Poezie

Toamna, la marginea ei
de Cristian Botez (volum în pregătire)

Mi-e sufletul întins
Sub câmp
De floarea-soarelui uscată
Şi inima,
Sămânţă neagră-n vânt
Peste-amintiri scuipată…
Mi-e ochiul
Baltă nisipoasă,
Mi-e glasul
Ţipăt stins
De cucuvea…
Privirea, văl de
Salcie căzută,
Palidă şi vai-de-ea…
Sunt aripă de vânt
Izbită-n stâncă
Şi umbră grea
Şi umedă
De trunchi…
Strănut ades
Ţânţari în roiuri,

Mi-e frig
Şi -ştii?- răcesc
Atunci
Când cărămida de argilă
Mă-ngoapă
Sub pământ…

Şi, hai să-ţi spun,
Mi-e mers de tren
Gândirea
Pe-o şină şchioapă
Şi din lemn…
Vorbesc, sunt sigur,
Cam aiurea,
Cu vremea rea
Ce-mi ţine, ah,
Iubirea
Sub mal râmat
De porci mistreţi

(Cristian BOTEZ)

DIFERENȚA ÎNTRE POEZII; ÎNTRE POEȚI (Blaga, Macedonschi, Eminescu) -Text prelucrat după criticul literar Ionuț Țene, de citit.

„Citind lirica modernă și contemporană, de multe ori mă gândesc cu o reverie nostalgică, în ce constă și ce anume face diferența dintre două poezii bune, scrise de autori recunoscuți și, totuși, doar una dintre opere lirice și un singur autor primește laurii popularității și rezistența lecturii în timp a publicului. Sunt poeți, puțini printer cei de azi, care rămân prinși cu boldul recunoașterii în conștiința critică, a opiniei publice, în manuale școlare și alții nu, deși la o analiză stilistică și critică nu poți spune cu mâna pe inimă că unii poeți pot fi ocultați de mersul implacabil al istoriei literare. Până la urmă este ceva inefabil și invizibil care face ca o poezie să fie mai apreciată decât alta deși estetic și ca forme stilistice par că sunt identice ca valoare. Diferența ține de inefabil și de inconștientul actului artistic, nu de raționalitatea lui sau de percepția critică a cititorului. Acel ceva care nu se vede, dar se simte, face diferența între poeziile scrise de autori diferiți, care estetic și stilistic în teoria literară au aceleași carcteristici. Poezii bune s-au scris întotdeauna, doar unele intră în inima conștiinței publice și rămân peste timp inconfundabile în istoriile literare ale lumii. Charles Du Bos spunea că ”poezia este încarnarea unei emoţii într-un limbaj”. O emoție intensă transmite cititorului o poezie a unui autor, mai mult de cât poezia altui autor, deși ambele sunt reușite stilistic și estetic. „Emoția se strecoară în toată viețuirea” și poezia spunea Tudor Arghezi. Aici e secretul ”diferenței” în poezie: intensitatea emoției și culoarea acesteia. Este de fapt ”parfumul” liric care face descendența. Acel ”parfum” identificabil al inconștiutului îl putem asemăna cu consumul unor fructe. Diferența o face prospețimea lor. Una e să mănânci direct fructele din pomii livezii și alta aceleași fructe după ce le-ai ținut câteva zile în fructieră. Ele sunt aceleași fructe, dar gustul și parfumul diferă. Cele culese direct din pom au un gust și un parfum care nu poate fi comparat cu cele ”stătute” în fructieră deși sunt aceleași fructe. Așa este și în poezie. Sunt poezii scrise într-un stil superb și în formă desăvârșită, deși ele nu rămân în conștiința publică și în istoria literaturii. Alte poezii, în schimb au acel ceva indicibil sau de neînțeles care cucerește inimile cititorului și pe criticul literar. Diferența o face acel ”parfum” proaspăt al originalității și originității, apropierea de izvoarele inconștienței emoției poetice. Se poate explica această diferență. E greu de înțeles și ține de o percepție a forței emoției și gustului literar, care nu poate fi explicată rațional într-o manieră a inteligenței. Ține de inima care simte de unde provine izvorul liric, care are rădăcinile directe în emoție. Cred că nu licențele poetice fac diferența dintre poezii și nici alegerea cu acribie a figurilor de stil. Valoarea nu ține de gen, ritm, silabe sau sinalefă, ci de emoția primară transmisă puternic, de acel mesaj inițiatic și ontologic, care face ca un poet să fie mai iubit decât altul și opera sa să fie mai larg percepută de public cu inima, nu cu formele inteligenței. E un paradox al poeziei, ea ordonează lumea în haosul social, aducând umanitatea la formele esențiale ale existenței. Poeții văd acolo unde ceilalți au un zid în față. Această vedere naște poezia, iar autenticitatea ei este mai veritabilă, mai ontologică și, desigur, izvorăște cu o emoție puternică prin și printre rădăcinile inconștientului inefabil. Izvorul poeziei este enigmatic, paradigmatic și paradoxal, la fel cum reiese din poezia ”Izvorul nopţii” de Lucian Blaga.

