Poezie

Ai noștri tineri este o poezie scrisă de către Mihai Eminescu și publicată pentru prima dată în revista „Voința națională” în anul 1905, iar câteva luni mai târziu textul a fost inclus în volumul „Poezii postume”.

Ai noștri tineri…
de Mihai Eminescu

Ai noștri tineri la Paris învață
La gât cravatei cum se leagă nodul,
Ș-apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteț de oaie creață.

La ei își cască ochii săi nerodul,
Că-i vede-n birje răsucind mustață,
Ducând în dinți țigara lungăreață…
Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.

Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strâmbă:
Stâlpi de bordel, de crâșme, cafenele
Și viața lor nu și-o muncesc — și-o plimbă.

Ș-aceste mărfuri fade, ușurele,
Ce au uitat pân’ și a noastră limbă,
Pretind a fi pe cerul țării: stele.

Poem despre sufletul meu pereche sau despre cumplitul măcel la care am fost martor în trenul personal Cluj-Napoca–Bistrița

„Ești un om bătrân – mi-a zis mama –
se apropie vremea când omul trebuie să-și caute sufletul pereche,
du-te la gară!
Se apropie luna în care te-ai născut,
ziua în care te-ai născut,
ora la care te-ai născut,
du-te la gară!
Nu auzi, răsună gara de atâtea
suflete desperecheate!
Sufetul tău pereche de la treizeci și de la o sută
de kilometri se aude.
Roagă-te să nu fie îmbrăcat în veveriță ori iepure
și să nu fie îmbrăcat în șobolan de apă, ori în cioară,
oricum, sufletul tău pereche de departe se-aude!
Dar sufletul meu pereche din spatele meu a venit.
Deci, mergeam adâncit în nămeți de gânduri spre gară
și am auzit clar și distinct, deci evident, cum ar spune Descartes,
tam-taram, tam-taram, tam-taram, tam-taram,
și crezând eu că tramvaiul vine pe trotuar, am întors capul,
și-n spatele meu venea mâncând pământul, cum ar spune poporul nostru,
o femeie lungă, înaltă și lată,
o femeie înaltă și mare, cât China, cum ar spune poporul nostru,
o femeie în rochie roșie și lungă.
o femeie cu păr roșu și lat,
o femeie cu pantofi roșii și înalți.
Plângea și avea ochii roșii, plini de lacrimi și a trecut pe lângă mine
ca pe lângă un eșafod,
ca pe lângă o funie atârnată pe strada spânzuratului,
cum ar spune poporul nostru.
Și trecând în fața mea, fără să se întoarcă,
și-a ridicat rochia, preț de câteva clipe, și atunci am văzut:
pe fiecare pulpă, prins cu scoci peste burtă și peste picioare,
avea câte un pitic cu o tobă mică în brațe,
deci doi pitici care băteau în două tobe de mama focului,
iar ea în ritmul tobelor mici pășea și nicidecum altfel.
Iar eu am intrat în gară și mi-am luat bilet la trenul Cluj-Bistrița
și singur în vagonul 1 m-am urcat,
singur ca un ciumat.
Și cum stam la fereastra vagonului și cu nesațiu trăgeam din țigară,
și cu nămeți de gânduri în cap priveam cerul,
numai ce am auzit clar și distinct, deci evident,
cum ar spune Descartes,
tam-taram, tam-taram, tam-taram, tam-taram.
Și ea era, sufletul meu pereche:
în vagonul meu s-a urcat, în compartimentul vecin a intrat,
perdeluțele la geam le-a tras,
după ce pe lângă mine, plângând, a trecut ca pe lângă un eșafod.
Și stam la fereastra vagonului și cu nesațiu trăgeam din țigară și să fi fost
un kilometru de Apahida, când clar și distinct am auzit de departe, la început,
Tam-taram, apoi
Tam-taram, tam-taram, tam-taram.
