Poezie

Zi de vară
de Cristian Botez

Aş fi o zi de vară,
Intr-o zi,
Cu aromă de tutun fin
Şi m-aş fuma încet,
Cu voluptate şi sictir,
Până la capătul unui drum
Fără filtru,
Ce trece,
La mişto,
Pe lângă un câmp de rapiță
Și de maci corciţi
Cu cânepă indiană.

(Cristian Botez)

Cântat-am vinul,
de Păstorel Teodoreanu

Cântat-am vinul şi-l băui pre el.
Şi-aşa precum din flori slăvitul Soare
Cules-am toată roua din pahare
Voios ca cel din urmă menestrel
Am păstorit în viaţă vinuri rare
(De-aceea îmi şi zice Păstorel).
Şi de la Grasă pân’la Ottonel
Le-am preţuit, pe rând, pe fiecare.

Pe 30 iulie 1894, s-a născut la Dorohoi Păstorel Teodoreanu, pe numele său real Alexandru Osvald Teodoreanu. Epigramele sale și stilul său nonconformist i-au adus faimă în toate domeniile în care a activat, căci, după cum bine se știe, Păstorel Teodoreanu a fost avocat, scriitor, gastronom, oenolog. (Foto: Wikipedia)

Via Semne Alese

Fă dragoste
Cu mine acum
Printre instrumente
Muzicale.
Coarda lor
Vibrează
Numitorul comun
Al sufletelor noastre iar
Trupurile noastre
Descriu,
In dansul lor
Sălbatic,
O inimă de pori
Ce-și dăruiesc
Unii altora,
Iubirea.
E un tumult
De buze însetate
Ce cerul căutării găsite
Descriu prin
Steaua interioară.
Ne topim…

Acum – Cornelia Prisacariu, Ploiești miercuri 09 iunie 2021, orele 06.39 a.m.

Gâtul meu catifelat
Este prada gurii tale
Hulpave iar
Sărutul tău
Arc de foc
Peste foc prelinge
Viața către
Inimă
Tăcerile ne cântă
Și ne-ncântă
Atingerea trupurilor
Tulburate
Ce-și poftesc
Interiorul
Să se releve
Esența ta
Explodează
Adâncul neumblat
Iar doi-unul
Strigă nestrigat cerurilor
Iubirea…
Ne prăbușim
În zâmbet larg
Iar bucuria
Ne inundă
Căi de suflet
Adânc
Adânc
Adânc…

Adânc – Cornelia Prisacariu, Ploiești 16 iunie 2021,orele 06.31 a.m.

Buzele tale
Îmi râzgândesc
Colivia minții
Când îmi sărută
Inima iar
Răsuflarea ta
Îmi galopează
Dorința de sub pori
Și-mi întregește trupul
Cu tine
Mâna devine
Cupă de suflet
În care picură
Perlele tăcerii nesupuse
Vârful tău mă-mpinge
În trăire
Scriindu-mi
În adânc, adânc,
Alfabetul lichid
Al iubirii.

Noi – Cornelia Prisacariu, Ploiești, luni 31 mai 2021, orele 00.21

Limba ta
Îmi conturează buzele
În formă de inimă
Molcomul ei trezește
Adâncul
Ce freamătă
De dor iar
Timpul
Își aruncă clipa
Dăruindu-ne nemurirea
Când brațele tale
Îmi dansează trupul
Ce-nfometat
Te cuprinde
Strâns, strâns
Trezind în tine
Sălbaticia locurilor
Neatinse
Pulsând în arteră
Prin circulația mare,
Viața…
Firul ierbii
Ne cântă iubirea
Iar luna
Zâmbește larg
Cât un ocean
De împlinire.

… – Cornelia Prisacariu, Ploiești sâmbătă 29 mai 2021, orele 18.02

Astăzi aleg
Să îmbrac
Aroma trupului tău
În fiecare zi
Capătă alte valențe
Iar iubirea
Seacă oceane
Și inundă universuri
Două
Știi
Nările mele
Te poartă continuu
În inimă.

Astăzi – Cornelia Prisacariu, Ploiești, luni 30 mai 2021, orele 10.05 a.m.

