Poezie

Ioan Alexandru, marele patriot și poet creștin național, a trecut la cele veșnice în ziua de 16 septembrie 2000, departe de țară, pe care atât de mult a iubit-o, în orașul Bonn, Germania.

Marele poet creștin Ioan Alexandru a fost iubit de toți marii mărturisitori ai vremii sale, mărturiile acestora păstrându-se până astăzi. Petre Țutea, vorbind despre Ioan, a spus: “Doi oameni laici au vorbit religios universitar: Nae Ionescu și Ioan Alexandru.

https://www.crestinortodox.ro/parinti/ioan-alexandru-poet-crestin-126117.html

Se împlinesc 145 de ani de la nașterea lui George Bacovia (numele real George Vasiliu, 17.09.1881– 22.05.1957), cel mai important reprezentant al simbolismului românesc și unul dintre cei mai originali poeți din literatura noastră, care a transformat ploaia, plumbul și izolarea în cea mai profundă muzică a sufletului, opera sa rămânând unică în cultura națională prin atmosfera ei obsedantă și prin sentimentul dureros de singurătate.

Amurg violet

Amurg de toamnă violet …
Doi plopi, în fund, apar în siluete
— Apostoli în odăjdii violete —
Orasul e tot violet.

Amurg de toamnă violet …
Pe drum e-o lume lenesă, cochetă;
Multimea toată pare violetă,
Orasul tot e violet.

Amurg de toamnă violet …
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orasul tot e violet.

(publicată inițial în 1904 în revista Arta și inclusă ulterior în volumul Plumb):

Un secol și jumătate mai târziu, versurile sale continuă să tulbure și să emoționeze. Prin refuzul retoricii grandioase și prin concentrarea pe anxietatea modernă, Bacovia a depășit granițele curentului său, fiind recunoscut astăzi ca un precursor esențial al modernismului și al literaturii existențialiste din România.

Doina Ofelia Davidescu

Poezia s-a întors acasă. Și-a lăsat fără urmă de regret ifosele, fandoselile și parplesir-urile să rătăcească, neobosite, prin cartiere rezidențiale și bulevarde aglomerate; a luat aminte la frumusețea unei vieți simple, cu parfum de flori de curte și de fructe coapte, și s-a întors în inima unei câmpii, în vatra satului, printre cărți, mai vechi și mai noi, fremătând de bucurie.

Sub semnul unei mari și frumoase sărbători creștine, „Înălțarea Sfintei Cruci”, în inimile oamenilor adunați la Biblioteca și Muzeul Satului Finta și-a făcut sălaș poezia. Patru poeți, cărțile și versurile lor s-au întrecut în neasemuite reverențe literare.

În spatele acestei povești de neuitat stă sufletul mare și entuziasmul neobosit al Mirelei Oprea, care, alături de colegele sale devotate, a pus la cale fiecare detaliu al acestei sărbători. Împreună au reușit să adune laolaltă o comunitate frumoasă de oameni simpli, dar cu spirite înalte – notabilități, dascăli, preoți și funcționari –, uniți de aceeași dragoste profundă pentru identitatea locală și pentru cuvântul scris. Datorită lor, pereții bibliotecii au abandonat destinul de ziduri, devenind o simeză vie a memoriei colective.

Ioan Vintilă Fintiș, Grigore Grigore, Alexandru Șerban și Ion Vasile au coborât din eternitatea slovei în prezent, iar legătura dintre ei și comunitate a fost pecetluită de cei mai tineri dintre cei prezenți. Cu o emoție firească, curată și copleșitoare, câțiva copii ai satului i-au prezentat pe cei patru autori și au recitat din creațiile lor. Ce bine și cât de tânără s-a simțit poezia în glasurile lor! Timpul a părut că se dilată, iar versurile au prins o prospețime nebănuită pe buzele copiilor, transformând ziua într-un moment de renaștere culturală pentru Finta Mare. Părintele Iordache alăturându-se cu discreție și modestie a împărtășit cu bună simțire din propriile versuri .