Și ea era, femeia înaltă și mare cât China,
încolo și încoace pe peronul gării din Apahida se plimba,
iar când trenul a oprit, în vagonul meu s-a urcat,
în compartimentul vecin a intrat.
Am tras cu urechea la ușă, dar ea
nici „Bună ziua” n-a zis către cealaltă femeie în roșu.
Am auzit doar un „ich”, ca și cum un brici ar trece printre oase,
și un scurt gâlgâit,
ca și cum cineva ar tăia gâtul altcuiva.
Apoi liniște.
Apoi profundă tăcere.
Și de departe am auzit piticii prinși pe pulpe bătând tare în tobele mici
pe douăzeci de peroane de gări.
Și pot să jur că aceeași femeie înaltă și mare cât China
a urcat de la Jucu și de la Răscruci,
de la Bonțida și Fundătura și de la Livada și Iclod,
de la Gherla, de la Bunești și Nima,
de la Dej-Călători și Dej-Triaj și Cuzdrioara și Bața și Ciceu-Cristești
și Ciceu-Giurgești și Reteag și Coldău și Beclean și Șintereag
și Șieu-Sfântu, și Șieu-Măgheruș și Sărățel.
Iar eu de fiecare dată trăgeam cu urechea la ușa compartimentului vecin,
și nicio „Bună ziua” nu am auzit să zică vreuna, ci doar acel „ich”,
ca un scrâșnet de brici trecând printre oase și
un gâlgâit ca și cum cineva ar tăia gâtul altcuiva.
Și mă plimbam înnebunit încolo și-ncoace pe culoar,
așteptând să vină controlorul de bilete,
așteptând să țâșnească sângele pe sub ușă,
căci din atâtea trupuri masive și cu gâtul și picioarele și mâinile tăiate
și cu sâni crestați adânc și, cum altfel,
clădite unele peste altele,
mă așteptam ca și femeia din Cluj, femeia criminală,
să stea în sânge până la brâu.
Altfel cum să încapă douăzeci de femei
într-un mic compartiment de tren personal,
Doamne, să ajungem odată la Bistrița,
Doamne, să vină poliția să-mi aresteze
criminalul meu suflet pereche!
Iar când trenul a intrat în gară la Bistrița,
din compartimentul vecin
am auzit clar și distinct, cum ar spune Descartes,
Tam-taram, tam-taram
și femeia în roșu, înaltă și mare cât China, a ieșit
din compartimentul însângerat și a trecut pe lângă mine
ca pe lângă un eșafod.
Iar eu m-am repezit și am deschis ușa compartimentului ei,
dar nu era nimeni înăuntru, era gol și curat,
iar pe jos, cel mult două chiștoace de țigară
și un șervețel boțit.
II
În Bistrița am intrat cu mare pompă.
Ea avea un mers demn, oarecum regal
și piticii de sub rochia ei băteau în tobele mici, rar și solemn.
Iar eu cam la trei metri în spatele ei o urmam tăcut.
Când, în dreptul unui semafor, brusc, mi-a fost limpede
că eu și ea suntem o mică locomotivă cu aburi și atunci,
hotărât, mi-am pus brațele mele spirituale pe umerii ei.
Oh, brațele mele spirituale se întindeau,
ca două panglici roz de hârtie creponată,
ca două lungi cordeluțe roz de școlăriță,
ca două biele-manivele de celofan fin, transparent,
din umeri mei, pe umerii ei.
(Dar curând am devenit o locomotivă reală, căci brațele mele spirituale
au coborât de pe umerii ei
pe șoldurile ei și au început să-i pipăie fesele.
și tare greu am reușit să-mi ridic brațele de pe șoldurile ei
pe umerii ei).
Jur că formam împreună o mică locomotivă
de aceea am început să urlu în gura mare: Uuuuuu! Uuuuuu!
și să pufăi Pfff! Pfff! întocmai ca o locomotivă cu aburi
și mă gândeam că mama ar fi tare mândră de mine
dacă ar vedea cum trecătorii se trag cu grăbire la o parte din calea noastră.