Salvatore Garau, Nero che spinge sul rosso (Negrul care împinge roșul),

acrilic pe pânză din PVC, 2007, Colecția de Artă Fundația Sardinia

Stați cu străini în casă
De ani
și vă mințiți
Că-i bine
Iubiți în afară
și n-aveți curaj
Calea inimii
S-o urmați
Pitiți, locuiți în copii
Nevrând a rupe
Al suferinței șir
Făr’-a înțelege
Că țipătul tăcerii din voi
Le distruge țelul.
Dormiți în același pat
Spate în spate
Cu viețile voastre
Și gândurile
Vă conturează alți ochi
Și altă atingere
Oftând, adormiți
Cu gândul la mâine
Vă scuturați lanțul
Dar nu faceți
Nefăcând, schimbări nu apar
Vă consumați
Resursa interioară
Și dreptul la viață
Lângă oameni nepotriviți
Ce poartă pomposul statut
De soți și soții
Sub rânjetul mințit
Și grimasă de suflet sfâșiat
În două
Voi, cei care credeți
Că dacă voi nu vedeți
Nici alții nu văd
Voi, cei care credeți
Că dacă voi nu auziți
Nici alții nu aud,
Voi, cei care credeți
Că dacă voi nu vorbiți
Nici alții nu vă cunosc (suspinul),
Rupeți-vă lanțul și
Urmați-vă visul!

Voi, cei care – Cornelia Prisacariu, Ploiești, sâmbătă 09 martie 2019, orele 01.17 a.m.

Mi-ai dat ochi
Într-o oarbă lume
Ce drumul nu vede
Mi-ai dat grai
Spre a sădi semințe
În minți de piatră
Mi-ai dat urechi
Spre a auzi
Muzica sferelor inalte
Mi-ai dat miros
Spre a simți libertatea
De dincolo de libertate
Mi-ai pus pe umeri
Cimitire numite
Arbore genealogic universal
Ce dreptul la eternitate
Își cere
Mi-ai pus în spate
Singurătatea
Și-n piept durerea vie
Ce sapă până la
Sângele uitării
Mi-ai pus în inimă
Izvorul nesecat
Al iubirii
Din care adăpatu-s-au
Nătângi, ciute si trandafiri
În și din
Timpuri imemoriale
Atingerea mi-e vindecare
Iar surâsul, balsam
Mi-ai pus in palme
Nemurirea…
Cea mai grea lecție
Sunt eu.

Mi-ai dat – Cornelia Prisacariu, Ploiești, luni 24 mai 2021, orele 21.25

împărţind cuvinte

scrie până se face târziu

scrie până când cuvintele

nu vor mai cunoaşte măsura

balanţei noastre perfecte

va fi de ajuns

şi pentru corbi

şi pentru cerberi

şi pentru inorogi

şi pentru libelule

şi pentru cocori

ce(va) rămâne încă nescris

va rodi în tristeţea grădinii

dulce nectar pentru faguri

aşteptându-şi profeţia

(Ramona Muller)

Șoferul meu a pus un canal de jazz care susură discret. Parisul e după ploaie. Străzile oglindesc cerul și e lume puțină. Oamenii mai degraba aduși de spate, din umbrelele închise picură câte un strop, alții le-au uitat deschise deși atmosfera s-a mai luminat, foarte putin. E momentul acela, “entre chiens et loups”…fix înainte de înserare. Când nimic nu ți se mai pare important. Totul e efemer, ca lumina aceasta cenușiu-argintie care va dispărea în câteva clipe.

(Marcela Feraru)

În marea trecere

Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.
Cerul se dăruieşte apelor de jos.
Cu ochi cuminţi dobitoace în trecere
îşi privesc fără de spaimă umbra în albii.
Frunzare se boltesc adânci
peste o-ntreagă poveste.

Nimic nu vrea să fie altfel decât este.
Numai sângele meu strigă prin păduri
după îndepărtata-i copilărie,
ca un cerb bătrân
după ciuta lui pierdută în moarte.

Poate a pierit subt stânci.
Poate s-a cufundat în pământ.
În zadar i-aştept veştile,
numai peşteri răsună,
pâraie se cer în adânc.

Sânge fără răspuns,
o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auzi
ciuta călcând prin moarte.

Tot mai departe șovăi pe drum –
şi, ca un ucigaş ce-astupă cu năframă
o gură învinsă,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna să tacă,
să tacă.