Atmosfera de sărbătoare a fost completată de momentul dedicat „Celui mai recent poem”. Colegii de cenaclu au onorat asistența participând cu versuri inspirate, sincere aprecieri, impresii și amintiri dragi. Emilia Luchian, Maria Bem și Sorana Brucăr au adus în fața publicului sensibilitatea propriilor creații dar și prețuirea sinceră față de creația poetului Ioan Vintilă Fintiș, președinte al Cenaclului și al Asociației Culturale 24 PH Arte Ploiești. Într-un moment încărcat de recunoștință, Luminița Bratu a recitat un poem cu dedicație, evocând cu gratitudine mentoratul generos al poetului Ioan Vintilă Fintiș, cel care i-a ghidat pașii și i-a vegheat lumina primelor volume de versuri. Gabriela Petri a oferit un portret stilizat realizat de sculptorul Eugen Petri, flori doamnei Fintiș, cuvinte de apreciere personală față de poet dar și un salut de prietenie din partea soțului său, prin apel telefonic.

Universul poetic fintișan a prins viață într-un mod aparte prin prezența actorilor Nicolae Drăgulin și Adrian Ancuța. Cu farmec și talent scenic, aceștia au transpus stările, profunzimile și metafizica textelor, spre încântarea sinceră a publicului.

Poezia s-a împletit cu destinul creatorilor săi. Poeții Ion Vasile și Alexandru Șerban au recitat din creațiile proprii, oferind celor prezenți bucuria unui dialog liric inedit. În mod simbolic și profund mișcător, memoria poetului Grigore Grigore, plecat mult prea devreme la cele veșnice, a fost adusă în prezent de soția acestuia printr-o scurtă și delicată intervenție, încercând să demonstreze că dincolo de absența fizică spiritul unui poet rămâne nemuritor prin cei care îi prețuiesc creația și amintirea.

Dimensiunea critică și filosofică a evenimentului a fost deschisă de Florin Manole, printr-o expunere născută din întrebări fundamentale: La ce ne mai trebuie nouă poezia? La ce e ea bună? Pornind de la o scurtă discuție anterioară cu colegul Adi Serafim, ne-a readus în atenție faimoasa interogație a lui Hölderlin – „La ce bun poeți în vremuri de restriște?” – completând cu perspectiva filosofului Martin Heidegger, conform căreia „poeții sunt cei care strălucesc în noaptea lumii” (aceea de după Înălțarea Domnului). Florin Manole a explicat că poetul, ca persoană, este tocmai această mică, dar vitală strălucire, dând apoi exemplul lui Nichita Stănescu, cel care devenea o cu totul altă ființă în momentele de grație ale scrisului față de omul de toate zilele.

Poezia se adresează suferinței umane, făcându-ne să nu mai fim singuri în durere, și ne obligă să gândim altfel. Ea sparge logica obișnuită, așa cum metafora eminesciană „icoana stelei ce-a murit” unește paradoxal unda și particula luminii. Amintind de Judecata de Apoi, Florin Manole a subliniat că în fața veșniciei vor conta doar momentele de trăire pură: pentru poeți, măsura va fi dată de cât au plâns când au scris și cât de mult ne-au făcut și pe noi să lăcrimăm. De aceea, el a reașezat în centru ideea de poet ca persoană vie, în jurul căreia comunitatea se adună natural.

Ideea a fost completată inspirat de Leonida Corneliu Chifu, printr-o analogie medicală oarecum amuzantă dar foarte inspirată: așa cum organismul emite anticorpi pentru a se apăra, societatea – expusă atâtor asalturi morale – își secretă proprii anticorpi sub forma poeților, care ajută la vindecarea organismului social („fără de care am fi bolnavi”, a subliniat Florin Manole). Totodată, Leonida a completat cartea de vizită impresionantă a poetului Ioan Vintilă Fintiș, marcată de volume publicate, premii importante și numeroase poeme apărute în reviste de profil dar a oferit și o captivantă mini-disertație despre destinele poeților care au preluat numele localităților unde s-au născut (cum este cazul lui Ioan Vintilă Fintiș, dar și a altor predecesori iluștri: Laurențiu Fulga, Ionel Teodoreanu, Mihail Sadoveanu ș.a.) sau despre locurile care au primit numele personalităților care le-au marcat istoria.

