close

Promovate

CreștinătatePromovate

Un strigăt de ajutor din Nigeria: 11.500 de creștini uciși

nigeria

Aproximativ 11.500 de creștini uciși, un milion trei sute de mii de persoane refugiate, 13 mii de case abandonate sau distruse.

Acestea sunt cifrele pe care Joseph Bagobiri le-a citit în fața auditoriului O.N.U., un strigăt de ajutor din Nigeria. Masacru pentru care a făcut apel la forțele internaționale să nu-și întoarcă capul, să privească în față această criză umanitară.

Atacuri au avut un caracter de genocid, cu 150-300 de oameni uciși peste noapte de către milițiile musulmane Fulani alături de grupul Boko Haram, a spus purtătorul de cuvânt nigerian. Cele mai afectate au fost comunitățile din Adamawa, Borno, Kano și Yobe de unde populația s-a refugiat spre statele centrale Plateau, Nassarawa, Benue, Taraba și spre partea de sud la Kaduna. Dintre victime fac parte femei și copii, supraviețuitorii au declarat că agresorii erau împărțiți în trei grupuri, un grup împușcând oameni din sat, un altul dând foc la case iar al treilea așteptând ascunși în tufișuri pe sătenii fugari.

Nigeria este adesea menționată sub apelativul de „Gigantul Africii” datorită populației sale mari. Este țara cea mai populată din Africa, ocupând locul al șaptelea în lume cu o populație de 174 milioane de locuitori. Are de asemenea cea mai mare economie africană depășind în urmă cu cinci ani economia Africii de Sud. Din punct de vedere religios jumatate din locuitorii Nigeriei sunt creștini locuind în sudul și centrul țării iar cealaltă jumătate musulmani, în regiuni din nord și sud-vest.

sursa: avereabisericii.ro

mai mult
CreștinătatePromovate

Apostolul Toma a fost necredincios?

toma

Apostolul Toma nu trebuie numit necredincios.

El nu a negat dumnezeirea lui Hristos. E adevarat ca atunci cand ceilalti Apostoli i-au marturist ca Hristos a inviat („Am vazut pe Domnul”), el le-a spus: „Daca nu voi vedea, in mainile Lui, semnul cuielor, si daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor, si daca nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede” (In. 20, 25). Acest „daca” arata ca nu era impietrit la inima, ca nu era asemeni fariseilor. Daca s-ar fi asemanat acestora, el ar fi grait: „Orice mi-ati spune, eu nu voi crede”.

Toma nu L-a vazut pe Hristos ca fiind un simplu om, o persoana care de vreme ce a murit, nu se mai poate ridica din moarte. El doar s-a indoit. Iar Sfantul Chiril al Alexandriei spune ca el nu se indoieste de faptul ca Hristos a inviat, ci de faptul ca El se mai poate afla dupa invierea Sa intr-un trup vizibil.

Iar daca nu am da crezare cuvintelor Sfantului Chiril, si am spune ca Toma s-a indoit de invierea Domnului, e bine sa precizam ca nu doar el s-a indoit. Cand femeile mironosite au vazut piatra ridicata de la mormantul Sau, nu s-au gandit ca Hristos a inviat, ci au spus „Au luat pe Domnul din mormant si noi nu stim unde L-au pus” (Ioan 20, 2). Apostolii, dupa ce au primit marturisirea Mariei Magdalena, „auzind ca este viu si ca a fost vazut de ea, n-au crezut” (Marcu 16, 11). Apostolul Toma nu este singurul care a dorit o dovada concreta. Sa ne amintim ca Petru si Ioan nu se multumesc cu vestirea femeilor mironosite, ci au alergat la mormant si au vazut „giulgiurile puse jos, iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusa impreuna cu giulgiurile, ci infasurata, la o parte, intr-un loc. Atunci a intrat si celalalt ucenic care sosise intai la mormant, si a vazut si a crezut” (Ioan 20, 6-8).

Daca duminica seara, in ziua Invierii Domnului, Mantuitorul nu ar fi avut initiativa de a le arata celor zece ucenici semnele rastignirii Sale, cu siguranta si acestia s-ar fi aratat indoielnici. Pentru ca Toma nu s-a bucurat de gestul Mantuitorului – aratarea semnele cuielor din palme si semnul din coasta Sa, locul in care a fost impuns cu sulita, Hristos Se arata din nou si il chema pe Toma sa vada trupul Sau si sa creada ca a inviat cu un trup care nu a fost desfiintat prin Inviere. Dupa opt zile, cand Se arata din nou Apostolilor, ii spune lui Toma: „Adu degetul tau incoace si vezi mainile Mele si adu mana ta si o pune in coasta Mea si nu fii necredincios, ci credincios”. (Ioan 20, 27)

Scriptura nu ne spune daca Toma a atins trupul Domnului. Dar cantarile Bisericii din a doua saptamana de dupa Pasti ne vestesc ca Sfantul Apostol Toma a pipait coasta Mantuitorului: „Cine a pazit mana ucenicului nearsa, cand s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc? Cine i-a dat ei putere de a putut pipai osul cel de vapaie? Cu adevarat ceea ce s-a pipait. Caci, daca n-ar fi dat coasta putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipai patimile care au zguduit si cele de sus si cele de jos?”. Asadar, Apostol Toma a implinit ceea ce i-a zis Hristos – „pipaie”, s-a incredintat prin atingere: „Domnul meu si Dumnezeul meu” (Ioan 10, 28).

Deci nu Apostolul Toma este necredincios, ci necredinciosi suntem noi pentru ca nu ne incredem in marturisirea lui: „Domnul meu si Dumnezeul meu” (Ioan 10, 28). Faptul ca Toma Il atinge, arata ca din unirea cu El vine adevarata cunoastere. Cu siguranta sunt si astazi multe persoane care Ii cer dovezi lui Dumnezeu, Ii cer sa Se arate. Dar daca Dumnezeu le-ar arata semne, ar ramane in continuare exterior. Ori Dumnezeu vrea unire. Pentru crestini, Hristos cel Inviat nu este o simpla informatie istorica, este o persoana care ne cheama la unire. Apostolul Toma este invitatia de a depasi masura firii. Cum? Impartasindu-ne cu Trupul si Sangele Domnului. Asa vom ajunge sa ne iubim vrajmasii, sa-i binecuvantam pe cei ce ne blesteama, sa facem bine celor ce ne urasc si sa ne rugam pentru cei ce ne vatama si ne prigonesc. Numai impartasindu-ne putem spune ca Dumnezeu nu ne cere lucruri imposibile.

(Adrian Cocosila – crestinortodox.ro)

mai mult
PromovateSocial

Mărturia Patriarhului Diodor 1 (1923-2000) al Ierusalimului despre apariția Sfintei Lumini.

patriarhul-diodor

„După ce se sting toate luminile, mă plec şi intru în prima încăpere a Mormântului. De acolo merg încet prin întuneric spre cealaltă încăpere a Mormântului, unde a fost aşezat Trupul lui Hristos.

Acolo îngenunchez, cu sfântă frică şi rostesc rugăciunile rânduite, care ni s-au transmis de-a lungul veacurilor; după aceea, aştept.

Uneori se întâmplă să aştept câteva minute, dar, de obicei, minunea se săvârşeşte îndată ce rostesc rugăciunile. Din miezul pietrei pe care a stat Trupul lui Hristos, o Lumină nedefinită iese înspre afară. De obicei are o culoare albastru-deschis, dar culoarea se poate schimba şi să ia multe nuanţe diferite. Nu se poate zugrăvi în cuvinte omeneşti.

Lumina iese din piatră ca şi cum ar ieşi dintr-un lac. Piatra Mormântului arată ca şi cum ar fi acoperită de un nor umed, dar este Lumină. Această Lumină se comportă diferit în fiecare an. Uneori acoperă numai placa de pe Mormânt, în timp ce alteori umple de Lumină tot baldachinul, încât oamenii care stau în afara Mormântului şi privesc înăuntru văd cum toate sunt pline de Lumină.

 

Această Lumină nu arde. Niciodată nu mi-a ars barba în cei 16 ani de când sunt Patriarh în Ierusalim şi am primit Sfânta Lumină. Lumina are o structură diferită de cea a unei lumini obişnuite, care arde într-o candelă. Într-un anume loc, Lumina se ridică în sus şi alcătuieşte un stâlp, a cărui flacără are o natură diferită, astfel încât îmi este cu putinţă să-mi aprind lumânările de la ea. După aceasta împart Lumina tuturor celor care se află în biserică…

Trăim multe minuni în bisericile noastre, şi minunile nu sunt ceva străin pentru noi, însă niciuna din aceste minuni nu are puterea şi simbolismul avut de minunea Sfintei Lumini. Minunea este o taină dumnezeiască. Preschimbă Învierea lui Hristos în ceva atât de viu pentru noi, ca şi cum s-ar fi petrecut cu câţiva ani în urmă… Mă aflu la Ierusalim din 1939 şi am venit aici de la vârsta de 15 ani. Am urmărit slujba de pogorâre a Sfintei Lumini în toţi aceşti ani, aşa că sunt martor ocular al minunii de 61 de ori. Pentru mine nu se pune întrebarea dacă cred în minune sau nu. Ştiu că ea este adevărată”.

