Poezie

Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,norii curgeau în luna lui Marte.
Pereţii odăii erau

neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute
-ntr-
o lume concretă.

O să te plouă pe aripi, spuneai,

plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-
i nimic, îţi spuneam, Lorelei*,
mie-
mi plouă zborul, cu pene.

Şi mă
–
nălţam. Şi nu mai ştiam unde
-mi
lăsasem în lume odaia.

Tu mă strigai din urmă: răspunde
–
mi, răspunde
-mi,Cine-
s mai frumoşi: oamenii?… ploaia?
…
Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,

şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-
aş mai fi vrut să se sfârşească

niciodată
–
acea lună
-a lui Marte.

(Nichita Stănescu, Ploaie în luna lui Marte)

ALTĂ TOAMNĂ ABSOLUTĂ

Adrian PĂUNESCU

Vino la fereastră, fă-mi un semn cu mâna,
Prin localitate trec turiști cărunți,
Totuși nu se-ncheie bine săptămâna
Toamna absolută a venit în munți.

Plouă de plecare, plouă de adio,
Plouă iar de-albastru, plouă dioptrii,
Toamna absolută n-o voi mai opri-o
Și vei fi departe și te voi iubi.

Vino la fereastră spune-mi că e bine
Vara moare-n struguri și într-o cafea
Toamna absolută a venit la mine
Plec în munți cu toamna să te pot uita.

Frunzele-n cădere gura mi-o sărută
Și mi-e toamna mare, și mi-e foarte greu,
Viață relativă, toamnă absolută
Se transcriu prăpăstii în destinul meu.

Toamnă absolută și tu ești mai tristă
Ca distanța care s-a-nmulțit cu doi,
Vino la fereastra care nu există
Peste care urcă zidul între noi.

O scenografie, întâlnirea noastră,
Ziduri prăbușite sub un vânt ocult,
Toamnă absolută, nu-i nici o fereastră
Poate doar fereastra unui tren, demult.”

Vine toamna

De Elena Farago

Veștejite flori de crin,
Vine toamna vine,
Și cu freamătul ei plin
De obidă și suspin,
Ne alungă din grădini
Fluturi și albine.

Vine crivățul hain,
Să vă bea potirul,
Veștejite flori de crin,
Vine crivățul hain,
Să vă sece pe deplin
Din potire mirul…

Vine aprigul șuvoi,
Biete flori plăpânde,
Vine aprigul șuvoi…
Și veți adormi și voi,
Veți dormi visând un roi
De albini flămânde…

Elena Farago (n. 29 martie 1878, Bârlad – d. 4 ianuarie 1954, Craiova) a fost o poetă română care a compus poezii pentru copii.

Ion Stratan (n. 1 octombrie 1955, Izbiceni, Olt, România – d. 19 octombrie 2005, Ploiești, România[5]) a fost un poet român din anii ’80

Cădere – Ion Stratan

Sufletul meu s-a rostogolit la picioarele
celor trei Grații
luați-l, legați-l

lumea mea se rostogolește peste mine
cel ce-o păzeam de ani, de albine

inima mea e un măr căzut în Grădină
cine-i de vină, cine-i de vină

trupul meu e un sâmbure mai mare decât fructul,
decât inima mea
mâncat dinlăuntru

Sfânta lașitate românească – Damian Ureche

Să loviți în mine
Când împart cu ștabii
Două Bucovine,
Două Basarabii.

Dacă pace-nseamnă
Liniște impusă –
Plânsul meu cântați-l
Doar în limba rusă!

Datorită ție stăm în umbră,
Nu mai pot valorile să crească,
Stăm de-un veac cu mâinile în șolduri –
Sfântă lașitate românească!

Și de-atâta chin și de durere,
Nu mai pot nici mamele să nască,
Nu primim nimic, dar ni se cere –
Sfântă lașitate românească!