Frumoaso, ţi-s ochii-aşa de negri
încât seara când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare că ochii tăi, adânci,
sunt izvorul din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste seşuri
acoperind pământul c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi….

Izvorul ”întunericului” este acel mister din care se revarsă lumina, un reflex al forței emoției.Fragilitatea poeziei este tocmai forța sa de durabilitate în timpul istoriei literare. De ce poezia de o frumusețe alcalină ”Corabia” de Alexandru Macedonski, deși folosește aceleași motive sau figuri de stil similare ca și poezia ”Somnoroase păsărele”, nu atinge ”parfumul” și perfecțiunea eminesciană. Sunt două poezii superbe, dar există un dar și un dat, care face poezia lui Mihai Eminescu mai ușor de reținut în conștiința cititorului și în manualele de istorie literară. Alexandru Macedonki ne introduce în magia nopții:

La ţărm, corabia oprită
E ninsă de zăpada lunii
Şi marea tace odihnită,
De biciuirile furtunii.
Catarg şi pânze argintate
Abia uşor sunt legănate…
Magia nopţii este sfântă…
Verzuiele unde dormitează.
Novicii râd…
– Cârmaciul oftează, Matrozii melancolic cântă.
Oraşul întreg scânteiază
Cu felinarele aprinse…
Muzicile vesel vibrează,
…………………….
Safire pe ceruri lăcrămează.
Din cap mişcând, cârmaciul oftează,
Matrozii melancolic cântă.
(Corabia – fragment)

E un portret nocturn ce se cadrează melancolia unui port eșuat între ape. Și totuși, acestei poeziei îi lipsește acea simplitate gravă care atinge esența magiei nopții eminesciene din ”Somnoroase păsărele„.
Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele –
Noapte bună!
Doar izvoarele suspină,
Pe când codrul negru tace;
Dorm şi florile-n grădină –
Dormi în pace!
Trece lebăda pe ape
Între trestii să se culce –
Fie-ţi îngerii aproape,
Somnul dulce!
Peste-a nopţii feerie
Se ridică mândra lună,
Totu-i vis şi armonie –
Noapte bună!

E surprinsă, printr-o abordare lirică de o simplitate uimitoare și genială, o feerie a nopții inegalabilă în literatura română. Avem două poezii frumoase, dar ce face diferența dintre cele două poezii. E acel ”parfum” la Eminescu de fruct liric cules proaspăt și direct din pomul cunoștinței livezii raiului poetic. Acesta e secretul autenticității”!
Ionuț Țene, articol apărut în „NapocaNews”

Via Revista USLR “Poduri de Dor”
(29 septembrie, ddrăguș)

”Sarcina poeziei este să cureţe realitatea îmbâcsită de cuvintele noastre prin crearea unor spaţii de tăcere în jurul lucrurilor.” (Stéphane Mallarmé)

STÉPHANE MALLARMÉ
(1842-1898)

Briză marină

Mîhnită-i toată carnea iar cărţile, citite.
Să fug! să fug aiurea! Sunt păsări fericite
Să zboare între ceruri şi spume neperechi!
Nimic, nici oglindite-n priviri grădini prea-vechi
în calea unei inimi care închină mării
O, nopţi! nici ocrotite, de răul călimării,
Foi, goale,-n clar de lampă, de către propriul alb
Nici tînăra femeie, la sîn cu prunc rozalb.
Tot am să plec! Fregată,-n tresalt de mari pavoaze,
Sus ancora spre darnici atoli şi blînde oaze!
Un greu Plictis, în care speranţe crude gem,
Mai crede-n bun-rămasul batistelor, suprem!
Şi, ispitind furtuna, înaltele catarge
Sunt, poate, dintre-acelea ce vîntul le va sparge
Fără catarge, fără, pierduţi la antipozi…
Dar, inimă, ascultă-i cum cîntă, pe matrozi!