Adevărat a înviat!

mai mult
ActualitatePromovate

„Prin mișcarea feministă, femeile au pierdut totul!” – Interviu cu actrița Manuela Hărăbor

HARABOR

Toată lumea a admirat‑o la Ateneul Român (în ianuarie), cu ocazia spectacolului de gală prilejuit de preluarea Președinției Consiliului Uniunii Europene: a strălucit pe scenă într‑o superbă rochie neagră și purtând la gât, vizibil, o cruciuliță de aur. Un semn al identității creștine în fața heghemonului ideologic, o rază de soare duhovnicesc între manageri, contabili, specialiști, strategi și politicieni, care ne‑a amintit că Europa a avut și trebuie să aibă în continuare un suflet… Manuela Hărăbor rămâne una dintre cele mai admirate actrițe din România, dar și o voce limpede a credinței creștine. Cu așa o viață ca ei, nici nu e de mirare…

 

Dumnezeu: singura certitudine care ne ghidează viața

Dragă Manuela, luna martie este considerată a fi luna femeii creștine, și asta datorită marelui praznic al Buneivestiri. Tu cum ai pășit pe calea credinței? Sau ai fost așa de implicată încă de la început? Întreb asta pentru că acum ai ajuns să fii una dintre vocile importante ale laicatului din România.

Răzvan, am o singură explicație: S‑a milostivit Dumnezeu de mine, după ce mi‑a dat zeci, sute de semne; mi‑a pus mâna în creștet și mi‑a zis: fetițo, hai să căutăm așa cum se cuvine calea, că te‑ai cam rătăcit…

Când să fi fost asta?

Să fie vreo 15 ani de atunci. Mai precis, în perioada preadolescenței lui Andrei, băiatul meu, care avea atunci niște crize de tip epileptic. Doctorii nu prea îmi spuneau nimic, era o perioadă foarte dificilă pentru mine. Atunci a fost un declic. Dumnezeu mi‑a trimis în cale foarte mulți oameni care mi‑au deschis ochii, am fost încercuită de tot soiul de „emisari”. Nu știu cât de importantă este vocea mea în creștinismul românesc, însă dacă eu am primit darul ăsta și mi‑a fost clar că e mai bine așa, am dobândit conștiința asupra direcției pe care trebuie să merg. Și spun și altora acest lucru. Sunt obligată de conștiință și de glasul lui Dumnezeu să mărturisesc asta. Dar fără să agresez libertatea celorlalți…

Nu a fost un semn, așadar, un punct de cotitură, un Drum al Damascului cu un flash pe măsură…

Nu, însă de mică au am avut conștiința existenței lui Dumnezeu și a faptului că este singura certitudine care ne ghidează viața, însă nu eram foarte bisericoasă. Știam rugăciunile din copilărie, nu m‑am îndoit niciodată de existența lui Dumnezeu, Îi ceream tot timpul ajutorul în momentele mai dificile.

Sunt un părinte încercat și eu, de aceea îmi permit să te întreb: atunci când ai înțeles că Andrei are o problemă gravă de sănătate, nu te‑ai revoltat împotriva lui Dumnezeu?

Nici o clipă! Am avut șansa de a fi o mamă tânără, l‑am născut pe Andrei când aveam 22 de ani. Mi‑am destrămat căsnicia dintr‑o nebunie, dintr‑o prostie, sau poate și din lipsă de credință și am făcut acest copil în afara căsătoriei. M‑am dus acasă la părinți și l‑am născut pe Andrei, știind exact care au fost greșelile mele. Iar după un an de viață am realizat că evoluția lui nu merge în direcție normală. Dar nu m‑am revoltat, știind toată povestea. Nu înțelegeam care este exact problema lui Andrei, căci în acei ani (1990‑’91) despre autism nu se știa aproape nimic… Am avut ajutorul familiei tot timpul, fără rest. Oamenii mai înduhovniciți mi‑au explicat, mai târziu, că acesta a fost darul primit: acceptarea. Și nu mi‑a fost niciodată teamă că suntem pierduți, eu și copilul meu.

O călugăriță de la Hurezi spunea: „Maică, Dumnezeu se vede printre lacrimi…”.

Apropo de lacrimi: când am înțeles că Andrei nu vorbea cu noi, noapte de noapte mă puneam în pat lângă el și mă rugam fierbinte Maicii Domnului ca Andrei să‑mi spună măcar o dată „mama”. Și mă rugam printre lacrimi… Mergeam la toți doctorii, dar cererile și speranțele mele erau tot către Maica Domnului.

Minunea Sfântului Nectarie

Cum o simți tu pe Maica Domnului? Cum simți că te ascultă, câteodată măcar?

Nici nu îndrăznesc să încerc să‑mi „traduc” rezultatul unei așa‑zise convorbiri cu Maica Domnului. Eu vorbesc cu ea ca și cum aș vorbi cu mama mea. Nu am cerut niciodată un răspuns de la ea, nici de la un alt sfânt. Că mi‑e teamă! Nu sunt de ajuns de sănătoasă sufletește să îmi permit să cer un răspuns. Nici nu am cerut ajutor pe lucruri concrete. Hai să‑ți spun o poveste de viață, reală. Într‑un an am fost chemată să filmez într‑un serial, la ProTV, și am acceptat contractul propus de ei fără să văd scenariul. În momentul când mi s‑a trimis scenariul, am încremenit. Era perioada când mergeam des la Radu Vodă, aveam un duhovnic acolo. Personajul meu era un medic psihiatru care îi cerea unei paciente să facă avort. Eu așa ceva nici măcar ca personaj nu pot să‑mi asum să spun. Era în totală contradicție cu mine, cu crezul meu. Nu pot să fac delimitarea între viața mea și personaj…

O provocare dintre cele mai serioase! Cum ai scăpat din această încercare a conștiinței?

M‑am dus la duhovnicul meu chiar în ziua în care am primit scenariul – a doua zi urmând să filmez, fiind sub contract – și i‑am zis că nu pot face asta, cu riscul unui proces de daune interese. Părintele m‑a trimis la… Sfântul Nectarie și m‑a asigurat că totul se rezolvă… Mi‑a dat binecuvântare să mă duc a doua zi la filmare, încredințându‑mă că totul va fi bine. M‑am dus la raclă și am zis sfântului: „Primesc orice altă încercare, numai scapă‑mă din asta!”. A doua zi am ajuns la Buftea, m‑am costumat, m‑am machiat, am făcut o repetiție de text cu partenerul meu de rol (Răzvan Vasilescu), și asistentul de regie zice: „E ceva în neregulă cu textul ăsta. Sunteți amândoi medici, vorbiți despre o pacientă pe care nici nu o cunoașteți, femeia e în comă, victimă a unui viol. Mi se pare lipsit de deontologie ca doi medici să se apuce să discute posibilitatea unui avort, când nu știți mai nimic despre femeia asta”. Atunci omul se întoarce spre mine și mă întreabă dacă am ceva împotrivă să scoatem cele două pagini de text și… să trecem peste. Seara i‑am spus părintelui Nectarie toată povestea, iar el nici măcar nu s‑a mirat: „Ce ți‑am zis eu?!”.

Manuela, poți spune că ai trăit vreo minune în viața ta?

Da, legat de Andrei, care avea pe atunci vreo 11 ani. Eram pentru vreo două săptămâni la New York, chiar în perioada atentatului de la 11 septembrie 2001. Aveam bilet de întoarcere chiar pe 11 septembrie, iar cu o zi înainte, era duminică, am sunat în țară și am întrebat de copil. Atunci tata s‑a bâlbâit, mi‑a spus că e la… plimbare. Era ceva în neregulă, în România fiind ora 15. Am sunat‑o pe sora mea, mi‑a închis, am vorbit atunci cu un prieten bun care mi‑a spus adevărul: „Suntem în Parcul Tineretului, tatăl tău l‑a pierdut pe Andrei…”. Am închis și am calculat că era pierdut de vreo patru ore, căci plimbarea se termina cam pe la 12. Atunci am înțeles că eram într‑o situație imposibilă și am strigat către Maica Domnului cu glas mare! Seara am vorbit telefon din nou și aflat că l‑au găsit pe Andrei, dar cum? Îl furase un țigan din parc pe la 11,30 și l‑au găsit la 17,30, în zona Calea Rahovei – Ferentari, pe o stradă pustie pe care s‑a „nimerit” să fie o femeie cu nepotul pe bicicletă, care s‑a intersectat cu doi jandarmi. Femeia a avut tăria să spună: „Copilul ăsta e furat!”. Țiganul s‑a speriat și l‑a lăsat. L‑am întrebat apoi pe duhovnic: „Părinte, de ce îl încearcă Dumnezeu atât de mult pe Andrei?”. Și mi‑a răspuns: „Oare pe el îl încearcă?!”. Acesta a fost momentul în care mi‑am zis: Schimb macazul! Acum, pe loc!

