Portret

Ioan Alexandru, marele patriot și poet creștin național, a trecut la cele veșnice în ziua de 16 septembrie 2000, departe de țară, pe care atât de mult a iubit-o, în orașul Bonn, Germania.

Marele poet creștin Ioan Alexandru a fost iubit de toți marii mărturisitori ai vremii sale, mărturiile acestora păstrându-se până astăzi. Petre Țutea, vorbind despre Ioan, a spus: “Doi oameni laici au vorbit religios universitar: Nae Ionescu și Ioan Alexandru.

https://www.crestinortodox.ro/parinti/ioan-alexandru-poet-crestin-126117.html

Macheta originală a unui afiș. Se văd clar tăieturile, lipiturile din colaj, pictura mea pe fața fără de chip a unei vaporoase, enigmatice femei. Nu apăruseră încă la noi programele de editare tip Photoshop. Anul era 1988. Lansam două volume de poeme apărute la mica mea editură, semnate de doi poeți ploieșteni excepționali: Ion Stratan și Costin Lupu, care-și continuă în liniște și pace plutirea cea de nesfârșit timp și spațiu de dincolo de Cer.

photo © 2024 Ioan Mihai Cochinescu

Text/Foto Ioan Mihai Cochinescu

Gustave Flaubert s-a născut la 12 decembrie 1821, la Rouen, la spitalul în care lucra tatăl său, chirurgul Achille-Cléophas Flaubert, un strălucit absolvent de Medicină, energic, perseverent, cu un profund simț al datoriei, excepțional om și profesionist.