(Trad: Şerban Foarţă)

Vero novo

A primăverii zile bolnave vin şi-alung
Senina iarnă, albă, când arta e lucidă,
Şi-n minte, unde sânge posomorât prezidă,
Se-ntinde neputinţa cu un căscat prelung.
Mi se-ncropesc sub ţeastă amurguri albe, dense,
Un cerc de fier mi-o-ncinge, precum un sarcofag.
Şi cat în pribegire, un Vis frumos şi vag.
Prin câmpi, în coptul zilei şi-al sevelor imense.
Dar cad, strivit de-arome de iarbă şi copac,
Şi-o groapă sap cu faţa-mi să-nnăbuş Reveria
Muşcând lut cald în care-ncolţeşte liliac.
Şi-aştept, în scufundare, să urce nostalgia…
– Estimp, Azurul râde-n frunzişul efemer,
În care zburdă păsări şi ciripesc spre cer.

(Selecție propusă de Stamate Constantin)

POEMOTECA
( ploieșteni & prahoveni)

Moto:
„Sunt aici un poet, care bea din viaţă
Aşa cum oamenii mărunţi beau vinul.”
Ezra Pound

Cădere

Prăbușire din mine în afara
ochilor, urechilor, gurii, mâinilor și nasului meu,
a muri
este o parte de Dumnezeu
ce nu se șterge, se uită.
A muri…
ce joc,
ce tresărire speriată de carne
moartea aceasta ca o perdea de oglinzi.

Călin Angelescu
(1957 – 2002; „Vârsta politică”)

*

Eu vă iubesc pe toate

Astăzi aniversez o seamă de eșecuri și sînt din
nou singur lîngă femeia mea.
Astăzi aniversez o viață săracă, minionă și sînt din
nou singur lîngă femeia mea.
Astăzi mă uit pe geam și bolta înstelată
îmi permite să înțeleg că viața este de fapt
o boală profesională de care suferă
întreg satul în care m-am născut și de dragul
căruia sînt din nou singur lîngă femeia mea.
Astăzi sîntem unsprezece brumărel 1985 și sînt
din nou singur lîngă femeia mea.
Dan David
(1952-1990; „Venirea fiului”)

*

Floare de dor

Geaba le spun tuturor
că nu pot trăi de dor
şi, să fac lumea să creadă,
mi-am scris dorul pe zăpadă.

Eu l-am scris, dar am greşit
că zăpada s-a topit
şi, pe unde-a fost zăpadă,
crescu florile grămadă,
dar, privind atent la ele,
văzui că nu-s floricele:
erau dorurile mele –
călca lumea peste ele…

Gheorghe Ene
(1915-?; poet-țăran din Vadu Părului, Prahova; din volumul „Foc căzut din stele”)

*

Un viscol de comete

Car umbra ta cum o secundă ora,
Prin mari saloane de mărgăritare.
Eu te iubesc în iarna care moare,
Cu flaute de iarbă și ghitare.

Și-n părul tău înmiresmat de fluturi,
Din ceruri cad arțari cu barba moale.
Parcă ar fi un viscol de comete,
Adulmecînd tristețea din pocale.

Ion Vintilă Fintiș
(„Bufonul și KlaRaReGina”)

*

Insomnie

Ce trist este tata,
când stă de vorbă cu mine!
El a plecat de mult de aici.
M-a lăsat pe mine zălog,
să aud cum vine vânt viclean
să mă cheme
în ținuturi fără de vamă.
Un copil, fără somn,
pe tabla de întuneric,
desenează lupi de aramă.

