”Ce vara” de Cristian Botez
Ce drum prafos,
Ce cald si cat
De greu se scurge ziua
Pe dupa lanul de porumb…
Si, jos,
Ce lenes fluviul
Se-mpinge-n maluri
Spre lastaris malos…
Ce vara…
Si cat de singura-i coliba
Aceea, ascunsa-n stuf.
Ca barja aia de la mal,
De orice dezlegata…
De timp, de oameni si de val.
(Cristian Botez)
A fost odată, într-o pădure,
Un moş bătrân cu baba lui
Trăiau săraci ca vai-de-lume,
În adâncimea codrului
Moşul n-aştepta nimica
Şi numai moartea o dorea,
Dar baba ar fi vrut să aibă
Un suflet tânăr lângă ea
„Să fie un copil cuminte,
Un căţeluş sau un pisoi,
Că vreau s-aud şi eu cum suflă
O altă viaţă lângă noi.”
Aşa ofta săraca babă,
Dar moşul nu mai vrea nimic:
„Ce-mi trebuie o grijă nouă?
Sunt pre bătrân şi prea calic.”
Dar domnul se-ndură de babă
Şi-un pui de cerb i-a dăruit.
Un pui de cerb, cu stea în frunte,
Gonit din codru şi rănit.
Săgeata-i străpunsese gâtul –
Din rană sângele-i curgea
Şi lacrimi mari picau din ochii
Frumoşi, rotuzi ca o mărgea.
L-a sărutat pe frunte moşul,
Miloasă baba l-a spălat,
L-au îngrijit cu grijă mare
Şi cerbul mi l-au vindecat.
Era frumos şi blând săracul,
Zburda mereu din loc în loc,
Venise ca o vrajă nouă
De tinereţe şi noroc.
Întinereau văzând cu ochii
Moşneagul şi cu baba lui –
Şi se făcuse luminoasă
Întunecimea codrului.
Dar într-o zi trecu pe-acolo
Feciorul unui împărat
Cu ceata de curteni, cu arcuri
Şi cu ogarii la vânat.
„Dă-mi mie cerbul tău, bătrâne,
Îţi dau pe el tot ce doreşti”
„Nu pot, și de mi-ai da pe dânsul
Comorile împărăteşti”
„Te duc la curtea mea, moşnege,
Cu baba ta, vă fac boieri.
Dă-mi cerbul tău cu stea în frunte
Şi-ţi dau şi cinste şi averi”
„Nu-mi trebuie averi şi cinste,
Sunt prea bătrân să le primesc;
Dar dacă vrea să vină cerbul,
Eu bucuros vi-l dăruiesc.”
Atunci, minune fără seamăn,
Întreaga lume, ce văzu ?
Văzu cum cerbul dă din coarne
De parc-ar spune: „Nu vreau, nu!
Nu vreau să vin la curtea voastră
(Deodată cerbul a vorbit)
Tu mă doreşti ca o podoabă,
Ei, sufletul mi l-au dorit.
Tu m-ai rănit la vânătoare,
Ei rănile mi le-au legat.
În strălucirea curţii tale
Eu m-aş simţi încătuşat.
La curtea ta, aş fi o fiară,
O jucărie pentru proşti.
În viaţa lor sunt o lumină
Pe care tu n-ai s-o cunoşti.”
Plecă, pe gânduri, voievodul
Şi se gândea că nu-i de-ajuns
Să fii bogat, temut şi veşnic
De măreţia ta pătruns.
Mai trebuie să ai un suflet,
Milos, şi bun, şi iubitor,
De vrei să fii iubit de oameni,
Şi de podoaba codrilor.
(Nicolae Labiș)
„Este această dragoste
Atât de încireșată
Atât de înmiresmată
Și atât de pârguită?
Așa cum o vedem
Într-o vară plină?”
(Mihaela Popescu)
E iar o zi de-mpachetat regrete,
De-a DA și-a NU, de-a te juca de-a jocul,
Poveștile își caută sorocul
În lumile concrete neconcrete.
De a avea curaj să-ți fie frică,
Dar ce rumoare oare ne mai doare?