Anne-Justine-Caroline Fleuriot, mama viitorului scriitor, era de origine normandă, fiică de medic, orfană de timpuriu, şi va rămâne ființa cea mai apropiată de Gustave.
Acesta mai avea doi fraţi, pe Achille Flaubert, mai mare cu nouă ani, care îi va urma tatălui în carieră, şi Caroline Flaubert, sora mai mică cu trei ani, care va muri la nașterea unei fetițe, şi care va fi crescută de Gustave și de doamna Flaubert, aceasta fiind una dintre cele mai adânci dureri încercate de scriitor.
Aceasta, alături de neliniștile tatălui hărțuit de responsabilitate și doborât de trudă, disecțiile la care asistă mai mult în secret, își vor pune amprenta asupra caracterului lui Gustave, care va fi înclinat către pesimism și melancolie, dar şi spre duritate, migală și exactitate.
Și-a început activitatea literară la vârsta de 9 ani, publicând în revista şcolii traduceri din Shakespeare.
În februarie 1832, Gustave este admis ca extern la liceul din Rouen, căruia îi păstrează o tristă amintire pentru educația romantică, desuetă, care împingea mulți elevi la viciu și adesea la sinucidere.
El va fi pur şi simplu dezgustat de supraîncărcarea programei şcolare, de învățarea mecanică. În schimb, în această perioadă, Flaubert va citi cu pasiune din Byron, Goethe, Shakespeare, sau Cervantes.
La 14 ani, Flaubert se îndrăgostea lulea, la Trouville, de Elisa Schlésinger, cu 12 ani mai în vârstă ca el, căsătorită cu un afacerist, aceasta inspirându-l pentru primele sale scrieri.
În 1836 va publica primele povestiri romantice, „Un parfum de mirosit”, „Ciumă la Florența” ori „Turbare și neputință”, în care influenţa de factură pesimistă a scrierilor lui Byron este mai mult decât evidentă.
În anul 1837, scrie povestirile fantastice „Vis de infern” şi „Quidquid volueris” şi romanul „Pasiune și virtute”, în care se schițează portretul doamnei Bovary.
În martie 1837, apare în revista „Colibri”, povestirea „O lecție de istorie naturală”, care aduce un ton nou, satiric, antiburghez, caracteristic întregii creații realiste flaubertiene.
Se va înscrie apoi la Facultatea de Drept din Paris, însă, ulterior, sănătatea şubredă, dar şi sensibilitatea sa aparte, l-au făcut să renunţe la o carieră juridică pentru a se consacra vocaţiei literare.
În anul 1938, publica romanul „Memoriile unui nebun”, în care se vor regăsi multe din resentimentele perioadei de liceu: „Mă mai văd așezat, pe băncile clasei, absorbit în visele mele de viitor[…] în timp ce pedagogul râdea de versurile mele latinești, iar colegii mă priveau batjocoritor”. „Memoriile unui nebun” reprezintă jurnalul unei crize sentimentale a unui un adolescent exaltat, romanul fiind influenţat de „Confesiunile” lui J. J. Rousseau, de „Confesiunea unui copil al secolului” al lui A. de Musset, iar la rândul său romanul lui Flaubert îl va influenţa pe Émile Zola, mai ales pentru primul său roman, „Confesiunea lui Claude”.
Elisa Schelesinger, muza lui Flaubert, o femeie de o cinste și de o puritate ireproșabilă, va rămâne toată viața marea pasiune a scriitorului, iar episodul întâlnirii dintre cei doi va fi povestit amănunțit în „Memoriile unui nebun”, unde tânăra doamnă se numește Marie.
„Madame Bovary”, o operă capitală pentru literatura secolului al XIX-lea, a fost publicată, în premieră, sub formă de serial în revista de literatură „Revue de Paris”, între lunile octombrie şi decembrie 1856, apoi un an mai târziu va apărea compact, în volum.
Personajul principal este Emma Bovary, o femeie atrăgătoare, prizonieră a unei căsătorii cu un medic mediocru şi a vieţii banale de provincie. Încercările de a evada în braţele a doi amanţi şi în cheltuieli excesive sfârşesc prin a o dezamăgi, iar consecinţele asupra sa şi a familiei vor fi tragice.
Emma Bovary este un personaj atât de complex şi ingenios construit de Flaubert, încât a dat naştere unor nenumărate interpretări, de la figură a egoismului distructiv până la simbol al eroinei romantice, revoltată şi învinsă de constrângerile vieţii mic-burgheze.
„Madame Bovary” a fost primită cu indignare, iar autorul a fost judecat pentru „ultragiu la adresa moralei publice și a religiei”. Procesul nu a făcut decât să sporească notorietatea romanului, astfel încât, după achitarea lui Flaubert, în februarie 1857, „Doamna Bovary” a devenit bestseller. Mai mult decât atât, cartea este considerată o capodoperă a literaturii universale şi unul dintre cele mai reprezentative romane ale realismului literar.
În plus, excepţionalul roman a dat naştere unui nou termen, bovarismul, derivat din numele eroinei lui Flaubert, devenit, în timp, un concept atât de larg încât psihologi, psihanaliști, psihiatri, terapeuți sau teoreticieni, literați, esteticieni, sociologi, critici și istorici literari, hermeneuți, îl vor aprecia prin capacitatea omului de a se proiecta în altul ca fenomen de natură psihotică sau un tip de personalitate, un soi de maladie cu transmitere „textuală”, nu departe de isterie, undeva între depresie și paranoia…
În anul 1862, îi apare „Salammbô”, roman ce evocă un episod din istoria Cartaginei. „Salammbô” este o tragică poveste de dragoste evocată cu violență și fără prejudecăți. Acțiunea romanului se petrece după înfrîngerea cetății de către romani, pe fundalul pitoresc, liric şi mistic, al unei reconstituiri istorice de o rară autencitate şi frumuseţe stilistică.
În anul 1870, publică „L’Éducation sentimentale”, un roman ce dezbate tema iluziilor pierdute în viață, iar în 1874 îi apare „Ispitirea sfântului Anton”/”La Tentation de Saint Antoine”, volum caracterizat printr-un realism halucinant.
Tot în 1874 apar cele „Trei povestiri”, inspirate din viețile unor sfinți, despre una dintre acestea, intitulată „O inima simplă”, remarcabilul poet american, reprezentant de marcă al modernismului literar al secolului XX, Ezra Pound, spunând că „înglobează tot ceea ce se știe despre scris”, fiind considerată un model de tehnică de proză scurtă.
Gustave Flaubert moare la 8 mai 1880, la vârsta de 58 de ani, în urma unei hemoragii cerebrale, la Croisset⁠, Canteleu, Haute-Normandie, Franța.
Este înmormântat la Cimetière monumental din Rouen.
Un an mai târziu îi este publicat, postum, romanul neterminat „Bouvard et Pécuchet”, o remarcabilă satiră la adresa stupidității umane.
În anul 1949 apărea una dintre cele mai apreciate ecranizări ale romanului „Madame Bovary”, filmul american omonim, regizat de Vincente Minnelli, cu Jennifer Jones în rolul principal.

Sursa: Radio Romania Cultural (articol complet).

Portret la 23 de ani. Pe terasa căminului studențesc din strada Brutus, București.

photo ©️ 2021 Ioan Mihai Cochinescu
(aparat foto Smena 8, diapozitiv color ORWO)

Băieți răi, băieți buni

Tabăra Internațională de Pictură de la Hârsa a început să funcționeze din 1984. Nu pentru multă vreme, însă, prima tabără particulară din România fiind interzisă în 1988 de niște ”băieți”. Victor Adam, proprietarul imobilului și al ”întinderii” unde se desfășoară tabăra și motorul acestei inițiative, nu vrea să divulge numele ”băieților”, ”pentru că sunt la putere și astăzi”, dar a profitat de noul context politic de după ‘89 și, în 1990, a reluat-o. Din 2001, tabăra a devenit internațională. Din 2002, s-a implicat și Primăria din Plopu, iar din 2007, și Inspectoratul Școlar Județen Prahova.