Nicolae Stanciu

*

Casa poporului

„Să dăm Cezarului ce-i al poporului”
Din sânge și nervi te-am făcut, din
clipele noastre când ar fi trebuit să iubim.
Am tăcut și-am urât, am tăcut și-acum
am uitat. Moartea noastră, ca un oaspete seara,
întrebându-ne de ce moarte vom muri, de ce fel
de vină vom fi ispășiți, noi, nevinovații de-a fi
în viață. În timp ce sutele de vieți ale celor
în culpă se succed fără pauză, în timp ce ei taie
și spâzură, în timp ce în fiecare se pregătește-un
tiran. Inteligența e un loc viran, mușcă din pâine,
privește
la soclul lui Lenin

Ion Stratan
(1955-2005; „Celebra specie umană” )

*

*
eu unde oare oi fi fost în timpul vieții mele?
mi-o fi fost rău sau mi-o fi fost bine?
oare unde și în ce timp m-oi fi uitat pe mine?
aiurea m-am tot dus în timpul vieții mele.
aiurea, răstignit între coșmar și manele.
dar într-o bună zi va fi bine, va fi dimineață.
pretutindeni și-n viața mea:
între o greață și o alta, mai mare, mai multă,
tot greață.

Lucian Vasilescu
(„ȚARA MEA, VIAȚA MEA, DRAGOSTEA MEA despre modesta mea ratare personală”)

*

Ploiești/Soare

plouă cu soare raza e la zece lei suta
zarea nici nu mai vede buza de-atâta departe
în Plo dimineața seamănă cel mai mult cu marea
când țipă pescărușii prințesa măzăriche are sare-n păr
în Plo dimineața e atît de senină că nestînjenit – în
spațiu-timp-ființă pixelii sfîșie culoarea prin care –
lumina plouă din tablou paloare și soare iar
până când până însărcinați într-a noua
timpul pînă la bac a trecut mai ușor

Mihai Vieru
(„Hotel Sud”)

FEMEIA ALOGENA

In noaptea aceasta il iubesc pe Tarkovski

Intre vis si realitate

doar panza freatica a somnului

imprejmuieste tacerea-

granita intre adanc si suprafata

Senzatie inefabila :

sa vezi totul

sa nu simti nimic

decat gandurile unei femei alogene

nascute din golul

ce nu vrea sa irumpa in dorinti.

OMUL FARA UMBRA

Omul şi-a rupt umbra in bucăți

s-a hotărât să trăiască

atunci

omul a devenit

omul fără umbră

care s-a hotărât să trăiască .

CAMILLE , LUI RODIN

Iti cunosteam conturul

fibra cu fibra

nu mai aveam

nevoie de tine

ma hranesc

cu el

flamanda de tine

murind mereu

flamanda de tine.

(Diana Petroșanu)

limba de pe cerul gurii

Ramona Müller

când îţi iei în braţe limba străbunilor

nu poţi inventa hiperbole străine

aşa cum lingura de lemn

stă vertical în oala de smântână

la fel şi limba română

atinge cerul

cerul gurii

şi cerul părinţilor

dintre toate familiile indoeuropene

cea mai frumoasă şi nobilă

rămâne familia maramuşeană

săvârşind coloana lui brâncuşi

într-un dumnezeu atotputernic

ca să fie a ta limba română

trebuie curtată ca o fecioară

abia după accea o poţi iubi

cu disperare până la convulsia literei

nu este nevoie să-ţi ciopleşti

oglinda din resturi împrumutate

ca să îţi dai seama că

mama ta şi tatăl tău

nu au scris o poveste oarecare

limba română nu face ocol printre cuvinte

dar este drumul crâncen către casă

plin de griji într-o lume banală

este limba în care ne românim cu toţii

râzând sau folosindu-ne mintea

pentru visuri şi realităţi

nu degeaba ne-am născut

în zodia limbii eminesciene

cu ascendent în nichita

Nichita Stănescu – Enghidu

“A murit Enghidu, prietenul meu care ucise lei cu mine.”
( din poemul Ghilgameş )

Priveşte-ţi mâinile şi bucură-te, căci ele sunt absurde,
Şi picioarele priveşte-ţi-le, seara, drept cum stai,
atârnând spre lună.
Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
dar şi aceasta e altceva decât nimic.
Mă voi face depărtare, ca să-ţi încap în ochi,
ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii,
ca să-ţi încap în gură.
Pipăie-ţi urechea şi râzi şi miră-te că poţi pipăi.
Pe mine însumi mă dor, în scurta trecere.
Mi-am întins privirea şi ea a întâlnit un copac,
şi el a fost!
Umerii priveşte-mi-i, şi spune-ţi că sunt cei mai
puternici pe care i-ai văzut, după iarbă şi bivoli,
căci fără pricină sunt aşa.
Cu ei mut depărtarea, ca pe un sac de piele
la moara de vânt.

