Șoferul meu a pus un canal de jazz care susură discret. Parisul e după ploaie. Străzile oglindesc cerul și e lume puțină. Oamenii mai degraba aduși de spate, din umbrelele închise picură câte un strop, alții le-au uitat deschise deși atmosfera s-a mai luminat, foarte putin. E momentul acela, “entre chiens et loups”…fix înainte de înserare. Când nimic nu ți se mai pare important. Totul e efemer, ca lumina aceasta cenușiu-argintie care va dispărea în câteva clipe.
(Marcela Feraru)
În marea trecere
Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.
Cerul se dăruieşte apelor de jos.
Cu ochi cuminţi dobitoace în trecere
îşi privesc fără de spaimă umbra în albii.
Frunzare se boltesc adânci
peste o-ntreagă poveste.
Nimic nu vrea să fie altfel decât este.
Numai sângele meu strigă prin păduri
după îndepărtata-i copilărie,
ca un cerb bătrân
după ciuta lui pierdută în moarte.
Poate a pierit subt stânci.
Poate s-a cufundat în pământ.
În zadar i-aştept veştile,
numai peşteri răsună,
pâraie se cer în adânc.
Sânge fără răspuns,
o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auzi
ciuta călcând prin moarte.
Tot mai departe șovăi pe drum –
şi, ca un ucigaş ce-astupă cu năframă
o gură învinsă,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna să tacă,
să tacă.
Lucian Blaga
Timp fără patrie: rîu fără ape,
seceta-n albie și subt pleoape.
Timp fără patrie: inimi învinse,
vîrste nerodnice, cugete stinse.
Timp fără patrie: sură poveste,
vuiet de cetină neagră pe creste.
Timp fără patrie: țarini neintoarse,
zboruri defuncte și suflete arse.
Timp fără patrie: stingere-a torței,
boltă neprietenă, clopot al sorții.
Timp fără patrie: dragoste-amară,
roiuri tinjind după raiuri și ceară.
Lucian Blaga
(Ilustrația Marcela Feraru)
“Voi, cei care”
Stați cu străini în casă
De ani
și vă mințiți
Că-i bine
Iubiți în afară
și n-aveți curaj
Calea inimii
S-o urmați
Pitiți, locuiți în copii
Nevrând a rupe
Al suferinței șir
Făr’-a înțelege
Că țipătul tăcerii din voi
Le distruge țelul.
Dormiți în același pat
Spate în spate
Cu viețile voastre
Și gândurile
Vă conturează alți ochi
Și altă atingere
Oftând, adormiți
Cu gândul la mâine
Vă scuturați lanțul
Dar nu faceți
Nefăcând, schimbări nu apar
Vă consumați
Resursa interioară
Și dreptul la viață
Lângă oameni nepotriviți
Ce poartă pomposul statut
De soți și soții
Sub rânjetul mințit
Și grimasă de suflet sfâșiat
În două
Voi, cei care credeți
Că dacă voi nu vedeți
Nici alții nu văd
Voi, cei care credeți
Că dacă voi nu auziți
Nici alții nu aud,
Voi, cei care credeți
Că dacă voi nu vorbiți
Nici alții nu vă cunosc (suspinul),
Rupeți-vă lanțul și
Urmați-vă visul!
(“Voi, cei care” – Cornelia Prisacariu,
Ploiești, sâmbătă 09 martie 2019, orele 01.17 a.m.)
Ochi reci
Ochi reci și goi
Își prăvălesc privirile
Peste umerii mei firavi.
Mă sfâșie
Indiferența
Tăcerea
Pedeapsa
Răzbunarea
Comportamente mici
Pe care nu le înțeleg
De e ceva de înțeles
Din această ecuație
Cu necunoscute în dublu rol
Ce mint
Privindu-mă în ochi
Că nu-i așa,
Arogându-și unicitatea
Pe scena inimii rănite
Doar suflete goale
Rătăcitoare,
Neancorate în iubire
Ce caută un punct de sprijin
Pe mișcătoarele iluzii
Pe care mintea lor
Le ţese,
Doar suflete goale
Își plimbă opulența
Arătându-și epoleții
Confecționați în grabă
În culise.
