Poezie

„Când vezi soarele răsărindu-ți în față, întoarce-te brusc pentru că el îți răsare de fapt din spate!
Când ți-e frig, dezbracă-te pentru că altfel riști să arzi!

Nu da importanță și timp de auz strigătului. Apropie-te alergând de cel care strigă.

Oroarea nu e de sânge ci de inimă. Dragostea nu este de femeie, ci de nașterea pe care ea o poate îndura.
Nu se face niciodată seară decât pentru proști! Răsăritul stelelor e cu mult mai măreț decât răsăritul soarelui!
Dacă este un păcat faptul că suntem oameni, nu este o ispășire faptul că murim.

Adevărul, care oricum ne este refuzat, e mai puțin important decât dragostea, pe care urmează abia să o pierdem.
Globul pământesc este mult prea mic și mult prea neîncăpător ca să ai dreptul singuratic la eroare. Fii perfect aici, ca să poți greși între două stele, unde e loc liber și imens, și înțelegere pe măsură!

Lumina soarelui este orbitoare, dar atât. Adevărata lumină nu este nici măcar cea a stelelor care e cu mult mai orbitoare pentru ochiul apropiat lor, ci lumina care nu-și mai aduce aminte de sursa ei.

N-ai cum să te ferești de ea.
Trupul în care locuiești e cu mult mai de departe decât ți-ai închipui depărtarea.
Faptul că el te doare sau faptul că el îți dă plăcere, nu are nicio rubedenie cu tine.
Află că mai apropiat este trupul pietrei de piatră, deși distanța dintre el și ea e infinită, decât clipa pe care o străbați de străbaterea ta în clipă.

Fiule, sufletul meu este bucuros că știi să citești. Dacă și înțelesul celor citite te va dori, te va fi, fiindu-te. Dacă nu, nu!
Adio!”
Nichita Stănescu

(Text selectat de Cătălin Țețe Rădulescu)

Nisip la ţărm aş vrea
Să fiu,
Să pot să-ţi număr paşii
Atunci când
Ieşi din valuri…
Vânt să fiu,
Să-ţi pot umbla prin păr,
Fără-a mă putea goni…
Şi, de-aş putea, un val
Să fiu,
Atunci când tu eşti toată marea,
Să ştiu că-ţi aparţin,
Că eşti a mea…
Iar peste noi,
Ocrotitoare,
Zarea.
(volum in pregatire)

(Cristian Botez)

Ne plâng poeții printre paginile-obtuze
Dilatând chiar versul din colțuri de cenușă,
Nebuni cu cicatrici, ei mai cred în muze
Și-acceptă la tarot duelul cu mănușă.

Anonimi cu pluta vâslind cuvintele sedate
Se-ntrec cu umbrele dintre răvașe,
Lacomi de boem sub fețele mascate
Declină pustiul plin dintre orașe.

E vremea existenței prinsă-n frâu prea strâns,
Spectacolul sumar se-mparte pe din două.
Un ochi râde, iar celălalt de n-ar fi plâns
Pentru voi între coperți s-ar fi făcut rouă.

Ne plâng poeții printre paginile-obtuze,
Procurorii decorați cu semne de lectură,
Omagiați în taină, rămân doar călăuze
În a Poeziei cosmică pictură.

(Ramona Müller)

De Ziua Internaţională a Poeziei şi Echinocţiul de primăvară, vă recomand o doză de Gellu Naum, aşa, pe nepişatelea sau pe burta goală, cum ar spune medicul:

” Prin fiecare perete circulau două tăceri
şi eu ieşeam să mă ascult
cu două guri vorbeam şi mă ascultam singur
cu cîte două urechi pe fiecare parte a feţii
Şi era o iubire
în timp ce peste cubul ei abia vizibil
în fiecare dimineaţă răsăreau doi sori”

Gellu Naum, ”Iubire imensă”

în Athanor, 1968

(Cătălin Țețe Rădulescu)

Ascultă, copilul meu,
Cântecul mării.
Ascultă-l şi vei auzi,
Atunci când
Stelele se scaldă în lumina albă a mării,
Când briza dinspre seară-şi dă
Fecioria digului,
Când pescăruşii
Sfâşie cu disperare
Aerul
A dor.
Vei auzi, atunci,
Şoaptele de dragoste
Spuse,cândva, demult,
Cu mii de valuri în urmă,
Iubitei tale mame…

(Cristian Botez)

CUVINTELE stau fructe pe ramurile unui măr, poeților nu-s interzise

În orice limbă am trăi, din mărul vieții poetul le culege și dacă ard îi este rugul din lemnul mărului cel drag.
Poetul umblă și azi în raiul cuvintelor pribeag…

(Dan Drăguș)

Constantin Stamate scrie poezii din anul 2016 și a publicat la revista literară ”Steaua Dobrogei”. A câștigat locul 3 la concursul de creație literară județeană. Poezia lui are accente bacoviene și romantice, precum și unele note simboliste.