Trădători cu sufletul de slugă,
Ce-au ajuns la viața boierească,
Au venit la sânul tău să sugă –
Sfântă lașitate românească!

Bietul nostru neam e plin de ură,
El, ce știe-atâta să iubească,
Nu mai știe omul câte-ndură –
Sfântă lașitate românească!

Din cuprinsul sfintei noastre țări
Rup vecinii cu măsea frățească
Și ne-așteaptă noi amenințări –
Sfântă lașitate românească!

De-ar veni și-aici un pic de bine,
Dictaturi să nu ne mai umbrească,
Poate-atuncea vom scăpa de tine –
Sfântă lașitate românească!

Damian Ureche (n. 2 septembrie 1935, Rugetu, Slătioara, Vâlcea, România – d. 20 septembrie 1994, Timișoara, România) a fost un poet român care a trăit la Timișoara.
A publicat 21 de cărți. Majoritatea volumelor de versuri sunt premiate de Uniunea Scriitorilor din România și Asociația Scriitorilor din Timișoara. Centrul de librării Timlibris îi decernează Marele Premiu de Popularitate în anul 1992. Are onoarea funcției de redactor șef al revistei “Timișoara mon amour”.

PÂINEA ȘI VINUL

Nu arunca o pâine
la coșul de gunoi,
Ne mustră bunicile
aprinse de cuptor:

„Nu pune păinea
cu fața-n jos,
Pe chipul bobului
de grâu
e fața lui Hristos!”

Nu înfrunți feliile de
pâine
Cineva a muncit,
a muncit de veacuri
pentru tine
Să ai festinul tău bogat
că ai un sfanț în plus.

Nu uita – Hristos
Întâiul om sărac
a fost,
Nu pâine-ți cere și
nici vin
Le înmulțește pentru tine.

Tu, roagă-te că ai destin,
nu știi când se sfârșesc
pâinea și butia de vin

Dan Drăguș, 19 VIII 2024

Azi îl amintim și pe Henry Charles Bukowski (născut Heinrich Karl Bukowski, n. 16 august 1920, Andernach, Republica de la Weimar – d. 9 martie 1994,San Pedro⁠(d), California, SUA) a fost un poet, nuvelist și romancier american, de origine germană. Bukowski este adesea cunoscut sub pseudonime ca: Hank, Buk, Henry Chinasky, acesta din urmă fiind un alter-ego în numeroase romane autobiografice.
Scrierile lui Bukowski au fost influențate de mediul social, cultural și financiar din orașul Los Angeles. Opera sa vorbește despre viața obișnuită a americanilor bogați, despre scris, alcool, relații și corvoada muncii. Bukowski a scris mii de poezii, sute de povestiri și 6 romane, în total publicând peste 60 de cărți. Este considerat unul dintre cei mai influenți scriitori americani ai secolului al XX-lea.
Bukowski a publicat mai mult în reviste literare mici, de la începutul anilor ’40 până la începutul anilor ’90. Aceste poezii și povestiri au fost republicate mai târziu de Black Sparrow Press (acum HarperCollins/ECCO) în volume ale operei sale. Deci vrei să fii scriitor (So you want to be a writer) este considerat unul dintre cele mai bune poeme ale lumii ce tratează libertatea de exprimare a unui artist. În anii ’80, Bukowski a colaborat cu ilustratorul Robert Crumb la o serie de cărți de benzi desenate.