E trist când
Vălul se ridică
Transparând o realitate
Care ustură
Ca sarea aruncată
Neglijent
Pe rană.
Încrederea
Se despletește
Și curge în subțire fir
Către mâine.
(“Ochi reci” – Cornelia Prisacariu,
Ploiești miercuri 01 august 2018, orele 18.50)
Eu nu cred că trebuia să fiu ființa care se numește om,
Eu trebuia să fiu ființa floare, sau pasăre, sau flutur…
Uneori mă simt soră geamănă cu arborele, cu marea și cu cerul,
Cu armăsarul care-aleargă dezlănțuit ,
Cu fiara ce pândește tainic, flămând și neîmblânzit.
Nu știu exact ce trebuia să fiu din toate acestea
Căci toate acestea îmi sunt mult mai familiare
Decât îmi sunt eu mie însămi
În pielea mea de om.
Dar pentru că Soarta, sau Întâmplarea, a hotărât să mă nasc om,
A trebuit să învăț lecția esențială a umanului,
A trebuit să învăț suferința.
Ar fi trebuit să învăț mai multe
Dar nu a mai fost timp.
Și am învățat-o doar pe aceasta
Cea mai importantă
Definitorie pentru umanitate,
Care, iată, până și Hristosul și l-a răstignit
Și l-a trecut prin vămile suferinței!
Așa că cine sunt eu ca să mă plâng?
Și totuși, eu nu cred că trebuia să fiu om,
Eu cred că trebuia să fiu floare,
Sau pasăre,
Sau flutur…
(Corina Nistor)
Poezie: Corina Nistor
INSOMNIA
(sau “Căutare: cine esti tu?”)
Am trecut Marea
Și am cutreierat Deșertul,
Am străbătut nesfârșitele întinderi
Cu tălpile arse,
Am ajuns în cele patru colțuri ale lumii
Iar la fiecare margine de lume am strigat
Cu gâtul ars de sete:
CINE EȘTI TU???
M-am aruncat apoi în Mare,
Am înotat cu peștii și cu toate viețuitoarele mării,
M-am afundat în apele albastre
Ca într-o altă lume
Plină de vrajă, de forme și culoare
M-am scufundat până în adâncul adâncurilor,
Unde lumina pălește și dispare
Și de acolo și mai adânc, și mai adânc,
În întunericul deplin, profund, mistuitor
Care șterge totul, totul,
Până când nu mai știi nimic, până când nu mai ești nimic.
Și totuși, chiar din miezul acelui Nimic
A izbucnit un strigăt:
CINE EȘTI TU???
Atunci am izbucnit din Mare
Ca un vulcan care s-a săturat de milenii să mocnească,
Am izbucnit în văzduh până în înaltul cerurilor, până la Zenit
Și m-am repezit vertiginos către Nadir.
Iar văzduhul, ah, văzduhul!
Cu neasemuita lui libertate!
Am zburat cu păsările, am plutit cu norii,
Am visat cu luna și m-am rotit cu galaxiile.
Dar totul până într-o zi
Când, asemenea lui Icarus,
M-am apropiat, fascinată, prea tare de Soare!
Și deodată bucuria zborului și a necuprinsei libertății
A început să se topească precum ceara
Aripilor mele de ceară.
Iar din adâncurile ființei
A izbucnit același urlet
Neobosit, Nestrămutat, Neîmblânzit:
CINE EȘTI TU???
M-am întors învinsă Acasă.
M-am retras în bârlog,
Mi-am lins rănile,
Căci îmi secaseră toate fântânile sufletului…
Mi-am spălat pletele,
Mi-am scuturat picioarele de colb,
Și am căzut într-un somn de moarte.
Dar ca prin vis, ca prin minune,
Un glas, de dinlăuntru parcă, m-a învăluit
Într-un murmur amețitor de șoapte:
SUNT TU, SUNT TU, SUNT TU!