A te abandona în voia Domnului

În prezent se pot face investigații amănunțite în perioada prenatală, pentru a afla dacă este sănătos copilul. Tu ce părere ai…?

O să‑ți dau un exemplu care pentru mine a fost o lecție fantastică. O colegă de‑a mea, o persoană publică, a rămas însărcinată la peste 40 de ani. Nu avea duhovnic, nici nu prea mergea la biserică, iar eu am dus‑o să se spovedească la Radu Vodă. Doctorii îi spuseseră să facă amniocenteză, testul care îți arată dacă vei face un copil cu sindrom Down. Și ea a avut curaj să nu facă testul, s‑a lăsat pe mâna Maicii Domnului. S‑a spovedit, s‑a împărtășit tot restul sarcinii și a născut o fetiță perfect sănătoasă – o splendoare de copil. Am primit o lecție de credință de la cineva de la care nu mă așteptam! Dar e foarte greu să dau sfaturi, fiecare cu propria lui conștiință și credință.

Cum se alege duhovnicul?

El te alege pe tine! El are cheia să‑ți deschidă cuvintele și sufletul. E foarte greu să te provoace cineva fără să te oblige, să vrei să descoperi în tine anumite lucruri. Eu una când plec de la spovedanie parcă zbor, sunt ușoară!

Ce au câștigat femeile prin mișcarea feministă și ce au pierdut ele?

Au pierdut tot! Nu au câștigat absolut nimic! O pseudo‑libertate inoculată ideologic. Dincolo de profesia care îmi place foarte mult, eu tânjesc după o perioadă în care puteam să fiu doar soție și mamă. Și să am parte de un bărbat care să ne ocrotească – dar nu a fost să fie. A ține o casă, a fi casnică nu este nimic rușinos, peiorativ. Dimpotrivă, denotă forță și capacitatea de a iubi, de a te dărui. Pe care nu ți‑o dă nici o profesie din lume… Feminismul a distrus celula familiei, dezechilibrul s‑a produs deja.

Rugăciuni „ca la carte” sau…?

Tu cum te rogi, Manuela? După carte sau cu propriile tale cuvinte?

Depinde. Spun din memorie rugăciunile pe care le‑am citit de „n” ori. Am o deformație profesională: știu, simt când sunt „dincolo” de mine. Când sunt obosită merg pe ceea ce știu, să nu trișez fără să vreau.

Care este cel mai mare pericol acum pentru Biserică?

Momentul acela când cineva dorește să fie ultra‑popular, să aibă foarte mulți adepți – este pericolul de a pierde direcția. Nu poți să fii doar adulat – o spun și ca artist. Trebuie să îți asumi riscul că unii sunt împotriva ta, că unii nu te vor, nu te plac, că unii te vorbesc de rău. Cred că Biserica începe să lase puțin garda jos și să se modernizeze. Că trebuie să fim în rând cu umanitatea modernă înțeleg până la un punct, dar unele lucruri nu trebuie să se schimbe. Ortodoxia nu trebuie să se modernizeze, ea este actuală, este modernă. Rămâne la latitudinea omului să o perceapă așa cum e, nu trebuie să se schimbe ea pentru ceilalți. Dar despre asta poate vorbim altădată, pe larg…

De acord, îți mulțumesc!

 

A consemnat Răzvan BUCUROIU
Foto: George CRĂSNEAN

(lumeacredintei.com)

mai mult
Agenda culturalăPromovate

Programul pentru ședința din 6.05.2019 a Cenaclului I.L. Caragiale

cenaclu2

Programul pentru ședința de cenaclu din 6.05.2019, orele 17.00
(Filarmonica ”Paul Constantinescu” Ploiești):

      1. Revista presei culturale
      2. Poemul cel mai recent
      3. Un gând despre suflet – Florin Manole
      4. Serata pentru eseu – Sorin Vânătoru, Robert Aristotel Avrigeanu, Teodoru Ghiondea
      5. Lectură sub microscop – Marian Zmaranda

Vă așteptăm!

mai mult
CreștinătatePromovate

Sfintele Paști și Săptămâna Luminată – Pr. Daniel Isai – Pridvoarele credinței

Luni
Video:   Preot Daniel Isai,  Ioana Zlotea
Despre:   Învierea Domnului (Sfintele Paști). Duminica Sfintei Învieri (Începutul Penticostarului),  Săptămâna Luminată, întâi după Paști

Sfintele Paști și Săptămâna Luminată – Pr. Daniel Isai – Pridvoarele credinței, 14 aprilie 2018

În emisiunea „Pridvoarele credinței” de sâmbătă, 14 aprilie 2018, am vorbit despre Sfintele Paști și Săptămâna Luminată cu Pr. Daniel Isai, preot paroh la parohia Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (Vovidenia), Iași.

O emisiune realizată de TVR Iaşi şi Doxologia Media.

Moderator: Ioana Stoian

Redactor: Horia Gumeni

Producător: Pr. Andrei Atudori

(facebook.com/pridvoarelecredintei)

 

mai mult
CreștinătatePromovate

Paște 2019 – Paștele ortodox 2019

Paste2019

Pastele din 2019 este praznuit pe 28 aprilie. Pastele este sarbatoarea Invierii Domnului.

Modul de calculare a datei Sfintelor Pasti s-a stabilit la primul sinod ecumenic, tinut in anul 325 la Niceea. Sarbatoarea Pastelui este momentul in care praznuim „omorarea mortii, sfaramarea iadului si incepatura altei vieti vesnice si saltand il laudam pe Mantuitorul, pe cel unul binecuvantat si preamarit, Dumnezeul parintilor nostri”. Ca acest lucru sa se intample cu adevarat si in noi este nevoie ca sa zicem „fratilor si celor ce ne urasc pe noi si sa iertam toate pentru Inviere si asa sa strigam: Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le”.

Pastele se praznuieste in fiecare duminica

Pastele se praznuieste in fiecare dumineca, cu cateva exceptii : in dumineca Rusaliilor, pentru ca atunci se sarbatoreste pogorarea Duhului Sfant; in Dumineca Floriilor, pentru ca atunci se praznuieste intrarea in Ierusalim, deci altceva decat Invierea; si apoi daca intr-una din dumineci cade o sarbatoare imparateasca, cum este Schimbarea la fata, Ziua Crucii, Nasterea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Botezul Domnului Hristos, atunci se anuleaza insemnatatea de praznic al Invierii pe care o are dumineca si se praznuieste numai praznicul respectiv, sarbatoarea care coincide intr-o zi de duminica.

Pastele in Sfanta Evanghelie
In fiecare Evanghelie avem istorisiri despre Sfintele Pasti. Sfantul Evanghelist Matei in capitolul 28 al Evangheliei sale are aprecieri in legatura cu Invierea, respectiv prezentarea celor ce au fost in legatura cu Invierea. La fel Sfantul Evanghelist Marcu, avem in capitolul 16 astfel de relatari, in Sfanta Evanghelie de la Luca in capitolul 24, tot capitolul, si in Sfanta Evanghelie de la Ioan, doua capitole, 20 si 21.

Data Pastelui pe perioada anilor 2011-2030

2011 – 24 aprilie
2012 – 15 aprilie
2013 – 5 mai
2014 – 20 aprilie
2015 – 12 aprilie
2016 – 1 mai
2017 – 16 aprilie
2018 – 8 aprilie
2019 – 28 aprilie
2020 – 19 aprilie
2021 – 2 mai
2022 – 24 aprilie
2023 – 16 aprilie
2024 – 5 mai
2025 – 20 aprilie
2026 – 12 aprilie
2027 – 2 mai
2028 – 16 aprilie
2029 – 8 aprilie
2030 – 28 aprilie

(crestinortodox.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Vinerea Mare – moartea si ingroparea Domnului (Zi aliturgica. Denia Prohodului Domnului)

Vineri

In Vinerea Mare se face pomenire de sfintele, mantuitoarele si infricosatoarele Patimi ale Mantuitorului.

Rastignirea nu era practicata de evrei. Cu exceptia crucificarii a 800 de locuitori ai Ierusalimului de catre regele Alexandru Ianeul in 87 i.Hr., in Palestina aceasta pedeapsa era aplicata doar de catre autoritatea romana. Cel care primea condamnarea la moartea pe cruce era dezbracat de haine, biciuit si obligat sa parcurga drumul pana la locul executiei, cu barna orizontala a crucii in spate, legata de mainile intinse. Sentinta era pronuntata de catre conducatorul provinciei intr-un loc public.