Întâlnirea dintre generații, dintre poezia așezată deja în rafturile bibliotecii și cea abia născută, purtată de entuziasmul organizatorilor, de talentul actorilor și de inocența copiilor, a demonstrat că la Finta Mare tradiția literară prinde contur frumos, de flacără vie. O axă a lumii prin poezie trece mai departe din inimă în inimă.

Gândurile noastre de aleasă prețuire și profunde mulțumiri se îndreaptă către organizatorii care au crezut în acest vis și l-au transformat în realitate: Primăria Comunei Finta, Biblioteca și Muzeul Satului din Finta. Prin efortul lor conjugat, comunitatea a primit un dar cultural de valoare, un spațiu de rezistență prin cultură.

În egală măsură, adresăm mulțumiri pline de recunoștință poeților prezenți pentru oportunitatea pe care ne-au oferit-o – aceea de a le respira versul, de a le citi sufletul pe simezele unui imaginar perete poetic și de a ne reconecta, cu mic, cu mare, la izvoarele curate ale sensibilității.

Finta, o mică localitate pierdută într-o câmpie de septembrie, a dovedit că știe să își prețuiască valorile și să își scrie istoria spirituală cu pași mici, dar cu entuziasm și demnitate.

Pe faţa unei clipe stă sculptată

Pe faţa unei clipe stă sculptată
cartea ce n-a fost scrisă niciodată
pentru că ea de fapt acum se scrie
și zi de zi și-n ani și-n veșnicie
iar ea se scrie-n știre și-n neștire
cu lacrimi de dureri sau fericire
cu vise și speranțe împlinite
cu dezertări dar și cu mari ispite

cu tine și cu mine și cu noi
sub soare, doar sub soare și sub ploi (Grigore Grigore)

Limba noastră (fragment)

Cu ale ei cuvinte,
Limba noastră poate
Să ne-aduc-aminte 
În viață despre toate.

Dintr-a ei grăire 
Emană tinerețe, 
Enormă iubire
Și multă frumusețe. 

Ce frumoasă limbă
E la noi în țară, 
Când iarna ea o schimbă 
Într-o primăvară! (Vasile Ion)

Vestea bună (dedicată tuturor poeților)

Nu mai are Moartea-n Univers
Tron de-atot puternică regină
Biruită, zace, printr-un vers
Junghiat pe lemn la rădăcină

Și din coasta Lui străpunsă curg
Neîncetat eternele poeme
Peste lumea noastră în amurg
Suprasaturată de blesteme,

Poate vreun poet rătăcitor
Prin pustia ce produce sete,
Să s-adape din acest izvor
Și cu apa lui să se îmbete. (Șerban Alexandru)

Viscolul celui care este

Poteca se sprijină pe aer și trupul tău devine o schimbare
El este trupul care îngenuncheză și plânge lângă icoană

Este trupul cuvânt pe care îl binecuvântează Domnul
Și el devine un viscol ca și cum ar cânta o orchestră

Stau lângă un gard și lângă gard o ruină a sufletului
Parcă aș fi nicăieri acolo unde nimicul nu se mai vede

Atunci parcă vine ea fluturând lumina căzută din stele
Toți ne-am despărțit de trup și nimic parcă nu mai este
Cerul a amețit nimic nu se mai vede dincolo de ruine

Nu mai sunt nici biserici nici sfinți

Iar Domnul a început să plângă (Iluzie cu dirijor – Ioan Vintilă Fintiș)

Înainte de final, necitite, dar tare nimerite, versurile lui Adi Serafim:

E sărbătoare.
De s-a sfârșit, să nu te fure somnul,
Ci stai cu ochii în blândețe,
desăvârșit.
Ai tot iubit și casa a prins tot sporul
ferestrei
și n-ai mai prins de veste,
cum sângele în vin ți s-a oprit. (Adi Serafim)

La sfârșit ce ar mai fi de spus din infinitul spuselor și nespuselor încă?
Poezia… continuă să se plimbe cu grație de la o inimă la alta sau să rătăcească prin uimirea oamenilor în anotimpuri fără sfârșit.

Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Au participat cenacliștii: Luminița Bratu, Emilia Luchian, Maria Bem, Gabriela Petri, Sorana Brucăr, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Nicolae Drăgulin, Adi Serafim, Dan Manoliu, Mihail Ivănescu.

