Poezie

mai rup o filă-n
calendar
și uit socoata
timpului, o pierd pe zile
luni şi ani

în primăvară
și mă arunc anotimpului
copilului ochii
cu nesaț
tăcute amintiri

fără margini
învie bucuriei
prin ochii până
mai ieri
fură orbi

drumul spre
Dumnezeu
în fire
să urci cu mir
din somnul naturii

mă strecor printre
rădăcinile răsucite
metereze, tunele
cetatea să umple
jurnale cu vise

scriu astăzi
apuse povești
de călătorii fiecare
poet cară în spate
un munte de cuvinte

poemul vieții și mai rup
o filă-n …calendar!

Ana Urma

Ramâi, deci – de Eugen Jebeleanu
(24 aprilie 1911 — 21 august 1991)

Să nu ceri niciodată nimănui
Nimic. Să nu ceri celor ce-s sătui
să nu ceri celor ce nu au un prânz
căci unii au mâncat
şi ceilalţi sunt flămânzi.
Rămâi, deci, tu, privind la mese
ca şi cum ai privi un cer întreg
pe care două stele pot fi înţelese
şi altele nimic nu înţeleg.

Eugen Jebeleanu (n. 24 aprilie 1911, Câmpina — d. 21 august 1991, București), academician, poet, publicist și traducător român.
A absolvit liceul la Brașov și Facultatea de Drept la București. A debutat în 1927 cu poezii la revista Viața literară, condusă de I. Valerian. În anii ’30, a lucrat ca jurnalist în presa bucureșteană de stânga. Poet ermetic în perioada interbelică, realist socialist în perioada proletcultistă.

Voce profund originală în literatura română, devine cunoscut pe plan internațional odată cu apariția volumului „Surâsul Hiroshimei”, poem tradus în numeroase limbi, recitat ori cântat și acum în amfiteatrele din America Latină și Europa.

Laureat al premiului de poezie „Etna Taormina” din Italia (1971) și al premiului Herder din Austria (1973). Membru corespondent al Academiei Române în 1955, membru titular din 1974. Poemele sale continuă să fie traduse și publicate, mai ales în SUA și America Latină, dar și în Republica Moldova.
Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Jebeleanu

Via Cultura Română

E destul de bine
să mergi cu jumătate de iluzie,
jumătate de inimă,
să vezi doar oameni
cu litere mici; să treci pe lângă ei
transparentă și bună.
E destul de bine
să-ți pui bunătatea la mijlocul mesei,
să se-nfrupte nesătulii,
oamenii cu litere mari, cu anvergură;
să-ți rămână umerii atât de jos,
la început de literă.
Tot e bine
să fii atât de bună
cât o jumătate de felie de pâine,
o firimitură, o anafură,
atât cât
oamenii cu litere mari și mici
să nu flămânzească.

Livia Dimulescu

Tristan Tzara (numele real Samuel Rosenstock) născut în 16 aprilie 1896 la Moinești, Bacău, a murit la Paris pe 25 decembrie 1963. A fost un poet, scriitor, diplomat, critic de artă, regizor de film, compozitor, desenator, fotograf, membru important al generației sale, cofondator al mișcării culturale dadaiste împreună cu scriitorii Hugo Ball, Richard Hulsembeck, și artistul plastic Hans Arp.

Poemă mondenă – Tristan Tzara

Poemă mondenă, cum să ne petrecem viaţa-întrebare –
sunt plictisit; sunt arătura de toamnă la ţară
și literatura e viermele ce roade drumul subteran
prin care o să curgă apa ca să iasă roade la vară.

Fotografie prăfuită pe pian şi găsită pe urmă vie
în provincie unde dădeau educaţie părinţii
pentru păstrarea credinţei – a crezut că-i mai bine să vie
în oraşul mare cu petreceri pentru rătăcirea conştiinţei.