Din Scriptura aflam ca dupa ce Hristos a fost biciuit, Pilat, spalandu-se pe maini, rosteste sentinta. Mantuitorul Hristos este trimis spre locul rastignirii, purtandu-Si crucea.

Ajuns la locul executiei, bratul orizontal al crucii era fixat cu ajutorul cuielor de bratul vertical infipt din timp in pamant, iar picioarele condamnatului puteau fi asezate pe un scaunel de picioare, ceea ce usura durerile, dar lungea supliciul. Ele puteau fi si tintuite fara sprijin, usor indoite, cu talpile lipite de stalpul vertical. In varful acestuia se fixa o scandura pe care era consemnata vina condamnatului, in cazul Domnului: „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”.

Trupul mort, coborat de pe cruce, putea fi aruncat intr-o groapa comuna, impreuna cu instrumentele executiei sau putea fi incredintat oricui s-ar fi milostivit sa-l ingroape.

Din Sfintele Evanghelii cunoastem ca Iosif din Arimateea l-a coborat pe Domnul de pe Cruce si l-a ingropat impreuna cu Nicodim, in mormantul sau aflat intr-o gradina din apropierea locului rastignirii.

Moartea biruita prin moartea lui Hristos

Moartea a intrat in creatie prin despartirea omului de Dumnezeu. Din iubire fata de om, Fiul Lui Dumnezeu S-a intrupat si a primit moartea de buna voie. A primit-o nu din curiozitate, ci pentru a o invinge. Astfel, Hristos intoarce rostul mortii. In loc de mijloc de trecere la cel mai redus grad de viata, ea e folosita de El ca mijloc de biruire a ei, afirma parintele Dumitru Staniloae. El a invins moartea nu numai pentru ca a fost Dumnezeu, ci si pentru ca umanitatea Lui a fost fara de pacat.

Pentru Hristos moartea nu era inevitabila, deoarece El fiind strain de pacat nu purta in Sine germenele mortii. Hristos nu moare de o moarte naturala, rezultat al unui proces ce culmineaza cu descompunerea fizica, nu este atins de vreo boala, ci primeste moartea de buna voie. De aceea indura moartea in toata grozavia ei, moartea prin excelenta.

Moartea suportata de Hristos naste in noi, daca ne unim cu El, o stare noua, de incetare a alipirii egoiste si patimase la cele ale lumii si de daruirea vointei Lui de a ne iubi unii pe altii. Iar aceasta ne da puterea de a birui si noi moartea.

Spre deosebire de noi, care induram moartea in mod pasiv, ca pe o consecinta a pacatului, Hristos a intampinat-o in stare de maxima concentrare spre a o birui. In canonul pascal compus de Sfantul Ioan Damaschin se canta: „Praznuim omorarea mortii”.

Din Sfintele Evanghelii aflam ca in momentul in care Hristos Si-a dat duhul, s-a aratat o serie de semne miraculoase: catapeteasma templului s-a rupt, pamantul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat si multe trupuri ale celor adormiti au inviat.

Punerea in mormant a Domnului

De teama ca trupurile celor osanditi sa nu ramana pe cruce si a doua zi, cand se praznuiau Pastile, iudeii cer permisiunea lui Pilat sa se zdrobeasca fluierele picioarelor osanditilor si apoi sa fie coborati de pe cruce. Se folosea acest procedeu spre a grabi moartea celor rastigniti. Dupa ce primesc acordul de la Pilat, ostasii zdrobesc fluierele picioarelor celor doi talhari, deoarece acestia inca nu murisera. Cand au venit insa la Hristos, au constatat ca El murise si atunci nu I-au mai zdrobit oasele. Spre a se convinge ca Hristos a murit cu adevarat, un ostas i-a impuns coasta cu sulita si indata au tasnit sange si apa.

Iosif din Arimateea si cu Nicodim iau trupul lui Hristos de pe cruce, il ung cu aromate si il infasoara intr-un giulgiu. Pe cap ii pun o mahrama, implinind astfel, intru totul datina iudaica a inmormantarii.

Evanghelistul Matei spune ca mormantul in care Hristos a fost pus apartinea lui Iosif, iar de la Ioan aflam ca era „un mormant nou, in care nu mai fusese nimeni ingropat” (19, 41).

Iudeii vor pecetlui piatra mormantului in nadejdea ca uitarea sa-L acopere definitiv pe Cel ce zacea acolo. Dar ei nu vor putea opri astfel nici coborarea la iad si nici invierea lui lisus, urmata de raspandirea noii credinte.

Mormantul lui Hristos ramane gol. Nu mai este cum spunem noi „locas de veci”. Acest mormant ne vesteste ca si mormintele noastre vor ramane goale.

Slujba Prohodului

Vinerea Mare este zi aliturgica, adica nu se savarseste nici una dintre cele trei Sfinte Liturghii. Ceremonia principala din aceasta zi este scoaterea Sfantului Epitaf din altar si asezarea lui pe o masa in mijlocul bisericii. Prin scoaterea Sfantului Epitaf retraim coborarea de pe Cruce a lui Hristos si pregatirea Trupului Sau pentru inmormantare.

Seara se canta Prohodul si se inconjoara biserica cu Sfantul Epitaf. Este o procesiune de inmormantare. Epitaful pe care il poarta preotii ajutati de credinciosi simbolizeaza trupul Mantuitorului. Dupa procesiunea din jurul bisericii, Sfantul Epitaf este asezat pe Sfanta Masa din altar, unde ramane pana la Inaltare. Punerea pe Sfanta Masa reprezinta punerea Domnului in mormant.

Adrian Cocosila

Calendar Ortodox (crestinortodox.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Instituirea Sfintei Euharistii in Joia Patimilor

Joi

Instituirea Sfintei Euharistii constituie centrul Cinei celei de Taină.

Ea este istorisită de evangheliştii sinoptici (ML XXVI, 26-29; Mc. XIV, 22-25; Lc. XXII, 16-20) şi de Sf. Apostol Pavel (I Cor. XI, 23-25), formând de la început centrul cultului creştin. Relatarea ei lipseşte în Evanghelia a patra, căci Sf. Ioan nu mai găseşte necesar să repete, în scrierea sa, ceea ce se afla destul de clar şi de complet la sinoptici şi ceea ce se practica în chip uniform şi constant în toate adunările de cult ale comunităţilor creştine de la sfârşitul veacului apostolic. La Ioan găsim, însă, cuvântarea Mântuitorului despre „pâinea vieţii“, adică despre împărtăşirea credincioşilor cu însuşi Trupul şi Sângele Său,

Iată cum ne înfăţişează evanghelistul Matei momentul instituirii Sfintei Euharistii: „Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi le-a dat ucenicilor, zicând: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat zicând: Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu al legii celei noi, care pentru voi se varsă, spre iertarea păcatelor“ (Mt XXVI, 26-28). Cuvinte aproape identice găsim şi în celelalte relatări paralele, cu menţiunea că Sf. Luca (XXII, 19) şi Sf. Pavel (I Cor. XI, 24) ne informează că Domnul, îndată după cuvintele de instituire, a adăugat: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea“.

Peste câteva momente, Mântuitorul avea să se despartă de ucenicii Săi; avea să meargă spre patimi şi mormânt pentru a împlini rostul pentru care venise pe lume. Se despărţea oarecum de ucenicii Săi, pentru că înceta modul de viaţă pe care-l petrecuseră împreună. Dar nu se despărţeau definitiv. Cu puţin înainte le promisese că acolo unde vor fi adunaţi doi sau trei în Numele Său, va fi şi El cu ei (Mt XVIII, 19-20). Dovada palpabilă a acestei prezenţe era trupul şi sângele Său pe care-L lăsa, adică Sfânta Euharistie, prin intermediul căreia intrau în comuniune tainică cu El, îl asimilau în trupul lor şi devenea una cu El.

Cuvintele de instituire ne arată că, la Cina cea de Taină, Domnul a prefăcut cu adevărat pâinea dospită în însuşi Trupul Său, iar vinul în însuşi Sângele Său, rostind pentru fiecare o rugăciune specială şi împărtăşind apoi cu fiecare pe ucenici. Era un mijloc nou şi supranatural de comuniune cu El. Sfânta Euharistie nu este deci numai o comemorare istorică, un simplu simbol sau un simplu rit, cum învaţă de obicei teologii protestanţi, ci constituie cu adevărat o jertfa şi o Taină. Ea înlocuieşte jertfele Vechiul Testament, Pasha iudaică şi tot cultul Legii Vechi şi inaugurează cultul cel desăvârşit al religiei creştine. De aceea toate sfintele noastră slujbe s-au concentrat de la început în jurul Sfintei Liturghii, în cadrul căreia se săvârşeşte Jertfa şi Taina euharistică.