Invitat: actorul Adrian Ancuța

Fotografii: Maria Bem, Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Doamne
cum îmi arde ochiul
prea târziul, zborul scurt
strâns ținându-se de aripi
trec doi fluturi prin văzduh

mult prea jos
e astăzi cerul
aripile prea fragile
se amestecă și vântul
risipindu-mi din albastru

spre apus te joci
cu focul
inversând luminile
soarele îl stingi în ape
și răsari în prima stea

pradă a tăcerilor
mă răsfeți ca din senin
ploi în zori cu frunze roșii
și mă lași fără cuvinte
Doamne, tu!

Cu asta mă ocup :
decid la ce oră să răsară luna, cât de
rotundă să fie și cât de roșie azi,

mâine nu știu

poate că o să rămân pe insula asta
și să hrănesc iarna caii sălbatici
ori o să evadez în seri de toamnă caldă
și să mă lovesc de oameni pe
străzi aglomerate
prin Palermo
ori o să beau vin roșu din pahar cu
picior, întinsă pe pietrele calde de pe
malul fluviului Douro,

la primăvară ce faci?
habar n-am.

În rest sunt bine, cum ziceam, sunt
regizor la Spectacolul Lunii
și la cel al Lumii rămân spectatorul
din primul rând, ăla care se uită
direct în ochii actorilor și le simte
frica ori bucuria,
frica aia cruntă că s ar putea să
nu primească aplauze, ori bucuria
sinceră că le-a ieșit de data asta,
respirația grea de după beția de azi
noapte, ochii tulburi de după plâns,
buzele subțiate a minciună, surâsul
jucăuș al unei dimineți perfecte,

după atâția ani m-am obișnuit cu
emoțiile,
cu rolurile, cu privirile furișate,
cu replici greșite ori interpretări
penibile sau fabuloase,
la fel și cu ovațiile, cu bisurile, cu
rutina montării decorului și ecoul
sălilor goale

ador teatrul și încă visez mult și
colorat, filme întregi cu vieți în
planuri paralele, ca straturile dintr-un
video cu edit complicat

uneori am prea multă răbdare,
alteori deloc,
la fel și timp,

nici nu mă mai enervează prostia,
dar mă uimesc încă răutatea și
nesimțirea, mă declanșează ca și
cum ai apăsa pe întrerupător,
click

și-atunci mă urc pe scenă și fac circ,
mahala direct, ca țigăncile din
cartierul copilăriei mele, doar că eu
folosesc articolul hotărât, n-am ce
face, nu mai pot să decojesc ceapa
lui Grass și să caut esența,
nu există o rețetă a fericirii,
există ieri, azi și mâine, dar ieri nu
mai contează, căci luna roșie a
răsărit deja, fie că ai văzut-o sau nu,

azi scriu din tren și mă uit din când
în când pe geam,
această minunată obsesie a
orizontului mișcător care îmi spune
dintotdeauna povești,
asta e esența fericirii mele, asta e
viața și continua căutare a unor gări
din care să plec.

În fața gării din Constanța, un bou
oprise exact în dreptul unui loc liber
de parcare, s-a prefăcut ca nu vede
lumini de la faruri, nu aude claxon,
nu s-a mișcat, așa ca am coborât și
l-am rugat se se mute, ca blochează
un loc, dar a zis că nu, că intră el
acolo.
Am parcat în altă parte. El însă nu.

Lasă-l, a zis contemplativa. Arde-l, a
strigat impulsiva.
Straturi, cum ziceam. Ce iese la
vedere?

I am bătut în geamul fumuriu.
Gesticula de-acolo iritat.
I-am făcut semn sa lase geamul.
L-a crăpat prudent.
Hai, intră, i-am zis.
Ce?
Intră pe locul de parcare, cum ai zis.
A ridicat geamul.
Mi-a plecat pumnul.
Am văzut copilul pe bancheta din
spate. Mă privea cu ochii mari,
uimiți.
Căcat.
A luat-o din loc. Eu am rămas cu
gândul ca ar fi trebuit să-i fut un șut
în portieră.