Căderea – Charles Bukowski

Prea mult
prea puţin
prea gras
prea slab
sau nimeni.
Râs sau
lacrimi
duşmani
iubiţi
străini cu feţe ca
unghiile de la
degetele mari
armate alergând prin
râuri de sânge
fluturând sticle de vin
înjunghiind cu baionetele şi violând
virgine
sau un tip în vârstă într-o cameră ieftină
cu o poză a lui M. Monroe
în această lume există singurătate atât de multă
încât o poţi vedea în mişcarea lentă a limbilor
unui ceas.
Oameni atât de obosiţi
mutilaţi
fie de dragoste fie de lipsa ei.
Oamenii nu sunt buni
unii cu alţii
bogaţii nu sunt buni cu bogaţii
săracii nu sunt buni cu săracii
ne este frică
sistemul nostru de învăţământ
ne spune la toţi că putem fi
cu toţii învingători de super-rahat.
Nu ne-a spus despre şanţuri
şi sinucideri.
Sau teroarea unui om
îndurerat, undeva,
singur
neatins de nimeni
căruia nimeni nu-i adresează
nici un cuvânt
oamenii nu sunt buni unii cu alţii.
Oamenii nu sunt buni unii cu alţii.
Oamenii nu sunt buni unii cu alţii.
Cred că nu vor fi niciodată.
Nu le cer să fie.
Dar uneori mă gândesc la asta.
Mărgelele se vor clătina
norii se vor înnora
iar criminalul va decapita copilul
ca şi cum ar muşca dintr-o îngheţată pe băţ.
Prea mult
prea puţin
prea gras
prea slab
sau nimeni.
Mai mulţi cei care mă urăsc
decât cei care mă iubesc
oamenii nu sunt buni unii cu alţii
poate dacă ar fi
morţile noastre nu ar mai fi aşa de triste.
Între timp mă uit la fetele tinere
lujere
flori de posibilităţi.
Trebuie să existe o cale.
În mod sigur trebuie să existe o cale la care nu ne-am gândit încă.
cine mi-a pus creierul ăsta înăuntru?
Urlă
cere
spune că există o şansă
nu va spune
„nu”.

După melci – Ion Barbu

Dintr-atâţia fraţi mai mari:
Unii morţi,
Alţii plugari,
Dintr-atâţia fraţi mai mici:
Prunci de treabă,
Uzi, peltici,
Numai eu răsar mai rău.
(Mai năuc, mai nătărău.)
Dintr-atâţia (prin ce har?)
Mă brodisem un hoinar.

Eram mult mai prost pe-atunci…

Când păresimi da prin lunci,
Răspândind pietriş de-albine,
Ne părea la toţi mai bine:
Ţânci ursuzi,
Desculţi şi uzi,
Fetişcane
(Cozi plăvane)
Înfăşate-n lungi zăvelci
O porneau în turmă bleagă
Să culeagă
Ierburi noi, crăiţe, melci…

Era umed în bordei
Şi tuleam şi eu cu ei.

I

Tot aşa odată, iar,
La un sfânt prin Făurar,
Ori la sfinţii Mucenici
Târla noastră de pitici
Odihnea pe creastă, sus,
– Eu voinic prea tare nu-s.
Şi din fugă
Subt o glugă
De-aluniş, pe-o buturugă
Odihnii
Şi eu curând…

Vezi, atunci mi-a dat prin gând
Că tot stând şi alergând
Jos în vraful de foi ude
Prin lăstari şi vrejuri crude
S-ar putea să dau de el,
Melcul prost, încetinel…
Din ungher adânc, un gând
Îmi şoptea că melcul blând
Sub mormânt de foi, pe-aproape
Cheamă omul să-l dezgroape…

Şi pornii la scormonit
(Cu noroc, căci l-am găsit!)
Era tot o mogâldeaţă,
Ochi de bou, dar cu albeaţă:
Între el şi ce-i afar’
Strejuia un zid de var.
– Ce să fac cu el aşa?
Să-l arunc nu îmi venea…
Vream să văd cum se dezghioacă
Pui molatic, din ghioacă :
Vream să văd cum iar învie
Somnoros din colivie…