De-aceea când mă ard în străfundul ochilor
niciodată atinsele de mine lumini,
suava durere albastră-mi întind peste creştet,
să-mi ţină loc de cer.
Şi dacă mă dor pe mine însumi, cu râuri,
cu pietre, cu o dungă de mare,
atât cât să-mi fie toate un pat,
totdeauna neîncăpător gândului meu
în veşnica creştere, o, n-am să ştiu că şi tu
te dori pe tine asemeni, şi nu eu sunt acela
cu care vorbesc!

II

Ca să fie ceva între noi, altcineva – sau eu
însumi – am botezat ceea ce eu însumi făcusem,
rănindu-mă,
mereu împuţinându-mă, mereu murind,
cu vorbe de buzele mele spuse.
Şi pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
tot fără pricină, ori numai pentru că aşa mi-au
surâs buzele.
Te-ntreb, oare tu, dacă asemenea ai spus, surâzând,
cărei alte dureri ai spus astfel ?
Desigur, înălţimea pe care-am azvârlit-o din ochi,
ca pe o suliţă fără întoarcere,
tu altcum ai mângaiat-o, pentru că mâinile tale,
gemene cu ale mele, sunt absurde, şi-ar trebui
să ne bucurăm de aceste cuvinte trecând
de pe o gură pe alta ca un râu nevăzut,
căci ele nu există.
O, prietene, cum este albastrul tău ?

III

Joc de treceri, mai iuti, mai încete,
pentru ochiul meu odată cu mine creându-i pe
arbori, pietrele şi râul,
deasupra mai încetului meu trup
atârnându-se de gând, asemenea caprelor, seara,
de funie.
Timpul, el singur peste tot, eu însumi,
şi dupa aceea.

IV

Şi când toate se şterg, ca într-o scoică mările,
nimic nemaifiind, decât în ochii celor
ce nu sunt, trecerea durerii în trecerile
timpului, o, prietene, asemenea fiind altcuiva,
eu nu voi mai fi, căci un lucru asemenea altuia
nu există.
Ceea ce e unic el însuşi se doare pe sine, măsurând ca la toance,
în munţi, trecerea timpului,
ştiindu-se singur,
schimbând cu jur-împrejurul lui nume de lucruri.

V

Ceea ce nu e fără de margini este,
pretutindenea călătoreşte, pete mări întâlnind
cărora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele
mi le soarbe până la genunchi, colţul inimii
mi-l izbeşte, pe gură îmi dansează.
Ceea ce nu e fără de Timp este, ca amintirea.
E asemenea văzului mâinilor, asemenea
auzului ochilor.

VI

Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating,
stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;
fiecare umbră pe care o arunc peste nisip,
sufletul mai puţin mi-l rămâne, gândul
mai lung mi-l întinde; fiecare lucru
îl privesc cum aş privi moartea, rareori
uit aceasta, şi-atunci, din nimic fac dansuri
şi cântece, împuţinându-mă şi smulgându-mi
bătaia tâmplelor, ca să fac din ea coroane de mirt.

VII

Ieşi din cort, prietene, să stăm faţă în faţă,
privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne
în sine celălalt dacă e,
şi cum pe sine însuşi se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
de undeva stârnite, spre altundeva.

(scriitoriclasici.blogspot.com)

Poezie

(Luminița Bratu)

semnele alese
se-nsenineză cerul
se dezmorţesc
respiră caut litere
potrivite gândului meu

cuvinte fac alianţe
într-un joc nocturn
ca la facerea lumii
azi golul din suflet
le cântă tăcerea

am vechi dorințe
trec singur
alfabet aşezate imagini
vor un loc mai în faţă
rescriu neuitării poeme

pe un colţ de ecran
caiete de sticlă aşteaptă
despart apele
nopţii mai merg uneori
se face lumină o clipă

literă anume aprinde
un fitil la-nceputul foii
ochii închiși gândul
o altfel de vorbire
cu …înţelesuri noi

(Ana Urma)

– A venit fântânarul,
sâsâiau femeile pe la porți,
Și odată înviau toate
de parcă lor le sleia omul apele.