Și mi-a fost limpede că se poate vorbi de iubire abia atunci
când doi oameni formează împreună o locomotivă.
Apoi a intrat într-un magazin de pantofi și a probat
patruzeci de pantofi, iar eu de afară, prin vitrină,
cu brațele mele spirituale am mângâiat
patruzeci de picioare de femeie.
III
Apoi am stat două ore pe terasă la „Coroana de aur” la trei mese distanță și am băut cafele turcești. Ea și-a întors ceașca și a rotit-o în fața ochilor încercând să-și ghicească norocul. Și-a privit neliniștită ceasul, ca și cum ar aștepta pe cineva, care nu mai vine. A plâns, iar eu i-am masat cu brațele mele spirituale sânii. Când am pornit spre gară am observat că de atâta așteptare orașul se împădurise. Deci am mers, pe o cărărușe cu pietricele, printre tufe de alun și mesteacăn, sărind peste pârâiașe ce susurau cristalin prin iarbă, până la gară. Gara era într-o poieniță plină de flori, iar trenul era împodobit frumos cu ramuri de brad, ca pentru a merge la nuntă. Atâta doar că era gol. Ea a urcat în vagonul 1 și a intrat în același compartiment, a închis ușa și a tras perdeluțele la geam. Brațele mele spirituale s-au retras de pe umerii ei pe umerii mei și de pe umeri în cap.
Trenul a șuierat și a pornit, iar eu la fereastră, pe coridor,
cu nesațiu trăgeam din țigară. Și-mi era
tare dor de ea.
Iar când am intrat în Sărățel am auzit piticii bătând tobele mici și ea
a ieșit din compartiment, a trecut plângând pe lângă mine, a coborât,
a mers de-a lungul peronului și a intrat în sala de așteptare.
Eu m-am repezit să intru în compartimentul părăsit,
să mă desfăt în voie cu parfumul ei de măr copt, și
am deschis ușa, dar ea era acolo, lângă fereastră privind norișorii
ce desenau o turmă de oi pe cer.
Și până la Șieu-Măgheruș durerea mea s-a îndepărtat, dar acolo
am auzit iar tobele mici și femeia mea în roșu și mare cât China
a trecut plângând pe lângă mine a coborât și a intrat în sala de așteptare.
Din nou am deschis compartimerntul, dar ea era acolo, lângă fereastră.
Și tot așa în Șieu-Sfântu, în Șintereag, în Beclean, și în Coldău
și Reteag și în Ciceu-Cristești și Ciceu-Giurgești și în Bața.
Și tot așa în Dej-Triaj și în Dej-Călători și în Nima, în Bunești și
în Gherla, în toate gările a coborât plângând și s-a îndreptat
spre o sală de așteptare fără sfârșit.
Și în toată măreția și frumusețea ei a coborât în gări umile,
în Livada, Iclod, Fundătura, Bonțida, Răscruci și în Jucu și-n Apahida.
În toate am deschis ușa compartimentului părăsit și
de fiecare dată am găsit-o stând lângă fereastă și privind
norișorii ce desenau o turmă de oi pe cer.
De la Apahida la Cluj-Napoca mi-am schițat în cap un mic discurs,
pe care eram hotărât să-l rostesc în fața ei, în genunchi:
„Frumoasă și distinsă domnișoară, acum știu precis că
sunteți sufletul meu pereche, vă iubesc și nu vă voi părăsi
niciodată!”
La Cluj am așteptat să oprească trenul, am tras aer în piept
și, cu micul discurs pe buze, m-am repezit la ușa compartimentului ei:
dar nu era nimeni înăuntru, era gol și curat,
iar pe jos, cel mult două chiștoace de țigară
și un șervețel boțit.
Plângând am coborât și am intrat în sala de așteptare pustie
m-am așezat pe un scaun rece și am știut
că sufletul meu pereche
e un depozit de suflete,
iar femeia mea pereche
e un depozit de femei.”