Lucian Blaga

Timp fără patrie: rîu fără ape,
seceta-n albie și subt pleoape.
Timp fără patrie: inimi învinse,
vîrste nerodnice, cugete stinse.
Timp fără patrie: sură poveste,
vuiet de cetină neagră pe creste.
Timp fără patrie: țarini neintoarse,
zboruri defuncte și suflete arse.
Timp fără patrie: stingere-a torței,
boltă neprietenă, clopot al sorții.
Timp fără patrie: dragoste-amară,
roiuri tinjind după raiuri și ceară.

Lucian Blaga

(Ilustrația Marcela Feraru)

“Voi, cei care”

Stați cu străini în casă
De ani
și vă mințiți
Că-i bine
Iubiți în afară
și n-aveți curaj
Calea inimii
S-o urmați
Pitiți, locuiți în copii
Nevrând a rupe
Al suferinței șir
Făr’-a înțelege
Că țipătul tăcerii din voi
Le distruge țelul.
Dormiți în același pat
Spate în spate
Cu viețile voastre
Și gândurile
Vă conturează alți ochi
Și altă atingere
Oftând, adormiți
Cu gândul la mâine
Vă scuturați lanțul
Dar nu faceți
Nefăcând, schimbări nu apar
Vă consumați
Resursa interioară
Și dreptul la viață
Lângă oameni nepotriviți
Ce poartă pomposul statut
De soți și soții
Sub rânjetul mințit
Și grimasă de suflet sfâșiat
În două
Voi, cei care credeți
Că dacă voi nu vedeți
Nici alții nu văd
Voi, cei care credeți
Că dacă voi nu auziți
Nici alții nu aud,
Voi, cei care credeți
Că dacă voi nu vorbiți
Nici alții nu vă cunosc (suspinul),
Rupeți-vă lanțul și
Urmați-vă visul!

(“Voi, cei care” – Cornelia Prisacariu,

Ploiești, sâmbătă 09 martie 2019, orele 01.17 a.m.)

Ochi reci

Ochi reci și goi
Își prăvălesc privirile
Peste umerii mei firavi.
Mă sfâșie
Indiferența
Tăcerea
Pedeapsa
Răzbunarea
Comportamente mici
Pe care nu le înțeleg
De e ceva de înțeles
Din această ecuație
Cu necunoscute în dublu rol
Ce mint
Privindu-mă în ochi
Că nu-i așa,
Arogându-și unicitatea
Pe scena inimii rănite
Doar suflete goale
Rătăcitoare,
Neancorate în iubire
Ce caută un punct de sprijin
Pe mișcătoarele iluzii
Pe care mintea lor
Le ţese,
Doar suflete goale
Își plimbă opulența
Arătându-și epoleții
Confecționați în grabă
În culise.
E trist când
Vălul se ridică
Transparând o realitate
Care ustură
Ca sarea aruncată
Neglijent
Pe rană.
Încrederea
Se despletește
Și curge în subțire fir
Către mâine.

(“Ochi reci” – Cornelia Prisacariu,

Ploiești miercuri 01 august 2018, orele 18.50)

Eu nu cred că trebuia să fiu ființa care se numește om,
Eu trebuia să fiu ființa floare, sau pasăre, sau flutur…
Uneori mă simt soră geamănă cu arborele, cu marea și cu cerul,
Cu armăsarul care-aleargă dezlănțuit ,
Cu fiara ce pândește tainic, flămând și neîmblânzit.
Nu știu exact ce trebuia să fiu din toate acestea
Căci toate acestea îmi sunt mult mai familiare
Decât îmi sunt eu mie însămi
În pielea mea de om.
Dar pentru că Soarta, sau Întâmplarea, a hotărât să mă nasc om,
A trebuit să învăț lecția esențială a umanului,
A trebuit să învăț suferința.
Ar fi trebuit să învăț mai multe
Dar nu a mai fost timp.
Și am învățat-o doar pe aceasta
Cea mai importantă
Definitorie pentru umanitate,
Care, iată, până și Hristosul și l-a răstignit
Și l-a trecut prin vămile suferinței!
Așa că cine sunt eu ca să mă plâng?
Și totuși, eu nu cred că trebuia să fiu om,
Eu cred că trebuia să fiu floare,
Sau pasăre,
Sau flutur…

(Corina Nistor)

Poezie: Corina Nistor

INSOMNIA

(sau “Căutare: cine esti tu?”)