Raspunsul e și el o întrebare
Când chiar eternitatea e prea mică.
Un vid avid tot vrea să se repete,
Zvâcnim între concluzii și confuzii,
Ne vin în sânge gânduri cete, cete
Vin cavaleri-apocalipsei, cruzii,
Un ger din cer izbește în perete,
E iar o zi de-mpachetat iluzii.
(Valentin Irimia)
Ciocârlia ciripie, fâlfâind din aripioare,
Pe o scară de lumină se coboară de sub soare.
Aerul e-n neclintire, el devine arzător;
Prepeliţa cântă-n grâie, grierul cântă-n mohor.
În cel lan cu spicuri nalte au intrat secerătorii,
Pe când era încă umed de răsuflul aurorei.
Toţi, privindu-i de departe, par că înoată-n galben râu,
Fetele fără ştergare şi flăcăii fără brâu.
Secera, crai-nou de moarte, mereu taie, spicul cade.
Prepeliţa îşi ia puii şi se duce; lanul scade,
Iar în urmă, holda mândră, răsturnată prin bucăţi,
Se ridică-n snopi de aur, se clădeşte-n jumătăţi.
Mai departe, lucind iute, un flăcău ş-o fată mare
De tot snopul îşi dau gingaş o furişă sărutare,
Când o pasăre măiastră, peste lan trecând uşor,
Zice: „Dulce-a mai fi pâinea de la snopurile lor!”
(Vasile Alecsandri)
COSTIN LUPU
Din volumul Noua Licaonie
Templul judecăţii
(unde se menajează afecţiunea şi verbul)
Licaonia albă şi înveşmântată de chiar
prematura piele de femeie a Reginei,
de prematura ei ieşire din spume.
Marea Câmpie I-a câştigat trupul
şi trupul se-ntoarce în lăsatul moleşitor
al Copilăriei.
Dănţuieşte-ţi Licaonia Regina.
Ea perseverează în iubire
adăugând la şiragul împlinirii
chip în marmoră.
Judecătoare a ochilor noştri
dând glorie mângâierii,
dar Doamne, neisprăvită:
Vrăjitoare şi Cap de Copil
uimită de Armăsarul jefuind destinderea
Iepei,
nepătrunsă regina, nepătrunsă Evlavia.
Licaonia dănţuind,
Zeul
Cap de onoare Soarelui
care ne hotărăşte mereu rătăcind
pe un câmp neţărmurit
adormit în chiar verdele său.
Zeul rămas singura afecţiune a sângelui
spirit înregistrat de castanii în floare
ornând liniştea Licaoniei
Zeul care pune sfârşit durerii cuvintelor
care vede memoria eternului în iubirea
eterului.
Licaonia, templu unde
se menajează afecţiunea şi verbele.
Nedăruit, după Moarte exist.
Executat în şfârşit de un Laur.
Dimineaţă adormind în mişcarea
verdelui pe iarbă şi verdele
calculată poziţie a liniştii,
în dimineaţă Regină a culorii,
misterioasă – răspunzând
de miasmele morţii, în Templu-ţi
se judecă vorbirea trupului meu.
Evlavia tremură,
sfârşeşte-n oglinzile Zidului…
Din sângele nostru
s-au hrănit câteva popoare.
Din sângele nostru
s-au născut poeţi şi cărturari ruşi.
Mai ruşi decât ruşii.
Din sângele nostru
s-au născut voievozi şi regi maghiari, hatmani de cazaci, fruntaşi albanezi, fruntaşi sârbi, fruntaşi chirgizi.
Din sângele nostru
s-au născut cârmuitori, eroi şi vlădici greci.
Mai greci decât grecii.
Dar să nu vă temeţi! Nu!
Nu vă cerem să ni-l daţi înapoi – sângele pe care vi l-am dăruit
la nord şi la sud de Dunăre!
Vă rugăm numai să nu ni-l cereţi şi pe cel pe care îl mai avem.
Lăsaţi-ne şi nouă măcar câteva picături ca să ne putem înfăţişa cu ele ca noi înşine
la Judecata de Apoi.
