul de existenţă” al Romantismului, în subcapitolul “Trăsături şi aspecte caracteristice romantismului”, autorul indică principalele linii directoare, stilistic, tematic şi estetic, în toate domeniile, inclusiv în muzică. Acestea sunt: Istoricul, Spiritul satiric, Ironia, Lirismul, Sentimentul naturii, Nocturnul şi Fantasticul. Criticul este întru totul de acord cu afirmaţia lui Tudor Vianu, după care manifestarea istorică a romantismului ”este produsul unei coincidenţe între o structură permanentă a spiritului uman și anumite împrejurări care o solicitau cu deosebire” (pag. 8).  Astfel, el a putut să coexiste în secolul al XVIII-lea cu critica raționalistă. Apoi, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, cu liberalismul politic.
O idee care ne-a atras în mod deosebit atenția se referă la stările de spirit ale romantismului. Astfel, Grigore Constantinescu, în consonanță cu Tudor Vianu, remarcă faptul că individualitatea romantică se exprimă cel mai bine în muzică. Toate artele romantice se ”muzicalizează”, iar muzica ”nu mai este pentru romantici doar una dintre arte, ci categoria tuturor” (pag.11). Astfel, muzica apare ca un ”limbaj inovator”, fără excesele și ”inflamările” literare și poetice ale esteticii romantismului, ”păstrătoarea echilibrului și reprezentantă a unei evoluții armonioase a spiritului uman” (pag.16)

Melodia întâi de toate

În ceea ce priveşte aspectul formal, în paginile 26-27, Grigore Constantinescu, observând că limbajul operei poate fi imaginat ca un tot unitar, foloseşte scheme foarte clare, după principiul priorității categoriilor în funcție de rolul exercitat – dominare sau subordonare. Astfel, din grupurile constitutive, doar grupul Stilisticii este mereu dominant, ca o concluzie firească, finalizatoare, către care tinde opera de artă. Cum se va vedea pe parcursul analizei sale,  elementele ce compun acest grup central sunt întotdeauna determinante (și nu determinate) pentru limbajul muzical. Autorul prezintă tabloul acestor grupuri, respectiv Limbajul muzical abstract, Limbajul muzical concret, Forma, Poetica și Stilistica cu ansamblurile lor de relații, din care intenționează să urmărească diversitatea configurațiilor stilistice ale unui singur element – Melodia – ”determinant și determinat al ansamblului dialectic al limbajului operei” (pag.27), aceasta fiind, de fapt, intenția subiectului de cercetare: stabilirea diversității reale a manifestărilor melodiei în opera romantică. Nu fără a ține seama de cele două direcții ale investigării istoriei muzicii: prima – drept succesiune a unor personalități creatoare ce-și aduc, fiecare, contribuția originală în cadrul ansamblului epocii, romantismul fiind și o problemă a conștiinței individuale; a doua – evoluțiea stilului și limbajului muzical condiționate de valoarea lor prin treptata asimilare a artei de către public, ca receptor al creației, romantismul fiind o epocă istorico-artistică pluridimensională.

O altă preocupare a autorului vizează modul în care apar climax-urile în desenul melodic al genului liric.
Vom mai reține un alt aspect al diacroniei muzicale a melodiei, și anume  modalitatea în care aceasta se pliază pe textul poetic. Autorul analizează o serie de aspecte ale semanticii textului poetic în limbile originale ale operelor şi suprapunerea acesteia peste sensul muzical al melodiei. Una dintre concluzii este că stilurile artistice sunt determinate de exigenţele artistice ale fiecărei epoci şi de ideile cu mai mare răspândire, dar şi de modul de viaţă. Melodia rămâne în operă elementul principal, după ce a parcurs un drum lung pentru a câștiga întâietatea.
Spre finalul volumului, autorul se aventurează şi mai îndrăzneţ spre domeniul general al relaţiilor ce se stabilesc între desenul melodic din spectacolul liric şi genurile teatral-muzicale.
Conceptele de „tradiţie” şi „inovaţie” şi cel „naţional” nu lipsesc din profunda analiză pe care autorul o intreprinde în acest volum cu scopul de a clarifica pentru cititorul avizat dar şi pentru cel mai puţin avizat elementele „Diversităţii stilistice a melodiei în opera romantică”.
În încheiere, referindu-se la particularitățile stilistice ce definesc fiecare modalitate specifică limbajului operei romantice, criticul apreciază că ”Stilul este extrem de divers, în continuă metamorfozare” (pag. 197). Faptul este valabil și pentru stilul lui Grigore Constantinescu: niciodată “căutat”, “sclipicios”, ”înzorzonat”, ci divers, apt de metamorfoză, dar unitar, cum sunt şi volumele sale.

Această seducătoare ”Diversitate…” este poate cartea în care Grigore Constantinescu probează în cel mai înalt grad calităţile sale de fin analist, teoretician înzestrat cu o putere de cuprindere enormă pe fraze limpezi, forjate de o înţelegere profundă a fenomenelor, de capacitatea de a aborda complexitatea elementelor muzicale  şi… convinge.