Am trecut Marea
Și am cutreierat Deșertul,
Am străbătut nesfârșitele întinderi
Cu tălpile arse,
Am ajuns în cele patru colțuri ale lumii
Iar la fiecare margine de lume am strigat
Cu gâtul ars de sete:
CINE EȘTI TU???

M-am aruncat apoi în Mare,
Am înotat cu peștii și cu toate viețuitoarele mării,
M-am afundat în apele albastre
Ca într-o altă lume
Plină de vrajă, de forme și culoare
M-am scufundat până în adâncul adâncurilor,
Unde lumina pălește și dispare
Și de acolo și mai adânc, și mai adânc,
În întunericul deplin, profund, mistuitor
Care șterge totul, totul,
Până când nu mai știi nimic, până când nu mai ești nimic.
Și totuși, chiar din miezul acelui Nimic
A izbucnit un strigăt:
CINE EȘTI TU???

Atunci am izbucnit din Mare
Ca un vulcan care s-a săturat de milenii să mocnească,
Am izbucnit în văzduh până în înaltul cerurilor, până la Zenit
Și m-am repezit vertiginos către Nadir.
Iar văzduhul, ah, văzduhul!
Cu neasemuita lui libertate!
Am zburat cu păsările, am plutit cu norii,
Am visat cu luna și m-am rotit cu galaxiile.
Dar totul până într-o zi
Când, asemenea lui Icarus,
M-am apropiat, fascinată, prea tare de Soare!
Și deodată bucuria zborului și a necuprinsei libertății
A început să se topească precum ceara
Aripilor mele de ceară.
Iar din adâncurile ființei
A izbucnit același urlet
Neobosit, Nestrămutat, Neîmblânzit:
CINE EȘTI TU???

M-am întors învinsă Acasă.
M-am retras în bârlog,
Mi-am lins rănile,
Căci îmi secaseră toate fântânile sufletului…
Mi-am spălat pletele,
Mi-am scuturat picioarele de colb,
Și am căzut într-un somn de moarte.
Dar ca prin vis, ca prin minune,
Un glas, de dinlăuntru parcă, m-a învăluit
Într-un murmur amețitor de șoapte:
SUNT TU, SUNT TU, SUNT TU!

Eeei, feții moșului,
Povestea aceasta nu e decât o poveste,
Ea poate fi frumoasă sau poate doar banală,
Dar sigur este tristă,
Pentru că Nu Este Adevărată
(Decăt în parte).
Pentru că nimeni, niciodată, ‘nicări’
NU MI-A RĂSPUNS!

Nesfârșitul, Neștiutul, Nepătrunsul
A rămas MUT.
Iar eu am rămas singură
Să alerg și să zbor și să strig
Din ce în ce mai rar, din ce în ce mai stins,
Să strig și să caut,
Să caut și să strig:
CINE EȘTI TU?
CINE SUNT EU?
Dar mai ales, CINE EȘTI TU???

(Corina Nistor)

I.

Dragule, cauta si te insoteste ca sa
nu ramai prea singur.
Vei vedea si tu, atunci cand vei
iubi, cine iti va fi soata,
asa cum arborele cel mare,
pe timpul soarelui in toi,
vede care ii este umbra.

Pe timp de durere, lasa-te
singur tie.
Si cerul se acopera de nori cand ploua
Numai cand ninge, ninsoarea e umbra de la stele
Dar atunci, dragule, e foarte frig
si chiar ceea ce este
frumos vederii poate sa tina loc de camasa.

II.

Daca ti-e foame, cauta sa te mananci pe tine insuti
In libera vedere a altora.
Pandeste si tu sarbatorile.
Orice sarbatoare e masa pe care cel care a invins
il mananca in talgere de aur, pe cel invins.
Fii atent: tot ceea ce exista are o sarbatoare a sa.
Iar tot ceea ce exista aproape ca nu are loc de ceea ce
exista unde sa se sarbatoreasca pe sine.