Când ascult ori particip la vreun
moment plictisitor și se întâmplă să
am la îndemână un pix, mă apuc și
desenez pe ce apuc linii paralele.
Trei, cinci, șase, șapte linii paralele.
Apoi altele, în altă parte a paginii sau
șervețelului.
Apoi altele.
Umplu spațiile cu multe linii scurte,
paralele.
Ceva mai devreme mi-am dat seama
de ce fac asta, dear Sigmund, nu e
tendință obsesiv compulsivă, nici
descărcarea fragmentată a pulsiunii
de moarte sau a agresivității,

eu pur și simplu desenez liniile
multiple ale orizontului,
alea la care mă uit mereu pe geam,

îmi aduc mișcarea în lumile goale,
îmi aduc povestea unde lipsește,
cum spuneam,
cu asta mă ocup deocamdată,
răsar luna.

Oana Costea

Editor: D.O.D

Poezia lui Ioan Vintilă Fintiș este o călătorie profundă în universul cuvintelor mari și al trăirilor intense. Vocea sa lirică, de o rară noblețe, transformă tăcerile și căutările spiritului în imagini de o mare forță sugestivă.

Această identitate artistică unică este confirmată și de criticii literari de prestigiu. Astfel, Dan-Silviu Boerescu nota că „poezia lui Ioan Vintilă Fintiș are o puternică componentă orfic-metafizică, o lirică interiorizată, marcată de melancolie, dar și de o discretă, persistentă tensiune a căutării de sine.” În completare, Laurențiu Ulici sublinia că autorul „propune o geometrie lirică specială, în care realul și abstractul se unesc într-o formulă poetică de graniță, extrem de personală.”

Cu prilejul zilei de naștere, îi transmitem distinsului poet cele mai calde gânduri, multă sănătate și o urare delicată de ani binecuvântați, în care inspirația să îi bucure mereu sufletul boem!

Stăpânul abstractului

Curând voi
deveni stăpânul abstractului
Fără să fiu
voi fi cu trup fără de trup
Lumina din
preajma mea va cânta
Visând-o
balerin voi deveni
Dansând pe
cerul gri
Muritor nu
voi
Mai fi
Veșnică
tăcere acolo și mărturisire
În fața celui
care ne-a născut
Doar din
privire și duh
Așa a fost
la început
Necunoscutul
Plutea deasupra mea
Apoi m-am
trezit
Pentru că
devenisem un mit
Ori stăpânul
abstractului
Aliluia

Mă privesc în oglinda visului

Bătrână a
devenit câmpia copilăriei
Pașii mi s-au făcut
de rouă
Iarba cântă
bătrânește
Dimineața
dintr-un
Oboi
Mă privesc în
oglinda visului
Și parcă nu
mai sunt
Doar o poezie
Își aduce
aminte
De mine
Foarte trist
aș fi
Dar acum mă
îmbrățișez
Cu
răstignirea Cocorului

Taina învierii

Ziduri nevăzute trec dincolo ele
 Trupurile toate de la început
Către judecata măreață
 Ce va fi după aceea
 Nimeni nu știe
 Pînă atunci să cântăm să dansăm
 Vino Doamne și Tu la ospăț
 Și ne iartă greșalele
 De a răstigni Cuvinte
Chipurile noastre toate
 Iată cu se oglindesc
 La infinit
Dar nimeni dintre noi nu știe
Taina învierii

Doina Ofelia Davidescu

Să nu Rostești,
Ce nu poți.
Scrie, așa
Pe hârtie.

Să nu ocolești,
Ceea Ce,
Obosești,
Prin gânduri
Lumești,

Și să mă Strigi,
          Așa cum
                 Ești.

Mihaela Popescu Taulet

 

Aș vrea
Să-mi spui
În fiecare zi
Câte un cuvânt
Din cele
Nerostite între noi
Tată
Cuvintele
Ar forma
Propoziții
Apoi fraze
Apoi Învățaturi
Pentru o lume
Care moare
Îi auzi strigătul,
Tată?
Prin fum și praf
Întinde mâini
Cerând ajutor
Oglinda realității
A devenit insuportabilă
Pentru cei care au creat-o
Prin intentie
Prin gând
Prin dorință
Prin cuvânt
Prin faptă
Aș vrea
Să-mi spui
În fiecare zi
Câte un cuvânt
Din cele
Nerostite între noi
Tată
Pentru cei ce-și spun
Oameni
Ar însemna
Cheia întoarcerii
La origine
În suflet
Acolo unde este
Puterea fiecăruia