Şi de-a lungul, pe pământ
M-aşezai ca să-l descânt:
– „Melc, melc,
Codobelc,
Ghem vărgat
Şi ferecat;
Lasă noaptea din găoace,
Melc nătâng şi fă-te-ncoace,
Nu e bine să te-ascunzi
Sub pereţii grei şi scunzi,
Printre vreascuri cerne soare,
Colţi de iarbă pe răzoare,
Au zvâcnit şi muguri noi
Pun pe ramura altoi.
Melc, melc,
Codobelc,
Iarna leapădă cojoace
Şi tu încă sub găoace!
Hai, ieşi
Din cornoasele cămeşi!
Scoate patru firişoare
Străvezii, tremurătoare,
Scoate umede şi mici
Patru fire de arnici;
Şi agaţă la feştile
Ciufulite de zambile,
Sau la fir de mărgărint
Îmbălatul tău argint…
Hai ieşi
Peste gardurile vii,
Colo-n vii,
Ori de vrei şi mai la vale,
Pe tarlale
Haide-ntinde brâu de bale…

După ce l-am descântat,
L-am pus jos şi-am aşteptat…

Înserase mai de-a bine,
Crengi uscate peste mine
Bâzâind la vântul strâmb,
Îmi ziceau răstit din drâmb…

Năzdrăvana de pădure
Jumulită de secure,
Pe furiş şi pitiş
Tot scurta din luminiş.
Din lemnoase văgăuni,
Căpcăuni vedeam.
Îi vedeam piezişi cum cască
Buze searbăde de iască;

Şi vârtoşi
Ochi buboşi
Înnoptau sub frunţi pestriţe
De păroase
Şi bărboase
Joimariţe.

Şi cum stam sub vânt şi frig,
Strâns cârlig,
Iscodind cu ochii treji,
Mai de sus de brână, drumul
Unde seara ţese fumul
Multor mreji,
De sub vreascuri văzui bine
Repezită înspre mine
O guşată cu gâteji.

Chiondorâş
Căta la cale:
Când la deal şi când la vale,
Curgeau betele târâş,
Iar din plosca ei de guşă
De mătuşă
Auzeai cum face hârş…

Plâns prelung cum scoate fiara,
Plâns dogit,
Când un şarpe-i muşcă ghiara,
Muget aspru şi lărgit
De vuia din funduri seara…
– Mi-a fost frică şi-am fugit!

II

Toată noaptea viscoli…
În sat încă n-ajunsesem,
Că porni duium să vie
O viforniţă târzie
De păresimi.
Vântura stârnind gâlceavă,
Albă pleavă
Şi cădeau şi mărunţei
Bobi de mei…
(Ningea bine, cu temei.)
În bordei
Foc vârtos mânca năpraznic
Retevei.

Pe colibă singur paznic
M-au lăsat c-un vraf de pene,
Eu le culegeam alene…
Moşul Iene
Tot venea de prin poiene
Să-mi dea genele prin gene.
Şi trudit,
Lângă vatră prigonit,
Privegheam prelung tăciunii…
Umbre dese ca păunii,
Îmi roteau pe hornul şui
Leasa ochilor verzui.

Şi-mi ziceam în gând:
„Dar el,
Melcul prost, încetinel?
Tremură în ghioacă, vargă,
Nu cumva vreun vânt să-l spargă,
Roagă vântul să nu-l fure
Şi să nu mai biciuiască
Bărbi de muşchi, obraji de iască
Prin pădure.
Roagă vântul să se-ndure.”

De la jarul străveziu,
Mai târziu, mult mai târziu,
Somnoros venii la geam.
(Era-nalt, nu ajungeam.)
Iar prin sticla petecită,
Şi prin gheaţa încâlcită,
Fulgera când des, când rar
Prăpădenia de-afară:
Podul lumii se surpase,
Iar pe case,
Până sus, peste colnic,
Albicioase
Şi foioase
Cădeau cepi de arbagic.

Mi-adusei atunci aminte
Că-auzisem înainte,
De o noapte între toate
Urgisită, când, pe coate,
Guri spurcate suflă vânt
Să dărâme din pământ…
Când pe-un sloi, rupând din pită,
Baba Dochia-învălită
Cu opt sărici stă covrig,
Stă de-nghite şi sughite,
Şi se vaicără de frig.
– Hei, e noaptea ceea poate!