În prezent, este membru al Cenaclului I.L. Caragiale din Ploiești.

Revelion

Cu inima frântă,

Trec pragul noului an

Mai înțelept ca înainte.

Totul e un basm mizer

Iar eu doar stau,

Scriind aceleași rânduri triste

Fără ca-n suflet să am resentimente.

Sărbătorile mă tocesc

Ca vârful unui creion ce-și întinde negreața pe foaie.

Visez zâne doar când sunt nervos,

Iar viața asta trece la fel,

La fel de trist ca anul care-l părăsesc.

Morții mele

Cu putregai în cană

O aștept pe ea,

Moartea ce-mi bate la ușă.

Din suflet abia aștept să vină la mine,

Să stăm de vorbă despre viață.

Mai de mult mi-a luat părinții

Iar acum sunt eu la rând.

Nu știu cine sunt,

Un suflet rămas singur

Ce sper să doarmă adânc,

Dacă nu l-o fi ucis.

Oare ce-o vrea de la mine?

Nu mă pot abține

Și-i pun eu pielea pe băț

Să-mi știe de frică necurata!

Să vezi ce ți-o prostesc,

Nici nu știe ce socoteală v-a da proasta.

Căci tot ce vreau

E doar să-mi fie supusă.

Revoltat

Privind la lumea de afară,

Bucuria lor nu mă încântă

Ci doar mă scârbește grav.

Răcit de vântul de afară

Mă uit pe geam la ei ,

Of…cât mai pot să-i țină așa?

Profunde bucurii ar vrea să vină și la mine

Însă, când ajung la ușă

Le-o trântesc în nas,

Căci uneori

Zău că-s tare enervante,

Bucuriile aduse de alții

Aici, parcă doar la ușa casei mele…

Egoist

Sucită la minte

Mai e vremea asta…

Dacă ar putea

Ar lua totul sub mantia ei.

Aici, umbrele-s tăcute

Iar acolo, totu-i doar urlet,

Jale fără-nsemnătate.

Cam așa-mi pare

Căci eu sunt egoist triumfător,

Doar prin rândurile scrise.

Interes

În casa plină cu amintiri

Singur ca și un faun

Iubesc în nopțile alese de alb.

Cu o crimă și pedeapsă

Idiotul din casa morților

Iese umilit, stânjenit și ofilit,

Însă doar acei sărmani de oameni

Pot să-ți spună că acela am fost eu.

Poemele

Cu poemele-mi pietroase

Sugrum copii din pântece.

Cu carnea-mi ațoasă

Stăpân rece-negurat mă fac!

Atârnat de-un umăr

Ascund pielea mușcată, ca strugurii rodul.

Umblat prin lumea goală

Cu fruntea senină

Puteam fi mândru de sine,

Ca fluturii în zorii

Ce se duc lucind.

Iar

Sugând vinul amar

Mă plimb pe câmp

Iar totu-i roșu,

Un roșu de sânge ce curge…

S-a înnoptat pătimitor

Iar eu,uitându-mă la casele din zare

Văd corbii cei trei cum pleacă,

Afară ninge lin

Iar orașul e-nghețat!

(Constantin Stamate)

rătăcit printre versuri
scriu pe-ntuneric
o sete din altă dimensiune
îmi acoperă marginile dinspre nord
ale așteptării

uneori mă ascund în visul iubitei
și aștept să mi se scurgă
toate cuvintele din oase

aseară m-a durut cel mai rău
coasta lipsă
aseară pleoapele îmi cădelnițau
cel mai eretic descântec

lumina e pauza
dintre două eclipse
chemările iubitei sunt ca niște biblioteci
arzând fără flăcări

rătăcit printre faldurile lor
eu scriu pe-ntuneric

(Valentin Irimia)

Mai la vale spre sud-vest
Se mai vede un mic șes
Cu căsuțe mititele:
Ibrianu copilăriei mele.
Apa curge, lin, la vale
Dar durerea-i încă mare
Nu ne mai avem ca frați
Pe sub deal de Subcarpați
S-au tăiat pădurile
De ne urlă fiarele
Si ne vine dor de ducă
După tată sau mamucă

(Valeriea Ibriana)

„Să fie mai bine de opt ani de când l-am văzut pe Ioan Vintilă Fintiș…s-a întâmplat într-o vară, la o ediție a festivalului de poezie „Arghotica” de la Sibiu. Nu știam atunci că „viața joacă la zaruri” . Ne-am revăzut, tot în acel an la festivalul internațional de poezie de la Sighetu Marmației, unde a și obținut un premiu acordat de președintele juriului, Gheorghe Grigurcu.

