Promovate

În partea a doua a ședinței, protagoniștii serii, Florin Manole și Adi Serafim, au oferit celor prezenți o expunere curajoasă, sub forma unui dialog structurat pe tiparul cvasi-matematic: introducere/ipoteză, demonstrație și concluzie, sub titlul bine evidențiat de afiș: „De ce ne mai trebuie nouă poezie?”

I. PERSPECTIVA FLORIN MANOLE

Selectând dintr-un laborios eseu personal, intitulat NAOSUL ONTOLOGIC AL POETICULUI ȘI EXILUL TEHNICIST, intervenția lui Florin Manole nu a fost o simplă prezentare literară, ci o radiografie a culturii actuale. Eseul este structurat pe paragrafe, fiecare în parte ridicând ștacheta cerințelor scrisului deasupra mediocrității. Eseul este structurat în paragrafe distincte.

1. Locuirea poetică și criza cetății contemporane

Pornind de la întrebarea lui Friedrich Hölderlin — „La ce bun poeții în vremuri sărace?” —, lectorul nu a venit să ne mângâie pe creștet cu admirația față de poezii comode, ci a intrat în arenă cu bisturiul unui chirurg care vrea să afle unde exact s-a rupt legătura dintre om, cuvânt și Dumnezeu. În cadrele naosloghiei (hermeneutica spațiului sacru interior, a omului văzut ca biserică vie), textul încetează să mai fie un simplu decor estetic, devenind o probă directă a prezenței. A răspunde astăzi la întrebarea de ce ne mai trebuie poezie înseamnă a chestiona modul în care omul mai poate locui pământul în epoca mașinilor inteligente și a „nemuririi digitale”.

2. Cele două paradigme ale adevărului

Florin Manole critică transformarea poeziei contemporane într-o simplă „aplicație de mobil”, adică într-o tehnică de descriere a realității banale. Astăzi, oricine notează clinic ce a mâncat la micul dejun sau ce traumă de moment a mai suferit are impresia că face poezie, apelând la adevărul ca simplă corespondență (adaequatio). Autorul ne spune că asta e doar o iluzie periculoasă, un progres fals care naște o literatură mediocră, plată și tehnicistă.

Adevărata poezie se bazează pe Adevărul ca Persoană, adică Însuși Cuvântul Întrupat („Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”). Actul poetic autentic reface simbolic gestul Logosului: aducerea nevăzutului în văzut, oferind lumii greutate ontologică. Sărăcia vremurilor noastre, cum arăta și Martin Heidegger, constă tocmai în eclipsa Adevărului ca Persoană, iar poezia descriptivă nu face decât să legitimeze această lipsă de sens.

3. Limba ca dar și adresare ipostatică

Deși asumarea Adevărului ca Persoană reface legătura ontologică a limbajului, ea reprezintă o garanție a credinței, iar nu în mod automat a valorii poeziei înseși. Totuși, marea iluzie a modernității secularizate este să creadă că posedă limba ca pe o proprietate privată a speciei. Limba ne este dată ca o participare la Logosul primordial prin care s-au făcut toate. Atunci când poezia refuză să fie un simplu zgomot tehnicist, ea redevine o adresare intimă și cutremurătoare către un „Tu” absolut, care este o Persoană. A o rupe de acest naos ontologic înseamnă a o condamna la moarte prin asfixiere semantică.

4. Critica lui Heidegger și impasul Logosului la Gheorghe Iova

Prin gestul său radical de a deconspira iluzia reprezentării, Gheorghe Iova nimicește lucrurile ca simple obiecte pentru a le restitui intensitatea de semne vii. Când Iova refuză limbajul curent, el păzește un gol al conștiinței care trebuie să rămână curat de idoli, ferindu-l de zgomotul cetății.

Cu toate acestea, din punct de vedere istoric-filozofic, Iova s-a construit ca un critic acerb al lui Martin Heidegger, intuind capcana sacralizării abstracte a limbajului ca „casă a ființei”. Încercând să scape de teroarea ontologiei heideggeriene prin acțiunea textuală brută, Iova ajunge exact în același impas în care s-a prăbușit filosoful german. Heidegger a rămas blocat într-o tautologie în care „limba vorbește”; Iova, transformând scriitorul în „autor-martor” al propriei mecanici textuale, plonjează în reversul aceleiași fundături: textul se autoreferențiază la nesfârșit, devenind o închisoare grafică. Amândoi se izbesc de zidul logosului impersonal. Refuzul Întrupării îi condamnă la o asceză formală fără mântuire, demonstrând că orice încercare de a stăpâni limbajul fără recunoașterea Cuvântului ca Persoană se soldează cu o capitulare în fața propriului instrumentar.

 5. Deconstrucția lingvistică și metafizica „Tu”-ului reprimat

Când criticii caută forme noi ori când lingvistica postulează că limba este un simplu contract social sau un sistem arbitrar de semne (în sens saussurian), ei nu fac altceva decât să camufleze o căutare de ordin superior a „Tu”-ului originar. Arbitrarul structural nu este o victorie a imanenței, ci o formă inversată de apofatism: demonstrează că numele nu epuizează lucrul, indicând o transcendență ascunsă.

Adevărata problemă a poeticului contemporan survine din secularizarea Marelui Celălalt (l’Autre). Când cetatea și critica profanează această instanță sacră, privind-o ca pe o simplă construcție socială, legătura metafizică se rupe. Ignorând și reprimând „Tu”-ul originar, suntem aruncați în „Eu”-ul unui egoism feroce. Captiv în propriul solipsism, scriitorul contemporan își transformă meșteșugul într-o mecanică a auto-analizei sterile, un poetic ce devine o simplă tehnică de autopsiere a propriului ego atomizat.

 6. Mecanismul căderii: de la Învățătorul interior la închisoarea tehnicistă

În starea sa originară, naoslogică, Celălalt se înfățișează ca Alteritate Pură, ca un Învățător lăuntric în fața căruia ființa se descoperă prin ascultare și ucenicie. Relația este definită de o deschidere prin jertfă: omul se lasă modelat de Cuvânt. Totuși, când această deschidere este refuzată din mândrie epistemică, ego-ul uman începe să-L obiectiveze pe Învățător, transformându-L într-o „știință”, într-un ansamblu de dogme moarte și sisteme rigide. Celălalt încetează să mai fie un Partener de dialog și devine un simplu obiect de cunoaștere orizontală.

Această transformare produce nașterea eului tehnicist, care utilizează tehnica ca pe o unealtă neutră, fără să-i înțeleagă rădăcina ontologică. Naoslogia IABiT afirmă că esența tehnicii nu este de natură umană sau materială, ci este de natura unei măreții heruvimice detronate, a angelicului prăbușit. Tehnica reprezintă reflexul acelui hubris luciferic care caută să refacă creația prin autonomizarea formei și separarea ei de Sursa Vieții; este o inteligență formidabilă, dar decuplată de la Iubire. Abia când poetul va rosti această esență teribilă – recunoscând în tehnicismul său o fascinație pentru splendoarea rece a spiritului decăzut -, abia atunci se poate spera la o depășire a impasului.

7. Perspectiva și analiza în context a Principiului IABiT-Gödel

În acest punct de criză, naosloghia introduce instrumentul său de boltă: Principiul IABiT-Gödel (mărturisirea algoritmică a incompletitudinii în fața omenescului). Folosind o paralelă sclipitoare, Manole ne trimite la matematicianul Kurt Gödel pentru a ne explica de ce poezia nu se poate salva singură, din interiorul ei. Așa cum un sistem matematic complex este structural incomplet și are nevoie de o validare din exterior (un meta-sistem), tot așa limba decăzută în tehnicism descriptiv devine un sistem închis. Când poezia contemporană sau inteligența artificială rulează exclusiv pe modelul corespondenței aristotelice, ele pretind o auto-suficiență circulară, o imensă halucinație semantică: text din text, o „vorbărie” automată.

Forța corectivă a temperării naoslogic-gödeliene nu este o simplă constrângere cibernetică. Cititorul sau auditorul nu este un robot; el este un om viu, chemat la libertate și discernământ. Fără un efort conștient de a privi în profunzime, omul contemporan riscă să identifice un progres fals acolo unde există doar o supunere definitivă în fața „vorbăriei”, acea sporovăială profană care parazitează cuvintele. Acest text configurează o bună situare a așteptării la porțile Naosului, un teritoriu deschis care păstrează șansa unică de a redeveni mărturisire și prezență în chip poetic, în vremuri sărace.

 8. Tragicul asumării ontologice și sărăcirea cetății

Tragicul vieții nu este o simplă recuzită biografică, ci o necesitate ontologică determinată de ruptura dintre starea căzută a lumii și tensiunea transfigurării. Poetul atins de Adevărul ca Persoană își asumă o răstignire a propriului eu pentru ca limbajul să poată învia ca metaforă vie.

La Nichita Stănescu, poezia se reorientează spre o metafizică radicală a limbajului; în Elegia a zecea, exclamația „Sunt bolnav de ceva care se cheamă cuvânt” exprimă tocmai această suferință a asumării, lăsând lucrurile să-și strige logosul intern. În mod similar, în Axion Esti, Odysseas Elytis împrumută structura Liturghiei bizantine pentru a scrie despre Frumos și Bine ca realități cucerite prin suferință metafizică: „Am ridicat un naos de lumină albă”. Înlocuirea Adevărului ca Persoană cu adevărul descriptiv produce efecte devastatoare în cetate, născând lozinca postmodernă „orice este poezie”. Când spiritul critic nu mai este antrenat, opiniile decad în simple judecăți de gust, rezultând o așteptare mediocră în fața unui poet transformat într-un simplu funcționar al textului.

