Promovate

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a IV-a (Ploiești 2021)

 R.:Ați mai fost pe aici, ați văzut toate lucrările?

V.n.:Am mai fost o dată, înainte de prima ediție a taberei de sculptură. Era un tăpșan al câinilor fugiți de la casele lor.

”Furtul”

R.:Presimt că acum ați venit cu un interes. Presupun că acela de a cerceta – eventual admira – operele realizate aici la cele patru ediții.

V.n.:Și asta, desigur. Și altele. Eu – practic – am venit să ”fur”, pentru un proiect personal.

R.:Deci interesul dvs. este mult mai ”larg”.

V.n.:(zâmbind) Da. Am prezentat anul trecut un proiect, în cadrul unui concurs de televiziune, cu ”leii imperialiști” despre care am mai pomenit, și am obținut un – să-i zicem – ajutor, din partea unui multimilionar din România, pentru o idee similară, în fapt, un parc având mai multe secțiuni, un parc de parcuri: unul dedicat persoanelor cu dizabilități, un parc care să aibă o secțiune pentru copii, unul care se numește Rocolandia și altul pentru skateboard.

”Pădurea celor care spun povești”

Apoi: am demarat proiectul în vederea realizării  unei scene pentru teatru sătesc și o zonă numită ”Pădurea celor care spun povești”, o pădure vopsită.

R.:Dacă-i pe-așa, ne lăsăm „jefuiți”.Sunteți pensionar?

V.n.:Da.

R.:Situația dvs. îmi amintește de celebrul film din 1952 al lui Akira Kuroshawa, ”Ikiru”(”A trăi”). Acolo, un bătrân funcționar, în prag de pensionare, Kanji Watanabe (Takashi Shimura într-un rol memorabil), care vreme de peste 30 de ani nu lipsise și nu întârziase un minut la slujbă, află că suferă de o boală incurabilă (cancer la stomac), timpul care i-a rămas pentru a trăi fiind foarte limitat. Abia atunci începe să-și caute sensul vieții. Hotărăște să utilizeze cu folos scurtul timp care i-a rămas de trăit și să facă ceva ce nu mai făcuse până atunci: să se distreze.

V.n.: Cunosc filmul. L-am văzut de trei, poate de patru ori. După scurt timp însă realizează că aceste distracții sunt inutile și că există un singur mod de a-și încheia viața: făcând ceva util prin slujba sa. Astfel, Kanji Watanabe pune tot sufletul în construirea unui parc pentru copii, moștenirea sa pentru lumea ce avea să o părăsească în curand”.

R.: Dvs. bateți mai departe. Vă gândiți nu doar la copii, ci și la persoanele cu dizabilități. Și mai aveți destul timp. Sper că sunteți sănătos, deci aveți un mai lung timp la dispoziție pentru a vă finaliza proiectele.

V.n.:Pentru posteritate.

Orașul Stâncii

R.:Dar și aici există o scenă în aer liber. Parcul va fi unul polivalent. Nu va fi doar un parc al sculpturilor, urmând să aibă multiple funcționalități… Dar va trebui să mai așteptați, pentru că acum nu prea aveți ce ”fura”.

Vn.:În Arganda del Rey, Madrid, España, există un parc uriaș pentru rocăreală! ”Rock in Rio” este un eveniment originar din Brazilia care include o serie de concerte rock și pop organizate de omul de afaceri brazilian Roberto Medina. Prima ediție a Rock in Rio a avut loc între 11 și 20 ianuarie 1985 pe o suprafață de 250.000 m², care a primit numele de „Cidade do Rock” (Orașul Stâncii), situat în Jacarepaguá, la vest de Rio de Janeiro, Brazilia. Marile vedete au fost: Queen, Iron Maiden, Rod Stewart, AC/DC, George Benson, Yes, Scorpions și Ozzy Osbourne. DE ce n-am face așa ceva și la noi? Păi dacă primarul din Păulești nu vrea bani pentru comună, măcar Primarul Volvo să vrea pentru Ploiești!

Unt Old cu Medina la Ploiești?

R.:Și cum merg treburile?