(Ion Muresan)

Poem selectat de Cătălin Țețe Rădulescu

În barba mea plâng noaptea vizigoții,
Sunt vagabond, bătrân sunt, șarlatan,
La vodcă stau cu viile, cu morții,
O clipă-mi pare viața doar un ban.

Jucat la cărți în schimbul unui an,
Și poate doar zăpada e de vină,
Prin care trece singur Gengis Han,
Când iarna se aprinde-n tescovină.

M-ați botezat Ioan, mi-ați dat pustiu,
Nu știu dacă sunt mort, dacă sunt viu,
Dar am să scriu sonetul cel mai trist,

Cu mâna arsă de o tristă ceară.
Sunt vagabond și-n viața ta exist,
Precum ninsoarea din această seară…

(Ioan Vintilă Fintiș)

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;
Soarele rotund şi palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,
Ca fantasme albe plopii înşiraţi se perd în zare,
Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum.

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Străluceşte şi dismiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie uşoară care trece peste văi…
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

Vasile Alecsandri

(versuri.ro)

The poet is transforming the bad into the light

he îs like a magician

who transform what he touch în gold

he is like king Minas

each sufferance become gold în his hands….

Be aware that the poet have only himself and the art of magic….

All his life he transforme the dust into stars….

The hate into love

The mistakes into gifts….

He is just a magician.

Of Love…

(Gratiela Avram)

„De-atâta timp murim în şoaptă cu gândul răstignit în gât,
visând că s-ar deschide-o poartă în care să-şi dea foc un Sfânt.
Să spună el ce-avem pe suflet, şi doare ca un cuţit frânt
Să ardă el până la urlet, şi să-l iubim demitizând.

De-atâta timp prăsim şopârle, şi-n amurgu’ ăsta ochi apun
Musteşte-o spaimă gri în urme, şi-n sângele unui meci nul…
Că de-am văzut şezum şi plânsum,cu lacrimi limpezi, de nebun
C-un arc voltaic destrămat în pumn, şi colbul drumului e-n fum (şi-i fum)…

Vai, vai, vai! Aici lumina albă zace, destrăbălându-se-ntr-un curcubeu
Si fiecare, fiecare-şi ia ce-i place, şi fiecare zbiară: eu, eu, eu!

De-atâtea ori sporind în cale numărul umbrei, te-am aflat
Am întrebat presimţi vreo zare?!? ţi-a fost răspunsul: „bla bla blaaaa”
Si cerul către cer se-ntoarce, şi cade lutul către lut
Si orice punte se desface sub tâmpla celui surdo-mut

Vai, vai, vai! Aici lumina albă zace, destrăbălându-se-ntr-un curcubeu
Si fiecare, fiecare-şi ia ce-i place, şi fiecare zbiară: eu, Eu, EU!”

Nicu Vladimir- Punte scurtcircuitată

Au început deodată să cadă
Oamenii triști și de zăpadă
Tocmai din aureola boreală
Pe scena goală ireală

Treceau fanfare triste prin oraș
Parcul adormise pe tâmpla ta
Prin cartierele de catifea
Parcă ningea și nu ningea

Cu păsări pe care le visasem
Într-un copac sau într-o piatră
La sânul maicii mele duse
Cînd laptele încă mai latră

(Ioan Vintilă Fintiș)

La coltul casei pãrintesti,
Am îngropat adânc sub flori
Dorul copilãriei mele
Cerul senin , fãrã de nori.

Plâng florile si se apleacã,
Astern petale pe pãmânt
Nu-i nimeni sã le punã apã
Le udã Domnul , când si când..

M-au încãlzit pereti de lut ,
Dar i-am lãsat , fugind în lume
Trãiesc departe de frumos
Strãinului sã-i fie bine.