Eeei, feții moșului,
Povestea aceasta nu e decât o poveste,
Ea poate fi frumoasă sau poate doar banală,
Dar sigur este tristă,
Pentru că Nu Este Adevărată
(Decăt în parte).
Pentru că nimeni, niciodată, ‘nicări’
NU MI-A RĂSPUNS!
Nesfârșitul, Neștiutul, Nepătrunsul
A rămas MUT.
Iar eu am rămas singură
Să alerg și să zbor și să strig
Din ce în ce mai rar, din ce în ce mai stins,
Să strig și să caut,
Să caut și să strig:
CINE EȘTI TU?
CINE SUNT EU?
Dar mai ales, CINE EȘTI TU???
(Corina Nistor)
I.
Dragule, cauta si te insoteste ca sa
nu ramai prea singur.
Vei vedea si tu, atunci cand vei
iubi, cine iti va fi soata,
asa cum arborele cel mare,
pe timpul soarelui in toi,
vede care ii este umbra.
Pe timp de durere, lasa-te
singur tie.
Si cerul se acopera de nori cand ploua
Numai cand ninge, ninsoarea e umbra de la stele
Dar atunci, dragule, e foarte frig
si chiar ceea ce este
frumos vederii poate sa tina loc de camasa.
II.
Daca ti-e foame, cauta sa te mananci pe tine insuti
In libera vedere a altora.
Pandeste si tu sarbatorile.
Orice sarbatoare e masa pe care cel care a invins
il mananca in talgere de aur, pe cel invins.
Fii atent: tot ceea ce exista are o sarbatoare a sa.
Iar tot ceea ce exista aproape ca nu are loc de ceea ce
exista unde sa se sarbatoreasca pe sine.
Fii cuvincios si vei fi si tu invitat la masa.
E bine sa fii invitatul caprelor.
E si mai bine sa fii invitatul cailor.
Daca-ti este foarte foame, si esti in stare sa vorbesti
cu dreptate si lenes ai putea sa fii invitatul pietrelor
la masa tacerii de piatra.
Dar cel mai bine ar fii sa poti sa fii, mosafirul Zeului.
III.
Dragule, daca te opreste oricine altcineva din mersul
tau, sau din somnul tau, ca sa te intrebe, cu sarut
sau cu urlet, cine esti, tu nu-i raspunde pentru ca nu
stii cine esti si pentru ca cel ce te intreaba
ingrozitoarea intrebare “cine esti ?” te
intreaba cu gand ascuns sa te piarda.
Te intreaba cu gand de batjocura si
smintit ca ai putea sa stii cine
esti si sa-i raspunzi cine esti;
si raspunzandu-i cine esti tu,
dragule, sa-l faci pe el sa se
prapadeasca de un venin razand si
de o inaltime straine.
Si in hohote, – cine esti, stiindu-te,
sa nu mai poti sa fii.
Deci taci din gura cand nu ai ce spune.
IV.
Stand pe langa foc, de vei simti un
oarecare lucru, un fel de sorbitura
ca te musca si te trage din loc;
daca te cade o incetinire de zile;
si daca fierbinteala mare ti se arata
ca si cum te-ai vedea pe insuti
tine de la o departare arsa;
daca o spaima moale cu coarne
de melc te calatoreste cu dureroasa
atingere prin madularele trupului ca
ai putea dupa somn, aidoma zilei
de ieri, sa te trezesti si maine;
daca taierea si scoaterea matelor
mielului te doare in pantecul tau
numai gandind-o ca se intampla;
daca ruperea stelei in doua si ruperea
cifrei unu in sapte
iti strabat creierul cu sfasietoare lumina;
daca taina sfanta a tradarii te
cumpara pe un ochi triunghiular in frunte;
daca limbii tale i se face gust de
Fat-frumos cu jugulara rupta;
daca nu-ti smulgi ochii tu insuti
infiorat de vedere;
daca nu-ti astupi urechile cu doua stele;
daca refuzi jertfa de un miros
placut, dragule, lasa-te pradat de
melancolie si lasa-te jefuit de tinerete.