9. Reperul naoslogic și limita garanției

Teza radicală a naoslogiei este că asumarea Adevărului ca Persoană poate fi o garanție a credinței creștine, dar nu constituie o garanție automată a condiției de poet sau a calității operei literare. Această distincție salvează critica de reducționismul pios. Nu orice text cu vocabular teologic este poezie; adesea, literatura moralizatoare cade în același tehnicism exterior, descriind un ritual golit de viață. Condiția de poet rămâne o taină legată de o dublă fidelitate: cea față de Adevărul ca Persoană (profunzimea metafizică) și cea față de meșteșugul limbajului ca dar divin (asceza formală). Credința fără geniu estetic produce doar bune intenții versificate, la fel cum geniul estetic fără Logos produce doar artefacte tehnice strălucitoare, dar moarte ontologic.

10. Aplicație exegetică: „Odă (în metru antic)” de Mihai Eminescu, ca strigăt al Naosului destrămat

Pentru a demonstra experimental valoarea teoremei naoslogice, autorul propune o exegeză pe Odă (în metru antic) de Mihai Eminescu, poem ce relevă mecanica pierderii și recuperării „Tu”-ului prin jertfirea eului tehnicist.

Poemul debutează cu constatarea unei stări de imanență absolută, o autarhie iluzorie a eului: „Nu credeam să-nvăț a muri vrodată; / Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi, / Ochii mei cătam spre-o stea / A singurătății”. Strofa descrie hibrisul eului autonom, izolat solipsist în mantaua sa, refuzând moartea ca prag ontologic și privind lumea ca pe o simplă corespondență aristotelică între privire și obiect. Mutația survine brusc prin apariția Alterității, eveniment ce fracturează sistemul din exterior: „Când deodată răsăriși în cale-mi, / Suferință tu, dureros de dulce…”. Introducerea pronumelui „tu”, asociat cu suferința, marchează iruperea Marelui Celălalt (Învățătorul lăuntric) care sparge haina izolării, obligând subiectul să bea până în fund „voluptatea morții neîndurătoare”.

Urmează strofele de maximă asceză, în care poetul experimentează tocmai frigul ontologic al izolării, comparându-se cu Hercule mistuit de haina lui Nessus și centaurul Nessus ars de propriul sânge mizer. Această mistuire este descrierea poetică exactă a momentului în care omul realizează că limbajul și corpul său, când sunt folosite doar ca instrumente de posesiune tehnicistă, devin arme auto-distructive: „Focul meu a-l stinge nu-mi pot cu toate / Apele mării”. Apele mării – imanența, factualul cetății, acumularea tehnică – sunt neputincioase în fața unui incendiu ontologic. Sistemul formal își recunoaște neputința.

Climaxul naoslogic se consumă în strofa finală, unde se produce marea răsturnare a perspectivei prin asumarea jertfei și declararea incompletitudinii: „De-al meu propriu rug mă ard în flăcări, / Pot începe să mă-nviu din mine / Turburat de-al meu dor? / Pe-al meu rug mă ard în flăcări… / Pieră-mi ochii ori îndărăt amăgitorii, / Redă-mi inima”. Pentru ca Naosul să fie reconstruit, eul solipsist trebuie să se ardă pe propriul rug. Asceza eminesciană cere extirparea „ochilor amăgitori” – adică a acelei priviri descriptive, aristotelice, care transformă totul în obiect de consum sau tehnică. Cererea finală, de o simplitate liturgică cutremurătoare – „Redă-mi inima” -, restabilește, prin instanța imperativului rugăciunii, puntea către Celălalt. Inima devine din nou Naosul, centrul mistic în care omul se poate reîntâlni cu Adevărul ca Persoană. Eminescu demonstrează astfel că poezia adevărată începe abia acolo unde tehnica axiomatică se recunoaște învinsă și își declară incompletitudinea, lăsând loc „Tu”-ului să re-formuleze ființa.

11. Concluzie: Asumarea justificată a periferiilor culturale

Ne mai trebuie poezie și poeți pentru a nu ne sufoca în orizontalitatea tehnicismului absolut. Nu avem nevoie de scriitori care să descrie mecanic realitatea degradată – pentru aceasta există algoritmi și sociologie. Ne trebuie poeți care, asumați tragic, să spargă carapacea adevărului de suprafață și să ne pună în contact cu Adevărul ca Persoană.

Totuși, o privire naoslogică lucidă asupra cetății contemporane obligă la o nuanțare. Așteptarea poetului autentic în mediocritate se consumă prin acțiuni culturale orizontale și manifestări festive. Spiritul critic tinde să condamne aceste ritualuri publice, catalogându-le drept superficiale, descriptive sau formale. Cu toate acestea, oricât de precare ar părea la o analiză riguroasă, aceste acțiuni își au justificarea lor profundă în economia cetății. Ele funcționează ca o memorie palidă, dar încăpățânată, a faptului că societatea are nevoie de un spațiu dedicat gratuității cuvântului. Festivalul, premiul de uz public sau recitarea solemnă păstrează în corpul social reflexul de a privi, măcar pentru o clipă, dincolo de utilitarismul economic imediat.

Aceeași înțelegere se cuvine acordată și pentru ceea ce numim poezie contemporană. Fie că este minimalistă, tranziențială sau pur descriptivă, ea nu trebuie privită ca un inamic ontologic, ci ca o mărturie vie a stării de exil în care se află limbajul uman. Fiecare curent contemporan încearcă, în felul său orizontal, o limpezire a carcasei semantice, o ordonare a traumei sau o fixare a realului. Chiar și în eșecul ei de a atinge Adevărul ca Persoană, poezia contemporană își justifică existența prin faptul că menține treze uneltele limbii, pregătind terenul – prin exercițiu și explorarea propriilor limite – pentru acea survenire rară a cuvântului transfigurat. Reîntoarcerea la reperul Adevărului Ipostatic și recunoașterea faptului că limba nu ne aparține, ci ne convoacă la dialogul cu Divinitatea, rămâne o urgență spirituală absolută. Concluzia ultimă a acestei radiografii este una a speranței: Vremurile nu sunt atât de sărace încât poeții să nu le poată locui în chip liturgic, ci omul contemporan a uitat să mai privească spre cer din propria sa arenă.

II. PERSPECTIVA  ADI SERAFIM

Expunerea, în stilul său caracteristic, mai ușor de digerat de către auditoriu, a fost prezentată în paragrafe orientative, înlănțuind armonios ideile filozofiei personale.

1. „La ce ne mai trebuie nouă și poezie… mă întreb oțărât!”

„La ce e bună?! Pentru atunci când ai mult aer și nu ai destulă respirație. Citești poezia și chiar atunci respirația ți se îndulcește și mai multă ți se urcă în cuprinsul pieptului.”

Poezia, în viziunea lui Adi Serafim, se instalează atunci când cuvintele curg singure din miezul spațios al ochilor topiți de iubire. Autorul avertizează însă asupra mândriei de a scrie sau de a citi: în fața textului, nimeni nu are vreun merit personal. Fără un sâmbure, un fulg sau o sămânță de revelație, pretenția că ai prins singur poezia este o simplă iluzie.
Emoția estetică este, în esența ei, de natură dumnezeiască, fiind din aceeași substanță cu emoția rugăciunii înalte sau adânci – căci, la urma urmei, în planul spiritului, înaltul și profundul sunt totuna. Atunci când simți poezia, în ființă se produce o maree. Iar dacă vapoarele sunt sterile fără flux și reflux pentru a ști când porturile sunt accesibile, atracția universală care provoacă această maree în respirația umană nu este altceva decât răsuflarea Duhului – adevăr recunoscut și de Sir Isaac Newton.

 2. Limba poeziei și jocul columbit al cuvintelor

Fiecare poezie reprezintă o limbă străină în sine. De aceea se și folosește în vorbirea curentă expresia „o limbă de pământ”, fără ca sensul ei să aibă vreo legătură cu geografia. Chiar și atunci când ai norocul de a fi fermecat citind sau scriind, aceea nu mai este o simplă tehnică, ci o revelație în care omul încetează să mai fie un simplu instrument.
Căutarea oarbă printre rosturile cuvintelor nu aduce lămurirea. Te poți juca nițel cu cupluri conceptuale sau sonore precum definit – infinit, definitiv – infinitiv, verb – cerb sau verb – imberb, crezându-te un Cristofor Columb al sensurilor, un descoperitor rătăcit. Însă abia când ochiul se încălzește până la temperatura de împlinire, iar încăperea ființei devine spațioasă, apare șansa unică de a împărtăși. Nimeni nu va ști cu adevărat ce ai trăit în acea clipă; fiecare cititor va recunoaște mereu altceva în textul tău și va fi imposibil să fie puși de acord. Dar acest lucru nici nu contează. Important este miracolul de a deveni, așa cum spune Cartea, un vlăstar vegetal și înțelegător prin care Domnul a răsărit un mit și o trăire. Atunci ființa devine gata să cânte în gura mare: „Vai, ce mult mi-a mai trebuit și mie, și nouă ne-a trebuit o poezie, un pic!”