În geamul mic , plânge-o muscatã,
Din zorii zilei pânã-n noapte
Doar Dumnezeu îi poartå grija
Trimite vânt , frunzei uscate.

Un lan de grâu , din veri trecute,
Zace tãcut pe-acoperis…
Plânge si-acum în el neghina
Iar macii rosi , încet s-au stins.

Un trandafir în coltul casei ,
Doar gardul l-a mai mângâiat
Nu-i nimeni sã-i mai fure floarea
Cã e pustiu la mine-n sat.

Grãdinã dulce , flori si iarbã,
Cu tine-as vrea sã stau mereu
Mã iartã , de mai zãbovesc
Aicea , nu-i pãmântul meu!

Mã rog la Dumnezeu si plâng,
Peretii casei sã nu cadã
Nici un copac sã nu îmi sece
Si nici fântâna din ogradã.

Iar într-o zi , când m-oi întoarce ,
De poti , dã-mi anii ce-am pierdut
Si lasã-ma sã dorm pe iarbã
Si-n casa cu pereti de lut!

(Mary Otilia Mari)

E o umbră dragostea
E-o umbră dragostea şi piere,
Iar inima în pumn îmi plânge
O melodie de durere,
adusă ploii se răsfrânge.
E-o umbră dragostea şi piere,
Destinul meu călău, o frânge
În neagitări fără vedere,
asupra-i sufletul îmi plânge.
O melodie de durere,
adusă ploii se răsfrânge.
De ce? De ce? – strig în tăcere,
fiinţa mea întreagă plânge,
Destinul meu călău, o frânge.
Ce-o fi? Şi ploaia ce mă cerne,
mi-i sufletul în sfâşiere
de melodia ce-o răsfrânge.
E-o umbră dragostea şi piere,
iar inima în pumn îmi plânge.

(Luis de Camoes)

Pe un pian cu aripi de zăpadă
Majestuos va baleta un dirijor
Pe coapsa ta albastră leopardă

Printre statui de marmoră la vest
Alți dirijori vor coborâ discret
Și fiecare cu un cer în mână
Atât de nevăzut și de concret

Apoi ne vom retrage pe o stradă
Pavată cu poeme de lavandă
Iubita mea cu sânii de mărgele
Tu ce mai faci acolo între stele

(Ioan Vintilă Fintiș)

Poezie

Nu suntem decât doua amfore rupte,

De destinul ce capăt ne-a pus,

Sa încercăm sa refacem întregul,

Este chin și durere nespus…..

Nu suntem decât doua fragile vase,

Ce iubirea o au de la astre,

Între noi se împlinește destinul,

Și sufletul curge ca vinul,

In pahare albastre de aur,

Ce au sufletul antic balaur….

Cu iubirea în cer nu te joci,

Cu iubirea aici de ce joci?

Vom putea noi vreodată sa-mplinim ce n-e dat

In condițiile în care vasul nostru e spart?

Vom putea noi vreodată sa refacem intregul

Din divinul iubirii sa ne creștem altarul

Compleți și uniți sa ne strângem în brate,

Ca și cum lumea din jur nu exista, și-n toate,

Sa implinim ce ne e scris fără frica de astre,

Sa implinim ce ne e scris de divinele caste,

Tu fecior de erou, eu fecioara divina,

Tu un sânge de zeu, eu o alba creștină,

Împreună zâmbind sa implinim ce e scris,

Dint-o carte ce în negura vremii s-a stins…

Eu cu tine în vis, tu cu mine în vis,

Sa pornim impreună în etern paradis…..

(Gratiela Avram)

Poezie

Bunica nu avea cultură,
Nu studiase-așa, ca noi..
Se „cultivase”-‘n bătătură
Și la prășit de popușoi.

Nu, nu era analfabetă,
Dar nici școlită nu era.
Din Biblia îngălbenită
De multe ori ea ne citea..