În interpretarea sensului înalt al Sfintei Euharistii, între ortodocşi şi romano-catolici nu există deosebiri. Deosebiri există în modul de celebrare a ei. În primul rând, pe când ortodocşii o săvârşesc cu pâine dospită, catolicii o săvârşesc cu azimă. Din punct de vedere nou-testamentar, noi am văzut că dreptatea înclină de partea tradiţiei ortodoxe.

În al doilea rând, teologii catolici spun că prefacerea elementelor euharistice are loc în momentul în care preotul spune cuvintele: „Luaţi, mâncaţi…, beţi dintru acesta toţi…”. După teologii ortodocşi aceste cuvinte sunt doar o invitare la Comuniune, pe când prefacerea darurilor are loc în timpul epiclezei, a rugăciunii de invocare a harului Sf. Duh. Epicleza corespunde momentului în care Mântuitorul „a binecuvântat“ pâinea şi „a mulţumit “ pentru vin, prefăcându-le în Trupul şi Sângele Său. Distingem aici două momente: momentul prefacerii şi momentul împărtăşirii. Momentul prefacerii coincide cu rugăciunea specială rostită de Domnul mai întâi, asupra pâinii şi apoi asupra vinului. Prefacerea este anterioară împărtăşirii. După săvârşirea prefacerii, Domnul oferă ucenicilor Săi nu pâine şi vin, ci însuşi Trupul şi Sângele Său. Greşesc, deci, protestanţii când pun tot accentul numai pe momentul împărtăşirii; greşesc, cum am văzut, şi romano-catolicii, care socotesc că prefacerea elementelor euharistice nu s-a făcut d Domnul în clipa binecuvântării, ci în momentul când îi invită pe ucenici să se împărtăşească. Romano-catolicii greşesc, de asemenea, şi când împărtăşesc pe credincioşii lor laici numai cu trupul Domnului, rezervând împărtăşirea sub ambele forme doar membrilor ierarhiei bisericeşti. Nici Evangheliile sinoptice, nici cuvintele Sf. Apostol Pavel nu pot fi invocate în sprijinul unor astfel de practici.

De asemenea trădarea lui Iuda şi plecarea acestuia de la Cină are loc după momentul instituirii Sfintei Euharistii, după cum precizează Luca (XXII, 21- 23), despre care ştim că reda exact cronologia faptelor. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur:,,Şi cu Sfintele Taine s-a împărtăşit acesta… Hristos nu l-a împiedicat de la aceasta, deşi ştia totul, ca să arate că nimic nu trece cu vederea pentru îndreptarea oamenilor. Alţi exegeţi cred, însă, că plecarea lui Iuda s-a petrecut mai înainte de instituirea Sfintei Euharistii şi de împărtăşirea apostolilor socotind că ar fi fost prea grozavă lipsa de simţire a acestuia, dacă ar fi luat parte şi la taina împărtăşirii.

Evanghelistul Ioan, completând pe sinoptici, reda, în continuare, marea cuvântare rostită de Domnul la Cina cea de Taină, care cuprinde ultimele Sale sfaturi, făgăduinţe şi îndemnuri şi care se încheie cu o rugăciune fierbinte pentru Sine, pentru apostoli şi pentru întreaga creştinătate (In. XIII, 31-XVI, 26). Domnul se adresează, când o rosteşte, numai celor unsprezece ucenici; cuvintele Sale depăşesc, însă, acest cerc restrâns de ascultători, adresându-se întregii lumi creştine de la Cincizecime, până la sfârşitul veacurilor. Ea reprezintă pentru Evanghelia a patra, ceea ce reprezintă Predica de pe Munte pentru Evanghelia după Matei, adică rezumatul întregii învăţături a Domnului nostru Iisus Hristos.

Pr. Conf. Dr. Dionisie Stamatoiu, Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii, în rev. Mitropolia Olteniei, an 2000, nr. 1-2.

(crestinortodox.ro)

mai mult
CronicăPromovate

Cronică literară, Cenaclul Literar I.L. Caragiale, 22.04.2019

cenaclu

În Săptămâna Patimilor, în a doua zi a Paştelui Catolic, membrii Cenaclului I. L. Caragiale s-au reîntâlnit în cadrul primăvăratec oferit de Filarmonica Paul Constantinescu. Admirăm în culisele Filarmonicii elevii şi copii antrenaţi în activităţile artistice specifice acestei perioade. Rememorez câteva momente ale adolescenţei presărate cu vocalize corale şi momente ale brigăzii artistice. Pluteşte în atmosferă mireasma pascală şi a Floriilor abia trecute. Miroase a bine, a bucurie şi iubire!

Ioan Vintilă Fintiş ne prezintă „Revista Presei”, punând în evidenţă rubrica lui Daniel Cristea-Enache din „România Literară” şi rolul benefic de revalorizare a unor poeţi trecuţi oarecum într-un con de umbră. Printre aceştia se numără şi Petre Stoica, fost coleg cu Nichita Stănescu. Se subordonează în ordinea cronologică un „canon literar” dedicat de către „România Literară” celor mai iluştri scriitori, „100 de poeţi români în 100 de ani”. Urmează articole din publicaţiile „Apostroful” (poeme de Petrişor Militaru), „Luceafărul de dimineaţă”, „Tribuna” şi „Ramuri”.

La rubrica „Cel mai recent poem” : Mihai Ioachimescu ne încântă cu „Balada unei fantome”, doamna Luminiţa Bratu cu „Când Nietzsche a plâns” , Ramona Muller cu „singurătatea inelarului” şi Anda Mihaela Miroiu cu „Liber de senin” şi „Bacoviană”. Savurăm emoţia clipelor poetice în ropote de aplauze binemeritate.

Florin Manole încearcă să ridice mingea la fileul deja consacratei rubrici „Un gând despre suflet”. Identificând în realitatea actuală, dar şi de viitor apropiat probleme în conlucrarea relaţiei educaţie-suflet, Florin Manole ne îndeamnă să cugetăm asupra concluziilor halucinante ale unui expert în educaţie asupra „vinei” profesoarei înjunghiate, la una dintre şcolile din Ploieşti. Subiectul naşte opinii divergente şi convergente, „Clubul profesoarelor” din cadrul cenaclului afirmându-şi poziţia unitară chiar şi în timpul pauzei literare. Graţiela Avram şi Maria Bem susţin obligativitatea delimitării sarcinilor educative ale unui profesor de cele administrative şi de cele „de păzitor” ale elevilor. Rolul unui cadru didactic este acela de a-i învăţa pe elevi, nu de a împărţi laptele şi cornul sau de a sta de pază, pentru a supraveghea cine intră şi cine iese din şcoală. Fiind în acelaşi domeniu de activitate subscriu că datoria unui dascăl este de a se dărui „cu suflet” acestei meserii. Pentru a se înfăptui acest lucru, trebuie să i se asigure dascălului protecţia fizică şi afectivă necesară.

Florin Manole subliniază ideea necesităţii implicării mai multor tineri în activităţile educative, de genul întâlnirilor de cenaclu, pentru a putea transmite pe mai departe convingeri semnificative, realităţi literare şi valenţe responsabile în domeniul artei. Marian Smaranda include în această ipoteză rolul activ pe care îl are profesorul în modul în care un elev poate înţelege sau nu o idee, un eşec, un efect plurivalent al unei acţiuni.

Ioan Vintilă Fintiş ne introduce în lumea sa poetică prin lectura „Coridoarele cuvintelor”.

„Singur şi fericit am să mor într-o ţară a frigului-
niciun drum către acesta nu deschide alt drum,
un demon roade secunda, în valuri gâlgâie frigul
şi mă acoperă întrutotul.

Nu mai există nimic
Doar o apocalipsă de ninsoare în care şi muntele s-a prăbuşit.”

Maria Bem apreciază scrierea poetului ca fiind o „scriere grea” din care se deduce frica de moarte, ca proces biologic şi fiziologic, dar şi energia magică a cuvântului din care poetul, parcă renaşte.
Direcţiile induse de „spovedania” literară a preşedintelui de cenaclu iscă intersecţii de păreri. Inconfundabilul Smaranda apreciază că lirica lui Fintiş este ca o „atingere calofilă, plină de metafore”, iar că să descrii o asemenea moarte „ţi-ar trebui 1000 de ani” pentru că „astfel se dezvoltă lumea textuală pe care Ion o proiectează” , „ca o stingere calmă, astfel încât revolta este ca o renaştere”.
Poetul Sorin Vânătoru consideră că poezia lui Fintiş prezintă o „metaforizare excesivă, astfel încât se pierde sensul”; „un fragment de neant, dar dacă vine Fintiş şi îl priveşte fintişian iese o lume”, dintr-un increat se produce un creat, „dar acest tip de text, după părerea mea nu se mai poartă.” <<Tematica abordată poartă amprenta talentului său „impresionist” à la Monnet.
Apocalipsa lui Fintiş este frumoasă, ca o cofetărie întreagă, nu este dureroasă>>.
Graţiela Avram apreciază natura poetică indusă ca fiind „un scenariu apocaliptic” şi o imagine vulnerabilă a morţii, un tablou antic , o „lume arzând”, „căutare a unei lumi demult apuse”.

