Din sângele nostru
s-au hrănit câteva popoare.
Din sângele nostru
s-au născut poeţi şi cărturari ruşi.
Mai ruşi decât ruşii.
Din sângele nostru
s-au născut voievozi şi regi maghiari, hatmani de cazaci, fruntaşi albanezi, fruntaşi sârbi, fruntaşi chirgizi.
Din sângele nostru
s-au născut cârmuitori, eroi şi vlădici greci.
Mai greci decât grecii.
Dar să nu vă temeţi! Nu!
Nu vă cerem să ni-l daţi înapoi – sângele pe care vi l-am dăruit
la nord şi la sud de Dunăre!
Vă rugăm numai să nu ni-l cereţi şi pe cel pe care îl mai avem.
Lăsaţi-ne şi nouă măcar câteva picături ca să ne putem înfăţişa cu ele ca noi înşine
la Judecata de Apoi.
Eugen Coşeriu
Da, aşa a fost. Noi nu am avut voie să avem propria nobilime (în sensul larg, de elită socială şi intelectuală) şi astfel cu nobilimea noastră s-au împănat toate popoarele din jur. Exemplul cel mai cunoscut: fiul cneazului român Voicu, Iancu de Hunedoara, o personalitate uriaşă de nivel mondial, a ajuns regent al Ungariei, iar fiul său, Matia, cel mai mare rege maghiar. Asta cu preţul părăsirii de către ei a limbii materne şi a credinţei paterne, a însuşirii de către ei a unei limbi şi a unei religii care nu erau ale părinţilor lor.
Atunci noi, agresaţi din toate părţile, ne-am retras propria nobilime, lamura înzestrării noastre fizice şi intelectuale, acolo unde limba şi credinţa strămoşească erau mai adânc înrădăcinate: în hotarul satului.
Iar destinul, care numai aparent e paradoxal, care-şi are noima lui, a făcut ca, în vreme ce împărăţiile s-au prăbuşit şi viţele nobiliare au mai rămas doar în scripte îngălbenite, nobleţea noastră din hotarul satului să fie înfloritoare, un reper al uimirii pe plan universal, atât de vie că încă mai poate uimi într-o lume care a pierdut capacitatea uimirii.
(Cătălin Daniel Manole)
Nebun fumegam…