V.n.:Din păcate, cei de la Primăria Păulești (și Cocoșești, unde intenționez să-mi finalizez proiectul) nici măcar nu mi-au răspuns. Urmează să deschid un proces. În sfârșit, chestii de durată… Dar oricum sunt uimit că s-a făcut ceva atât de valoros în Ploiești. Sper ca forurile locale să se implice mai mult. E prea pustiu de natură, vreau să spun. Mă așteptam să ”calci” pe natură, să dau peste tot felul de boscheți… E prea puțină iarbă, prea puțină vegetație. Vreau ca la primăvară să răsară lalele aici!

R.: Odată cu parcul, va crește și vegetația. Eu mă gândeam – până vă judecați dvs. cu autoritățile din zonă – să vă luăm partener de proiect, că văd că știți și vreți atâtea. Dar s-ar putea să intrați în conflict de interese cu dvs. înșivă. Adică să vă faceți concurență.

V.n.:Da? Eu mă angajez să îl aduc pe Medina și să-i batem pe clujeni cu „untul” lor ”old” (joc de cuvinte – Untold), și dacă în Santiago de Chile o să urmeze edițiile din 2022 și 23, poate în 24… 25 să-l facem în buza gării de vest. Pentru că doar suntem ploieșteni!

Baron în parc

R.:Văd că sunteți plin de idei și gândiți mult.Dar constat că, după ani, sunteți într-un stadiu incipient.De când datează proiectul dvs. Land Art Cocoșești?

V.n.:De trei ani.Dar m-am lovit de imobilitatea organelor locale. Gândire obtuză, lipsă de curaj, nu-și asumă responsabilități, merg pe calea minimei rezistențe.

R.:Cine sunteți?

V.n.:Eu am un titlu de noblețe. Sunt Conde de Transilvanya și Baron de Simferopol, titluri primite de-acolo și… cam atât.

R.:În Spania le-ați primit?

V.n.:Da.

R.:Am înțeles. Avem și un titlu nobiliar în parcul nostru!

V.n.:Da? Cine?

R.:Cum cine? Păi ce-mi spuserăți? Dmneavoastră!

V.n.:(ușor surprins) Ah, eu! O statuie, ceva?

R.:Se aranjează. Vorbim cu artiștii care au lucrat la ediția asta. Dar repede, că suntem la închidere și astăzi vor pleca. Trebuie să vă arătați în mărime naturală. Poate se încumetă vreunul să vă dăltuiască în marmură. Sau în granit, ce-o fi.

V.n.:Sunt pregătit. Dar să știți că nu un titlu sunt, ci o persoană care deține aceste titluri… Nu mă faceți, vă rog, să mă simt ridicol! Persiflarea această probabil considerați că mă dezavantajează? Nu! Pentru mine este o onoare!

R.: Aduceți-vă aminte că întrebarea dvs. a sunat astfel: ”Cine?”. Apoi, cine n-ar fi onorat să dobândească titlurile de baron sau de conte? Unii au vărsat sânge – al lor și al altora – pentru a le obține. În plus, acestea trebuie purtate cu onoare, demnitate și apărate permanent.

V.n.: Nu-i o problemă. Sunt un luptător. Am făcut-o și în zilele lui decembrie 1989.

Băiețelul cu șosetuța pierdută

R.: Ce lucrați sau ați lucrat?

V.n.: Lucrez – că și a scrie este a lucra – la o poveste pentru copii despre o șosețică a unui copil elvețian care și-a pierdut-o în vacanță la bunica sa în Cocoșești Păulești.

R.: Sper că povestea dvs. se va încheia cu bine pentru drăgălașul urmaș al lui Wilhelm Tell  și pentru cititori, desigur. Nu trebuie să vă reamintesc faptul că în orice basm trebuie să triumfe binele.

V.n.: Așa va fi și în povestea mea.

R.:Cum să vă prezint?Aveți și un nume românesc?

V.n.:Da.

R.:Puteți să ni-l destăinuiți?

V.n.:Da. Alexandru Petrescu.

R.:În sfârșit, v-am aflat numele! Pe românește.

Alexandru Petrescu: Mă bucur pentru reușita dvs.

¹Ion Heliade-Rădulescu, cunoscut și ca Ion Eliade (așa cum semna) sau Ion Eliade Rădulescu (n.6 ianuarie1802, Târgoviște, Țara Românească – d. 27 aprilie1872, București, România), a fost un scriitor, filolog și om politic, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cea mai importantă personalitate din cultura română prepașoptistă, prin aportul său cultural și estetic la dezvoltarea literaturii române, fiind apreciat și ca un precursor al poeziei moderne. (Wiki)

²Evgheni Petrov (numele real Evgheni Petrovici Kataev, 1902–1942) a fost un celebru prozator și jurnalist sovietic. Este renumit în special pentru parteneriatul său literar cu Ilia Ilf, cei doi formând faimosul duo care a creat romanele satirice clasice Douăsprezece scaune și Vițelul de aur.