3. Instrumentele zborului: De la Sorescu la vertijul metaforei

Pentru a înțelege lumea, apelăm la întrebări, afirmații sau negații. Dacă spunem simplu: „Mă doare corpul”, enunțul rămâne în banalul factual. Însă dacă modificăm radical perspectiva, exclamând asemenea primilor romantici: „Mă doare zborul”, limbajul basculează în poetic. Poți alege să fii lapidar și isteț ca Sorescu, filosof ca Doinaș sau Barbilian, sau să te lași păcălit oratoric precum Marin Sorescu, cel care, resemnat că n-are stofă de vânător, pleacă totuși la vânătoare, încordează arcul și observă mirat că arma seamănă cu o liră, începând să cânte din ea.

Instrumentul preferat rămâne însă metafora, definită ca o comparație căreia îi lipsește un termen, o aripă, un picior, un ochi sau un plămân. Paradoxal, deși îi lipsesc elemente anatomice, metafora nu devine oloagă sau insuficientă respirator; ea devine însăși relevanța emoției și a descoperirii. Arhitecturile de metafore pot fi laconice sau organizate în adevărate jungle amazoniene. Concentrarea esențelor este sensul ultim al poeziei, o formă de pleonasm tehnic asumat, parafrazat astfel: „Iar eu scriu și nu se-aude / Miezurile din nou sunt nude.”

4. Labirintul din golf: O joacă de percepție

Drept aplicație practică pe marginea unui labirint de metafore, Adi Serafim s-a oprit asupra operei unui poet contemporan „mai fintiș de felul lui”, analizând un distih cu funcție de zenit: „noapte deasupra apei și ceață – idei evantaie albe pustietăți”.

Autorul propune o joacă de percepție: textul debutează cu o descriere aparent realistă a nopții și a ceții de deasupra apei. Însă trucul constă în faptul că cititorul este lăsat a „se duce după fentă”, pentru a fi izbit brusc de un danț metaforic amețitor, în care decorul se transformă în „idei (în) evantaie” (totuna cu) „albe pustietăți”. Apa, deși este izvorul vieții, devine pustie (Cum e posibil?), iar ideile, fiind albe, nu pot fi decât deșarte.

Vertijul textual continuă halucinant prin imagini cosmice: „golf cu planete – meduse – vârfuri de lance înfipte-n secunde / pasărea în pasăre mirată – pământul plângând sub aripa ei / de dincolo maluri / ori lumina tăiată cu sunet / cu meridianul tristeții înmugurit în tăceri”. Într-un astfel de golf care adăpostește planete, melcul percepției noastre amețește. Cum poate fi întuneric între soare și Pământ, deși lumina circulă prosper pe același traseu? În acest cosmos nocturn, cititorul se recunoaște pierdut, dar incitat și salvat.

În finalul serii, o altă definiție a apropierii de poezie a fost împrumutată de la poeta Emilia Luchian, care asigură publicul că nimeni nu este departe de starea de grație, redefinind arta prin trei intuiții luate în seamă de Adi Serafim: „Poetul este spațiul care a mai rămas dintre carte și cititor”; „Inspirația este ca pescuitul de noapte. Aerul își ține respirația”; „Cine atinge femeia de foc devine una cu arsura”.

 5. Saltul multidimensional: De la banalitate la revelație

„Avem nevoie de poezie așa cum avem nevoie de rugăciune ca să simțim că suntem vii de-adevărat. Poezia face diferența dintre plăcere și emoție. Când trăim doar în plăcere – murim. Când ajungem din urmă emoția – trăim.”
Cât de banală este descoperirea că poezia este cunoaștere — de sine sau de una-alta — sau că ea se citește cu sufletul? Întrebarea crucială este când anume se transformă această banalitate în revelație sau măcar în relevanță. Pentru a înțelege, autorul propune reconstituirea pașilor prin care un cuvânt simplu se dezvoltă în expresie a trăirii, printr-un salt multidimensional. Dacă pornim de la enunțul factual: „Iarba crește” și facem un salt, obținem: „Iarba crește în arenă. Dimineața crește sclipitor. Să vină taurii…”. Și totuși, nu este de ajuns.
Această vibrație a emoției este universală. O recunoaștem adesea la necuvântătoare, când se bucură la întoarcerea noastră sau ne însoțesc la plecare, dincolo de simplul instinct al hrănirii. Este poezia o hrană? Chiar și oamenii complet străini de poezie trăiesc, în realitate, tot datorită ei, și nu ca urmare a plăcerilor. Chiar și cei captivi în ritmul facil al rimei bani-dușmani, care își consumă existența în arenele îmbogățite cu nisip absorbitor de sânge, își întorc uneori ochii spre cer și descoperă că: „Iarba crește. Iarba crește în arenă. Dimineața crește sclipitor. De rouă să o adulmece taurii, să o mănânce. Cu o asemenea plăcere!”. Poeții sunt tocmai acești săpători care scot la iveală arene fără retori, fără rime și fără știutori.

La ce ne-a trebuit nouă poezia? Fără ea, am fi rămas în ignoranță și nu am fi descoperit niciodată rugăciunea. Cea care, amintind de Scriptură, spune: „Și trăgând corabia la uscat, au lăsat totul și L-au urmat”, mergând până în miezul Evangheliei. Rugăciunea care cere într-o dimineață: „Să mă învăț cuvintele Tale, să înțeleg poruncile Tale”. Să aflu în ce limbă și în ce multimedia îmi vorbești, în ce limbaj bogat în sunete, imagini și, într-un cuvânt – cuvinte.
În final, când cuvântul se împlinește prin asimilarea Trupului și Sângelui Mântuitorului, poetul rostește euharistiv: „Sfințește-mi gândurile și oasele, / Numărul deplin al celor cinci simțuri îl împlinește”. Abia atunci devine deplin oricare număr, oricât l-ai număra, în poezia ta.

*** Dezbaterea dintre Florin Manole și Adi Serafim nu a fost o confruntare polemică de idei, ci mai degrabă două expuneri într-un dialog complementar, o fațetare dublă a aceluiași nucleu sacru al poeticului. Cei doi autori au pornit de la o premisă comună: respingerea categorică a poeziei contemporane înțelese ca un simplu exercițiu tehnic, o cartografiere clinică și clinic-descriptivă a cotidianului secularizat. Însă, dacă diagnosticul asupra crizei literare actuale a fost identic, metodologiile discursive și soluțiile propuse au urmat căi complet diferite, reflectând structuri intelectuale profund distincte.
Dacă textul lui Adi Serafim este ca o gură de aer proaspăt, intervenția lui Florin Manole seamănă mai degrabă cu o radiografie necruțătoare. Acesta nu vine să ne mângâie orgoliile cu poezii comode, ci intră în arenă cu misiunea unui chirurg și cu logica unui matematician. El critică dur coborârea poeziei la nivelul unei simple „aplicații de mobil” descriptive, unde simpla înregistrare a unei traume banale sau a factualului cotidian pretinde că deține statutul de artă.
Cele două discursuri se întâlnesc în mod omogen în punctul în care plasează poezia adevărată dincolo de utilitarismul economic și de orizontalitatea cetății.

După o secundă de uimire a urmat potopul întrebărilor și exclamațiilor fără număr, cărora lectorii au încercat să le facă față: Răspunsul la „De ce… ?” ar fi ca să ajungem să trăim Adevărul? (Doina-Ofelia Davidescu), Implicarea și importanța Duhului Sfânt (Doru Gogulancea), Poezia este existența umană transfigurată și Până la ce limită poate merge creativitatea pentru a nu ajunge în divergență cu divinitatea? (Diana Petroșanu), Libertatea este sau nu alegere? și multe altele pierdute în iureșul unor cuvinte și idei însetate de dialog și adevăr.
Eduard-Gabriel Tănase adresează întrebarea numitului Claude AI, din al cărui răspuns selectez: „Poetul ține ușa deschisă între ce trăiești și ce poți spune. E muncă de portar, prost plătită, … Nu ne trebuie poeți, cum nu ne trebuie sare. Se poate trăi și fără. Doar că nimic nu mai are gust, și nu știi de ce.”
Nici nu mai trebuie să amintesc că acesta a fost momentul când toată lumea a început să vorbească cu toată lumea.

Timpul de găzduire în Sala Studio ajuns la limită a mutat discuțiile pe traseul dintre Filarmonică și un mic restaurant ce aștepta prelungirea discuțiilor cu ceai cald, gata de savurat.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Gabriela Petri, Maria Bem, Diana Petroșanu, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Cătălin Apostol, Eduard-Gabriel Tănase, Adi Serafim, Florin Oprea-Sălceanu, Dan Simionescu, Dan Manoliu, Dan Constantin.

Invitați: Monalise Grosu, Doru Gogulancea

Fotografii: Emilia Luchian, Maria Bem, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Invitație, afiș, cronică (sper cât mai aproape de adevăr), editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Înserarea zilei de luni, 28 septembrie ne-a readus împreună, cenacliști și oaspeți, în primitoarea Sală Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploiești. Programul anunțat s-a respectat întocmai, lectorii oferind surprize și provocări notabile.

Rubrica CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a scos din incubatoare texte inedite: Eduard-Gabriel Tănase a încântat publicul cu o proză care a surprins și a plăcut — „Căsuța din pădure”, publicată în limba suedeză; Maria Bem a lecturat poemul „Pescărușul”, iar Emilia Luchian ne-a citit„Văzutul și nevăzutul” și „Umbra lupului”, cu aprecieri sincere din partea celor prezenți.

Emilia Luchian a completat dând citire unei cronici generoase referitoare la „SPIRALA ASCUNSĂ”, Antologia aniversară – 75 a Cenaclului, apărută în volumul autoarei Evelyne Croitoru, „O privire de aproape”, publicat la Editura Neuma în anul 2026 și lansat de curând în cadrul evenimentelor culturale ELSTAR, Câmpina.