**
Asta era unul înalt, drept în privire,
Frângea un copac cu mâinile lui,
mereu cu cămașa curată,
deschisă până-n inimă.
Avea un soi de tăcere neagră în ochi
de ziceai că e orb,
Dar dădea bună ziua și-atât
la toate babele,
Și când deschidea gura,
cădea așa o blândețe din ea.

*
– Nimeni nu știa de unde vine când vine,
Și unde se duce când se duce.
Noroc cu seceta,
își spuneau muierile-n sân,
Că-l chemau oamenii
să dea de vâna apei prin pământuri.

**
Câte un copil,
de-l trimitea mă-sa
Cu un codru de pâine
și c-o jumate de țuică
(de care-i lega
o mușcată roșie),
înfășurate-n ștergar,
Stătea lângă furca fântânii
Și-l auzea în adânc
cum vorbește cu apa,
Cum trage mâhnirea din ea,
Cum iese apoi luminat,
ca după o dragoste…!

***
Îl mângâia pe copil,
nu se știe
De ce plângeau amândoi liniștit,
Își lua din traistă o cămașă curată,
Zicea bogdaproste și
mânca,
Lăsa băutura și floarea-n ștergar,
Apoi pleca mai departe,
ca și când n-ar fi fost.
În urma lui rămâneau
apele limpezi,
ca ochii de înger.

Autor Corina Dașoveanu

(Via Părintele Calistrat)

Cenaclul literar “I. L. Caragiale”

(Luminița Bratu)

Zi de vară
de Cristian Botez

Aş fi o zi de vară,
Intr-o zi,
Cu aromă de tutun fin
Şi m-aş fuma încet,
Cu voluptate şi sictir,
Până la capătul unui drum
Fără filtru,
Ce trece,
La mişto,
Pe lângă un câmp de rapiță
Și de maci corciţi
Cu cânepă indiană.

(Cristian Botez)

Cântat-am vinul,
de Păstorel Teodoreanu

Cântat-am vinul şi-l băui pre el.
Şi-aşa precum din flori slăvitul Soare
Cules-am toată roua din pahare
Voios ca cel din urmă menestrel
Am păstorit în viaţă vinuri rare
(De-aceea îmi şi zice Păstorel).
Şi de la Grasă pân’la Ottonel
Le-am preţuit, pe rând, pe fiecare.

Pe 30 iulie 1894, s-a născut la Dorohoi Păstorel Teodoreanu, pe numele său real Alexandru Osvald Teodoreanu. Epigramele sale și stilul său nonconformist i-au adus faimă în toate domeniile în care a activat, căci, după cum bine se știe, Păstorel Teodoreanu a fost avocat, scriitor, gastronom, oenolog. (Foto: Wikipedia)

Via Semne Alese

Fă dragoste
Cu mine acum
Printre instrumente
Muzicale.
Coarda lor
Vibrează
Numitorul comun
Al sufletelor noastre iar
Trupurile noastre
Descriu,
In dansul lor
Sălbatic,
O inimă de pori
Ce-și dăruiesc
Unii altora,
Iubirea.
E un tumult
De buze însetate
Ce cerul căutării găsite
Descriu prin
Steaua interioară.
Ne topim…

Acum – Cornelia Prisacariu, Ploiești miercuri 09 iunie 2021, orele 06.39 a.m.

Gâtul meu catifelat
Este prada gurii tale
Hulpave iar
Sărutul tău
Arc de foc
Peste foc prelinge
Viața către
Inimă
Tăcerile ne cântă
Și ne-ncântă
Atingerea trupurilor
Tulburate
Ce-și poftesc
Interiorul
Să se releve
Esența ta
Explodează
Adâncul neumblat
Iar doi-unul
Strigă nestrigat cerurilor
Iubirea…
Ne prăbușim
În zâmbet larg
Iar bucuria
Ne inundă
Căi de suflet
Adânc
Adânc
Adânc…

Adânc – Cornelia Prisacariu, Ploiești 16 iunie 2021,orele 06.31 a.m.