Fii cuvincios si vei fi si tu invitat la masa.
E bine sa fii invitatul caprelor.
E si mai bine sa fii invitatul cailor.
Daca-ti este foarte foame, si esti in stare sa vorbesti
cu dreptate si lenes ai putea sa fii invitatul pietrelor
la masa tacerii de piatra.
Dar cel mai bine ar fii sa poti sa fii, mosafirul Zeului.

III.

Dragule, daca te opreste oricine altcineva din mersul
tau, sau din somnul tau, ca sa te intrebe, cu sarut
sau cu urlet, cine esti, tu nu-i raspunde pentru ca nu
stii cine esti si pentru ca cel ce te intreaba
ingrozitoarea intrebare “cine esti ?” te
intreaba cu gand ascuns sa te piarda.
Te intreaba cu gand de batjocura si
smintit ca ai putea sa stii cine
esti si sa-i raspunzi cine esti;
si raspunzandu-i cine esti tu,
dragule, sa-l faci pe el sa se
prapadeasca de un venin razand si
de o inaltime straine.
Si in hohote, – cine esti, stiindu-te,
sa nu mai poti sa fii.
Deci taci din gura cand nu ai ce spune.

IV.

Stand pe langa foc, de vei simti un
oarecare lucru, un fel de sorbitura
ca te musca si te trage din loc;
daca te cade o incetinire de zile;
si daca fierbinteala mare ti se arata
ca si cum te-ai vedea pe insuti
tine de la o departare arsa;
daca o spaima moale cu coarne
de melc te calatoreste cu dureroasa
atingere prin madularele trupului ca
ai putea dupa somn, aidoma zilei
de ieri, sa te trezesti si maine;
daca taierea si scoaterea matelor
mielului te doare in pantecul tau
numai gandind-o ca se intampla;
daca ruperea stelei in doua si ruperea
cifrei unu in sapte
iti strabat creierul cu sfasietoare lumina;
daca taina sfanta a tradarii te
cumpara pe un ochi triunghiular in frunte;
daca limbii tale i se face gust de
Fat-frumos cu jugulara rupta;
daca nu-ti smulgi ochii tu insuti
infiorat de vedere;
daca nu-ti astupi urechile cu doua stele;
daca refuzi jertfa de un miros
placut, dragule, lasa-te pradat de
melancolie si lasa-te jefuit de tinerete.
Stai tu melancolic, dragule,
Stai tu melancolic
Melancolic nu se petrece si nu se misca,
melancolia se sta
Stai tu.

V.

Ce n-am facut eu, macar tu sa faci
Ce am trait eu – prea mult este
asa ca-ti ajunge si tie
sa ai de dat
in stanga si in dreapta.
Nu ma intreba pentru ca nu stiu sa-ti spun
nimic despre stanga soarelui
si nimic despre dreapta lunii.
Dragule, aseaza-te si tu cum poti mai bine
cu spinarea pe o ora mai fericita
Ce crezi tu ca-ti-e dreapta ?
daca esti in stare sa-i poruncesti
ea iti va fi dreapta
Stanga, pe dansa, trebuie numai sa o iubesti,
Ea esti chiar tu si daca o iubesti
te va sluji ca o roaba.

VI.

Despre fericire, dragule, nu pot sa-ti spun decat
foarte putine cuvinte,
bunaoara:
cel mai miraculos fapt al existentei
este faptul ca este
De aceea,
Dorinta fierbinte de a fi fericit
Este legitima si miraculoasa.

Ar fi absurd ca existenta sa fie absurda.
Cauta, dragule sa fii fericit
cat timp esti tu de fata,
cat timp vei avea fata;
fereste-te vreodata sa porti masca;
nenorocul te recunoaste
chiar inainte de a te naste.

VII.

Dormi cat mai putin cu putinta,
viseaza cat mai mult cu putinta.

VIII.

Ceea ce exista, este.
Frumos luceste masculul
din neputinta de a naste.
Daca nu poti canta, dragule,
varsa sange.
De nascut, dragule, naste numai cosmosul.
Cauta si fa rost de scutece, dragule !

IX.

Nu te grabi sa alergi.
Stai locului !
Chiar si miezul fierului
curge lenes prin mijlocul fierului.
Uita-te la el si aseamana-te lui.

X.