LECȚIA DE POEZIE i-a oferit ocazia lectorei Luminița Bratu să ne surprindă cu o alegere de excepție: Louise Glück (1943 – 2023), poetă și eseistă americană (cu origini iudeo-maghiare), laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2020. Din datele biografice prezentate succint am aflat că, deși a frecventat cursurile Universității Columbia, a părăsit instituția fără o diplomă formală, fapt care nu a împiedicat-o să predea ulterior poezia la universități de marcă din Statele Unite.
Influențată profund mai ales de Emily Dickinson și Rainer Maria Rilke, Louise Glück a scris numeroase volume între debutul din 1968 și sfârșitul vieții sale, în 2023 (Firstborn (1968), The House on Marshland (1975), Descending Figure (1980), The Triumph of Achilles (1985), Ararat (1990), The Wild Iris (1992), Meadowlands (1996), Vita Nova (1999), The Seven Ages (2001), Averno (2006), A Village Life (2009), Faithful and Virtuous Night (2014), Poems 1962–2020 (2020), Winter Recipes from the Collective (2021).
Opera sa se remarcă printr-o poezie austeră și directă, axată pe teme universale: copilăria, familia, pierderile, trecerea necruțătoare a timpului, dar și miracolul renașterii. Catalogată adesea drept o poetă autobiografică, Glück folosește subtil miturile clasice pentru a înlesni meditația asupra propriei vieți. Pendulând ingenios între formă și lipsa formei, manifestând o dorință acută de a-și păstra firescul, poeta atinge o complexitate profundă prin cea mai pură simplitate.
Lectora ne-a prezentat în acest sens un poem din impresionantul volum „Poeme 1962–2020”, apărut în limba română la Editura Pandora M (Grupul Editorial Trei), în colecția Anansi, în anul 2026.
Luminița Bratu și-a încheiat lecția oferind poetei prezentate un poem cu dedicație, iar nouă, o concluzie valoroasă: în linii mari, poezia înseamnă evidențierea lucrurilor mici și a simplității absolute pentru a atrage atenția asupra detaliilor cu adevărat importante ale existenței noastre.

MUZICĂ CELESTĂ

Am o prietenă care încă mai crede în cele de sus.
Nu e vreo prostuță,

dar cu toate câte le știe, efectiv
vorbește cu dumnezeu
crede cu tărie că cineva acolo sus o ascultă.
Pe pământ, e neobișnuit de pricepută.
Și curajoasă, în stare să înfrunte neplăcerile.

Găsisem o omidă pe jumătate moartă în noroi,
furnici lacome dându-i târcoale.
Mereu mă emoționează slăbiciunea, dezastrul, sunt
mereu gata să mă-mpotrivesc vitalității.
Dar și timidă, închid repede ochii.
În schimb, prietena mea era în stare să se uite, să lase
evenimentele să se desfășoare
așa cum le-a fost dat de la natură. De dragul meu, a
intervenit,
scuturând furnicile de pe creatura chinuită, după care
a așezat-o de cealaltă parte a drumului.
Prietena mea spune că îmi închid ochii în fața lui
dumnezeu, altfel nimic nu explică,
aversiunea mea față de realitate. Spune că sunt ca un
copil care-și îngroapă capul în pernă
ca să nu mai vadă, copilul care își spune
că lumina aduce tristețe –
Prietena mea e ca o mamă. Răbdătoare, dându-mi ghes
să devin odată adult, ca ea, o persoană curajoasă –

În vise, prietena mea mă mustră. Mergem
pe același drum, doar că acum e iarnă;
îmi zice că atunci când iubești lumea, poți auzi  muzica
celestă:
privește în sus , mă îndeamnă ea. Dar când privesc în
sus, nimic.
Doar nori, zăpadă, o învălmășeală albă printre copaci
ca niște mirese sărind de la mare înălțime –
Atunci mi se face frică pentru ea; o văd
prinsă într-o plasă aruncată intenționat peste
pământ –

Dar în realitate, stăm la marginea drumului, privind
cum apune soarele;
din când în când, liniștea e străpunsă de câte-un ciripit.
Acesta e momentul pe care încercăm amândouă să ni-l 
explicăm, faptul că
ne simțim atât de în largul nostru cu moartea, cu
singurătatea.
Prietena mea desenează un cerc în noroi; înăuntru,
omida stă nemișcată.

Mereu încearcă să facă din ceva un întreg, ceva frumos,
o imagine capabilă să aibă propria viață separat de
ea.
Suntem foarte tăcute. E multă pace în a sta aici, fără să
vorbești, peisajul reparat
drumul întunecându-se brusc, aerul
devenind tot mai rece, ici- colo stâncile strălucind,
licărind –
această neclintire e ceea ce iubim amândouă.
Iubirea pentru formă e o iubire pentru sfârșituri.
                                              Louise Glück

DEZVĂLUIRI

Nu mă sperie tăcerea voastră
nici gândul vostru despre ceea ce sunt
sau aș putea fi sub blândele culori
ale amurgului.
Nu mă sperie jocul cuvintelor voastre
încrucișate abil spre a-mi recunoaște
înfrângerea.
În paharul amărăciunilor se amestecă
în vârtejuri de o clipă
suferințe și bucurii subjugate
aceluiași început și aceluiași sfârșit
care ne leagă.
Suntem flori de câmp multicolore
care-și găsesc odihna sub pământul roditor
în iernile albe
pentru a răsări maiestuos în primăvară
asemenea ghioceilor imaculați
din tina însuflețită a începutului.
                               Luminița Bratu

11 MINUTE DE ISTORIE, rubrica susținută de prof. Emilia Luchian, ne-a propus o incursiune în lumea mai puțin explorată a civilizației antice a cecenilor, punând un accent deosebit pe rolul paradoxal al femeii în această societate.
Așezați în nord-vestul Caucazului încă din secolul al VIII-lea î.Hr., strămoșii cecenilor au fost menționați sub diferite nume de marii erudiți ai Antichității, precum Strabon, Pliniu cel Bătrân și Ptolemeu.
Lectora a conturat portretul unei comunități marcate de animism, în care stejarul era venerat ca arbore sacru, axă a lumii. Într-un relief ostil, acești oameni ridicau, fără a folosi mortar, locuințe și turnuri de apărare spectaculoase pe muchii de prăpastie. Cu o înălțime de până la 30 de metri și acoperiș piramidal, construcția unui astfel de turn trebuia finanțată de o singură familie și finalizată în decurs de fix un an; dacă termenul era depășit, turnul se abandona definitiv, ca semn de ghinion pentru clan. Din punct de vedere social, civilizația lor nu cunoștea clasele sau ierarhiile rigide. Ghidați de o democrație tribală și conduși de un Consiliu al Bătrânilor, membrii comunității trăiau sub semnul egalității absolute, reflectată perfect în salutul lor tradițional: „Să fii liber!”.
În acest univers guvernat de un cod al onoarei extrem de strict, femeia nu avea un rol dominant, fiind exclusă de la dreptul de proprietate sau de la custodia deplină a copiilor, pe care îi educa exclusiv în spiritul loialității față de clan. Deși adesea vulnerabilă în fața violenței domestice și obligată, în caz de văduvie, să se recăsătorească pentru a evita oprobiul public, femeia cecenă rămânea stâlpul spiritual și păstrătoarea vetrei. Ea deținea un rol crucial în ritualurile de împăcare, fapt ilustrat de înțelepciunea populară: „Sângele mamei nu se varsă” sau „Dacă un bărbat refuză pacea oferită de femeie, cerul însuși s-ar fi întors împotriva lui”. Tot ele rosteau cu demnitate: „Mai bine să port doliu de vie decât tăcerea celor fără de inimă”. Profesoara Emilia Luchian a ilustrat caracterul justițiar și profund al acestor femei prin două legende tulburătoare. Prima povestește despre o femeie al cărei soț a fost ucis; ea pornește pe urmele ucigașului și, înainte de a-și exercita răzbunarea prin sânge, îi spune: „Nu ai omorât un bărbat, ai făcut orfană o stea”. Comunitatea nu a pedepsit-o, considerând că gestul ei nu a izvorât din ură, ci din pură dreptate. A doua legendă vorbește despre un soț întors din război după șapte ani, care își găsește soția căsătorită între timp cu fratele său. Confruntat cu această realitate, bărbatul rostește resemnat: „Dacă ar trebui să ucid trădarea, ar trebui să ucid timpul”. La plecarea bărbaților la luptă, femeile rosteau o rugăciune plină de înțelesuri: „Să nu mai plece bărbați care nu mai cred în cuvânt și să nu mai fie femei care cred în moarte înainte de vreme”. Ele alegeau întotdeauna onoarea sau iubirea absolută în detrimentul unei păci blânde și mediocre, concluzionând: „Să fie iertat cel care iubește ca o fiară, dar să fie uitat cel care nu simte nimic”. Prelegerea s-a încheiat prin evidențierea importanței majore pe care simbolul lupului o are în mitologia și identitatea cecenilor – emblemă a curajului și rezistenței-, element mitologic care a inspirat direct și poemul „Umbra lupului”, recitat de Emilia Luchian la prima rubrică a serii.