Eugen Coşeriu
Da, aşa a fost. Noi nu am avut voie să avem propria nobilime (în sensul larg, de elită socială şi intelectuală) şi astfel cu nobilimea noastră s-au împănat toate popoarele din jur. Exemplul cel mai cunoscut: fiul cneazului român Voicu, Iancu de Hunedoara, o personalitate uriaşă de nivel mondial, a ajuns regent al Ungariei, iar fiul său, Matia, cel mai mare rege maghiar. Asta cu preţul părăsirii de către ei a limbii materne şi a credinţei paterne, a însuşirii de către ei a unei limbi şi a unei religii care nu erau ale părinţilor lor.
Atunci noi, agresaţi din toate părţile, ne-am retras propria nobilime, lamura înzestrării noastre fizice şi intelectuale, acolo unde limba şi credinţa strămoşească erau mai adânc înrădăcinate: în hotarul satului.
Iar destinul, care numai aparent e paradoxal, care-şi are noima lui, a făcut ca, în vreme ce împărăţiile s-au prăbuşit şi viţele nobiliare au mai rămas doar în scripte îngălbenite, nobleţea noastră din hotarul satului să fie înfloritoare, un reper al uimirii pe plan universal, atât de vie că încă mai poate uimi într-o lume care a pierdut capacitatea uimirii.
(Cătălin Daniel Manole)
Ne ducem toți câte puțin mereu
Către-un liman de tihnă și-mpăcare.
Poate curând va trebui și eu
Bulendrele să-mi strâng pentru plecare.
O, dragi mesteceni, gingași și subțiri!
Și tu pământ! Și voi câmpii și marea!
În preajma sorocitei adormiri
Eu unul nu-mi pot stăpâni-ntristarea.
Pe lumea asta am iubit nespus
Tot ce în trupuri sufletul adie.
Spun: Pace vouă, sălcii ce-n apus
Vă oglindiți în apa purpurie.
Atât de multe gânduri am urzit
Am scris atâtea cântece visate
Și, pe pământul trist, sunt fericit
C-am respirat și c-am trăit de toate.
Sunt fericit c-am sărutat femei
Și-am lenevit pe iarba parfumată,
Iar fiarelor, ca unor frați ai mei,
Eu nu le-am zdrobit capul niciodată.
Acolo, știu că nu foșneste-n zări
Cu gâturi lungi de lebădă secara…
De asta-n preajma jalnicei plecări
Eu mă-fior și simt adânc povara.
Acolo, știu că nu vor mai fi fagi,
Nici holde cu aur viu pe nume…
De asta poate mi-s așa de dragi,
Toți oamenii cu care trec prin lume.
(1924)
(traducere de George Lesnea)
(poezie.ro)
Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere
Și te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: ești șoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.
Pentru credință sau pentru tăgadă,
Te caut dârz și fără de folos.
Ești visul meu, din toate, cel frumos
Și nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.
Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari când a fi, pari când că nu mai ești;
Te-ntrezării în stele, printre pești,
Ca taurul sălbatec când se-adapă.
Singuri, acum, în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi și să urlu: „Este!”
Sunt carte şi tac
În sac dosită…
Am fost fiinţă vie
Din falnicul brad,
Din tulpini de grâu
Topite şi zac.
Câteodată mă citeşte
vreunul,
Mă învie la a doua
citire
Ca un Hristos.
Sunt carte disperată
tocată economic
Să mai fiu necitită,
dosită în sac,
Ori act de divorţ,
bancnotă
În mâna unui hoţ.
Citeşte-mă şi dă-mă
mai departe!
De un veac sunt carte
disperată.