Sufletul meu: femeie la modă merge cu oricine
fetele nu-s credincioase nici viorile adevărate
balerine flori întoarse balerine răsturnate
arătați-ne secretul despuiat de frunzele de vată.

Pe scenă tăcere femeia goală, în sală jenă, dar niciun gând
sincer care să te doară, niciun actor care să moară.
Negrul din lună coboară încet ca vrabia pe vioară
și, dacă vrei iubita mea, dacă vrei, o să-ţi plătesc un capriciu.

Expediţie – Filip Brunea-Fox

La dreapta Miss e oceanul hidropic
(Probabil fiindcă a mâncat mult peşte)
Până revin pune ciorapii pe ecuator
Să se usuce.
Eu mă duc să vânez negrii
(Stau ascunşi, dar îi recunosc după guler).
Şeful deşi are păr de pene
Nu consumă lăcuste
Nici engleji.
Ca şi Louis XV. Doarme în fiece seară
În alt copac
Toți morţii – în afară de noi – îi aparţin.
(Bucata aia de picior e nevasta lui.)
Când ţi-e foame Miss
Nu te jena.
Negrii sunt foarte albi la gust.

În tren
de George Topârceanu

E larmă şi trenul stă gata să plece,
vagonul se umple de oameni străini.
Mi-e inima strânsă, e şapte şi zece,
mă-ntorc la fereastră şi stau ca pe spini.

Dă-i, băiete, drumul, că n-avem răbdare,
e gata, un şuier, un repede zvon
și simt că se mişcă cu noi, salutare!
Trec umbre grăbite pe lângă vagon.

E clipa când glasul durerilor tace,
duc mâna la frunte şi ochii mi-i strâng
și-n suflet, deodată, un gol mi se face,
dă-i, băiete, drumul, că-mi vine să plâng!

Acum pe de lături, încep să rămână
semnale, macazuri, vagoane şi fum.
Trec umbre de oameni cu steaguri în mână
și trenul, năvalnic, se-aşterne la drum.

Adio, adio, romantică urbe,
adio, zadarnic şi dulce trecut!
Din goană, când trenul se-ndoaie la curbe,
scot capul afară şi lung te salut!

Oraşul rămâne sclipind în lumină,
biserici şi case, deodată apun.
În faţă se-aşterne o verde cortină
și trenul aleargă, aleargă nebun.

Se schimbă decorul, privelişti sure,
un şes peste care trec umbre de nori,
un drum singuratic, un colţ de pădure
cu vârfuri uscate şi cuiburi de ciori.

În arie largă se-nvârte pământul
śi fuge-n rotire întregul teren,
pe netede câmpuri ne ducem ca vântul,
cantoanele albe se uită la tren.

Jurământ de credință
de Adrian Păunescu

Acestei țări de tainică sorginte
Să-i dați pământul trupului ce sunt,
Când veți avea nevoie de pământ
Să-i dați doi metri de pământ fierbinte.

Eu în favoarea patriei fac dotă
Și viata, dar și moartea, ei le-nchin,
Stigmatul de noblețe pe destin,
Sub cerul plin de fard ca o cocotă.

Și patria îmi e și slăbiciune
De pot și umilințe să suport
Și jur, aici, că trupul meu de mort
În banca ei de lut îl voi depune.

Prea bine știu că viață-i o valoare,
Dar că murind dobânzile îi cresc,
Când n-ai fost simplu viciu pământesc,
Ci spirit răstignit pe stări contrare.

De multe ori mâhnit trăind în țară
Mi-am prefăcut mâhnirea în nesomn
Și am trăit pedeapsa de-a fi om,
Cu bucuria mea elementară.

Și-am arătat trădare și hoție,
Strigând la cei ce vând cinstitul neam,
Iar ei s-au strâns să-mi dea un vot de blam,
Să-mi dea povara remușcării, mie.