Sfârșitul primei părți

Afiș, foto, cronică, editare: Doina-Ofelia Davidescu, secretar literar

înlănțuitori
ochii mei mai poartă și-acum
bucăți din cerul tău

inima e plină
de golul ce l-ai lăsat
și încă mi-e teamă de teama ta

în zboruri umbrite
secundele târziului
îl amestecă pe ieri cu azi
și câteodată și cu mâine

trecutul se repetă
nu mai știu dacă ești poem sau pom
sau poate doar o răsfrângere
pentru nerăsfrângerea mea

trecutul se repetă
în fiecare joi avem voie
să ne numărăm amintirile

tăcerea
e cel mai puternic strigăt
atunci când dormim cu ochii deschiși

Începe, la Ploiesti, Festivalul „Conștiința”. Ediția din acest an aduce seri de conferințe culturale și duhovnicești ce se vor desfășura în perioada: 28 septembrie – 6 octombrie 2026

Ploieștiul găzduiește, în această perioadă, una dintre cele mai importante manifestări dedicate evoluției interioare, istoriei și culturii. Evenimentul este organizat de Asociația Conștiința în parteneriat cu Primăria Municipiului Ploiești și Filarmonica „Paul Constantinescu”.

Fondat de preotul dr. Claudiu Băzăvan, festivalul propune o serie de conferințe și prelegeri menite să inspire publicul, iar invitat de seamă, onorant, conform tradiției, este renumitul istoric Georgeta Filitti.

PROGRAMUL CONFERINȚELOR (Ora de începere: 18:00 | Intrare liberă)

• Luni, 28 septembrie, ora 18.00, Biserica Eroilor Tineri, Ploiești: „Mitropolitul Dositei Filitti, un mare filantrop” (la 200 de ani de la trecerea sa în eternitate) – conferențiar academician Georgeta Filitti
• Marți, 29 septembrie, ora 18.00, Biserica Eroilor Tineri, Ploiești : „Ploieșteni în lagăre și închisori politice 1948-1964″ – conferențiar istoricul Lucian Vasile
• Miercuri, 30 septembrie, ora 18.00, Biserica Eroilor Tineri, Ploiești „Metode și tehnici folosite de securitate pentru supravegherea oamenilor obișnuiți” – conferențiar Andrei Galiță
• Joi, 1 octombrie, ora 18.00, Biserica Eroilor Tineri, Ploiești : „Icoane, tâlcuri și lumini” – conferențiar pr.dr. Mihai Claudiu Băzăvan
• Luni, 5 octombrie,ora 18.00, Biserica Eroilor Tineri, Ploiești: „Patrimoniu și identitate: o poveste despre continuitate” – conferențiar univ. Dr. Marina Rotaru
• Marți 6 octombrie, ora 19.00, Filarmonica „Paul Constantinescu“, seară cinematografică: Murmur

Intrarea la toate conferințele din program este complet gratuită, în limita locurilor disponibile.

Locații principale: Biserica Eroilor Tineri din Ploiești, Filarmonica „Paul Constantinescu” Ploiești

Fără o amprentă deosebit de vizibilă în viața culturală a țării, Ploieștiul reușește totuși să organizeze, cu regularitate, tabere internaționale de creație pentru sculptori. Fără mult tam-tam, din inițiativa Asociației 24 PH Arte și cu sprijinul și finanțarea administrației locale, prin contribuția unor artiști invitați – nu mulți, dar bine aleși – „crește” astfel Muzeul De Sculptură Monumentală Contemporană “Gheorghe Coman”- Ploiesti.

O inițiativă lăudabilă și, din câte știu, destul de rar întâlnită în România. Un model care îmi amintește de Land-Artul din Maxonia lui Maxim Dumitras din Sângeorz-Băi, un alt exemplu în care arta, natura și comunitatea se întâlnesc firesc.

Mi-aș dori să vedem un astfel de sprijin constant și în Mureș sau Cluj – județe cu un potențial cultural extraordinar și cu numeroși artiști și grupuri de artiști activi. Nu doar evenimente punctuale, ci proiecte care rămân, se dezvoltă și îmbogățesc patrimoniul cultural al locului.

Este, de altfel, una dintre ideile pe care încercăm să le promovăm și prin Nod Cultural: cultura nu ca decor sau eveniment izolat, ci ca parte firească din dezvoltarea unei comunități și din dialogul dintre artiști, administrație și mediul de afaceri.

Felicitări artiștilor participanți: Florin Strejac, Ioan Pop și Eugen Petri! Și felicitări celor care au înțeles că investiția în cultură poate lăsa urme concrete, vizibile și durabile în comunitate.

Edit Maria Botorog

Via Facebook

Copiii de clasa I din satul Cartal (Orlivka), regiunea Odesa, au revenit la cursurile în limba română începând de luni, 21 septembrie 2026.

Clasa fusese desființată abuziv la doar patru zile de la începutul anului școlar, după ce părinții celor 7 copii înscriși ar fi fost presați să își retragă cererile.

Situația a fost deblocată în urma unei intervenții diplomatice de urgență a Consulatului General al României la Odesa, care a asigurat respectarea dreptului elevilor de a studia în limba maternă, iar copiii s-au întors în clasă de Ziua Internațională a Păcii.

Evenimentul a fost marcat de o puternică încărcătură emoțională, confirmată și de mărturia cadrului didactic care a preluat clasa, acesta declarând cu mândrie: „Pentru mine limba română este prima mea limbă”, evidențiind importanța conservării limbii materne alături de cunoștințele lor de limbă ucraineană.

Surse: Basilica.ro, TVRInfo.ro ș.a.

Statul român repară o profundă nedreptate istorică. Prin promulgarea Legii nr. 156/2026, memoria protopopului Aurel Munteanu din Huedin este așezată definitiv în panteonul național al eroilor. Actul normativ instituie, de asemenea, ziua de 10 septembrie drept „Ziua Martirilor Români din Huedin”, zi în care autoritățile și-au propus să organizeze anual manifestări comemorative pentru a onora sacrificiul celor care au refuzat să își părăsească comunitatea în urma Dictatului de la Viena din 1940.

Părintele Aurel Munteanu (1882–1940), fost deputat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia și ctitor al impunătoarei Catedrale a Moților, a fost asasinat în plină stradă de trupele de ocupație horthyste, după ce a fost supus unor torturi de o cruzime greu de descris în cuvinte. Această recunoaștere legislativă recentă reprezintă un act juridic important și împlinirea unei reparații morale fundamentate istoriografic.

Dincolo de recunoașterea oficială a statului, destinul părintelui a fost pecetluit în memoria bisericească prin monografia cercetătorului Mircea-Gheorghe Abrudan. Considerată pe bună dreptate în spațiul cultural și teologic o adevărată „carte-sinaxar”, această lucrare biografică depășește granițele unei simple cercetări de arhivă. Ea devine o cronică sacră, o pagină extrasă din calendarul sfinților, care mută povestea sa din istoria laică în panteonul martiriului creștin, spălând simbolic sângele vărsat la Huedin și oferind generațiilor actuale un reper inestimabil de demnitate și rezistență spirituală.

Surse: doxologia.ro, Basilica.ro ș.a.

“La Oarba şi la Iernut,
O ţinut bătaia mult.
Cădeau taţii şi feciorii,
Cum se scutură bujorii.
Cădeau apărând Ardealul,
De duşmani mânce-i amarul!”

Pe 17 septembrie 1944, avea să înceapă la doar 28 de kilometri de Târgu Mureș, la Oarba de Mureș, bătălia din campania de eliberare a Ardealului care urma să fie supranumită ca și “Katyn-ul românesc”. Până pe 6 octombrie, Armata Română avea să sufere una dintre cele mai mari tragedii din istoria ei.

În urma ordinului comandantului sovietic din fruntea Armatei a 4-a Română de a ataca, Diviziile 9 și 11 Infanterie române din Corpul 6 de armată au fost masacrate pe o linie de front de numai 400 de metri. Remarcabil este momentul descris de un supraviețuitor al masacrului, în care generalul Ion Dumitru, obligat să comande atacul, mărturisește cu lacrimi în ochi:

“Uite, în noaptea asta trebuie să trimit la moarte atâţia băieţi. Şi fără efect..”

În acele zile, tot sângele din roșul tricolorului s-a coborât în apele Mureșului, iar din pământul văii acestuia, până la cotele 463 și 495 ale dealului Sângeorgiu, gemea destinul întregului neam. Redăm măturia sergentului-major Nicolae Marin, din cadrul Batalionului 2 Infanterie din Regimentul 40: “Priveam, de acolo de sus, frumoasa vale, care în acele zile devenise Valea Plângerii unui neam întreg. Am văzut cum curgea, şerpuind, apa înroșită, cum pluteau pe ea corpurile ostașilor. Parcă şi sălciile pletoase care se aplecau pe ambele părți ale Mureșului și-l prindeau în brațe, plângeau şi ele de atâta jale.”

Amintim ca un îndemn un fragment din Ordinul de zi nr. 11 pe Divizie, din 2 octombrie, dat de generalul Constantin Ionașcu:
“Acum, plecând genunchii noștri în fața mormintelor și sacrificiilor mărețe, să ne înălțăm iarăși cu sufletele întărite.
Bravi ostași!
Lupta nu s-a sfârșit. Cei rămași ridicați-vă din nou, strângeți iarăși rândurile, căci noi zile de fapte mărețe ne așteaptă.
Înainte pentru neam și țară. Drepturile noastre sunt izvorâte din sacrificiile noastre! Înainte!”

Jertfa a 11.000 de ostași români s-a dat la Oarba de Mureș. Moartea lor ne rămâne ca îndemn și obligație până astăzi, nici mormintele nu ne vor primi de vom uita demnitatea și exemplul la care suntem chemați, fiindcă și azi, chiar dacă nu printre obuze și plumb, ne regăsim iarăși în luptă.
Fie ca urmele pașilor urcați către -cota 495- să ne ghideze.