³Vizitatorul se referă laGheorghe Coman (n. 8 septembrie 1925, Ploiești– d. 9 august2005, București) a fost un sculptor român, absolvent al Institutului de Artă ”NicolaeGrigorescu” – București, secțiasculptură, promoția 1945-1950, membru al UniuniiArtiștilorPlastici.A trăit la Ploiești, fiindunuldintreceimaicunoscuțiartiștiplastici de pemeleagurileprahovene.A fost creatorul și animatorul vestitei Tabere de sculptură MăguraBuzău, printre primele de acest gen din România, inițiativă care a avut un larg ecou și peste hotare.

⁴ Interlocutorul se referă la monumentul megaliticpreistoric situat pe Câmpia Salisbury, în comitatul Wiltshire, Anglia.Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a IV-a (Ploiești 2021)

Interviu cu Alexandru Petrescu, jurnalist, revoluționar, vizitator al Taberei

În ziua încheierii lucrărilor taberei, observai un vizitator cu un aspect vădit exotic și mers agale, cu aspect de viking tomnatic, care s-a așezat calm pe lucrarea abia terminată intitulată ”Ochiul – poarta sufletului” a sculptorului Vlad Dumitriu, de unde contempla tot ce se întâmplă. Nu purta la brâu un topor, o sabie și un cuțit lung, de care am auzit că vikingii nu se despărțeau niciodată. Dimpotrivă – cum aveam să remarc: nu s-a arătat deloc războinic, ba chiar avea un aer înțelept și cumsecade, de Moș Crăciun mai degrabă. O doamnă care-l însoțea, bănuiam că însăși soția (fapt care avea să se confirme ulterior), îl privea admirativ, cu o uitătură încărcată de iubire. Doar că acest tablou idilic avea să fie ”stricat” de însuși autorul lucrării, care s-a arătat ușor iritat de atitudinea ciudatului vizitator. ”Vikingul”, deloc furios, s-a ridicat alene, i-a explicat ceva artistului, care s-a îndepărtat. După care omul nostru s-a reașezat pe granitul proaspăt șlefuit.

Ne-am apropiat, curioși, cu intenția de a-l descoase nițel. Interviul n-a fost foarte scurt, cum preconizasem. Asta pentru că ”vikingul” are capul plin de idei și nici vorba nu-i e scurtă. Privindu-l mai atent, mi-am dat seama că-l cunoșteam. Și nu de azi, de ieri, dar n-am realizat în primă instanță, din cauza travestiului.La dorința sa, cea mai mare parte a interviului s-a desfășurat fără să dezvăluim numele vizitatorului. Așa că i-am spus ”Vizitatorul necunoscut”. Abia la final avea să-și dezvăluie numele. Dar să-l urmărim pe ”necunoscut”.

Reporter:Iată un vizitator care se odihnește pe una dintre lucrările realizate de artiștii noștri îndrăgiți! Este un bun loc de hodină?

Vizitatorul necunoscut:De hodină este un bun loc, dar artistul care a conceput această lucrare mi-a spus să nu stau pe ea, că e, totuși, o lucrare de artă. Bine. Ăsta este conceptul artistului român. Ori eu cred că arta trebuie să se deschidă efectiv, ca lumea să intre în contact cu ea, să pună mâna, picioarele, să ”muște” din lucrarea respectivă.

(Între timp, Vlad Dumitriu a reapărut, însoțit și de colegul său Dan Daniel. Am întrerupt interviul și m-am îndepărtat. A urmat o nouă rundă de convorbiri, în urma căreia – deloc convins – interlocutorul nostru s-a ridicat cu greu și a „părăsit” lucrarea).

”Volvo” și Cult Ură pe alei

R.:Un artist prezent anul trecut la tabără, Florin Strejac, ne-a spus că pe el nu-l deranjează că vizitatorii se cațără pe lucrarea sa, ba îi consideră pe cățărători – de fapt, copii – drept coautori. Dar nu toate lucrările au același regim. Unele trebuie chiar protejate.