Aș vrea – Cornelia Prisacariu

mai rup o filă-n
calendar
și uit socoata
timpului, o pierd pe zile
luni şi ani

în primăvară
și mă arunc anotimpului
copilului ochii
cu nesaț
tăcute amintiri

fără margini
învie bucuriei
prin ochii până
mai ieri
fură orbi

drumul spre
Dumnezeu
în fire
să urci cu mir
din somnul naturii

mă strecor printre
rădăcinile răsucite
metereze, tunele
cetatea să umple
jurnale cu vise

scriu astăzi
apuse povești
de călătorii fiecare
poet cară în spate
un munte de cuvinte

poemul vieții și mai rup
o filă-n …calendar!

 

Ana Urma

Ramâi, deci – de Eugen Jebeleanu
(24 aprilie 1911 — 21 august 1991)

Să nu ceri niciodată nimănui
Nimic. Să nu ceri celor ce-s sătui
să nu ceri celor ce nu au un prânz
căci unii au mâncat
şi ceilalţi sunt flămânzi.
Rămâi, deci, tu, privind la mese
ca şi cum ai privi un cer întreg
pe care două stele pot fi înţelese
şi altele nimic nu înţeleg.

Eugen Jebeleanu (n. 24 aprilie 1911, Câmpina — d. 21 august 1991, București), academician, poet, publicist și traducător român.
A absolvit liceul la Brașov și Facultatea de Drept la București. A debutat în 1927 cu poezii la revista Viața literară, condusă de I. Valerian. În anii ’30, a lucrat ca jurnalist în presa bucureșteană de stânga. Poet ermetic în perioada interbelică, realist socialist în perioada proletcultistă.

Voce profund originală în literatura română, devine cunoscut pe plan internațional odată cu apariția volumului “Surâsul Hiroshimei”, poem tradus în numeroase limbi, recitat ori cântat și acum în amfiteatrele din America Latină și Europa.

Laureat al premiului de poezie “Etna Taormina” din Italia (1971) și al premiului Herder din Austria (1973). Membru corespondent al Academiei Române în 1955, membru titular din 1974. Poemele sale continuă să fie traduse și publicate, mai ales în SUA și America Latină, dar și în Republica Moldova.
Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Jebeleanu

Via Cultura Română

E destul de bine
să mergi cu jumătate de iluzie,
jumătate de inimă,
să vezi doar oameni
cu litere mici; să treci pe lângă ei
transparentă și bună.
E destul de bine
să-ți pui bunătatea la mijlocul mesei,
să se-nfrupte nesătulii,
oamenii cu litere mari, cu anvergură;
să-ți rămână umerii atât de jos,
la început de literă.
Tot e bine
să fii atât de bună
cât o jumătate de felie de pâine,
o firimitură, o anafură,
atât cât
oamenii cu litere mari și mici
să nu flămânzească.

Livia Dimulescu

Tristan Tzara (numele real Samuel Rosenstock) născut în 16 aprilie 1896 la Moinești, Bacău, a murit la Paris pe 25 decembrie 1963. A fost un poet, scriitor, diplomat, critic de artă, regizor de film, compozitor, desenator, fotograf, membru important al generației sale, cofondator al mișcării culturale dadaiste împreună cu scriitorii Hugo Ball, Richard Hulsembeck, și artistul plastic Hans Arp.

Poemă mondenă – Tristan Tzara

Poemă mondenă, cum să ne petrecem viaţa-întrebare –
sunt plictisit; sunt arătura de toamnă la ţară
și literatura e viermele ce roade drumul subteran
prin care o să curgă apa ca să iasă roade la vară.

Fotografie prăfuită pe pian şi găsită pe urmă vie
în provincie unde dădeau educaţie părinţii
pentru păstrarea credinţei – a crezut că-i mai bine să vie
în oraşul mare cu petreceri pentru rătăcirea conştiinţei.

Sufletul meu: femeie la modă merge cu oricine
fetele nu-s credincioase nici viorile adevărate
balerine flori întoarse balerine răsturnate
arătați-ne secretul despuiat de frunzele de vată.