Stai tu melancolic, dragule,
Stai tu melancolic
Melancolic nu se petrece si nu se misca,
melancolia se sta
Stai tu.
V.
Ce n-am facut eu, macar tu sa faci
Ce am trait eu – prea mult este
asa ca-ti ajunge si tie
sa ai de dat
in stanga si in dreapta.
Nu ma intreba pentru ca nu stiu sa-ti spun
nimic despre stanga soarelui
si nimic despre dreapta lunii.
Dragule, aseaza-te si tu cum poti mai bine
cu spinarea pe o ora mai fericita
Ce crezi tu ca-ti-e dreapta ?
daca esti in stare sa-i poruncesti
ea iti va fi dreapta
Stanga, pe dansa, trebuie numai sa o iubesti,
Ea esti chiar tu si daca o iubesti
te va sluji ca o roaba.
VI.
Despre fericire, dragule, nu pot sa-ti spun decat
foarte putine cuvinte,
bunaoara:
cel mai miraculos fapt al existentei
este faptul ca este
De aceea,
Dorinta fierbinte de a fi fericit
Este legitima si miraculoasa.
Ar fi absurd ca existenta sa fie absurda.
Cauta, dragule sa fii fericit
cat timp esti tu de fata,
cat timp vei avea fata;
fereste-te vreodata sa porti masca;
nenorocul te recunoaste
chiar inainte de a te naste.
VII.
Dormi cat mai putin cu putinta,
viseaza cat mai mult cu putinta.
VIII.
Ceea ce exista, este.
Frumos luceste masculul
din neputinta de a naste.
Daca nu poti canta, dragule,
varsa sange.
De nascut, dragule, naste numai cosmosul.
Cauta si fa rost de scutece, dragule !
IX.
Nu te grabi sa alergi.
Stai locului !
Chiar si miezul fierului
curge lenes prin mijlocul fierului.
Uita-te la el si aseamana-te lui.
X.
Si acum, dragule, am sa te invat
ce trebuie sa faci
cand n-ai sa mai poti sa fii.
Spala-te si curateste-te !
Pasarii Phonix nu-i place
hoiturile si murdariile !
XI.
Dragule, nu ma uita
ca sa nu te uite,
la randul tau, altii !
Dragule, lasa macar un cuvant de-al tau
sa-mi fie lespede.
Spune, cand spui sunt,
cu gandul dus la mine.
Eu te-am nascut pe tine, dragule.
Renaste-ma tu.
(poezie.ro)
Cine pe mine
Mă,
Să ridice mâna,
Să rostească minciuna
Încă odată.
Huxtaburger
Scrie acolo,
Citesc
Și obosesc
De postmodernismul ăsta
Futut (scuzați vulgaritatea, dar
Așa cred eu – că-mi permit (lol)
Pe strada mea
O iarnă grea.
Imberbii ăștia
Hai-hui
Cu instalațiile
Lor
În galerii
Înecate de clor
Și fluoridă
Din apa fetidă.
Degetele lor
Reci
Fără dor
Fără omor
Prim-născuții
Unui viitor
Ratat.
Eu, personal,
Mi-am căpătat dreptul
La cuvântul ‘căcat’
Sau ‘cunt‘
Sau ‘fucked-up’.
Mâine, poimâine
Am să mor,
Eu mică-mică
A tiny-tiny part of it all.
În picioare – am să mor –
În parfumul
Trecutelor lăcrămiore
Eu,
Tăcută,
Trădată.
Să știi:
Cine mă va găsi,
Va înțelege
Ritualul meu
De fată pierdută,
Precum și
Valurile amețitoare
Din părul meu
Nedezlipit,
Încurcat în
Fuioare
Albastre
Din Marea cea Mare.
Ce răcoare
M-a cuprins –
Nu mai vii?
Doar știi
Drumul
Scrumul
E drumul
Meu
De Stea.
Noapte de Sânziene,
Cu vârcolaci
Și Diene
În pură, neclintită așteptare.
Cântă cântecul meu
Și nu te lăsa
Iubirea mea,
Ajunge-mă până la ceasul acela
Scurt
Când cocoșii
Și caii
Urzesc
În mijlocul nopții.