Cu greu ne-am putea imagina o replică la această operă a lui Grigore Constantinescu, nicidecum vreun demers – cum ar spune juriștii – “opozabil”. (A se vedea și ediția de ieri, 21 ianuarie 2020)

 

mai mult
ActualitateMuzicaPromovate

Muzicologul Grigore Constantinescu s-a stins din viață

Grigore-Constantinescu

Muzicologul Grigore Constantinescu (n. 5 decembrie 1938) s-a stins din viață marți, la Spitalul de Urgență Floreasca, unde era internat de șase zile. În ultima vreme, profesorul a acuzat probleme de sănătate, fiind internat în mai multe rânduri. Avea 81 de ani.

Ionuţ Vulpescu, fost ministru al Culturii, a scris pe reţeaua de socializare: “Am primit cu tristeţe vestea morţii prof. univ. dr. Grigore Constantinescu, reputat cronicar muzical, membru fondator şi preşedinte al Uniunii Criticilor Muzicali ”Mihail Jora”. Dincolo de premiile şi zecile de cărţi şi articole pe care le-a semnat, rămâne amintirea unui om pentru care muzica, şi în special arta lirică, a însemnat totul, pe care l-am cunoscut bine şi cu care am avut o colaborare excelentă”.

Grigore Constantinescu se numără printre cei mai importanți profesori și muzicologi pe care i-a cunoscut lumea muzicală românească.

În urmă cu puțini ani, am susținut – sub coordonarea prof. univ. dr. Sanda Hârlav Maistorovici – o lucrare de disertație la Universitatea ”Valahia” Târgoviște cu tema ”Grigore Constantinescu – Muzicologul romantic”. Vă voi prezenta, în câteva episoade, secțiuni din lucrare. Paginile sunt inedite. Voi începe cu 

ARGUMENT

Grigore Constantinescu: Am foarte multe amintiri. Și surprinzătoare. Spun ”surprinzătoare”   pentru   că   ați   venit   și   ați   așteptat   întâlnirea   noastră…   în   holul Conservatorului…

Reporter: Recunosc…

G.C.:fără să știți că eu, încă de la șase-șapte ani, mă aflam tot la… Conservator. Această clădire este un teren de viețuire pentru mine. Aproape întreaga mea existență este legată de acest loc. Este un fapt vizibil că în acest loc am  existat  eu, începând cu anii copilăriei,   cu   anii   claselor   primare,   continuând   cu   anii   de   liceu,   cu   pregătirile   pentru Universitate, cu formarea mea ca profesionist, până în ziua de azi, când mă uit la mine ca la o persoană care are 80 de ani. E mult de-atunci… Aici am trăit, aici am cunoscut-o pe cea care avea să-mi fie soție, mi-am cunoscut propriul destin și majoritatea persoanelor care au jucat un rol în viața mea. Deci sunt cam 78 de ani de când am intrat în această clădire. Aici m-am orientat pentru viață, cu toate idealurile, reușitele și eșecurile pe care le-am avut. Așa că, subiectul propus de dvs. e un subiect de roman. (Din interviul nepublicat acordat autorului – septembrie 2018)

Deschis către dezbaterea fină sau tensionată a lucrurilor, convins fiind că muzica oferă chei care să deschidă „marile probleme ale Firii”, Grigore Constantinescu, profesor universitar doctor la Universitatea Națională de Muzică București – intelectual de rasă, cu „alonjă” goetheană -, s-a dăruit cu totul muzicii, într-un efort însumând peste 55 de ani, interval în care a oferit lumii muzicale peste 50 de cărţi, mii de articole, studii, cronici, recenzii, eseuri, comunicări ştiinţifice în ţară şi în străinătate. A susţinut concerte-lecţii, emisiuni de radio şi tv. Ca urmare a activităţilor sale în slujba muzicienilor şi ascultătorilor, a primit cam toate titlurile şi onorurile pe care le-ar visa un muritor.

Începuturile ascensiunii profesionale ale lui Grigore Constantinescu (sau ”problemele tinereții canonice”, cum spunea George Călinescu, referindu-se la un volum juvenil comentat de el în 1932), calme şi bine cumpănite, precum judecăţile sale, sunt legate de studiile la Conservatorul din Bucureşti unde i-a avut ca „naşi” muzicali pe mulţi dintre eminenţii muzicieni şi muzicologi români. Printre aceştia: Ioan D. Chirescu, Victor Giuleanu (teorie, solfegiu), Paul Constantinescu (armonie), Zeno Vancea (contrapunct), Tudor Ciortea (forme muzicale), Mihail Jora, Tiberiu Olah, Dan Constantinescu (compoziție), Alfred Mendelsohn, Anatol Vieru (orchestrație), George Breazul (istoria muzicii), Emilia Comișel (folclor), Ion Vicol și Dumitru D. Botez (dirijat coral).

S-a perfecționat cu Igor Markevitch (dirijat, analiză muzicală) la Monte Carlo (1969).