Mi-o amintesc în nopți de vară,
Cum se ruga lui Dumnezeu
Privind spre stele, în grădină,
Și neștiind că sunt și eu..

Ea nu luase masterate,
Nici doctorate n-a luat,
Însă credea cu fermitate
În Cel ce lumea a creat!

Cum să-i fi spus bunicii mele,
Ce se ruga spre cer mereu,
Că bolta cea cu mii de stele
Nu-i opera lui Dumnezeu?!

Să fi-‘ndrăznit să-i zici bunicii,
În noaptea cu parfum de fân,
Că greierii și licuricii
Nu-L au pe Dumnezeu Stăpân?!

Nici n-ai fi terminat ideea,
Știu foarte bine ce îți spun:
Bunica mea, din clipa-aceea
Te-ar fi privit ca pe-un nebun!

Căci, după mintea ei vioaie,
Nimic nu-i fără autor:
Nici clăi de fân, nici mușuroaie,
Nici simpla urmă de tractor!

Să îi fi spus bunicii mele
Că soarele ascuns în nor,
Sau câmpul cel cu floricele,
Există fără Creator?!

Așa erau bătrânii noștri,
Crezând în Domnul Dumnezeu;
Strămoșii au crezut, bunicii,
Și mama mea credea, și eu..

Dar intelectualii lumii,
Cu diplome la școli de soi,
Mai caută și-acum dovada
Că ei se trag din maimuțoi!

Ei scurmă harnici prin țărână
Și caută bucăți de os
Prin care vor să demonstreze
Că.. nu suntem ai lui Hristos!

Aceasta este marea luptă,
Vrăjmașul vrea prin rațiuni
Să ne lipsească de credința
Ce-o moștenim de la străbuni..

Să nu-i lăsați să vă golească
De harul ce-l aveți în voi;
Rugați-vă să se-‘nmulțească,
Iar Duhul va veni șuvoi,

Căci Tatăl nostru ne iubește
Și nu ne lasă lui Satan.
Cu harul Său ne ocrotește,
Vrăjmașii se trudesc în van!

Pe cei ce pierd credința dreaptă
Și-‘ncep să-și râdă de strămoși,
O grea robie îi așteaptă,
Căci demonii nu sunt miloși!.

Urcați, urcați în Arca Sfântă,
În casa Domnului Hristos!
Biserica pe val plutește,
În timp ce lumea merge-‘n jos!

Sorin Croitoru

Autor: Liliana Burac

Se trezeau cu noaptea-n cap părinții ,pe timp de vară,
Iar când se porneau la câmp nici nu se vedea afară,
Ne lăsau laptele proaspăt ,în oală de lut,pe masă
Și într-un ștergar de in ,pâinea albă,coaptă-n casă.

-Hai,treziți-vă oleacă,ne spunea mama duios,
Ne-ndurându-se să strice somnul nostru-așa frumos,
-Eu mă duc iar la prășit ,cu bunică-tu-n Lănuț,
Voi să stați pe lângă casă,s-aveți grijă de puiuți!

Tată-tu e dus la coasă ,că se pologește iarba
Și de n-o cosi acuma ,când s-o duce-a fi degeaba,
Mâne-o să vă iau cu mine,în Fânaț ,la adunat,
Eu cu furca înainte,voi din urmă la greblat.

-Scoateți cloștile afară și la puii de găină
Dați-le un pumn de crupe sau muiați niște făină,
Puneți-le-un chic de apă în ceva nu prea adânc
Și vedeți să nu-i ia uliul până vin eu de la câmp!

Să duceți pe șes vițelul,priponiți-l mai departe
De vițeii altora,nu de alta ,s-or mai bate,
Puneți apă în căldări până o veni cireada
Că vin vitele-nsetate și să măturați ograda!