Teodor Ghiondea afirmă că reflectarea poetică a lui Ioan Fintiş prezintă accente hermeneutice, care îl plasează pe autor într-o perioadă postmedievală a concepţiei lierare, dinainte de Renaştere. Contrastele dintre un alb clar, simţit în tăcere şi cuvintele care răspund în aceeaşi culoare realizează succesiunea dintre naştere şi moarte ca un ritual iniţiatic. Substanţa textuală rezidă în capacitatea poetului, conform spuselor lui Marian Smaranda, că „fără să îmbrace haina călugărească benedictină”, Fintiş are capacitatea de a crea o funcţie iniţială în poem, pentru ca mai târziu aceasta să capete o altă utilizare. Poetul ne concluzionează legătura indisolubilă dintre eul său contemplativ în faţa morţii şi autenticitatea apocalipsei interioare. Verticalitatea oricărui proces uman constă din punct de vedere literar în crearea unei „poezii ascensionale”, în care dematerializarea are un efect şi rol important.

Ultima rubrică a ordinei de zi ni-l aduce în prim plan pe Teodor Ghiondea cu „Muntele” (Note de lectură la „Craii de Curtea- Veche” de Mateiu Caragiale). Ascultăm fascinaţi notele de lectură şi ne cufundăm în structura textuală şi universală redată. Teodor Ghiondea aminteşte de rolul important pe care l-a avut în formarea sa literară Vasile Lovinescu („Maeştrii nu mor”). Calistrat Hogaş a străbătut Munţii Neamţului, dar a avut parte şi de o cale iniţiatică în aceste drumuri ascensionale. Traian Lazăr intervine:
– L-aţi cunoscut personal pe Vasile Lovinescu? Se spune că este mai important decât Eugen.
– Este altceva!

Se fac referiri la „Creanga de aur” a lui Sadoveanu şi la faptul că multe lucruri Vasile Lovinescu le ştia de la Eugen Lovinescu, transmise nu din cărţi, ci împărtăşite în viaţa de zi cu zi. Teodor Ghiondea ne relatează, cum Vasile Lovinescu i-a povestit: ” Într-o zi, Sadoveanu cu alţi prieteni
mergea la vânătoare pe o vreme absolut imposibilă; s-au rătăcit cu maşina şi au ajuns într-un loc unde se întrezărea o moară mică, ţărănească. Coborând din maşină şi întrebând unde se află, ţăranul le-a spus doar să nu meargă mai departe pentru că Domnul Ştefan mai poartă o bătălie cu turcii. Nu au băgat de seamă vorbele lui. Sadoveanu care cunoştea mai bine decât oricine pe lumea asta munţii, n-a mai găsit niciodată locul acela pe care l-a căutat.”
Şi Mateiu Caragiale şi Eliade descriu asemenea întâmplări în lucrările lor. Eliade are un grad circumstanţial de înţelegere.

Istoricul Traian Lazăr intervine:
– Dumneavoastră vorbiţi la nivelul al patrulea de filosofie. M-ar fi interesat să ştiu ce v-a spus Lovinescu despre Kant şi teoria cunoaşterii. Acesta folosea 4 nivele de cunoaştere:
1. cunoaşterea empirică;
2. cunoaşterea intelectuală
3. cuoaşterea raţională,
4. cunoaşterea spirituală.

Sorin Vânătoru conchide că principiul care ordonează lumea este intelectul uman şi că intuiţia intelectuală nu schimbă axa filosofiei. Inima fiind organul principal de producere a cunoaşterii raţionale, accepţia tipologică a existenţei presupune şi raportarea la spirit.

Panaghia reprezintă „totul sfânt”, Maica Domnului, iar folosirea simbolurilor în gândirea concretă nu face decât să compenseze atitudinea emoţională e eului raportat la realitate. În schimb, „gândirea ezoterică este un lanţ de aserţiuni, care nu pot fi demonstrate logic”.

Se remarcă prezenţa ezoterismului în biserică, în mod evident datorită liniei, duhovnicului şi binecuvântării. Discuţiile despre metafizică ca „ştiinţa universalului” sau ca fiind „singurul mod în care principiul arată o faţă” aprind tonusul întâlnirii şi compun matricea conceptului manifestării eului. Când metafizica este dincolo de natură, la nivel structural şi calitatea dumnezeirii se deosebeşte de Dumnezeu însuşi. Florin Manole îl citează pe Heidegger: „Metafizica este situarea noastră în nimic pentru a vedea totul”.

Compensaţia trăirilor demonstrează construirea dimensiunii existenţiale ca pe un Munte…imperativul recognoscibil suplineşte raportarea la un echilibru creativ şi ne îndeamnă să ne raportăm la mental, spiritual şi psihologic, să fim gazdele „confluenţei” de ape, de viu şi iubire, de fiinţare în simetria ascensiunii şi a coborârii universale. Viaţa este realitatea unui vis şi visul unei realităţi. Simetria trăirilor ne aparţine, când noi suntem subiecţii şi protagoniştii destinului şi creăm predicatul acţiunii. Orice text, ca şi orice acţiune de viaţă, odată finalizate, necesită o pregătire iniţiatică. Suntem călători!

„MUNTELE este ceas al destinului, dar şi condiţia pogorârii Harului, a Providenţei, a Certitudinii şi a Adevărului. Disciplina mormântului reclamă exerciţiul extincţiilor repetate şi al “trecerilor” succesive de la o stare la alta , impunând disciplina călătoriei în amplitudinea altitudinii Muntelui. Fiecare potecă ce urcă în Înalt se toarce în Abis pe Axa lumii; luând direcţii diferite, se concentrează pe Vârful Muntelui, ţesând un văl de lumină care întovărăşeşte călătorul şi îi hrăneşte taina .”

Nicu Drăgulin interpretează în finalul şedinţei „Mistreţul cu colţi de argint” de Ştefan Augustin Doinaş, de la a cărui naştere pe 26 aprilie se împlinesc 97 de ani.

(Ramona Muller)

 

mai mult
EditorialPromovate

Paștele nu poate fi fericit. Învierea – da!

paste

Vă doriți în aceste zile ”un Paște fericit”? Ați apucat să trimiteți această urare celor dragi și așteptați să o primiți în schimb? Dacă veți căuta să cumpărați o felicitare cu această urare, să alegeți una cu iepuraș – Iepurașul este responsabil la departamentul cadouri. Un iepuraș fericit este tot ce ne dorim.

Marketologii iscusiți au reușit în doar cîțiva ani să ne pună un iepure pe masă în loc de jertfa lui Hristos. Oamenii nu-și mai spun ”Hristos a înviat”, ci își doresc ”un Paște fericit”. Pentru a înțelege sensul acestei mutații trebuie să cunoaștem mai întîi sensul cuvîntului ”paște”. Paștele înseamnă trecere și de la Moise la Hristos s-a referit concret la trecerea poporului evreu prin Marea Roșie, care a presupus întreaga suferință a drumului de la robia egipteană la eliberare. Suferința poporului evreu, cu morțile aferente, cu zbuciumul traversării pustiului, au preînchipuit suferința lui Hristos, patimile Sale și moartea pe Cruce care au culminat în învierea Sa. ”Paștile Domnului”, așa cum cîntăm  în Canonul Învierii, este trecerea ”din moarte la viață și de pe pămînt la cer”. Este de la sine înțeles că ”trecerea” prin patimă și moarte nu poate fi fericită, ci numai Învierea este prilej de bucurie.

În accepțiunea creștină fericirea este o stare de grație, condiția sfinților, încununarea virtuților, răsplata veșnică, creșterea întru asemănarea cu Hristos. Formula ”sărbători fericite”, ”paște fericit” este o noutate a lumii care consideră că fericirea este o masă bogată, un drum spre picnic fără ambuteiaje, o revedere a neamurilor. Nu veți găsi această urare nicăieri în tradiția de două mii de ani a creștinismului.

De la Hristos încoace creștinii își spun ”Hristos a înviat” – aceasta este vestea care a schimbat lumea, care a cutremurat iadul și a deschis cerurile. A spune ”Hristos a înviat!” și a răspunde ”Adevărat a înviat!” este adevărata mărturisire de credință, însumarea Evangheliei în două cuvinte, îndeplinirea poruncii propovăduirii.

Înlocuirea lui ”Hristos a înviat” cu ”Paște fericit” este cea mai mare lovitură primită vreodată de lumea creștină. Urmările ei nu se vor lăsa mult așteptate.

Nu vă temeți și nu vă rușinați să vă spuneți ”Hristos a înviat! Adevărat a înviat!”. Desigur, dacă aveți această convingere.