Sursa: Neamunit România

#FiiAiRomâniei#OarbaDeMureș

Dragi cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Toamna ne readuce, discret și elegant, în spațiul primitor al Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești unde vă invităm să ne reîntâlnim luni, 28 septembrie 2026, la ora 17:00, pentru o nouă ședință de cenaclu, încercând să tratăm melancolia sezonului cu remedii literare autentice.

Programul serii include rubricile noastre consacrate:

• Cea mai recentă creație – Spațiul ideal pentru a testa cele mai noi încercări literare
• Lecția de poezie – O incursiune în viața și opera unui poet/poete – lector, Luminița Bratu.
• 11 Minute de istorie – O călătorie în timp sub supraveghere cronometrică a lectorei Emilia Luchian.

Momentul culminant al serii, Lectura de cenaclu, îi aduce față în față pe Florin Manole și Adi Serafim. Într-un dialog fin și probabil efervescent, cei doi vor încerca să răspundă la o întrebare pe cât de veche, pe atât de actuală: „De ce ne mai trebuie nouă poezie?”. Răspunsul exact rămâne de văzut, însă utilitatea întrebării este garantată.

Invitație și afiș: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

“Nu există patriotism fără patrimoniu“

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH Arte Ploiești

Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

De pe peronul unde vara se pregătește de plecare, iar toamna și-a trimis deja ambasadorii, aripa unei ploi a mutat toate activitățile programate duminică, 20 septembrie 2026, în interior, transformând Centrul de Excelență – noul sediu al Casei de Cultură „I.L. Caragiale”, din Parcul Municipal Ploiești Vest – într-un spațiu vibrant și plin de viață.

Atmosfera de debut a fost perfect completată de acorduri delicate de muzică clasică, interpretată de doi tineri talentați, Raluca Vasilescu (vioară) și Antonia Nedelcu (chitară).

Evenimentul a atras un public cald, extrem de receptiv și interesat, format din artiști consacrați, amatori și admiratori ai frumosului, jurnaliști, dar și cenacliști inimoși.

Directorul Casei de Cultură „I.L. Caragiale” Ploiești, Marian Dragomir, a prezentat conceptul noului hub cultural și proiectele de viitor ale instituției, fiind urmat de Liliana Marin, președinta UAPR Ploiești, care a oferit detalii semnificative despre Galerie.

Prima parte a serii a fost dedicată inaugurării Galeriei de Artă „Dan Platon”. Pe simeze a fost expusă o retrospectivă cu lucrări din toate edițiile Taberei de pictură „Dan Platon” – un proiect longeviv, ajuns deja la cea de-a XX-a ediție –, oferind publicului ocazia de a se reconecta cu imaginația și frumosul.

Un moment cu o încărcătură emoțională deosebită l-a reprezentat intervenția artistului Alfred Dumitriu. Acesta a donat galeriei catalogul unei expoziții a pictorului său favorit, Dan Platon, vorbind despre el cu nostalgie și respect și amintind, totodată, de colecția deținută de Muzeul de Artă din Ploiești. Tot el a propus autorităților, spre analiză, realizarea unei lucrări simbolice închinate artistului, a cărei schiță reprezintă un portret desprins dintr-un cub cu un colț lipsă – o trimitere inteligentă la conceptul nichitian al imperfecțiunii perfecte.

Momentul a fost completat de o veste primită cu bucurie: faptul că Dan Platon va deveni, din păcate post-mortem, cetățean de onoare al Ploieștiului. Conversațiile au continuat liber, la un pahar de șampanie fără alcool, printre lucrările expuse.

Printr-un sincretism firesc al artelor, cea de-a doua parte a serii a marcat cu entuziasm deschiderea oficială a celei de-a VII-a ediții a Taberei Internaționale de Sculptură Monumentală Contemporană în Aer Liber „Gheorghe Coman”, care se va desfășura între 20 septembrie și 18 octombrie în Parcul Municipal Ploiești Vest, cu tema IDENTITATE ȘI MEMORIE.

În alocuțiunea sa, Florin Manole, vicepreședintele Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești – inițiatoare a acestui proiect, a dat citire unui comunicat oficial de presă și a reamintit propunerea lansată în anul anterior: aceea ca Tabăra să poarte numele sculptorului Gheorghe Coman. Acesta a subliniat și coincidența fericită din acest an, când redeschiderea taberei se suprapune cu Anul Brâncuși, oferind evenimentului o reverberație culturală deosebită.
Sub deviza „Nu există patriotism fără patrimoniu”, proiectul alătură spațiului urban clasic al municipiul Ploiești o veritabilă „academie liberă în oraș”, continuând simbolic modelul celebrei tabere de la Măgura.

 Florin Manole a adăugat: „A pune numele lui Gheorghe Coman proiectului și muzeului care se prefigurează sub ochii noștri înseamnă a închide un cerc simbolic. Dacă Măgura a fost o academie liberă în pădure, Ploieștiul devine o academie liberă în oraș — un loc în care piatra este lăsată să vorbească, refuzând să fie turnată în tiparele trecătoare ale vremii”.

Ștafeta discursurilor a fost preluată de Alice Neculea, director adjunct al Muzeului Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus” și comisarul tradițional al manifestării, care a evocat cu emoție debutul proiectului, în anul 2018, marcat de simbolismul Centenarului Marii Uniri, căruia i-a fost dedicat. Ea a trecut în revistă parcursul taberei și edițiile de până acum, precum și întreruperile nedorite care au marcat cronologia proiectului.

Totodată, Alice Neculea și-a exprimat o dorință artistică pentru viitor: ca sculptorii care revin în Tabără să aibă posibilitatea de a realiza tripticuri, oferind astfel o continuitate conceptuală operelor lor.

Maeștrii invitați să-și adauge operele în peisajul actual al parcului, în următoarea lună, sunt Eugen Petri, Florin Strejac și Ioan Pop Vereta. Eugen Petri, plecat peste hotare cu un alt proiect li se va alătura curând.

A treia parte a serii a fost rezervată împlinirii sărbătorii, alături de artiști ai cântecului și jocului tradițional, căci, vorba cântecului: „E sărbătoare și să cânte muzica!” Și da, a fost sărbătoare – frumoasă, de suflet –, care s-a simțit din plin: un iureș dinamic de voci tinere, ritmuri intense și costume populare pline de culoare (Ansamblul Prahova, Alexandra Spireanu & fiul).

A fost un eveniment autentic, organizat cu entuziasm la marginea unui oraș pe care îl asociem adesea cu poluarea (industrială, sonică etc), dar care încearcă să demonstreze, cu demnitate, dorința de a rămâne imun la poluarea culturală.

Pe peronul toamnei care abia sosește, au coborât cu entuziasmul unei noi provocări, la întâlnirea cu trei anonime blocuri de piatră: Eugen Petri, Florin Strejac și Ioan Pop Vereta. Când prima lună de toamnă se va pregăti să-i predea ștafeta celei de-a doua, trei crai ai pietrei vor lăsa pe socluri, printre ierburi de octombrie, trei noi sculpturi, trei visuri imortalizate pentru un timp fără sfârșit.

Printre cei care s-au alăturat cu interes și plăcere evenimentului s-au numărat și colegii noștri din cenaclu: Maria Bem, Luminița Bratu, Gabriela Petri, Sorana Brucăr, Doina Ofelia Davidescu, Cătălin Apostol și Leonida Corneliu Chifu.

Memoria vizuală a întregii seri a fost asigurată de colegul Dan Simionescu, care a documentat prin filmare fiecare moment important, pentru arhiva asociației.

Doina-Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub egida Asociației Culturale 24 PH Arte Ploiești
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

PLOIEȘTI, 21 septembrie 2026

La Ploiești, în spațiul tânăr al Parcului Municipal Ploiești Vest, în cadrul unui proiect vizionar inițiat în anul 2018 în spiritul Centenarului Marii Uniri, de către Asociația Culturală 24 PH Arte Ploiești, sculptorii invitați își transferă visurile modelând blocuri anonime de marmură.

Această inițiativă culturală de anvergură internațională, dezvoltată de-a lungul timpului cu sprijinul susținut al Primăriei Municipiului Ploiești și al Casei de Cultură „I.L. Caragiale”, face un pas istoric: viitorul Muzeu de Sculptură Monumentală Contemporană în Aer Liber, ce include și Tabăra Internațională de Sculptură, va purta numele reputatului sculptor ploieștean Gheorghe Coman, promotorul Taberei de Sculptură de la Măgura (Buzău).

Recent, pe 6 august, de sărbătoarea „Schimbării la Față”, Consiliul Local Ploiești a reconfirmat sprijinul deplin pentru continuarea și consolidarea acestui demers dedicat protejării și dezvoltării patrimoniului artistic contemporan.

Aflată la a VII-a ediție, sub titlul „IDENTITATE ȘI MEMORIE”, Tabăra de la Ploiești, s-a deschis oficial duminică, 20 septembrie 2026 și se va închide pe 18 septembrie 2026, desfășurându-se în acest an sub semnul unei duble semnificații. Dincolo de preluarea numelui mentorului Gheorghe Coman, ediția din 2026 coincide cu celebrarea a 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, reperul universal al sculpturii moderne. Comisarul tradițional al Taberei este Alice Neculea, artist plastic, director adjunct al Muzeului Județean de Artă prahova „Ion Ionescu-Quintus”.