S-a înfiripat între noi un sentiment comun care ne-a legat ulterior (drumurile noastre s-au despărțit…) ne-am revăzut foarte rar – o stare, greu de explicat- ceva asemănătot cu acel sentiment „de cristal” de care face vorbire Elytis – i-aș spune iubirea de aproapele, un fenomen care este tot mai rar într-o relație interumană, mai ales când este vorba de poeți.

Prezentul volum reproduce o carte pregătită pentru tipar în 1979 și respinsă de cenzura comunistă…(…)

Peste poet au trecut patruzeci de ani de viață, însă poezia lui emană o forþă care pleacă linia liminar de la temeiuri originare și ne transpune într-o necesară stare purificatoare. Plin de substanță, cu un mesaj direct, discursul poetic doboară bariere, evită capcane și revarsă spiritul întru rostirea adevărată. ”

Gabriel Cojocaru

Esența malignă a perioadei comuniste a construit și menținut speranța că poeții pot schimba destine. Când cultura este disfuncțională, cenzura impune limite și minimalizează. Cuvântul însă este un organism viu, el maximizează limitele dintre coperți.

Versul lui Fintiş Ioan Vintilă Fintiş este realist și real, transmițând emoția cotidianului acelor vremuri, când fleacurile erau derivate opționale într-un zbucium obligatoriu.

păsări de ceară

toate obiectele au încremenit la ora când intră în scenă toreadorii

pe umerii marelui rege clown crește o biserică
și pe măsură ce crește se și prăbușește plângând cu sânge

sângele lui Isus Christos

în ultima vreme nu se mai întâmplă nimic în oraș
câteva cimitire improvizate au crucile orizontale
parcă ar fi niște păsări de ceară

iar dincolo
chiar acum au început luptele de cocoși

cineva se urcă pe tribună
și ține o cuvântare

acum începe corida cu taurii polițiști
toreadorii dac reverențe și se retrag în pământ

de Ioan Vintilă Fintiș
( vol. „marele rege clown”, ed. Grinta, 2019)

Iar primăverile
nu vin…
Nu-i anotimp
în țintirim,

Căci doar alunecă
culori din cer,
aprinse dimineți
aprind zilele
rămase în eter.

Nu-i anotimp
în țintirim,
Nu-s primăveri.

(19 II 2020, Dan Drăguș)

Brancusiana

Brancusi m-a invatat ce e iubirea

cu o simpla privire

daltuita in piatra,

m-a facut temelie Coloanei fara sfarsit,

Poarta vesnic deschisa

curgerii eterne,

Masa a tacerilor noastre

rotindu-se-n lumina,

Pasare maiastra cantandu-si iubirea

in zori,

gand de Domnisoara Pogany

odihnindu-si destinul

in lava incinsa a bronzului,

tipat in trepte al Cocosului

invocand repetat inceputul,

pentru ca apoi,

topindu-ma in eternitatea gandului sau,

ma regasesc pentru o clipa

in Cumintenia Pamantului

smerita si nemuritoare

asemenea lui.

Sarutul

lui Brancusi

Sarut rasarit

din piatra patrata

cu forme striata

prin vremi sa strabata,

nu poti fi uitata.

Esti forma duala,

chemare-ancestrala,

de colb dezbracata ,

de priviri dezmierdata,

de maini mangaiata.

Tu gandu-l opresti

la lumi de povesti

esti piatra,dar vie,

iubirea te stie

prin dalta aurie.

Ai glas care canta

pentru cine asculta

doua chipuri de-o data

cu ochii de piatra

ce nu se arata.

Te contemplu,

ma uimesti,

Sarut al neantului

cu piatra destinului.

(Luminița Bratu)

Marin Sorescu

Marin Sorescu (n. 29 februarie 1936, Bulzeşti, judeţul Dolj – d. 8 decembrie 1996, Bucureşti) este considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani. Sorescu (poet, dramaturg, prozator, eseist şi traducător) a fost cunoscut în timpul vieţii pe aproape toate continentele planetei. Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de ţări, totalizând peste 60 de cărţi apărute în străinătate. S-a facut remarcat şi prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziţii în ţară şi în străinătate. Fară a se înscrie într-un partid politic după Revoluţia română din 1989, ocupă functia de Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (25 nov. 1993 – 5 mai 1995).