Din relatările domnului Victor Adam am aflat că ideea de a înființa o tabără de creație la Hârsa a pornit de la trei dintre prietenii săi artiști: Mihai Cismaru, Bogdan Pietriș și Neagu Anghel. Primii doi nu mai sunt printre noi, cel de-al treilea trăiește la Paris. Victor Adam nu i-a uitat pe cei care au părăsit lumea aceasta și a organizat expoziții comemorative cu lucrări ale artiștilor dispăruți care au participat la diferite ediții ale taberei de la Hârsa.

De la Buiucani la prima dragoste din România

Pentru ”Cetățeanca” de Onoare Inga Tomaș Edu, participantă la numeroase ediții, Hârsa reprezintă ”prima dragoste din România”. ”Am venit prima dată ca un copil aici, că nu cunoșteam pe nimeni”, mărturisește.
Inga este născută la Chișinău, în cartierul Buiucani, ”care datează de pe vremea lui Ștefan cel Mare”. Spune că așa a luat ființă Chișinăul, prin lărgirea permanentă a Buiucanilor. A urmat Liceul de Arte Plastice ”Igor Vieru” (Cel ce dă numele liceului este fratele binecunoscutului poet Grigore Vieru – n.r.), unde avea să ajungă și director adjunct pentru educație (activitate expozițională). Apoi, cursurile Universității Pedagogice de Stat ”Ion Creangă” din Chișinău – Facultatea de Arte Plastice și Design, pe care a absolvit-o în 2001. Mai târziu (2015-2017), a urmat și studii de Master în cadrul aceleiași Universități, specialitatea Management în Arte.

Revenirea la Hârsa

Este profesor de arte plastice și desen tehnic, iar din 2002, cadru universitar al Facultății. ”Am fost invitată la Universitate de Tudor Macarie, participant și el la numeroase ediții ale taberei de la Hârsa”.
Inga a lipsit la o ediție, din motive obiective. În 2005, dăduse naștere unicei sale fiice, Corina. Așa că a așteptat o ocazie ”favorabilă” de a reveni la Hârsa.

Ploieștiul și Prahova au adoptat-o rapid pe Inga, astfel că, din 2004, talentata artistă este membru al Uniunii Artiştilor Plastici filiala Ploieşti, unde a avut numeroase expoziții personale și de grup. Ba a mai devenit și Cetățean de Onoare al Comunei Plopu. Abia în 2013 a devenit membru titular al Uniunii Artistilor Plastici din Republica Moldova.

Locuri ale izbânzii

Inga Edu este sprijinită de soț, care ”își ia cetățenia unde se câștigă mai bine. A fost în Portugalia, a învățat portugheza. A plecat în Italia și a învățat italiana. Știți cum e la noi: prețuri mari, salarii mici. Trebuie să izbutească în mai multe locuri. Precum vedeți, și eu mi-am mai luat o cetățenie”.
Inga a renunțat o vreme la Universitate pentru a-și deschide o firmă cu soțul. N-a mers.

S-au îmbulzit s-o picteze nud, dar n-a fost chip 

Pasiunea pentru artă o moștenește de la bunica sa. Pictează cu mâna stângă. În general, lucrează în ulei și pastel, mai rar ceramică (”Cere material și timp”). Preferă arta figurativă: ”peisaje, nuduri, portrete”. Ne precizează – cu umorul care nu i-a lipsit deloc pe parcursul discuției noastre – că nu s-a pictat nud. Dar n-a dus lipsă de oferte. Unii s-au… îmbulzit. ”Sunt mulți artiști care mi-au propus să pozez nud, dar am refuzat”, precizează Inga. 

Pușkin și Eminescu sau aproape de ruși, mai aproape de români

A urmat grădinița în limba rusă, motiv pentru care citește mai ușor cărțile rusești. ”Cu toate acestea, suntem mai aproape de români decât de ruși. Avem multe în comun și cu rușii, dar nu cum avem cu românii. Limba, tradițiile, felul de a gândi ne apropie mai mult de România”. Îi place Pușkin, ”care este un poet uriaș”, dar se simte mai apropiată, ”ca tip de simțire”, de Eminescu.

”Fără artă nu pot trăi. Este aerul meu. Arta e minunată. Arta ne unește strâns, mai mult decât toate celelalte. Suntem o familie, noi artiștii, indiferent de domeniul artistic în care ne realizăm”, se mărturisește Inga. 

Și-a ordonat să treacă Prutul

Nu i-a ordonat nimeni să treacă Prutul. Ea însăși și-a ordonat. A găsit la Hârsa peisaje ideale. De altfel – ne-a declarat la una dintre festivitățile de deschidere – ”pe tot timpul taberei voi picta numai peisaje din Hârsa”.

”Sunt foarte mulțumită de ceea ce fac. Vreau ca arta mea să fie cât mai prețuită”, a încheiat Cetățeanul de Onoare al Comunei Plopu.

                                                                                                              Leonida Corneliu CHIFU