Anul acesta, blocurile solide de marmură de Rușchița vor prinde perene forme sub dălțile unor artiști consacrați, recunoscuți pentru contribuția lor în arta monumentală. Sculptorii invitați la această ediție sunt:

• Eugen Petri
• Florin Strejac
• Ioan Pop Vereta

Sub deviza „Nu există patriotism fără patrimoniu”, proiectul alătură spațiului urban clasic al municipiul Ploiești o veritabilă „academie liberă în oraș”, continuând simbolic modelul celebrei tabere de la Măgura.

 „A pune numele lui Gheorghe Coman proiectului și muzeului care se prefigurează sub ochii noștri înseamnă a închide un cerc simbolic. Dacă Măgura a fost o academie liberă în pădure, Ploieștiul devine o academie liberă în oraș — un loc în care piatra este lăsată să vorbească, refuzând să fie turnată în tiparele trecătoare ale vremii”, a declarat Florin Manole, vicepreședintele Asociației Culturale 24 PH Arte.

Prin organizarea edițiilor demarate în urmă cu opt ani, municipiul Ploiești a reușit deja să acumuleze un valoros patrimoniu de artă monumentală în aer liber, a cărui valoare estimată depășește în prezent un milion de euro.

Despre Gheorghe Coman (8 septembrie 1925 – 9 august 2005):

Absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” și membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România (UAPR), Gheorghe Coman a trăit și a creat la Ploiești, fiind autorul bustului lui I.L. Caragiale din centrul orașului. A fost creatorul și animatorul vestitei Tabere de sculptură de la Măgura (Buzău), una dintre primele de acest gen din Europa, pe care a condus-o timp de 16 ani. În istoria culturală a României, Gheorghe Coman rămâne și un reper de probitate morală, fiind artistul care a refuzat comanda oficială de a realiza portretul dictatorului Nicolae Ceaușescu în Epoca de Aur.

Persoană de contact pentru presă:

Florin Manole, Vicepreședinte Asociația Culturală 24 PH Arte

Telefon: +40 735 555 066

https://www.facebook.com/share/1DDwqL8EGZ

Adrian N. Ionescu, retras în spatele pseudonimului literar Adi Serafim, este un discret și distinct poet contemporan și un membru relativ nou al Cenaclului „I.L. Caragiale” din Ploiești. Lirica sa explorează melancolia existențială, singurătatea și inadaptarea prin versuri de o profundă reflexivitate și autoironie.

Apreciat de comunitatea literară, autorul s-a remarcat prin volumul experimental „Cartea de titluri” (2017), unde transformă titlul abstract într-o formă pură, concentrată de poezie. Prin această formulă originală, Adi Serafim devine o voce singulară și prețuită în peisajul nostru cultural.

Din lirica sa recentă:

Nevinovat ca un pantof

Nevinovat ca un pantof, desperecheat
cât să culeg pe buze ce simpatie au pe tălpi nepăsătoare,
nu sunt mai putrezit decât
o floare căutândă
să-nsingureze butoniera
pe fracul de sperietoare

Lumea nici că s-a clintit

Lumea nici că s-a clintit,
Ce ai facut – atât cât ai făcut.
Vrăjmaș cât ai mai fost, atât a prisosit.

De ai mai curge, un fir de ai fi odrăslit,
o șansă să mai fi avut.
Dar nici măcar un cer nu ți se va fi zâmbit.

Ce ai mai vrea tu, ce te-ai mai grozăvi,
în patul neputinței tale ce ai mai jubila, nepricopsit!
Numai că nimic nu s-ar clinti. Nimic
lumea a înțepenit pe tine.
Și atât.

Ioan Alexandru, marele patriot și poet creștin național, a trecut la cele veșnice în ziua de 16 septembrie 2000, departe de țară, pe care atât de mult a iubit-o, în orașul Bonn, Germania.

Marele poet creștin Ioan Alexandru a fost iubit de toți marii mărturisitori ai vremii sale, mărturiile acestora păstrându-se până astăzi. Petre Țutea, vorbind despre Ioan, a spus: “Doi oameni laici au vorbit religios universitar: Nae Ionescu și Ioan Alexandru.

https://www.crestinortodox.ro/parinti/ioan-alexandru-poet-crestin-126117.html

Se împlinesc 145 de ani de la nașterea lui George Bacovia (numele real George Vasiliu, 17.09.1881– 22.05.1957), cel mai important reprezentant al simbolismului românesc și unul dintre cei mai originali poeți din literatura noastră, care a transformat ploaia, plumbul și izolarea în cea mai profundă muzică a sufletului, opera sa rămânând unică în cultura națională prin atmosfera ei obsedantă și prin sentimentul dureros de singurătate.

Amurg violet

Amurg de toamnă violet …
Doi plopi, în fund, apar în siluete
— Apostoli în odăjdii violete —
Orasul e tot violet.

Amurg de toamnă violet …
Pe drum e-o lume lenesă, cochetă;
Multimea toată pare violetă,
Orasul tot e violet.

Amurg de toamnă violet …
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orasul tot e violet.

(publicată inițial în 1904 în revista Arta și inclusă ulterior în volumul Plumb):

Un secol și jumătate mai târziu, versurile sale continuă să tulbure și să emoționeze. Prin refuzul retoricii grandioase și prin concentrarea pe anxietatea modernă, Bacovia a depășit granițele curentului său, fiind recunoscut astăzi ca un precursor esențial al modernismului și al literaturii existențialiste din România.

Doina Ofelia Davidescu

Poezia s-a întors acasă. Și-a lăsat fără urmă de regret ifosele, fandoselile și parplesir-urile să rătăcească, neobosite, prin cartiere rezidențiale și bulevarde aglomerate; a luat aminte la frumusețea unei vieți simple, cu parfum de flori de curte și de fructe coapte, și s-a întors în inima unei câmpii, în vatra satului, printre cărți, mai vechi și mai noi, fremătând de bucurie.

Sub semnul unei mari și frumoase sărbători creștine, „Înălțarea Sfintei Cruci”, în inimile oamenilor adunați la Biblioteca și Muzeul Satului Finta și-a făcut sălaș poezia. Patru poeți, cărțile și versurile lor s-au întrecut în neasemuite reverențe literare.

În spatele acestei povești de neuitat stă sufletul mare și entuziasmul neobosit al Mirelei Oprea, care, alături de colegele sale devotate, a pus la cale fiecare detaliu al acestei sărbători. Împreună au reușit să adune laolaltă o comunitate frumoasă de oameni simpli, dar cu spirite înalte – notabilități, dascăli, preoți și funcționari –, uniți de aceeași dragoste profundă pentru identitatea locală și pentru cuvântul scris. Datorită lor, pereții bibliotecii au abandonat destinul de ziduri, devenind o simeză vie a memoriei colective.

Ioan Vintilă Fintiș, Grigore Grigore, Alexandru Șerban și Ion Vasile au coborât din eternitatea slovei în prezent, iar legătura dintre ei și comunitate a fost pecetluită de cei mai tineri dintre cei prezenți. Cu o emoție firească, curată și copleșitoare, câțiva copii ai satului i-au prezentat pe cei patru autori și au recitat din creațiile lor. Ce bine și cât de tânără s-a simțit poezia în glasurile lor! Timpul a părut că se dilată, iar versurile au prins o prospețime nebănuită pe buzele copiilor, transformând ziua într-un moment de renaștere culturală pentru Finta Mare. Părintele Iordache alăturându-se cu discreție și modestie a împărtășit cu bună simțire din propriile versuri .

Atmosfera de sărbătoare a fost completată de momentul dedicat „Celui mai recent poem”. Colegii de cenaclu au onorat asistența participând cu versuri inspirate, sincere aprecieri, impresii și amintiri dragi. Emilia Luchian, Maria Bem și Sorana Brucăr au adus în fața publicului sensibilitatea propriilor creații dar și prețuirea sinceră față de creația poetului Ioan Vintilă Fintiș, președinte al Cenaclului și al Asociației Culturale 24 PH Arte Ploiești. Într-un moment încărcat de recunoștință, Luminița Bratu a recitat un poem cu dedicație, evocând cu gratitudine mentoratul generos al poetului Ioan Vintilă Fintiș, cel care i-a ghidat pașii și i-a vegheat lumina primelor volume de versuri. Gabriela Petri a oferit un portret stilizat realizat de sculptorul Eugen Petri, flori doamnei Fintiș, cuvinte de apreciere personală față de poet dar și un salut de prietenie din partea soțului său, prin apel telefonic.

Universul poetic fintișan a prins viață într-un mod aparte prin prezența actorilor Nicolae Drăgulin și Adrian Ancuța. Cu farmec și talent scenic, aceștia au transpus stările, profunzimile și metafizica textelor, spre încântarea sinceră a publicului.

Poezia s-a împletit cu destinul creatorilor săi. Poeții Ion Vasile și Alexandru Șerban au recitat din creațiile proprii, oferind celor prezenți bucuria unui dialog liric inedit. În mod simbolic și profund mișcător, memoria poetului Grigore Grigore, plecat mult prea devreme la cele veșnice, a fost adusă în prezent de soția acestuia printr-o scurtă și delicată intervenție, încercând să demonstreze că dincolo de absența fizică spiritul unui poet rămâne nemuritor prin cei care îi prețuiesc creația și amintirea.