Sorții
M-au legat la gură.
Eu cânt doar prin tine,
Iubite,
Cânt bine
Ultimul vers
Și ultima notă,
Începutul nu-l știu,
Iar finalul se destramă
Ca o floare de nisip.
Ce ursitori ne-au ursit!
Te aștept!
Cobori în jos luceafăr blând,
Alunecând pe- rază,
Sânt foarte trează
În Apocalipsa asta,
Mâine,
Iubire,
Voi fi in casa Tatălui meu,
Toate lumânarile de seu
Au ars
Și mi-e bine.
Lumea
Se va învârti
Fără noi,
Fără mine,
Fără pantofii mei
De mireasa,
Fără întoarcerea Acasă,
În ziua dintâi,
Cea mai ploioasă,
Mai fecundă
Și mai radioasă.
Ca o rodie în pârg.
Dacă plâng?
Nu plâng, iubire,
Ploaia asta s-a pornit așa,
Fără de știre.
Te mai chem odată,
Hai,
Vino,
Mâine e nuntă mare
În Lună
Și in Soare.
(Aurelia Satcau
Melbourne, 11 June, 2017)
Lacrimile sunt
Visul dăruit neantului,
De-ar fi să le adun
Ar insuma oceane
De lecții
Învățate
Doar unele.
Lacrimile conțin
Semințe de adânc
De ființă
Și ard când
Își croiesc drumul
Printre genele cerber
Și colivia minții
Și conturează geometrii
Sărate
Pe obraji
Ducând cu ele
În pământ
Suflet.
(Cornelia Prisacariu, Ploiești, duminică 21 martie 2021, orele 08,47 a.m.)
For World Poetry Day, l made a poem in the spirt of my favourite poet, Bacovia.
Drama Kingdom
Are we honest?
To each other? To ourselves?
It’s the hardest to tell.
We dance the fight for power
And fall comfortably in submission
Setting the bar lower
On our next mission.
We feed on fantasies
And artificial construction
To temper the frenzy
That slowly guides us to self-destruction
#WorldPoetryDay
#bacovia
(Ana Raisa Manole)
iubirea aproapelui niciodată departe
încrucișează fluviile în rama
ferestrelor închise
locuim
în cartierele de cerneală
unde
blocuri pline de egouri
trăiesc fandosite
și se tem că vor fi părăsite
va fi cineva care să riște
care să înţeleagă
că sfârșitul păcii
înseamnă războiul orb pe dinăuntru
undeva pe acest continent
sora mea trimite o biblie
ca parte a unui colet
văduvit de psalmi
Europa nu scrie răvașe
în sticle aruncate în mare
dar omleta o batem pe aceeași monedă
doar cuvântul trăiește pe bucata de limbă închiriată
rana mea devine rana ta
hai să fumăm din pipa păcii
și să citim testatamentul renașterii
o singură dată
la cursul de schimb
(Ramona Muller)
Pe-aici când plouă, plouă îndesat,
Nu ţine ca la noi un ceas ori două.
Că ziua plouă, plouă pe-nserat,
Şi când se crapă iar de ziuă, – plouă.
În faptul zilei, streşinile plâng.
Pădurea stă plouată ca o curcă.
Natura calcă cu piciorul stâng:
Pe-aici când plouă, – plouă, nu se-ncurcă!
Iar când s-arată soarele sărac.
De după nouri, ca să-ţi facă-n ciudă,
N-apuci a scoate nasul din cerdac,
Că până la întoarcere, – te udă.
Există şi răstimpuri când se moaie,
Când parcă nu mai toarnă-aşa, de sus,
Şi cerul câte-oleacă, spre apus,
Se luminează puţintel – a ploaie.
Atunci se cheamă că e timp frumos
(Măcar că tot mai cade-un pic de bură),
Dar fumul din ogeac se lasă-n jos,
Şi porcul umblă tot cu paiu-n gură…
(George Topârceanu)
Ilustrația Marcela Feraru
“Doctore, simt ceva mortal
Aici, în regiunea fiinţei mele
Mă dor toate organele,
Ziua mă doare soarele
Iar noaptea luna şi stelele.
Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care până atunci nici nu-l observasem
Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă
Cu o senzaţie de iarnă.
Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc
Şi chiar am citit nişte cărţi
Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit,
Am fost bun şi-am fost frumos…
Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore
Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani.
Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi
Când m-am născut.”
Marin Sorescu, “Boala”
Auguste Rodin, “Dansul”
(Ilustrația Marcela Feraru)
Lawrence Ferlinghetti, născut pe 24 martie 1919, este un poet și pictor american. Autor de poezie, traduceri, ficțiune, teatru, critică de artă, este cunoscut pentru A Coney Island of the Mind (1958), o colecție de poeme care a fost tradusă în mai multe limbi, având vânzări de peste 1 milion de exemplare.
Autor: Lawrence Ferlinghetti
Traducător: Alina Caramarin
Cândva de-a lungul eternității
Cândva de-a lungul eternității
apar niște tipi
și unul dintre ei
care apare tare târziu
e un fel de tâmplar
din ceva loc pătrat
ca Galileea
și începe să jelească
și să pretindă că știe
cine a făcut raiul
și pământul
și că motanul
care ne-a dat-o nouă
e Tatăl lui
Și pe deasupra
adaugă el
E totul scris
pe ceva suluri de pergament
pe care niște scutieri
le-au lăsat pe-undeva prin Marea Moartă
acum mult timp
și pe care nici nu o să le găsești
pentru v’o două mii de ani sau cam așa
sau cel puțin pentru
nou’sute patrujșapte
dintre ei
să fiu mai exact
și chiar și-atunci
nimeni nu crede în ele pe bune
și nici eu
de altfel
Ți-e cald
îi spun lui
Și îl răcoresc
Îl întind pe Copac să se răcorească
Și toată lumea după asta
mereu face modele
ale acestui Copac
cu El spânzurat sus
și mereu fredonându-I numele
și chemându-L să vină jos
și să stea
pe combinația lor
ca și cum el e regeLE motan
care trebuie să sufle
sau ei n-or să prea poată reuși
Numai că el nu coboară
din Copacul Lui
El doar spânzurat acolo
în Copacul Lui
arătând total Epuizat
și foarte liniștit
și de asemenea
conform unui rezumat
al ultimelor știri mondiale
din obișnuitele surse de neîncredere
foarte mort
Istoria avionului
Și frații Wright au spus că ei credeau că au inventat
ceva ce ar putea aduce pacea pe pământ
(dacă n-ar fi pus mâna pe el frații nepotriviți¹)
când minunata lor mașină zburătoare a decolat din Kitty Hawk
spre regatul păsărilor dar parlamentul păsărilor se speriase
de această pasăre făcută de om și fugise spre rai
Și apoi faimosul Spirit al Sfântului Louis a decolat spre est și
a zburat deasupra Marelui Lac cu Lindy pilotând cu casca
lui de piele și ochelarii de protecție sperând să zărească porumbeii păcii dar nu a reușit
Chiar dacă înconjurase Versailles-ul
Și apoi faimosul Yankee Clipper a decolat spre cealaltă
direcție și a zburat deasupra magnificului Pacific dar porumbeii pacificului
s-au speriat de această ciudată pasăre amfibiană și s-au ascuns în cerul orientului
Și apoi faimosul Flying Fortress a decolat zbârnâind de arme
și testosteron pentru a face lumea sigură pentru pace și capitalism
dar păsările păcii nu erau de găsit nicăieri înainte sau după Hiroshima
Și deci apoi oameni isteți au construit mașini zburătoare mai mari și mai rapide și
aceste grozave păsări cu penaj de motor cu reacție făcute de om zburau mai sus decât
orice păsări adevărate și păreau pe cale să zboare spre soare și să-și topească aripile
și ca Icar să se prăbușească pe pământ
Și apoi frații Wright erau de mult uitați în bombardierele