Prea blândă țară, vor să te distrugă
Și de nu eșți atentă vei pieri,
Un continent te va fura-ntr-o zi,
Zadarnică va fi a noastră rugă.

Căci te vor strânge uriașii-n clește
Spunând că tu aceasta lor le-o ceri,
Vom fi din nou pribegi, cum am fost ieri,
Căci Dumnezeu nu știe românește.

Puterile treptat ei ți le curmă,
Datoare eșți întruna la cei mari,
Tu pentr-un fier, dacă voieșți să ari,
Te rogi cu rugăciunea de pe urmă.

Înstrăinați, bărbații tăi de trudă
Se uită orbi la-ntregul univers,
De grija celor ce au fost, s-au șters,
De grija celor ce vor fi, asudă.

Pe mine poți conta pe totdeauna,
Îți dau valută forte câtă sunt,
În banca ta, de noapte și pământ,
Cu gropile strămoșilor sunt una.

Dar nici un merit nu ți se cuvine,
Este așa pentru că sunt așa,
Nu fii frivolă, nu te bucura,
Nu sunt al tău pentru că mi-este bine.

Chiar de m-ai duce la spânzurătoare,
În clipa când de ștreang aș atârna,
Aș spune că și-acolo-i țara mea,
Unde strânsoarea ștreangului mă doare.

Pământul meu cu suflet stă de veghe
Și dacă ai nevoie la hotar
De cei doi metri de pământ, eu sar
Cu-ngrijorarea ta să fiu pereche.

Las testament să fiu depus sub grâne,
Nu în mormânt ierarhic și pompos,
Ci-n simplu lut al țării, cât mai jos,
Acolo unde orice-așezi rămâne.

Dar las și grija mea deopotrivă,
Că prea se află țara la necaz,
Că prea plătim străvechi dobânzi, noi, azi,
Că prea plutesc valorile-n derivă.

Aștept să mor și cânt peste furtună,
Fanatic, monogam și turbulent,
Cuvintele acestui testament:
Crești, patrie, iar mie, noapte bună!

Noi, nu! de Nicolae Labiș

O parte din noi ne-am învins
Greșeala, minciuna și groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Până-n zarea ce-și leagănă oaza.
Generații secate se sting,
Tinerii râd către stelele reci
Cine-și va pierde credința-n izbândă
Pe-aceste mereu mișcătoare poteci?

Cine din noi va muri
înainte ca trupu-i să moară?
Cine-o să-și lepede inima-n colb
Insuportabil de mare povară?
Ca un vânt rău, ori ca o insultă
întrebarea prin rânduri trecu.
– Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!

(1958)

Poezia reflectă teme profunde legate de lupta interioară, credință și reziliență. Hai să o analizăm pe părți pentru a înțelege mai bine mesajul ei:

Prima strofă:

“O parte din noi ne-am învins
Greșeala, minciuna și groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Până-n zarea ce-și leagană oaza.”

Aici, poetul vorbește despre o victorie parțială asupra slăbiciunilor umane precum greșelile, minciuna și frica. Cu toate acestea, chiar și după aceste victorii, recunoaște că mai există un drum lung de parcurs până la atingerea unei destinații idealizate („oaza din zare”).

A doua strofă:

“Generații secate se sting,
Tinerii râd către stelele reci
Cine-și va pierde credința-n izbândă
Pe-aceste mereu mișcătoare poteci?”

Această strofă reflectă trecerea timpului și ciclul vieții. Generațiile vechi se sting, lăsând loc tinerilor care privesc cu optimism („râd către stelele reci”). Poetul se întreabă cine își va pierde speranța în succes pe acest drum incert și plin de schimbări („mereu miscatoare poteci”).

A treia strofă:

“Cine din noi va muri
inainte ca trupu-i sa moara?
Cine-o sa-si lepede inima-n colb
Insuportabil de mare povara?”