Dimensiunea critică și filosofică a evenimentului a fost deschisă de Florin Manole, printr-o expunere născută din întrebări fundamentale: La ce ne mai trebuie nouă poezia? La ce e ea bună? Pornind de la o scurtă discuție anterioară cu colegul Adi Serafim, ne-a readus în atenție faimoasa interogație a lui Hölderlin – „La ce bun poeți în vremuri de restriște?” – completând cu perspectiva filosofului Martin Heidegger, conform căreia „poeții sunt cei care strălucesc în noaptea lumii” (aceea de după Înălțarea Domnului). Florin Manole a explicat că poetul, ca persoană, este tocmai această mică, dar vitală strălucire, dând apoi exemplul lui Nichita Stănescu, cel care devenea o cu totul altă ființă în momentele de grație ale scrisului față de omul de toate zilele.

Poezia se adresează suferinței umane, făcându-ne să nu mai fim singuri în durere, și ne obligă să gândim altfel. Ea sparge logica obișnuită, așa cum metafora eminesciană „icoana stelei ce-a murit” unește paradoxal unda și particula luminii. Amintind de Judecata de Apoi, Florin Manole a subliniat că în fața veșniciei vor conta doar momentele de trăire pură: pentru poeți, măsura va fi dată de cât au plâns când au scris și cât de mult ne-au făcut și pe noi să lăcrimăm. De aceea, el a reașezat în centru ideea de poet ca persoană vie, în jurul căreia comunitatea se adună natural.

Ideea a fost completată inspirat de Leonida Corneliu Chifu, printr-o analogie medicală oarecum amuzantă dar foarte inspirată: așa cum organismul emite anticorpi pentru a se apăra, societatea – expusă atâtor asalturi morale – își secretă proprii anticorpi sub forma poeților, care ajută la vindecarea organismului social („fără de care am fi bolnavi”, a subliniat Florin Manole). Totodată, Leonida a completat cartea de vizită impresionantă a poetului Ioan Vintilă Fintiș, marcată de volume publicate, premii importante și numeroase poeme apărute în reviste de profil dar a oferit și o captivantă mini-disertație despre destinele poeților care au preluat numele localităților unde s-au născut (cum este cazul lui Ioan Vintilă Fintiș, dar și a altor predecesori iluștri: Laurențiu Fulga, Ionel Teodoreanu, Mihail Sadoveanu ș.a.) sau despre locurile care au primit numele personalităților care le-au marcat istoria.

Întâlnirea dintre generații, dintre poezia așezată deja în rafturile bibliotecii și cea abia născută, purtată de entuziasmul organizatorilor, de talentul actorilor și de inocența copiilor, a demonstrat că la Finta Mare tradiția literară prinde contur frumos, de flacără vie. O axă a lumii prin poezie trece mai departe din inimă în inimă.

Gândurile noastre de aleasă prețuire și profunde mulțumiri se îndreaptă către organizatorii care au crezut în acest vis și l-au transformat în realitate: Primăria Comunei Finta, Biblioteca și Muzeul Satului din Finta. Prin efortul lor conjugat, comunitatea a primit un dar cultural de valoare, un spațiu de rezistență prin cultură.

În egală măsură, adresăm mulțumiri pline de recunoștință poeților prezenți pentru oportunitatea pe care ne-au oferit-o – aceea de a le respira versul, de a le citi sufletul pe simezele unui imaginar perete poetic și de a ne reconecta, cu mic, cu mare, la izvoarele curate ale sensibilității.

Finta, o mică localitate pierdută într-o câmpie de septembrie, a dovedit că știe să își prețuiască valorile și să își scrie istoria spirituală cu pași mici, dar cu entuziasm și demnitate.

Pe faţa unei clipe stă sculptată

Pe faţa unei clipe stă sculptată
cartea ce n-a fost scrisă niciodată
pentru că ea de fapt acum se scrie
și zi de zi și-n ani și-n veșnicie
iar ea se scrie-n știre și-n neștire
cu lacrimi de dureri sau fericire
cu vise și speranțe împlinite
cu dezertări dar și cu mari ispite

cu tine și cu mine și cu noi
sub soare, doar sub soare și sub ploi (Grigore Grigore)

Limba noastră (fragment)

Cu ale ei cuvinte,
Limba noastră poate
Să ne-aduc-aminte 
În viață despre toate.

Dintr-a ei grăire 
Emană tinerețe, 
Enormă iubire
Și multă frumusețe. 

Ce frumoasă limbă
E la noi în țară, 
Când iarna ea o schimbă 
Într-o primăvară! (Vasile Ion)

Vestea bună (dedicată tuturor poeților)

Nu mai are Moartea-n Univers
Tron de-atot puternică regină
Biruită, zace, printr-un vers
Junghiat pe lemn la rădăcină

Și din coasta Lui străpunsă curg
Neîncetat eternele poeme
Peste lumea noastră în amurg
Suprasaturată de blesteme,

Poate vreun poet rătăcitor
Prin pustia ce produce sete,
Să s-adape din acest izvor
Și cu apa lui să se îmbete. (Șerban Alexandru)

Viscolul celui care este

Poteca se sprijină pe aer și trupul tău devine o schimbare
El este trupul care îngenuncheză și plânge lângă icoană

Este trupul cuvânt pe care îl binecuvântează Domnul
Și el devine un viscol ca și cum ar cânta o orchestră

Stau lângă un gard și lângă gard o ruină a sufletului
Parcă aș fi nicăieri acolo unde nimicul nu se mai vede

Atunci parcă vine ea fluturând lumina căzută din stele
Toți ne-am despărțit de trup și nimic parcă nu mai este
Cerul a amețit nimic nu se mai vede dincolo de ruine

Nu mai sunt nici biserici nici sfinți

Iar Domnul a început să plângă (Iluzie cu dirijor – Ioan Vintilă Fintiș)

Înainte de final, necitite, dar tare nimerite, versurile lui Adi Serafim:

E sărbătoare.
De s-a sfârșit, să nu te fure somnul,
Ci stai cu ochii în blândețe,
desăvârșit.
Ai tot iubit și casa a prins tot sporul
ferestrei
și n-ai mai prins de veste,
cum sângele în vin ți s-a oprit. (Adi Serafim)

La sfârșit ce ar mai fi de spus din infinitul spuselor și nespuselor încă?
Poezia… continuă să se plimbe cu grație de la o inimă la alta sau să rătăcească prin uimirea oamenilor în anotimpuri fără sfârșit.

Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Au participat cenacliștii: Luminița Bratu, Emilia Luchian, Maria Bem, Gabriela Petri, Sorana Brucăr, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Nicolae Drăgulin, Adi Serafim, Dan Manoliu, Mihail Ivănescu.

Invitat: actorul Adrian Ancuța

Fotografii: Maria Bem, Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

ALEA IACTA EST!
Este titlul unui poem și pare să fie deviza unei carierei lirice discrete și frumoase dar și modul în care o putem privi pe poeta Luminița Bratu.

Pentru un om, și cu atât mai mult pentru un poet/o poetă, acest moment reprezintă pragul dintre ezitare și asumare totală. În clipa în care „zarurile sunt aruncate”, actul creator devine ireversibil; cea/cel care scrie nu mai aparține tăcerii, ci cuvântului care îl va purta spre un orizont necunoscut. Este punctul în care visul se ciocnește de realitatea dură a existenței, transformând un simplu început într-un destin asumat.

Metafora sugerează că, odată ce pasul a fost făcut, poeta Luminița Bratu acceptă riscul rătăcirii sau al înfrângerii, înțelegând că adevărata libertate nu stă în siguranța malului, ci în curajul de a traversa propriul Rubicon.

Luminița Bratu și-a construit în timp un univers literar de o forță sugestivă aparte, demonstrată în volumele sale anterioare — fiecare titlu fiind un adevărat poem condensat, care își pregătește cititorii pentru întâlniri speciale: de la melancolia din Memoria vântului (2022) sau Castele pe marginea frigului (2024), la dinamismul regăsit în Mișcarea apelor (2023), până la explorările onirice și senzoriale din Omul care a fugit din vis (2022) ori Hotare de lavandă (2025) cât și în cel mai recent Au înfrunzit piramidele.

Această muncă neobosită pe tărâmul poeziei este dublată de o prezență activă atât în cadrul Cenaclului literar „I.L. Caragiale” din Ploiești, cât și în alte cenacluri locale.

Sete de nemurire

Așa facem toți
Când ne ninge pe limbă
Râdem
Râdem în hohote de noi
Cei de acum
Și de toți cei rămași în noi
Înmărmuriți acolo de prea multă nemurire înghețată sub tălpi
Ni se face sete
De fulgii de zăpadă care cad
Vreau să-i beau albiți de nevinovăție
În pocale de aur
Fără să mă acuz de păcat
Doar așa mă golesc de nemeritatele înserări
Care s-au strecurat printre lacrimi

Nordul unei nopți

Inimi de carton
Se leagănă pe crengile bradului
Împodobit de mama
Le urmăresc printre lanțurile de beteală
Legănându-se în flacăra lumânărilor
Statuia spărgătorului de nuci
Îmi amintește o poveste din nord
Pe care am înțeles-o târziu
Aud pașii tatei
Apropiindu-se
(Castele pe marginea frigului)

Camelot

Pe meterezele castelului
Rânjesc urme de sabie
Și lovituri de tun
Cărămizile sunt în standby
Zidul ascultă doar de cântecul pietrei
Castelul își strigă numele
Camelot!
Castel-captură tatuat pe brațul meu drept
Legământ între mine și Arthur
Sigilat de cavalerii mesei rotunde
Într-un sipet de lemn
Dintr-un trunchi de măslin
Camelot!
Deschide-ți porțile
Rămâi neclintit sub orele astrale
Etern întipărite
Pe sclipitoarele-ți zale
(Au înfrunzit piramidele)