Si acum, dragule, am sa te invat
ce trebuie sa faci
cand n-ai sa mai poti sa fii.
Spala-te si curateste-te !
Pasarii Phonix nu-i place
hoiturile si murdariile !

XI.

Dragule, nu ma uita
ca sa nu te uite,
la randul tau, altii !

Dragule, lasa macar un cuvant de-al tau
sa-mi fie lespede.
Spune, cand spui sunt,
cu gandul dus la mine.
Eu te-am nascut pe tine, dragule.
Renaste-ma tu.

(poezie.ro)

Cine pe mine
Mă,
Să ridice mâna,
Să rostească minciuna
Încă odată.
Huxtaburger
Scrie acolo,
Citesc
Și obosesc
De postmodernismul ăsta
Futut (scuzați vulgaritatea, dar
Așa cred eu – că-mi permit (lol)

Pe strada mea
O iarnă grea.

Imberbii ăștia
Hai-hui
Cu instalațiile
Lor
În galerii
Înecate de clor
Și fluoridă
Din apa fetidă.
Degetele lor
Reci
Fără dor
Fără omor
Prim-născuții
Unui viitor
Ratat.

Eu, personal,
Mi-am căpătat dreptul
La cuvântul ‘căcat’
Sau ‘cunt‘
Sau ‘fucked-up’.

Mâine, poimâine
Am să mor,
Eu mică-mică
A tiny-tiny part of it all.
În picioare – am să mor –
În parfumul
Trecutelor lăcrămiore
Eu,
Tăcută,
Trădată.

Să știi:
Cine mă va găsi,
Va înțelege
Ritualul meu
De fată pierdută,
Precum și
Valurile amețitoare
Din părul meu
Nedezlipit,
Încurcat în
Fuioare
Albastre
Din Marea cea Mare.
Ce răcoare
M-a cuprins –
Nu mai vii?
Doar știi
Drumul
Scrumul
E drumul
Meu
De Stea.

Noapte de Sânziene,
Cu vârcolaci
Și Diene
În pură, neclintită așteptare.

Cântă cântecul meu
Și nu te lăsa
Iubirea mea,
Ajunge-mă până la ceasul acela
Scurt
Când cocoșii
Și caii
Urzesc
În mijlocul nopții.

Sorții
M-au legat la gură.
Eu cânt doar prin tine,
Iubite,
Cânt bine
Ultimul vers
Și ultima notă,
Începutul nu-l știu,
Iar finalul se destramă
Ca o floare de nisip.

Ce ursitori ne-au ursit!

Te aștept!
Cobori în jos luceafăr blând,
Alunecând pe- rază,
Sânt foarte trează
În Apocalipsa asta,
Mâine,
Iubire,
Voi fi in casa Tatălui meu,
Toate lumânarile de seu
Au ars
Și mi-e bine.

Lumea
Se va învârti
Fără noi,
Fără mine,
Fără pantofii mei
De mireasa,
Fără întoarcerea Acasă,
În ziua dintâi,
Cea mai ploioasă,
Mai fecundă
Și mai radioasă.
Ca o rodie în pârg.

Dacă plâng?
Nu plâng, iubire,
Ploaia asta s-a pornit așa,
Fără de știre.

Te mai chem odată,
Hai,
Vino,
Mâine e nuntă mare
În Lună
Și in Soare.

(Aurelia Satcau
Melbourne, 11 June, 2017)

Lacrimile sunt
Visul dăruit neantului,
De-ar fi să le adun
Ar insuma oceane
De lecții
Învățate
Doar unele.
Lacrimile conțin
Semințe de adânc
De ființă
Și ard când
Își croiesc drumul
Printre genele cerber
Și colivia minții
Și conturează geometrii
Sărate
Pe obraji
Ducând cu ele
În pământ
Suflet.

(Cornelia Prisacariu, Ploiești, duminică 21 martie 2021, orele 08,47 a.m.)

For World Poetry Day, l made a poem in the spirt of my favourite poet, Bacovia.

Drama Kingdom

Are we honest?
To each other? To ourselves?
It’s the hardest to tell.
We dance the fight for power
And fall comfortably in submission
Setting the bar lower
On our next mission.
We feed on fantasies
And artificial construction
To temper the frenzy
That slowly guides us to self-destruction

#WorldPoetryDay
#bacovia

(Ana Raisa Manole)