Noi ,cu somnul între gene,ascultam cam cu de-a sila,
Țineam minte ce țineam ,apoi Dumnezeu cu mila,
Dar când soarele-ncepea să ne ardă pe spinare,
Lăsam baltă bătătura și-o zbugheam la scăldătoare.

Treceam ulița spre șesul care ne părea o mare,
Cu valuri de romaniță așternute sub picioare,
Sfârâiau călcâiele când stârneam cârduri de gâște,
Și gâscani-înfuriați ne-alergau ,vrând să ne muște.

Noi vedeam numai hârjoana ce părea a fi in toi,
Din toți țăncii de pe vale ,din pârâu,lipseam doar noi,
Dar când tălpile simțeau mâlul fin și apa-n spume,
Ne rupeam de orice grijă și intram în altă lume.

Iar în firul de pârâu,jinduind după răcoare,
Bălăceala era-n toi ,cât era ziua de mare,
Înotam și ne stropeam ,printre broaștele speriate,
Până ne-alungau tânțarii cu înțepături pe spate.

Plini de mâl,ca niște diavoli,ne apropiam de casă,
De la poarta miroseam turtițele de pe masă,
Vedeam zâmbetul bunicii răsărind la colțul șurii,
Și căldările cu apă în mijlocul bătăturii.

Ne punea mâna pe creștet printre vorbe de mustrare,
Ne-ndemna să ne spălăm într-o balie,la soare,
Și când socotea că-i vremea,zicea:
-Eu mă duc acasă,
Da’ v-oi spune mâne-ta, ș-apoi îți vedea voi,lasă!

Nu spunea nimc ,sărmana,ba ,când o-ntrebau părinții,
Ne tot ridica în slăvi că am fost cuminți ca sfinții…
Parcă văd zâmbetul mamei…parcă toare-au fost mai ieri…
Azi mi-a mai rămas să depăn amintiri din alte veri.

Pasodoble

E negru și liniște
dincolo, balustrada și paharul de vin
dă-mi palma să-ți ghicesc puțin, nu asta, cealaltă
o să mor tânăr, tu o să fugi, ba nu
ba da
eu o să zbor, să știi, să-mi scrii, la zece mii de metri de tine e bine
ai aripi? am, sunt mari și mă dor, strălucesc incolor
acum mi-a amorțit piciorul, ridică-te, intră pe fereastră
raze de lumină de dimineață albastră și culcă-te
că mâine o să-ți duc dorul, să-ți aduc
zborul, fiorul, odorul, covorul?
vino cu mine
(lasă-mă, că mă doare piciorul)
jur că e bine, e roșu, e foarte departe și
nici n-o să fiu acasă in fiecare noapte.

(R&O, decembrie 1996)

(Oana Costea)

Poezia Intimă

Îți mai aduci aminte, doamnă ?
Era târziu și era toamnă ,
Și frunzele se-nfiorau,
Și tremurau în vântul serii
Ca niște fluturi chinuiți ,
Ca niște fluturi rătăciți
Din țările durerii.

Ți – aduci aminte iar de seara
Și -amurgu-acela violet,
Când toamna și-acorda incet,
Pe frunza galbenă , chitara?
Pe lac, ce-n luna s-argintase,
Încet o lebădă trecea,
Și pata-i albă se pierdea
În seara care se lăsase .

Și-atunci, doar inima și vise,
Ne-am dus ca lebăda și noi,
Călcând nisipul plin de foi
Sub ceața care-l umezise.
Aşa născut , în plină toamna,
Amorul meu ce-nmugurea
Sub foi ce toamna-ngălbenea.
Îți mai aduci aminte, doamnă ?

(Cincinat Pavelescu)

O femeie in varsta de 71 de ani din Cugir a realizat o performanta demna de Cartea Recordurilor. Maria Todor a reusit ca intr-o perioada de trei ani, intre 2014 – 2016, sa coasa pe o panza de canepa poezia Luceafarul, de Mihai Eminescu. Cele 98 de strofe au fost ”scrise” cu ata rosie.