2019-07-02
(Dan Drăguş)
(sau cum:
vara, cireșele, pânda teilor,
trotuarele pline, ciorba tatei,
tiramisu-ul mamei,
bucureștii pietroși sau “bordoși” luați la pas cu sora de mână,
memoria tuturor simțurilor,
teiubescul de-acasă, mângâierea degetelor, țâfnele-mpăcări, cotoarele cărților, vorbele prietenilor, urmele mici ale copilului care-ai fost, întoarcerile-n iubirile de nerostit, tainele dezvelite pân’la piele,
“bună dimineața, mamă, bună dimineața, tată”
toate, toate astea
vindecă, ostoiesc,
bașca-ți pudrează obrajii cu bucurie,
special să … dai bine pe feisbuc 😊
(Amorena Minculescu)
Pagini despre satul românesc. „Argint galben”, de Mircea Bârsilă (17 04 2019)
Video:
Sursa YouTube
În cadrul proiectului ÎNTOARCEREA CĂRȚILOR ÎN SATUL ROMÂNESC, în colaborare cu Ministerul Culturii și Identității Naționale, Editura Grinta va edita volumul – POEZIA – 2019 – o amplă radiografie a poeziei românești contemporane.
În carte vor fi publicați atât scriitori consacrați cît și tineri debutanți care au confirmat prin calitatea scrisului lor.
Volumul – coordonat și îngrijit de poeții Gabriel COJOCARU și Adrian SUCIU – va apărea în condiții grafice de excepție. Acesta va avea peste 500 de pagini în formatul 17X24 cm pe hârtie volumetrică, coperta color cu clapete și va cuprinde creația poetică a peste 60 de autori din întreaga țară urmând a fi mediatizat ca apariție în cadrul unor manifestări ce se vor desfășura până la sfârșitul anului în diverse locații din România. De-asemenea, volumul va fi distribuit într-un număr mare de biblioteci de pe întreg cuprinsul țării.
Fiecare autor va trimite – o foto color, un scurt C.V. literar-artistic (max. 1500 semne), 10-14 poeme reprezentative pentru creația momentului ( selecția finală a textelor aparținând editurii Grinta) , un credo și datele personale (inclusiv adresa poștală de expediție) la e-mail:
gabby_cojocaru@yahoo.com – PÂNĂ LA DATA DE 27 mai 2019.
În interiorul volumului fiecare autor va avea destinate 8 pag. la formatul finit de 17X24 cm.Fotografia color va apărea pe copertă sau clapetele copertei.
În schimbul sumei de 315,00 lei fiecare scriitor va primi prin Poșta Română un număr de 5 exemplare din Antologia POEZIA 2019 pe adresa de destinație pe care o va transmite
Achitarea acestei sume se va face în contul tipografiei QUADCARE SRL , CIF – RO33769370,
IBAN RO07 BTRL RONC RT02 7663 4801
Banca TRANSILVANIA
PÂNĂ LA DATA DE 27.05.
Pentru detalii suplimentare privind proiectul POEZIA – 2019 precum și condițiile de publicare, autorii sunt rugați să conctacteze reprezentanții Editurii Grinta, la nr. de tel O744 / 777 883
Dan Drăguş – Zece poeme
1. DENUNŢ
Au venit la mine,
unele le ştiu,
şaizeci şi opt
de primăveri
cu flori de măr,
flori de gutui…
Au plecat
s-au dus,
vin de-acum
primăverile-
versuri în plus.
2. AZI NOAPTE
Am locuit într-un acvariu,
sunt limpezit,
spălat de gânduri,
de păcate.
Aş putea să tac,
să numai scriu,
s-aştept rocade…
Mi-au încolţit gânduri
în acvarii secate.
3. ASTROLOGIE
E noapte.
În compania lui Alen Poe
îmbrăţişez selena
în sin de alfa
fost cos de beta
pe dos.
Ambele variante au Uranus
în Casa de foc,
în conjucţie cu poezia.
4. NU ŞTIU
Nu mai ştiu
cine seamănă
grâul,
cine coace pâine
pe cărămizi,
pe piatră,
focul aţâţat
cu ogrinji.
Nu mai ştiu,
meteorologii anunţă
cod roşu, înainte,
din timp ?
Cod roşu de cuvinte,
de grâu…
M-ascund struţ
desenat pe câmp.
5. CONCRET
În religie, versete,
mi se spune
azi cred,
e ziua lui Lazăr
înviatul concret.