Înapoi
La fulgii moi
Cumpenind a somn, pe coate,
Cu tot gândul sus, la el,
Şoptii:
„Melc, melc încetinel,
Cum n-ai vrut să ieşi mai iute!
Nici viforniţă, nici mute
Prin păduri nu m-ar fi prins…
Iar acum, când focu-i stins,
Hornul nins,
Am fi doi s-alegem pene
Şi alene
Să chemăm pe moşul Iene
Din poiene
Să ne-nchidă:
Mie, gene;
Ţie,
Cornul drept, cel stâng,
Binişor,
Pe când se frâng
Lemne-n crâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!”

III

Dintre pene şi cotoare,
Gata nins,
Cum mija un pic de soare
Pe întins
(În câmpie
Colilie
Războind cu lunecuşul
Şi pieziş la povârniş
Din ţăpoi săltând urcuşul,)
Mă-ntorsei sub aluniş
Şi-l zării lângă culcuşu-i
De frunziş
Era tot o scorojită
Limbă vânătă, sucită
O nuia, ca un hengher
Îl ţinea în zgărzi de ger!
Bale reci,
Aspre benţi ce se-ntretaie,
Sus, pe vreascurile seci
Îl prindeau:
O frunză moartă, cu păstaie.
Şi pe trupul lui zgârcit
M-am plecat
Şi l-am bocit:

„Melc, melc, ce-ai făcut?
Din somn cum te-ai desfăcut?
Ai crezut în vorba mea
Prefăcută… Ea glumea!
Ai crezut că plouă soare,
C-a dat iarbă pe răzoare,
Că alunu-i tot un cântec…
Astea-s vorbe şi descântec!
Trebuia să dormi ca ieri,
Surd la cânt şi îmbieri,
Să tragi alt oblon de var
Între trup şi ce-i afar’…
– Vezi?
Ieşişi la un descântec;
Iarna ţi-a muşcat din pântec…
Ai pornit spre lunci şi crâng,
Dar pornişi cu cornul stâng,
Merc nătâng,
Merc nătâng!”

Iar când vrui să-l mai alint,
Întinsei o mână-amară
De plâns mult…
Şi dârdâind,
Două coarne de argint
Răsucit se fărâmară.

Că e ciunt, nu m-am uitat,
Ci în punga lui de bale,
Cu-însuţite griji, pe cale
L-am purtat
Legănat:
Punga mică de mătasă,
Iar acasă
L-am pus bine
Sus, în pod,
(Tot lângă mine),
Ca să-i cânt din când în când
Fie tare, fie-n gând:
„Melc, melc
Codobelc,
Plouă soare
Prin fâneţuri şi răzoare,
Lujerii te-aşteaptă-n crâng,

Dar n-ai corn
Nici drept,
Nici stâng;
Sunt în sân la moşul Iene
Din poiene:
Cornul drept,
Cornul stâng…

Iarna coarnele se frâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!”

Poemul a fost pus pe muzică de Nicu Alifantis, în albumul „După melci”.
Ion Barbu (pseudonimul lui Dan Barbilian; n. 19 martie 1895, Câmpulung, Muscel, România – d. 11 august 1961, București, România) a fost un poet și matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian.

A fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc, fiind, de asemenea participant la avangarda artistică românească, dar și un afiliat al gândirismului.

Editor: Liviu Ioan Manole

Cuptor (1916)

Sunt câțiva morți în oraș, iubito,

Chiar pentru asta am venit să-ţi spun;

Pe catafalc, de căldură-n oraș,

Încet, cadavrele se decompun.

Cei vii se mișcă și ei descompuşi,

Cu lutul de căldură asudat;

E miros de cadavre, iubito,

Și azi, chiar sânul tău e mai lăsat.