Aici, poetul explorează conceptul de moarte spirituală sau emoțională înaintea celei fizice. Întrebarea este cine dintre noi va renunța la spiritul său, la inimă, sub povara greutăților vieții.

A patra strofă:

“Ca un vânt rău, ori ca o insultă
întrebarea prin rânduri trecu.
Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!”

Această strofă finală sugerează că întrebările și îndoielile sunt inevitabile și se strecoară ca un vânt rău sau o insultă printre oameni. Însă, răspunsul este unul de reziliență și hotărâre fermă: „Noi, nu! Niciodata! Noi, nu!” Aceasta exprimă refuzul colectiv de a ceda în fața greutăților.

Concluzie:

Poezia este o meditație asupra luptei interioare și a rezistenței în fața dificultăților vieții. Poetul reflectă asupra ciclului generațiilor și a fragilității umane, dar în același timp subliniază hotărârea de a nu ceda niciodată. Este un apel la reziliență și la menținerea credinței în izbândă, indiferent de încercările întâmpinate pe drum.

În timp

Totuși, eu am văzut o pasăre
care a ouat în timp ce zbura…
Totuși, eu am văzut un om plângând
în timp ce râdea…
Totuși, eu am văzut o piatră
în timp ce era…

„Oprită să urce în ceruri vreodată,
Durerea n-are aripi să-şi facă vânt,
Ci calcă peste lespezi, încovoiată,
Înger pururi încătuşat de pământ.

Adâncu-i glas n-ajunge la stele…
Braţele-i vântură cenuşă şi lut
Presărându-le peste răni grele.
Dar Domnul a ales-o de la-nceput.

În ochii ei luceşte încă neînţeleasă
Lumina, semnul lui izbăvitor,
Şi a pus-o mai presus, crăiasă
Şi pildă, îngerilor tuturor.

Ea nu ştie… dar când somnul o doboară
În miezul nopţii şi-al tăcerii,
Marii îngeri pe pământ coboară
Şi se pleacă de sărută picoarele durerii.”

Vasile Voiculescu, Durerea

Via Sfinții Închisorilor

Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,norii curgeau în luna lui Marte.
Pereţii odăii erau

neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute
-ntr-
o lume concretă.

O să te plouă pe aripi, spuneai,

plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-
i nimic, îţi spuneam, Lorelei*,
mie-
mi plouă zborul, cu pene.

Şi mă
–
nălţam. Şi nu mai ştiam unde
-mi
lăsasem în lume odaia.

Tu mă strigai din urmă: răspunde
–
mi, răspunde
-mi,Cine-
s mai frumoşi: oamenii?… ploaia?
…
Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,

şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-
aş mai fi vrut să se sfârşească

niciodată
–
acea lună
-a lui Marte.

(Nichita Stănescu, Ploaie în luna lui Marte)

ALTĂ TOAMNĂ ABSOLUTĂ

Adrian PĂUNESCU

Vino la fereastră, fă-mi un semn cu mâna,
Prin localitate trec turiști cărunți,
Totuși nu se-ncheie bine săptămâna
Toamna absolută a venit în munți.

Plouă de plecare, plouă de adio,
Plouă iar de-albastru, plouă dioptrii,
Toamna absolută n-o voi mai opri-o
Și vei fi departe și te voi iubi.

Vino la fereastră spune-mi că e bine
Vara moare-n struguri și într-o cafea
Toamna absolută a venit la mine
Plec în munți cu toamna să te pot uita.

Frunzele-n cădere gura mi-o sărută
Și mi-e toamna mare, și mi-e foarte greu,
Viață relativă, toamnă absolută
Se transcriu prăpăstii în destinul meu.

Toamnă absolută și tu ești mai tristă
Ca distanța care s-a-nmulțit cu doi,
Vino la fereastra care nu există
Peste care urcă zidul între noi.

O scenografie, întâlnirea noastră,
Ziduri prăbușite sub un vânt ocult,
Toamnă absolută, nu-i nici o fereastră
Poate doar fereastra unui tren, demult.”