La sfârşitul lumii,
aflu,
m-am plitisit
de sfârşituri,
sufletul în care scriu
reintră în trup…
Şi dau socoteală
fiecărui gând,
fiecărui şchiopătat
de cuvânt…
Aş fi un Lazăr înviat
absurd.
6. CASTELUL
În memoriam Jenica Tabacu
S-a închis castelul vechi
a lui Haşdeu şi Câmpina
îmi pare veche…
În spirit nu mai este Iulia
nici Petriceu
persoană fizică
şi Dumnezeu.
De-acum tace pianina
în colţ, într-un ungher,
nu are nimeni audienţă
în cer.
S-a închis castelul bântuit
de spirite şi iele,
a încheiat şi Iulia naveta
între pământ şi stele.
6. PLÂNSET
Plânge Prutul
Plânge Tisa
Plânge Leatul
De decenii
România
du-mi-sa.
7. LA ALBA
La Alba Iulia sub un stejar
S-a îngropat un Centenar
Cu paradă şi cârnaţi…
Obiceiul din Carpaţi.
8. ŢĂRANCA
Nu are bani să cumpere
un bibelou,
Tămâie – lumânări
cumpără c-un ou.
O zburătoare vinde în piaţă,
la obor cumpără cămaşă
de finet, e ieftin.
Nu ştie de furou.
Din cauciuc ia o botină,
gumari le zic, pielea
e prea scumpă de jivină…
şi e fină.
Un fes şosetă sau mănuşă
înpungăleşte în cârlige,
croşetă…cu degetele boante.
Din ţoale vechi şi cârpe
ţese val de preşuri zestre,
are o fiică să mărite…
Mai vinde-un leuştean, o raţă,
un curcan…
Te uiţi la ea, jandarm, te uiţi,
nu are carnet producător,
nu are casă de marcat fiscal.
Înşeală statul direct şi amical.
Te uiţi jandarm, te uiţi la ea
ca boul,
„Corupta” din Vaslui a mituit
iar oul.
9. OM LIBER
Sunt om liber, primitiv
fără statistici pe cap:
cuţite de bucătărie
unelte şi arme din piatră,
din bronz din fier…
din cozonaci
cu plăsele bătute în diamante,
pietre Swarowski pe tiv.
Sunt vânat de piramide,
de faraoni, guverne, vile,
bombardiere Enola-Gay.
Sunt om liber de la un timp
am preţul meu pe cap şi trup.
…Mă vânez singur dacă e nevoie,
îmi pun tigăi pe cap, ce vreţi…
În goană, în fugă, în vânt
îmi pun cristale Swarowski
pe gând.
10. CORTINA
La primul gog pe şcenă
în falduri se propgă cortina vişinie.
Acum, actorul
îţi retuşează
mustaţa,
sprâncenele stufoase,
îşi potriveşte masca
cu personajul său.
La următorul gong
se mai aşează recuzita,
alt gong, al treilea
deschide scena
rampa de lumini…
Întreaga sală intră
în rol,
în actul unu
în actul doi…
apoi cădem, actor
şi spectator
în gol.
Inger! Timpanul meu deviné in bronz
Si ma doare. Caci,
Nu-mi ajung zilele pamantului
Pentru à te inconjura.
Inger ! Miezul ochilor e deja din bronz
Si ma doare. Caci,
Nu te mai pot surprinde in imbratisari,
Sortite aurului stins din sclipirile tale.
Inger ! Degetele s-au impiedicat in bronz
Si ma doare. Caci,
Kilometrii pamantului calatoresc pururi
In ceruri.
Nu. Nu. Nu sufletul.
Nu DIN bronz !
Caci nu m-ar mai durea atata
Puterea asta
De-a te slavi.
”Papusi de mai”
(Mihaela Popescu)
2003
I O A N V I N T I L Ă F I N T I Ș
Coridoarele cuvintelor
Nevăzut şi minunat trec uneori prin coridoarele cuvintelor.
Vocale subţiri strălucesc dedesubt şi deasupra,
în aerul gotic al ninsorii.
Urcă din mine atunci un şarpe de apă somnolent,
sideral.