sus-zburând care acum au început să își viziteze binecuvântările în diverse zone din Lumea a Treia în timp ce pretindeau că erau în căutarea porumbeilor
păcii
Și au tot zburat până au zburat fix în secolul
21 și apoi într-o bună zi o Lume a Treia a contraatacat și
a învâltorit marile avioane și le-a zburat fix în inima
pulsândă a Skyscraper America unde nu erau colivii și nici
parlamente ale porumbeilor iar într-o secundă orbitoare America a devenit o parte
a pământului pârjolit al lumii
Și un vânt de cenușă bate peste pământ
Și pentru un lung moment în eternitate
E haos și disperare
Și iubiri îngropate și voci
Plânsete și șoapte
Umplu aerul
Peste tot
Constant riscând absurditatea
Constant riscând absurditatea
și moartea
oricând interpretează
deasupra capetelor
audienței sale
poetul ca un acrobat
cățărându-se pe brumă
spre un cablu înalt al propriei concepții
și balansându-se pe priviri
deasupra unei mări de fețe
își măsoară calea
spre cealaltă parte a zilei
făcând salturi cu încrucișări²
și trucuri cu alunecări
și alte acrobații exagerate³
toate fără a greși
nimic
pentru ce poate nu poate fi
Căci el este superrealistul
care trebuie inevitabil să perceapă
crudul adevăr
înainte de fiecare luare a unei posturi sau pas
în presupusul său avânt
către cel mai înalt loc posibil
unde Frumusețea stă și așteaptă
cu gravitate
să-și înceapă saltul sfidător de moarte
Iar el
un mic charleychaplin
care ar putea sau nu să prindă
frumoasa ei formă eternă
cu mâinile întinse în aerul gol
al existenței
__________________________
[1] Joc de cuvinte intraductibil între The Wright Brothers – Frații Wright și wright/ wrong Brothers – frații corecți și necorecți, injuști – n. tr.
[2] Conform definiției din engleză, entrechats este o figură de dans în balet în care dansatorul, în timp ce sare în aer, își încrucișează picioarele de câteva ori – n. tr.
[3] În eng., în orig., theatrics – n. tr.
__________________________
(traduceriledesambata.wordpress.com)
Azi am văzut un copil care citea
Și un autobuz murdar
Azi am văzut un copil care citea
Și m-a întrecut de-a dreptul
Azi am văzut un copil care citea
Și brusc s-a deschis o fereastra
Azi am văzut un copil care citea
Și un milog pe potecă
Azi am văzut un copil care citea
Și buchețelul cu ghiocei
Azi am văzut un copil care citea
Și mi-a fost rușine de mine
Azi am văzut un copil care citea
Și m-a năpădit o speranță
Azi am văzut un copil care citea
Și n-am vrut a mai pleca acasă
Azi am văzut un copil care citea
Și s-a mai aprins o lumină
Azi am văzut un copil care citea
Și a ajuns la destinație
Azi am văzut un copil care citea
Și m-am plecat de rușine
Azi am văzut un copil care citea
Și mi-a dăruit o viață!
(Ioanina Eliza Manole)
Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect cu existenţa efemeră,
Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră
Pe care te-am lăsat acum un an…
Îţi mulţumesc!…
Dar cum?… Ce s-a-ntâmplat?…
Ce suflet caritabil te-a păstrat
În lipsa mea,
În lipsa ei,
În lipsa noastră?…
Ce demon alb,
Ce pasăre albastră
Ţi-a stat de veghe-atâta timp
Şi te-a-ngrijit
De nu te-ai spart
Şi nu te-ai prăfuit?…
Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect de preţ cu smalţul nepătat,
Rămâi pe loc acolo unde eşti…
Să nu te mişti…
Şi dacă ne iubeşti –
O!… dacă ne iubeşti cu-adevărat –
Aşteaptă-ne la fel încă un an…
Un an măcar…
Atât…
Un singur an…
Iubire, bibelou de porţelan!…
Ion Minulescu, Romanță fără ecou, 1930
Auguste Rodin, Sărutul, 1898
Ilustrația – Marcela Feraru