Buzele tale
Îmi râzgândesc
Colivia minții
Când îmi sărută
Inima iar
Răsuflarea ta
Îmi galopează
Dorința de sub pori
Și-mi întregește trupul
Cu tine
Mâna devine
Cupă de suflet
În care picură
Perlele tăcerii nesupuse
Vârful tău mă-mpinge
În trăire
Scriindu-mi
În adânc, adânc,
Alfabetul lichid
Al iubirii.

Noi – Cornelia Prisacariu, Ploiești, luni 31 mai 2021, orele 00.21

Limba ta
Îmi conturează buzele
În formă de inimă
Molcomul ei trezește
Adâncul
Ce freamătă
De dor iar
Timpul
Își aruncă clipa
Dăruindu-ne nemurirea
Când brațele tale
Îmi dansează trupul
Ce-nfometat
Te cuprinde
Strâns, strâns
Trezind în tine
Sălbaticia locurilor
Neatinse
Pulsând în arteră
Prin circulația mare,
Viața…
Firul ierbii
Ne cântă iubirea
Iar luna
Zâmbește larg
Cât un ocean
De împlinire.

… – Cornelia Prisacariu, Ploiești sâmbătă 29 mai 2021, orele 18.02

Astăzi aleg
Să îmbrac
Aroma trupului tău
În fiecare zi
Capătă alte valențe
Iar iubirea
Seacă oceane
Și inundă universuri
Două
Știi
Nările mele
Te poartă continuu
În inimă.

Astăzi – Cornelia Prisacariu, Ploiești, luni 30 mai 2021, orele 10.05 a.m.

Salvatore Garau, Nero che spinge sul rosso (Negrul care împinge roșul),

acrilic pe pânză din PVC, 2007, Colecția de Artă Fundația Sardinia

Stați cu străini în casă
De ani
și vă mințiți
Că-i bine
Iubiți în afară
și n-aveți curaj
Calea inimii
S-o urmați
Pitiți, locuiți în copii
Nevrând a rupe
Al suferinței șir
Făr’-a înțelege
Că țipătul tăcerii din voi
Le distruge țelul.
Dormiți în același pat
Spate în spate
Cu viețile voastre
Și gândurile
Vă conturează alți ochi
Și altă atingere
Oftând, adormiți
Cu gândul la mâine
Vă scuturați lanțul
Dar nu faceți
Nefăcând, schimbări nu apar
Vă consumați
Resursa interioară
Și dreptul la viață
Lângă oameni nepotriviți
Ce poartă pomposul statut
De soți și soții
Sub rânjetul mințit
Și grimasă de suflet sfâșiat
În două
Voi, cei care credeți
Că dacă voi nu vedeți
Nici alții nu văd
Voi, cei care credeți
Că dacă voi nu auziți
Nici alții nu aud,
Voi, cei care credeți
Că dacă voi nu vorbiți
Nici alții nu vă cunosc (suspinul),
Rupeți-vă lanțul și
Urmați-vă visul!

Voi, cei care – Cornelia Prisacariu, Ploiești, sâmbătă 09 martie 2019, orele 01.17 a.m.

Mi-ai dat ochi
Într-o oarbă lume
Ce drumul nu vede
Mi-ai dat grai
Spre a sădi semințe
În minți de piatră
Mi-ai dat urechi
Spre a auzi
Muzica sferelor inalte
Mi-ai dat miros
Spre a simți libertatea
De dincolo de libertate
Mi-ai pus pe umeri
Cimitire numite
Arbore genealogic universal
Ce dreptul la eternitate
Își cere
Mi-ai pus în spate
Singurătatea
Și-n piept durerea vie
Ce sapă până la
Sângele uitării
Mi-ai pus în inimă
Izvorul nesecat
Al iubirii
Din care adăpatu-s-au
Nătângi, ciute si trandafiri
În și din
Timpuri imemoriale
Atingerea mi-e vindecare
Iar surâsul, balsam
Mi-ai pus in palme
Nemurirea…
Cea mai grea lecție
Sunt eu.

Mi-ai dat – Cornelia Prisacariu, Ploiești, luni 24 mai 2021, orele 21.25