Sunt goluri ce ucid, sunt sărbători de frig-
monologuri albastre se torc lângă tronul de miresme
al grădinilor.
Aştept blânda moarte prin odăi de crizanteme şi trandafiri.
Am rămas doar un fragment de timp în plămânii de lemn ai pendulei.
*
Este sfârşit de noiembrie.
Umbra mea este o aripă de fluture albastru, o cădere de înserări.
Lebăda întunericului vâsleşte printre luceferi,
trupul meu a căzut lîngă pragul tristeţii, ca o mănuşă de prinţ.
Trece vremea sărbătorilor, muntele de ceaţă şi smirnă
se topeşte în mine, cum sfeşnicul de chiciură
al amintirii.
Ninge eretic de pe tâmplele mele –
nu mai sunt decât o pâlpâire de astru.
Ninge cu maci pe marginea dealului, eu cred că este vorba despre
un pat funebru, sau despre
un costum pentru seara de iarnă.
De acum eu mă apropii de sânul auriu al candelei
şi parcă sunt cernit de ochii mari desenaţi de ger,
pe geamul cămării.
De aici eu scriu anotimpuri şi păsări,
compun partituri de tristeţe aşteptând să vină îngerul
sau copilăria călărind cerbi.
*
E frig sub tălpile mele.
Un pumnal de ger întinde noaptea spre fotografia mea
spânzurată pe un turn, la marginea câmpului.
Cât mai există iarna, oraşul de mătase
dezvăluie tristeţea din statui.
Caut un drum – într-o dimineaţă aurie – ţărmurile se retrag
în scoici şi meduze.
Curând va trece maşina neagră şi eu voi spune adio verandei
care ascunde un text despre lumea de dincolo.
*
Oglinzi de nisip, oglinzi de piatră, marea înzăpezită în lumina
și spaima că mai exist.
Peste sfânta ţărână a trupului secundele de frig se aştern
iar seceta din adânc o sferă în celulele nopţii.
Singur şi fericit am să mor într-o ţară a frigului –
nici un drum către aceasta nu deschide alt drum,
țărmul dezvăluie portocali de cenuşă.
un demon roade secunda, în valuri gâlgâie frigul
şi mă acoperă întrutotul.
Nu mai există nimic
Doar o apocalipsă de ninsoare în care şi muntele s-a prăbuşit
*
Eşti o împărăţie albă strălucind la marginea orizontului,
de unde se prăbuşesc ziduri de rouă și blesteme de frig.
Vii dintr-o înaltă iubire
şi cuvinte de fum rosteşti în tăcerea grădinii.
Aerul te inundă cu mierle
şi devii atât de uşoară încât
pari o mătase împletită din sânge
de zeu.
*
Sunt singur, picături de întuneric se preling
din cerbi şi din lupi –
lumea devine o carte grandioasă.
Depărtarea creşte din fereastra casei tale ca o poveste –
un luminiş de scântei ascunde treptele somnului
şi aripi mă izbesc spulberându-mă pretutindeni.
*
A intrat în lume vedenia pământului,
A intrat întunericul în lume și lumina s-a înfrigurat deodată.
S-au despărţit emisfere, s-au prăbuşit poluri şi meridiane,
ecuatorul s-a subţiat şi s-a făcut,
Un coridor prin care iată văd,
cum se naşte vedenia pământului
și cum se întinde şi se lăţeşte,
peste cerul atât de negru, peste piramide.
*
Privesc pasărea prin lunete de întuneric –
în ciocul ei ninsoarea, pe gheare focul.
Nevăzute acorduri de frig pe valul penelor sale cărunte.
Un fluviu melancolic curge din ochii săi
şi se destramă peste oraş până când,
arborii devin scafandrii de gheaţă.
Voi călători după urmele tale
şi noaptea se va aprinde într-un candelabru
de nisip.
Mi-e frică de pasărea care se arde pe sine
într-un cuib de aur.
De aceea strâng pulberea de pe fluturi şi te acopăr cu ea…
ARGEȘ
(Ioan Vintilă Fintiș)