Femeia a mai scris, pe aceeasi panza, versurile din Hora Unirii, Balada Miorita, proverbe, rugaciuni si zicatori. De asemenea, a realizat si ilustratii care reprezinta Coloana Infinitului si Cumintenia Pamantului ale mareluui sculptor Constantin Brancusi, precum si Vioara lui George Enescu, scrie stiriactuale.net

Maria Todor spune ca a realizat toate acestea din dragoste pentru Mihai Eminescu si ceilalti mari scriitori sau artisti ai Romaniei si ca intentioneaza sa realizeze un mic muzeu intr-o camera a locuintei sale din Cugir.

Calcul matematic pentru fiecare strofa, rand si litera

”Mi-a placut intotdeauna sa citesc, iar pe Eminescu l-am adorat. Plangeam la toate poeziile care imi atingeau sufletul.

Ideea mi-a venit intr-o noapte, dupa ce recitisem pentru a nu stiu a cata oara poezia Luceafarul. Atunci m-am hotarat sa scriu cu acul si cu ata din arnica (fir de bumbac rasucit si colorat – n.a ) de cea mai buna calitate, toate strofele poeziei.

Mi-am amintit de panza de canepa pe care bunica mi-a lasat-o sa fac din ea saci si am hotarat sa folosesc cativa metri din acest material.

Nu a fost deloc usor pentru ca a trebuit sa calculez matematic locul ce se cuvine pentru fiecare strofa, pentru fiecare rand sau litera. Mi-a luat aproape trei ani ca sa termin tot ce am avut de scris”, spune Maria Todor.

Femeia s-a nascut in satul Ponor din Muntii Apuseni in 19 august 1946. In satul natal a urmat primii ani de scoala si a invatat de la parinti si bunici sa teasa la razboi, sa croseteze si sa coasa, dar si multe alte treburi din gospodariile taranesti.

In cautarea unui loc de munca, s-a mutat in anul 1973 la Cugir unde a lucrat timp de 25 de ani la uzina Mecanica. Dupa ce a iesit la pensie si-a reluat obiceiurile traditionale din tinerete, respectiv tesutul la razboi si crosetatul.

Are si un costum popular confectionat de ea in anul 1964, pe care il imbraca in zilele de sarbatoare si atunci cand merge la biserica.

A memorat Luceafarul in timp ce cosea versurile

Despre performanta de a scrie Luceafarul pe panza de canepa de sapte metri, Maria Todor sustine ca a ajutat-o si sa invete intreaga poezie. ”Singura am decis sa fac acest lucru si nu am avut liniste pana nu l-am terminat. Ma trezeam noaptea din somn si continuam sa cos.

De multe ori nu puteam dormi din aceasta cauza pentru ca vroiam sa termin cat mai repede. Mai coseam si in timpul zilei, dar dupa ce imi terminam treburile gospodaresti.

Exista ceva care ma determina sa ma apuc din nou de cusut si sa fac ceva unic, despre care nu am mai auzit. In timp ce coseam cuvintele si versurile, am reusit sa si memorez intreaga poezie”, afirma femeia din Cugir, citata de ziarulunirea.ro.

Spatiul ramas gol pe panza a fost chiar mai greu de acoperit decat poezia lui Eminescu. ”M-am gandit sa-l completez tot prin cusut cu lucruri importante din creatia romaneasca.

Asa ca am ales o serie de cugetari, pilde, proverbe, diverse imagini reprezentand opere ale unor artisti. Daca in ceea ce priveste Luceafarul, cusut cu litere de tipar, a fost ceva mai usor, mult mai greu a fost la celelalte lucrari cusute cu litere de mana, unde atentia si efortul au fost cu mult mai mari”, spune Maria Todor.

Aceasta vrea sa lase mostenire realizarile sale unei nepoate cu talent la desen si pictura.

(secretele.com)