Vine toamna

De Elena Farago

Veștejite flori de crin,
Vine toamna vine,
Și cu freamătul ei plin
De obidă și suspin,
Ne alungă din grădini
Fluturi și albine.

Vine crivățul hain,
Să vă bea potirul,
Veștejite flori de crin,
Vine crivățul hain,
Să vă sece pe deplin
Din potire mirul…

Vine aprigul șuvoi,
Biete flori plăpânde,
Vine aprigul șuvoi…
Și veți adormi și voi,
Veți dormi visând un roi
De albini flămânde…

Elena Farago (n. 29 martie 1878, Bârlad – d. 4 ianuarie 1954, Craiova) a fost o poetă română care a compus poezii pentru copii.

Ion Stratan (n. 1 octombrie 1955, Izbiceni, Olt, România – d. 19 octombrie 2005, Ploiești, România[5]) a fost un poet român din anii ’80

Cădere – Ion Stratan

Sufletul meu s-a rostogolit la picioarele
celor trei Grații
luați-l, legați-l

lumea mea se rostogolește peste mine
cel ce-o păzeam de ani, de albine

inima mea e un măr căzut în Grădină
cine-i de vină, cine-i de vină

trupul meu e un sâmbure mai mare decât fructul,
decât inima mea
mâncat dinlăuntru

Sfânta lașitate românească – Damian Ureche

Să loviți în mine
Când împart cu ștabii
Două Bucovine,
Două Basarabii.

Dacă pace-nseamnă
Liniște impusă –
Plânsul meu cântați-l
Doar în limba rusă!

Datorită ție stăm în umbră,
Nu mai pot valorile să crească,
Stăm de-un veac cu mâinile în șolduri –
Sfântă lașitate românească!

Și de-atâta chin și de durere,
Nu mai pot nici mamele să nască,
Nu primim nimic, dar ni se cere –
Sfântă lașitate românească!

Trădători cu sufletul de slugă,
Ce-au ajuns la viața boierească,
Au venit la sânul tău să sugă –
Sfântă lașitate românească!

Bietul nostru neam e plin de ură,
El, ce știe-atâta să iubească,
Nu mai știe omul câte-ndură –
Sfântă lașitate românească!

Din cuprinsul sfintei noastre țări
Rup vecinii cu măsea frățească
Și ne-așteaptă noi amenințări –
Sfântă lașitate românească!

De-ar veni și-aici un pic de bine,
Dictaturi să nu ne mai umbrească,
Poate-atuncea vom scăpa de tine –
Sfântă lașitate românească!

Damian Ureche (n. 2 septembrie 1935, Rugetu, Slătioara, Vâlcea, România – d. 20 septembrie 1994, Timișoara, România) a fost un poet român care a trăit la Timișoara.
A publicat 21 de cărți. Majoritatea volumelor de versuri sunt premiate de Uniunea Scriitorilor din România și Asociația Scriitorilor din Timișoara. Centrul de librării Timlibris îi decernează Marele Premiu de Popularitate în anul 1992. Are onoarea funcției de redactor șef al revistei “Timișoara mon amour”.

PÂINEA ȘI VINUL

Nu arunca o pâine
la coșul de gunoi,
Ne mustră bunicile
aprinse de cuptor:

„Nu pune păinea
cu fața-n jos,
Pe chipul bobului
de grâu
e fața lui Hristos!”

Nu înfrunți feliile de
pâine
Cineva a muncit,
a muncit de veacuri
pentru tine
Să ai festinul tău bogat
că ai un sfanț în plus.

Nu uita – Hristos
Întâiul om sărac
a fost,
Nu pâine-ți cere și
nici vin
Le înmulțește pentru tine.

Tu, roagă-te că ai destin,
nu știi când se sfârșesc
pâinea și butia de vin

Dan Drăguș, 19 VIII 2024