Toarnă pe covoare parfume tari,

Adu roze pe tine să le pun;

Sunt câțiva morți în oraș iubito,

Și-ncet, cadavrele se descompun

George Bacovia

Ce figuri de stil vi se par mai relevante și care este mesajul poeziei?

Balada unei scoici visătoare

Vină odată, dulce himeră,
Firule-de-nisip-princiar,
Şi-n trupul meu cu iluzii de sferă
Împlîntă lancea ta de cleştar.

În nămol, sub o tijă de nufăr,
Te-aştept zi şi noapte, te-aştept;
Se-nroşeşte apa cînd sufăr,
Perla lunii îmi sîngeră-n piept.

Confundă mlaştina cu oceanul.
Între liane, moluşte şi peşti,
Trece ziua, săptămîna şi anul
Şi-mi subţie credinţa-n poveşti.

Îndurerează biologia mea visătoare,
Sîngerosule, tandrule Cavaler,
Să-mi curgă carnea spre-ascunse tipare
De dor, de-armonii şi mister.

Pune în ordinea mea firească o altă
Ordine, decît în coralii comuni –
Să se cutremure mediocra apă din baltă
De puterea nemaivăzutei minuni!

Arcadie Suceveanu, ,,Cafeneaua Nevermore”, Chișinău, 2011

https://www.facebook.com/groups/gramaticalimbiiromane1/permalink/7899964613376320/?rdid=fwkCDCECDMxArxbj

Întâmplare

de Ilarie Adrian Frone

E-o întâmplare fericită acum venirea ta,
În viața-mi ternă, cea gri, de culori lipsită,
Și plină de hârtii și multe, prea multe poeme,
Ce triste par mereu că sunt, nefericite.
E viață în privirea-ți vie, neprefăcută,
Și tot mereu ea generos îmi e mie sortită:
Să-ți fiu dar soț, frate, tată, copil și încă
Mult mai mult de-atât – să fiu cu totul clipă
Si un eon de veșnicie – să pot să-ți dau tărie,
Să pot să țin în mine si slăbiciune și duioșie.
Voi fi, voi fi tot lângă tine, voi fi cu tine,
Poate vom făuri destine noi din tine și din mine
Să alinăm răni vechi, să nu mai facem
Să fie clipa adumbrită de un trecut ce nu mai e –
Prezentul este pentru mine ce e și pentru tine:
Durată fără de durată – o existența ce-i colorată
Cu multă voioșie în clipa când se scrie pagina
Din cartea vieții noastre – Letopiseț ce n-are început,
Diată ce-i menită să dăinuiască spre viitorul început
Însă nicicând frânt și adumbrit de vălul toamnei.
Fii dar a mea iubită, fii jumătate, fii tu privind în zori de zi,
Fii cum ești, fără să te mai ferești – sunt aici, nu am să plec!
Fii tu o fericire ce-i cu rost, cu nume ca-n povești cerești!

CEZAR BALTAG (1939 -1997)
Corector, redactor la „Gazeta literă”, redactor-șef adjunct la revista „Luceafărul,”, redactor-șef la „Viața românească” după 1990. Poet din generația: Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Petre Stoica.

Iarbă de uitare – Cezar Baltag

A căzut steaua.
Mi-am strâns cenușa sub cap și am chemat
somnul.

Și am visat că se făcea un dulce și un amar,
și am visat că se făcea o vreme fluidă,

și am visat o balanță
care cântărea zile și nopți
și o femeie care torcea norii.

Era un râs pestriț în păsări și pești.
Și bătrâna secerătoare
îmi legăna viața
într-un leagăn de gresie.

Pământul
era
ca pământul,
bun de născut și murit.

Unde și unde, o vamă, unde și unde,
un deal.
Aici apă, dincolo noapte, mai încolo
mosorul pustiului.
Râsul dezleagă snopii, plânsul îl treieră,
lumina își caută ziua,
cenușa întârzie.

Sursă: Adina Speranță

Via: Dan Drăguș

Editor: Liviu Ioan Manole

Moartea căprioarei
De Nicolae Labiș

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!.