Hristos a înviat! Fiți fericiți…

Egumen Savatie (Baștovoi), www.rucodelie.ro

(produsemanastiresti.ro)

mai mult
ExternPromovate

Atentate în Sri Lanka. Întâlnirea unei familii cu unul dintre atacatorii sinucigași: „Era foarte calm”

Sri

Dilip Fernando, un bărbat din Sri Lanka, a ajuns la biserica St. Sebastian din Negombo în duminica de Paște, însă locul era atât de aglomerat încât a decis să meargă la altă biserică pentru slujbă. Decizia i-a salvat, probabil, viața. La scurt timp după ce a plecat, o explozie masivă a devastat biserca St. Sebastian. Zeci de persoane au murit aici, în aceeași zi în care o serie de atentate au lovit mai multe zone din Sri Lanka și au făcut cel puțin 290 de morți și alte câteva sute de răniți, scrie The Guardian.

„De obicei, vin aici la slujbe. Ieri, eu și soția mea am ajuns la 7:30, dar era atât de aglomerat încât nu aveam loc să stăm jos. Nu am vrut să stăm în picioare, așa că am plecat la o altă biserică”, spune bărbatul în vârstă de 66 de ani.

Însă mai multe rude ale sale au rămas la biserica St. Sebastian, doar că au decis să stea afară, pentru că înăuntru nu mai era loc. Ei cred că l-au văzut pe atacatorul sinucigaș care a comis atentatul.

„Spre finalul slujbei, au văzut un bărbat tânăr care a intrat în biserică cu o geantă mare și grea. L-a atins pe cap pe nepotul meu în timp ce intra. Era atacatorul”, spune Dilip Fernando.

Familia s-a întrebat de ce mai vine cineva la biserică la acea oră, în condițiile în care slujba ajunsese la final. Ei spun că bărbatul avea în jur de 30 de ani și arăta „foarte tânăr și inocent”: „Nu era nici entuziasmat, nu părea să îi fie nici teamă. Era foarte calm”.

La scurt timp după intrarea bărbatului în biserică a avut loc o explozie devastatoare. „Familia mea a auzit bubuitura. S-au speriat și au fugit, apoi m-au sunat imediat să afle dacă eram înăuntru. Dar eu eram deja în altă biserică”, mai spune bărbatul.

Valul de atentate a pornit cu şase explozii simultane care au vizat biserici şi hoteluri din capitala Colombo şi de la periferie.

Conform Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti, în Sri Lanka erau, la momentul atacurilor, 8 elevi români şi profesorul lor, aflaţi într-un schimb de experienţă, cât şi două familii, în vacanţă. Copiii au fost duşi într-o unitate militară de la marginea capitalei şi vor reveni în ţară pe 26 aprilie.

(digi24.ro)

mai mult
Neo-BabilonPromovate

Isidore Isou et la Roumanie au Centre Pompidou

Isou

Isidore Isou est un artiste et théoricien franco-roumain, connu pour être à l’origine du lettrisme. Tableaux, films, objets, dessins, publications : autant d’œuvres qui constituent un corpus complet, permettant de saisir l’essence même de l’artiste. Ses œuvres monographiques s’installent au Centre Pompidou jusqu’au 20 mai, dans le cadre de la saison roumaine.

L’artiste, précoce, se passionne dès son plus jeune âge pour la littérature et la philosophie. En 1946, il contribue à la création du lettrisme en publiant son essai théorique « Introduction à une nouvelle poésie et à une nouvelle musique ». Le lettrisme est ce mouvement qui envisage le mot en tant que son, en laissant de côté l’aspect signifié.

Isou aime coucher sur papier ses réflexions, peu importe le sujet : il rédigera des essais, dans lesquels il disserte sur plusieurs disciplines, économie, politique, architecture… Il échange également beaucoup avec ses contemporains : Raymond Queneau, Gabriel Pomerand, Maurice Lemaitre.

Si Isou est à l’origine du lettrisme, il a également dessiné les contours de plusieurs autres concepts, que Nicolas Liucci-Goutnikov dévoile en quatre temps. Le commissaire de l’exposition a choisi de répartir ses œuvres au sein des quatre concepts, qui correspondent à des pratiques essentielles dans l’art de la seconde moitié du 20e siècle : « Amplique et ciselant », « Hypergraphie », « Peinture hypergraphique », « Du cadre supertemporel à la méca-esthétique ». L’exposition se déroule donc naturellement, des débuts du lettrisme, à l’art infinitésimal,  en passant par le domaine pictural.

Isidore Isou, une saison roumaine
Centre Pompidou
Jusqu’au 20 mai
centrepompidou.fr

mai mult
Dialog de ideiPromovate

Traian Ungureanu: Ce a ars la Notre Dame, ce am lăsat să se întîmple culturii și civilizației noastre din aroganță egolatră

Ungureanu

Ce a ars la Notre Dame (I)

Din mijlocul flăcărilor, Catedrala Notre Dame a luminat, o data pentru totdeauna, ce s-a stins. Uluitoarea catedrală ridicată de geniul creștinismului acum 850 de ani a fost cuprinsă de foc în vremuri de agonie creștină. Mai dureroasă chiar decît focul și pierderea atîtor minuni, cacofonia ce a urmat marelui dezastru a măsurat dezonoarea, confuzia și nesiguranța lumii cu care am învățat să ne mîndrim.

Un șir lung și pînă de curînd absent de politicieni, personaje media și alți capi ai lumii post-creștine au deplîns nenorocirea în termeni cum nu se poate mai străini de înțelesul acestei drame. Începînd cu Președintele Macron, ctitor hiperactiv al unei Europe tehno-administrative, un amar de lume selectă a vorbit dinafară, străin, și fără înțelegerea umană a unui fapt de adîncă semnificație umană. Folosind și obosind aceleași formule și clișee, toți au pomenit arta, cultura, artefactele, simbolisitcă pariziană și respectul pentru vestigii istorice. Nimeni n-a vrut sau n-a știut să pătrundă în tristețea unei epoci de adîncă defăimare, dispreț și ostilitate față de creștinism. Omagierea oficială a Catedralei Notre Dame a fost, cuvînt cu cuvînt, un act de ipocrizie smerită. Dacă n-ar fi fost așa, declarațiile din noaptea focului de la Notre Dame ar fi avut legătură cu faptele dinainte. Dar nu e așa.

Adevărul e că personajele politice, media și culturale care fac acum elogiul Catedralei sînt aceleași figure care practică o indiferență constantă și, adesea, criminală față de tot ce e creștin. Mult înainte de incendiul de la Paris, creștinii din Orientul Mijlociu, Africa și Asia au fost și sînt prigoniți, umiliți și uciși, fără cea mai mica reacție de solidaritate sau împotrivire a lumii bune occidentale. Orice altă minoritate are dreptul la compasiune și provoacă reacții robuste. Cu excepția creștinilor. Veți vedea, desigur, nenumărate demostrații de stradă și campanii media, cu celebrități, guverne și organizații civile în centru, dacă e vorba de homosexuali, drepturile transgender, tratamentul Islamului sau suspiciuni de rasism. Nu ați văzut și nu veți vedea niciodată demonstrații ale acelorași în fața ambasadelor Pakistanului sau Nigeriei, state în care creștinii sînt izgoniți sau uciși zilnic. Așa cum nu veți vedea nici urmă de protest cînd e vorba de drepturile omului în Korea de Nord. În plus, tot ce e valoare și filozofie creștină a fost demult dislocat, proscris și înlocuit în conștiința și educația occidentală cu un ocean de insulte și minciuni.

Orice persoană educată sau măcar la curent cu știrile va afla că tradiția creștină e o fabrică de rasism, violență și supestiție. Faptele spun, așadar, care e adevărata scară de valori a celor ce omagiză oficial Notre Dame. Cei ce au descoperit brusc Notre Dame sînt, sub presiunea propriilor convingeri, incapabili să vadă în Notre Dame altceva decît o mașină de absorbit turiști, propagat imaginea Franței și, prin asta, o sursă de încasări. De aici, insistența referințelor la cultură, prestigiu și artefacte. Dar asta lasă pe dinafară adevăratul înțeles istoric și spiritual al marii catedrale și al epocilor care au născut-o și dus-o la bun sfîrșit. Comentată și omagiată în acest fel, Notre Dame e o versiune mai greoaie a celeilalte embleme turistice a Parisului: Tour Eiffel. Așa cum mantia lui St. Louis, salvată din focul zilei 15 aprilie 2019, devine o variantă inferioară a tricoului lui Neymar, divinul de la PSG.