Pe scenă tăcere femeia goală, în sală jenă, dar niciun gând
sincer care să te doară, niciun actor care să moară.
Negrul din lună coboară încet ca vrabia pe vioară
și, dacă vrei iubita mea, dacă vrei, o să-ţi plătesc un capriciu.

Expediţie – Filip Brunea-Fox

La dreapta Miss e oceanul hidropic
(Probabil fiindcă a mâncat mult peşte)
Până revin pune ciorapii pe ecuator
Să se usuce.
Eu mă duc să vânez negrii
(Stau ascunşi, dar îi recunosc după guler).
Şeful deşi are păr de pene
Nu consumă lăcuste
Nici engleji.
Ca şi Louis XV. Doarme în fiece seară
În alt copac
Toți morţii – în afară de noi – îi aparţin.
(Bucata aia de picior e nevasta lui.)
Când ţi-e foame Miss
Nu te jena.
Negrii sunt foarte albi la gust.

În tren
de George Topârceanu

E larmă şi trenul stă gata să plece,
vagonul se umple de oameni străini.
Mi-e inima strânsă, e şapte şi zece,
mă-ntorc la fereastră şi stau ca pe spini.

Dă-i, băiete, drumul, că n-avem răbdare,
e gata, un şuier, un repede zvon
și simt că se mişcă cu noi, salutare!
Trec umbre grăbite pe lângă vagon.

E clipa când glasul durerilor tace,
duc mâna la frunte şi ochii mi-i strâng
și-n suflet, deodată, un gol mi se face,
dă-i, băiete, drumul, că-mi vine să plâng!

Acum pe de lături, încep să rămână
semnale, macazuri, vagoane şi fum.
Trec umbre de oameni cu steaguri în mână
și trenul, năvalnic, se-aşterne la drum.

Adio, adio, romantică urbe,
adio, zadarnic şi dulce trecut!
Din goană, când trenul se-ndoaie la curbe,
scot capul afară şi lung te salut!

Oraşul rămâne sclipind în lumină,
biserici şi case, deodată apun.
În faţă se-aşterne o verde cortină
și trenul aleargă, aleargă nebun.

Se schimbă decorul, privelişti sure,
un şes peste care trec umbre de nori,
un drum singuratic, un colţ de pădure
cu vârfuri uscate şi cuiburi de ciori.

În arie largă se-nvârte pământul
śi fuge-n rotire întregul teren,
pe netede câmpuri ne ducem ca vântul,
cantoanele albe se uită la tren.

Jurământ de credință
de Adrian Păunescu

Acestei țări de tainică sorginte
Să-i dați pământul trupului ce sunt,
Când veți avea nevoie de pământ
Să-i dați doi metri de pământ fierbinte.

Eu în favoarea patriei fac dotă
Și viata, dar și moartea, ei le-nchin,
Stigmatul de noblețe pe destin,
Sub cerul plin de fard ca o cocotă.

Și patria îmi e și slăbiciune
De pot și umilințe să suport
Și jur, aici, că trupul meu de mort
În banca ei de lut îl voi depune.

Prea bine știu că viață-i o valoare,
Dar că murind dobânzile îi cresc,
Când n-ai fost simplu viciu pământesc,
Ci spirit răstignit pe stări contrare.

De multe ori mâhnit trăind în țară
Mi-am prefăcut mâhnirea în nesomn
Și am trăit pedeapsa de-a fi om,
Cu bucuria mea elementară.

Și-am arătat trădare și hoție,
Strigând la cei ce vând cinstitul neam,
Iar ei s-au strâns să-mi dea un vot de blam,
Să-mi dea povara remușcării, mie.

Prea blândă țară, vor să te distrugă
Și de nu eșți atentă vei pieri,
Un continent te va fura-ntr-o zi,
Zadarnică va fi a noastră rugă.

Căci te vor strânge uriașii-n clește
Spunând că tu aceasta lor le-o ceri,
Vom fi din nou pribegi, cum am fost ieri,
Căci Dumnezeu nu știe românește.

Puterile treptat ei ți le curmă,
Datoare eșți întruna la cei mari,
Tu pentr-un fier, dacă voieșți să ari,
Te rogi cu rugăciunea de pe urmă.