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit

          Ție, Doamne!

de Adrian Frone

Sunt însă gând și nu sunt doar o faptă,

Sunt poate câteodată o vară ratată,

Sunt poate un sentiment prezent,

Ce poate fi chiar și absent din marele context.

Însă nu sunt  o acțiune dusă permanent:

Emit idei și largi trăiri, în deveniri,

Mă zbat să nu apar mai altfel decât sunt,

Destul m-au tot hulit cei dincolo rămași,

Crezând că am tradat – pe nimeni n-am vândut!

Doar sufletul mi-e mut de-atâta gratuit venin

Venind chiar dinspre cei pe care i-am iubit…

Și împietrit, de soartă părăsit, adun mereu pelin.

O, Doamne! Spune Tu!Mă îndeamnă dar spre viitor

Sau pierde-mă mereu în teribilele sanțuri de trecut,

Însa nu mă lăsa să fiu mereu lipsit de mâna Ta; ușor,

Și poate de tot nu greu îmi e acum să mă adun, și împlinit,

Să merg în drumul neștiut ce-a dus spre mine și spre Tine:

Îti mulțumesc! Da, mulțumirea mea așa cum e ea,

Să fie hrana Ta  din mine – și eu mă voi hrăni cu Tine,

Și-o fi odată loc și de popas în marea-Ți inimă…

Am cunoscut o haimana de poet

de Ancelinl Roseti

Îţi voi urma sfatul, bătrâne!…
Feerică este mâna prietenului la plecare.
În a frunzei matcă simetria este ucisă.
Virgină, viespea focarul străzii bastarde caută. Îl caut şi eu…
Urbea îşi impune a sa concentrare febrilă:
„În astă seară, unul pe celălalt, din icoane, sfinţii se răpesc ― cunoscute sunt făcătorilor de zei măruntaiele simfoniei.
Fatumul, spălându-şi coama în apa fluviului, gravează în fruntea rătăcitului lacrima papei!
Schimbătoare culori bat la uşa făgăduielii:
„Se întâmplă să afli al Vestalei cântec sfâşiat de pofte ― se întoarce tot timpul în ea. Aşa ne place să facem!”
Noaptea a năpădit portocalii, tabla de şah refuză paradoxurile lui Zenon din Eleea…
(Mă întreb: ce-o fi spunând Borges!?)
Al eterului flaut, râzând, desparte legile consolării: în floarea pe jumătate deschisă doarme sămânţa spiritului.
Sanctitatea mă dăruieşte Pergamentelor şi pântecelui matern. …Şi aceasta e mult…
Ce mai…! Am cunoscut o haimana de poet.

Ancelin Roseti (n. 25 mai 1967, Bârlad, România – d. 19 iunie 2022) a fost un poet și publicist român, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

A publicat poeme, cronici literare si pamflete în zeci de reviste culturale și nu numai, a publicat, printre altele, volumele: Imperiul mâlului (Galati,1999); Împãierea lumii (Iasi, 2004); Fericit pe la colturi (Iasi,2005). În anul 2001 îi este premiat volumul Imperiul mâlului, la Festivalul International de Poezie Ronald Gasparic. În iunie 2006, la cea de-a V-a editie a Premiilor Eminescu, a fost nominalizat pentru medalia Teiul de Aur.

Cântecul mării

                                                                               de Cristian Botez (volum în pregătire)

Ascultă, copilul meu,
Cântecul mării.
Ascultă-l şi vei auzi,
Atunci când
Stelele se scaldă în lumina albă a mării,
Când briza dinspre seară-şi dă
Fecioria digului,
Când pescăruşii
Sfâşie cu disperare
Aerul
A dor.

Vei auzi, atunci,
Şoaptele de dragoste
Spuse,cândva, demult,
Cu mii de valuri în urmă,
Iubitei tale mame…

Foto Cristian Botez