Ce a ars la Notre Dame (II)

Într-un fel care poate fi ratat numai prin superficialitate în fața timpurilor, drama de la Notre Dame ne spune, în limbajul comprimat al cîtorva ore de distrugere, ce am lăsat să se întîmple și ce am făcut culturii și civilizației noastre, în ultimii două sute de ani de aroganță egolatră. Nu încape îndoială: sîntem civilizația cea mai vinovată de vandalism în raport cu ea însăși. Dacă Notre Dame a ars, singura comparație posibilă e asemănarea cu fapta cuiva care scapă un Rembrandt în acid. Capodopera poate fi restaurată dar nu va mai fi niciodată aceeași. În plus, așa ceva nu se întâmplă decît pe un fundal de nepăsare sau cu un gest de rea credință. E totuna.

Timpurile care au văzut Notre Dame arzînd sînt timpurile în care nenumărate biserici au fost profanate în Franța. Cîteva sute doar în 2017. Știrile nu au făcut prima pagină, ba au rămas, chiar, neînregistrate. Trăim, în schimb, febril, cronica mediatică a Bisericii denunțate ca vizuină de pedofili. Vocile care încearcă să dea de fir și argumenteze că Biserica trăiește un proces de auto-distrugere care o aliniază la practicile sexuale curente rămîn neauzite.

Îndepărtarea fostului Papă Benedict a fost clasată în termenii unei pensionări caritabile.Nimeni nu vrea să spună că Benedict era prea catolic pentru un cler superior, care a renunțat la catolicism și s-a transferat într-un liberalism dizolvant. Notre Dame a fost rănită de foc într-un moment în care creștinismul însuși e o relicvă atacată distrugător și condamantă la supraviețuire muzeal-artistică. Opera nimicitoare e, azi, aproape încheiată. Ea a început tot la Notre Dame, unde în 1793, apostolii revoluției franceze și părinții militanților de astăzi au făcut din catedrală un depozit, au jefuit-o și reconsacrat-o pentru sărbătorirea a două culte monstroase: Cultul Rațiunii și Cultul Ființei Supreme – amîndouă impuse cu forța și sărbătorite, la Notre Dame, în numele libertății. A fost primul foc mistuitor la Notre Dame.

Despărțirea de Notre Dame și de spiritul creștinismului a început demult. Am învățat, între timp, că orice și oricine e mai bun și mai cuprinzător decît creștinismul. Astăzi, prețuim, sub îndrumarea ghizilor noștri culturali, orice colibă, orice cap de sfoară și pietroi rătăcit în Mongolia sau pe Amazon.

Absolut tot ce nu e civilizație europeană e mai sofisticat și mai valoros decît trecutul nostru. Creștinismul și catedralele, gîndirea și etica, speranța și credința? În cel mai bun caz la și altele, cu unele merite dar și cu defecte inacceptabile. Nici măcar miracolul ingineresc și arhitectural care a făcut posibilă, la 1160, cea mai uluitoare construcție a lumii nu mai contează. Am uitat tot și n-am învățat nimic. Nu știm de pildă că Notre Dame, Chartres, York, Strasbourg, Köln, Milano și alte catedrale au fost construite de oameni încredințați că lucrarea va fi terminată, fără să știe cînd, dar conștienți că nu o vor vedea în timpul vieții lor omenești. Ceva fabulos trebuie să fi menținut dăruirea acestei munci care a înghițit, la fiecare catedrală, două sau trei sute de ani. Acest lucru se numește comuniune și comunitate și a dat sensul și speranța unei lumi solidare care a născut Europa.

Același lucru e, azi, complet neînțeles sau respins. Prima și singura Europă vie a fost făcută de mîinile și mințile care au ridicat Notre Dame în sute de ani de muncă fără oprire și ezitare. Acolo au fost încoronați regii Franței și Angliei. Așa cum, de Crăciunul anului 800, Charlemagne a îngenunchiat în catedrala Sfîntul Petru și a primit coroana de împărat roman. Europa Catedraleleor a fost Europa.

Distrugerea de la Notre Dame ar trebui să ne pună în fața propriei vechimi și a adevărurilor care ne-au născut. Nu mai putem și nu mai știm pentru că am dat tot ce am avut. Comparația cu 11 septembrie 2001 e măruntă, dar reține ceva din simbolistica gravă a istoriei. Turla căzută în flăcări la Paris a fost comparată cu turnurile doborîte la New York. E mult spus. Turla de la Notre Dame s-a frînt ca o jucărie, ca un os vechi luat dintr-un trup rahitic. Durerea n-a avut și nu putea avea nimic solemn. În fond, am asistat la o dispariție demult anunțată. În 1904, Marcel Proust, nicicînd un evlavios, scria în Le Figaro un eseu plin de reproș pentru lumea care neglija activ și lăsa în mizerie Notre Dame. Cu 70 de ani înaintea lui, Victor Hugo, nici măcar un amic trecător al lui Isus, scria Cocoșatul de la Notre Dame și striga în ajutorul Catedralei lăsate uitării. Ce au văzut ei atunci s-a adeverit azi.

A mai rămas o speranță. Căci reacția oamenilor de rînd a fost extraordinară. Mii și mii de necunoscuți au plîns, au cîntat și s-au rugat în fața Catedralei cuprinse de flăcări. După sute de ani de negație și dispreț, de undeva, din straturi necunoscute, a apărut semnul unei credințe încă vii. E marea surpriză care strică socotelile și trufia celor ce cred că au decis cum va arăta viitorul nostru comun.

Traian Ungureanu

(inliniedreapta.net)

mai mult
ActualitatePromovate

ZIUA PĂMÂNTULUI – 22 APRILIE 2019

earth_day

În fiecare an, ziua de 22 aprilie se sărbătorește Ziua Pământului, ziua când s-a născut mișcarea pentru protejarea mediului înconjurător[1]. Această mișcare s-a născut pe planetă într-o perioadă când au avut loc mai multe evenimente deosebite, printre care apariția fibrelor optice, succesul melodiei „Bridge over Troubled Water”, ultimul album al formației Beatles, moartea lui Jimmy Hendrix, un accident nuclear în Carolina de Sud la centrala nucleară din Savannah River din apropierea orașului Aiken (nerecunoscut timp de 18 ani), poluarea foarte mare cu gaze și fum, considerată ”semn al prosperității”. Despre mediul înconjurător a început să se vorbească din ce în ce mai des.

Sărbătorirea Zilei Pământului a fost propusă de senatorul american Gaylord Nelson în anul 1970, cu scopul de a trezi clasa politică din dezinteresul pe care îl arăta față de mediu[2]. Ziua Pământului a fost celebrată în primul an de circa 20 milioane de cetățeni americani, în marea lor majoritate tineri și foarte tineri. După două decenii, în anul 1990, peste 200 milioane de oameni din 141 de țări au transformat Ziua Pământului într-o manifestare de amploare în Istoria Omenirii, prin alăturarea lor în dorința de a milita pentru un viitor mai bun al planetei noastre.

În anul 2009, Organizația Națiunilor Unite (ONU) a declarat ziua de 22 aprilie ca sărbătoare oficială a planetei Pământ și expresie comună a dorinței tuturor de a construi o societate stabilă, pentru un viitor mai curat și mai verde. Deci, în 2019 se împlinesc două decenii de atunci !

Ziua de 22 aprilie a devenit astfel sărbătoarea oficială a planetei și expresia comună a dorinței tuturor de a construi o societate stabilă, pentru un viitor mai curat și mai verde. În acest sens, au loc anual, la nivel mondial, numeroase campanii de sensibilizare a oamenilor, acțiuni de curățenie, concursuri și dezbateri pe teme ecologice, precum și numeroase expoziții dedicate frumuseților naturale ale Pământului.

Începând cu ziua de luni, 22 aprilie 2013, emisiunea de mărci poştale Ziua Pământului 2013 a putut fi achiziţionată de la toate magazinele Romfilatelia din Bucureşti şi din ţară. În 2017, de Ziua Planetei Pământ, NASA a lansat un site unde oamenii pot “adopta” părți ale planetei.

—–

[1] Prelucrare de pe site-ul https://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_Planetei_P%C4%83m%C3%A2nt, site vizitat pe 19 ianuarie 2019, orele 19:19

[2] Preluare din lucrarea How the First Earth Day Came About, by  Senator Gaylord Nelson


22 aprilie 2019: „PROTEJAȚI SPECIILE NOASTRE”

Centrul de Studii și Cercetări de Biodiversitate Agrosilvică „Acad. David Davidescu” Organizează CONFERINŢA ȘTIINȚIFICĂ INTERNAȚIONALĂ cu tema: „PROTEJAȚI SPECIILE NOASTRE” dedicată Zilei Mondiale a Pământului 22 aprilie 2019 Invitaţie – Program Casa Academiei Române, Aripa de Vest, etajul 7, Sala de Conferințe „Prof. Dr. Gh. K. Constantinescu” Calea 13 Septembrie nr. 13 Bucureşti.  Citește mai mult

(biodiversitateagrosilvica.ro)

mai mult
1 2 3 4 36
Page 2 of 36