În comentariul la cartea sa despre compozitorul Matei Socor scriam: ”După cum se poate observa din orice schiţă biografică a muzicologului, Grigore Constantinescu şi-a trăit o bună parte din viaţă, inclusiv perioada formativă, în regimul dictatorial. I-a cunoscut aşadar excesele, derapajele, abuzurile. Dar, prin tot ceea ce a scris în anii dictaturii, a arătat că se situează dincolo de tălăzuirea patimilor politice, impunându-şi marea, imuabila „politică”: a muzicii, a cărţii, a culturii, a spiritului. Fără părtinire şi fără idiosincrazii, autorul ştie să resuscite climate şi chipuri care au însemnat şi înseamnă foarte mult pentru cultura românească”. O face, cu inteligență și o evoluție intelectuală constante, cu Dimitrie Onofrei, George Enescu, Matei Socor, Margareta Metaxa, Corala Madrigal, Tudor Ciortea, Corul de copii Radio la semicentenar (în „Primăvara muzicii”), Corul Preludiu (în „Trei decenii cu muzica”), Dorin Teodorescu, Iosif Conta, Iulia Buciuceanu (i-am amintit în ordinea apariţei cărţilor) şi alţi mari slujitori români ai lui Euterpe.

A alcătuit monografii despre personalități muzicale mondiale: Giuseppe Verdi, Gaetano Donizetti.

În calitate de profesor coordonator, a îndrumat mulți doctoranzi. ”Producția” sa numără 87 de doctori!

Interesul său este vast. Scrie despre: compozitori contemporani şi necontemporani – români şi străini, din diverse epoci -, stiluri muzicale diverse (muzica de operă, corală, dans, balet, jazz), istoria muzicii şi formele muzicale (este titlul unui volum), teoria muzicii, probleme legate de stilistica muzicală, alcătuieşte dicţionare etc, cu un interes mereu activat şi diversificat într-o zonă înaltă. În unele studii, se situează la confluența istoriei, sociologiei, etnopsihologiei, muzicii, literaturii și chiar filmului. Grigore Constantinescu topeşte toate aceste date, unele aparent disjuncte, dar care „se-ngână şi-şi răspund”, în creuzetul unei opere în care nervul teoreticianului strălucit care este însufleţeşte materia uneori (sau doar aparent) aridă.

În diversa paleta tematică a lui Grigore Constantinescu sunt încercuite câteva subiecte privilegiate. Este neîndoielnic faptul că melodia, teatrul liric (opera) şi muzica din perioada romantismului sunt pasiunile sale, ţin de o „dispoziţie afectivă” (cum ar spune Heiddegger). De altfel, lucrarea sa de doctorat poartă titlul Diversitatea stilistică a melodiei în opera romantică.

”Romantic ești de când te naști. Toată viața. Da, aceasta este dispoziția mea afectivă”, îmi mărturisea, cu sinceritate bonomă, unul dintre cei mai importanți critici muzicali din a doua jumătate a secolului trecut și primele două decenii ale secolului prezent, care vede în romantism o structură permanentă a spiritului uman. După cum se poate observa, prin profilul său spiritual și întreaga sa atitudine, profesorul nu corespunde nici pe departe imaginii înrădăcinate în mintea multora, conform căreia profesorul universitar (în cazul acesta, provenit din lumea muzicii) este acela care ”înnebunește” omul cu teorii, moduri și game, forme și genuri muzicale, ”agogice” etc. Toate cărţile sale, după cum o recunoaște însuși autorul, se constituie în invitaţii la călătorie, peripluri pe marea undelor muzicale, promenade sonore imaginare. Din toate scrierile muzicologului străbate o undă de lirism.

Dar cât de utile se dovedesc ghidurile, dicţionarele şi „istoriile” lui Grigore Constantinescu. Amintim ghidurile de operă şi de balet (acestea în colaborare), o „Istorie a operei în date”, o alta a „muzicii în paşi de dans” sau „Splendorile operei – Dicţionar de teatru liric”.

Printre alte daruri, darul de observaţie, felul aparte în care modelează (şi modulează) un discurs, „desemnul” stilistic agreabil, judecata sănătoasă (desemnată de Heraclit drept suprema virtute) sunt notele imediat observabile ale scrisului său, căruia i se adaugă însă o permanentă notă reflexivă.

Caz aparte, de ”unicitate granitică” (cum spune chiar Grigore Constantinescu referindu-se la G. Verdi), muzicologul binemerită pentru generozitatea viziunii sale, pentru deschiderea și sensibilitatea față de cititor. Autorul trebuie cunoscut în toată întinderea creației sale, însă, pentru moment, din motive pe care le puteți bănui după ce ați citit aceste rânduri, Opera Omnia este aproape imposibil de abordat. Vom încerca să vă atragem atenția doar asupra câtorva dintre ”opus”-urile sale.

Lecturile propuse de Grigore Constantinescu îţi oferă şansa de a te îmbogăţi moralmente, cultural şi fortifica în sentiment.

                                                                                                                                            Leonida Corneliu CHIFU

 

mai mult