Marin Sorescu debutează în 1964, la vârsta de 28 de ani, cu volumul de poezii satirice „Singur printre poeţi”. Până la moartea sa în 1996 mai publică încă 23 de volume, devenind o figură marcantă a poeziei româneşti contemporane. În 1966 primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor pentru „Poeme”, reuşind să repete această performanţă de încă 5 ori pe parcursul carierei. Printre volumele cele mai cunoscute se numără „Tuşiţi” (1970), „Suflete, bun la toate” (1972), precum şi ciclul de 4 volume intitulat „La lilieci” (1975, 1977, 1980, 1988), un univers poetic construit pornind de la un cimitir ce poartă acest nume. Poezia lui Sorescu acoperă o zonă literară largă, stilul său ironic şi degajat trezind în cititor spiritul ludic al copilăriei. De altfel multe dintre volumele sale sunt dedicate celor mici („Unde fugim de acasă?” – 1967, „Cirip-ciorap” – 1993). La moartea lui au rămas în manuscris cincisprezece volume, poezie, eseu, jurnal şi roman.

Dramaturgia lui Marin Sorescu abordează cu precădere tematica teatrului poetico-parabolic în trilogia Setea Muntelui de sare, care cuprinde piesele Iona, Paracliserul şi Matca. Uneori autorul abordează fie teatrul contemporan în Există nervi sau teatrul istoric în A treia ţeapă, sau scrie o serie de comedii cum ar fi Răceala sau Vărul Shakespeare, al căror mobil este chiar ironia muşcătoare, împrumutată din lirica soresciană.

Deşi rămasă în umbra capodoperelor lirice şi dramatice, proza soresciană este una dintre cele mai viguroase din literatura română. Viziunea vizuinii şi, mai ales, Trei dinţi din faţă sunt două din romanele sale cele mai reperezentative.

Distincţii:

Premiul Academiei Române (1968, 1977)
Medalia de aur pentru poezie „Napoli ospite”, Italia, 1970
Premiul Academiei Române pentru dramaturgie, 1970
„Le Muse”, acordat de Accademie delle Muse, Florenţa, 1978
Premiul Internaţional de Poezie „Fernando Riello”, Madrid, Spania, 1983
premiul Herder, acordat de Universitatea din Viena în 1991 pentru întreaga activitate
Premiul Uniunii Scriitorilor din România, (de şase ori, pentru poezie, teatru şi critică literară)

Am zărit lumina

Am zărit lumina pe pamânt
Și m-am născut și eu
Să văd ce mai faceți
Sanatoși? Voinici?
Cum o mai duceți cu fericirea?
Mulțumesc, nu-mi raspundeti.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări
Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
Și atâta lumină încât
Crește iarba.
Iar fata aceea, iată,
Se uită la mine cu sufletul…
Nu, dragă, nu te deranja să ma iubești.
O cafea neagra voi servi, totuși
Din mâna ta.
Îmi place că tu știi s-o faci
Amară.

Perseverență

Voi privi la iarbă
Până voi obține titlul
De doctor în iarbă.
Voi privi la nori
Până voi ajunge laureat
Al norilor.
Voi trece pe lângă fum
Până când fumul, de rușine,
Va deveni iar flacăra
De la început.
Voi trece pe lângă toate lucrurile
Până când ele
Vor veni să mă cunoască.

(Marin Sorescu)

Am să schimb toamna cu vara
Pe la Finta mai de vale
Pe un scut de iarbă deasă
Unde-i moartea mai frumoasă
Iar frunza din plop mireasă

Creșteau oi
Plângând ciobani

Trecu-tau Domne prea mulți cai
Tăiați și aruncați în rai

Parcă ar fi nouă poveste
A copilăriei
Care nu mai este
Lângă o apă
Care încă mai îmi curge
Prin sânge

——————

În anii 60…când s-a trecut la mecanizarea agriculturii, zeci de cai au fost măcelăriți pe malul Ialomiței de unu, care se numea Ștefan al Sandi..Tragic moment…Avea un hanger și când trecea lua numai ficații de la cai…Și acum pe malul gârlei, mai găsești câte un os de cal…

(Ioan Vintilă Fintiș)

CREZUL

Pământu-i pus la fiert
pe pirostrii
când dă în clocot
sunt orele târzii.
Ochiul timonă îmi navigă
albastrul cerului pustiu,
de-mi vine piatra meteor
cu brațele o-ntorc
și-mi iau respirul înapoi,
crezul în adagio, în sol bemol.

o2.02. 2020, D. Drăguș

În fotografie lucrarea „Labirintul către interior”, realizată de Doria