Înstrăinați, bărbații tăi de trudă
Se uită orbi la-ntregul univers,
De grija celor ce au fost, s-au șters,
De grija celor ce vor fi, asudă.

Pe mine poți conta pe totdeauna,
Îți dau valută forte câtă sunt,
În banca ta, de noapte și pământ,
Cu gropile strămoșilor sunt una.

Dar nici un merit nu ți se cuvine,
Este așa pentru că sunt așa,
Nu fii frivolă, nu te bucura,
Nu sunt al tău pentru că mi-este bine.

Chiar de m-ai duce la spânzurătoare,
În clipa când de ștreang aș atârna,
Aș spune că și-acolo-i țara mea,
Unde strânsoarea ștreangului mă doare.

Pământul meu cu suflet stă de veghe
Și dacă ai nevoie la hotar
De cei doi metri de pământ, eu sar
Cu-ngrijorarea ta să fiu pereche.

Las testament să fiu depus sub grâne,
Nu în mormânt ierarhic și pompos,
Ci-n simplu lut al țării, cât mai jos,
Acolo unde orice-așezi rămâne.

Dar las și grija mea deopotrivă,
Că prea se află țara la necaz,
Că prea plătim străvechi dobânzi, noi, azi,
Că prea plutesc valorile-n derivă.

Aștept să mor și cânt peste furtună,
Fanatic, monogam și turbulent,
Cuvintele acestui testament:
Crești, patrie, iar mie, noapte bună!

Noi, nu! de Nicolae Labiș

O parte din noi ne-am învins
Greșeala, minciuna și groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Până-n zarea ce-și leagănă oaza.
Generații secate se sting,
Tinerii râd către stelele reci
Cine-și va pierde credința-n izbândă
Pe-aceste mereu mișcătoare poteci?

Cine din noi va muri
înainte ca trupu-i să moară?
Cine-o să-și lepede inima-n colb
Insuportabil de mare povară?
Ca un vânt rău, ori ca o insultă
întrebarea prin rânduri trecu.
– Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!

(1958)

Poezia reflectă teme profunde legate de lupta interioară, credință și reziliență. Hai să o analizăm pe părți pentru a înțelege mai bine mesajul ei:

Prima strofă:

“O parte din noi ne-am învins
Greșeala, minciuna și groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Până-n zarea ce-și leagană oaza.”

Aici, poetul vorbește despre o victorie parțială asupra slăbiciunilor umane precum greșelile, minciuna și frica. Cu toate acestea, chiar și după aceste victorii, recunoaște că mai există un drum lung de parcurs până la atingerea unei destinații idealizate („oaza din zare”).

A doua strofă:

“Generații secate se sting,
Tinerii râd către stelele reci
Cine-și va pierde credința-n izbândă
Pe-aceste mereu mișcătoare poteci?”

Această strofă reflectă trecerea timpului și ciclul vieții. Generațiile vechi se sting, lăsând loc tinerilor care privesc cu optimism („râd către stelele reci”). Poetul se întreabă cine își va pierde speranța în succes pe acest drum incert și plin de schimbări („mereu miscatoare poteci”).

A treia strofă:

“Cine din noi va muri
inainte ca trupu-i sa moara?
Cine-o sa-si lepede inima-n colb
Insuportabil de mare povara?”

Aici, poetul explorează conceptul de moarte spirituală sau emoțională înaintea celei fizice. Întrebarea este cine dintre noi va renunța la spiritul său, la inimă, sub povara greutăților vieții.

A patra strofă:

“Ca un vânt rău, ori ca o insultă
întrebarea prin rânduri trecu.
Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!”

Această strofă finală sugerează că întrebările și îndoielile sunt inevitabile și se strecoară ca un vânt rău sau o insultă printre oameni. Însă, răspunsul este unul de reziliență și hotărâre fermă: „Noi, nu! Niciodata! Noi, nu!” Aceasta exprimă refuzul colectiv de a ceda în fața greutăților.

Concluzie:

Poezia este o meditație asupra luptei interioare și a rezistenței în fața dificultăților vieții. Poetul reflectă asupra ciclului generațiilor și a fragilității umane, dar în același timp subliniază hotărârea de a nu ceda niciodată. Este un apel la reziliență și la menținerea credinței în izbândă, indiferent de încercările întâmpinate pe drum.