V.n:Mă provoci să scot limba la cultură? Păi termenul, dacă-l disecăm: Cult… Ură…, avem răspunsul. Îmi doresc o inflație de cultură. Heliade¹ rămâne un reper important în dezvoltarea literaturii de limbă română. Îndemnul său impetuos: „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!” este emblematic pentru generația care a contribuit decisiv la dezvoltarea modernă a literaturii și culturii române în genere. Așa și primarul ”Volvo” (așa-l alintă unii pe dom Andrei Volosevici, primarele): după ce i-a lăsat pe unii să mâzgălească oripilant tramvaie (care oricum sunt urâte estetic), a pus la intrările orașului cenușiu caragialesc și o zis: ”Hai bă, să dați cu ciocanu în piatră!” (nu în Evgheni Petrov²),să vă faceți cu toții gheorghecomani³ și le-au dat drumul unor sculptori să bage ”cult ură” pe alei.

Noi și ”stohăniștii”

Să protejăm ce? Piatra cioplită? Păi stonhăniștii⁴ (din Stonehenge, Salisbury) aveau opreliște să nu facă pipi sau să scoată „limbul” la ”hărmălaia” aia de pietre cocoțate? Arta este pentru oameni. Pentru Domnul zeu sunt bisericile!

R.:Totuși, majoritatea sculptorilor care au lucrat la tabere sunt artiști remarcabili! Credeam că ați observat…

V.n.: Nu mă îndoiesc de asta. Se observă asta foarte repede, chiar de la prima vedere, privind sculpturile realizate aici.Dar să-mi continui ideea. De exemplu, dacă aș fi fost comisar sau organizator al acestui puzzle de intenții, aș fi adunat copii ai Liceului de Artă de pe fosta stradă Bobâlna și foști studenți originari din Ploiești să își sculpteze visul.

R.: Ideea a avut-o atât comisarul taberei, doamna Alice Neculea, cât și unii dintre artiștii care au lucrat aici. Mă refer la Dan Daniel, la Maxim Dumitraș… Citiți pe siteul Asociației Culturale 24PH ARTE comentariile și interviurile realizate la ultimele ediții ale Taberei și vizionați filmele realizate de TVR după fiecare ediție! Am fi scutiți de multe explicații. Dacă aș sta să-i povestesc fiecărui vizitator ce și cum, ar însemna să consumăm un spațiu editorial și un timp imens, umplut cu același text.

V.n.: N-am știut. Dacă-i cum spuneți, e de bine.Promit să intru pe siteul Asociației 24 PH ARTE și să citesc tot despre tabără.

Durere vs.bucurie sau Elogiu Land Art(ei)

R.:Cum vi se pare lucrarea pe care vă hodineați și celelalte realizate de artiști în parcul ploieștean?

V.n.:Am rămas surprins de ce s-a făcut aici, la Ploiești! E perfect! Iar artiștii, cum spuserăți dvs., sunt, într-adevăr, remarcabili. E un prim pas, probabil o jumătate de pas, pentru că mai e de lucru. Am trăit în Spania, în Madrid, 25 de ani, unde am văzut, printre altele, Parcul ”Juan Carlos I”. Acolo, pe o suprafață cam ca asta, poate nițel mai mare, au făcut un parc extraordinar, în care s-au deschis lucrările către public. Deci, există o conlucrare între artiști, între vizitatori, între cei care vin acolo.

R.:Despre ce fel de lucrări vorbiți? Tot de artă sculpturală?

V.n.:Land Art. Mișcare apǎrută la sfârșitul anilor 1960 în cadrul preocupǎrilor pentru ambianțǎ, în care artistul acționeazǎ asupra unor forme de relief, modificându-le sau populându-le cu repere ale intervenției sale. Astfel Land Art este ”…arta transformării mediului înconjurător”, reflectă relația pe care o au oamenii cu natura, reușind să transmită o anumită emoțieprivitorului. Astfel, cu Land Art se exprimă durerea, întrucât deteriorarea mediului care există pe Pământ este de așa natură încât ar fi chiar contradictoriu să exprimăm bucuria.

Faimoasa Spiral Jetty

R.:Asta fac și artiștii pomeniți de mine mai devreme…

V.n.:Popularitatea acestei tendințe nu s-a făcut simțită decât în 1970, atunci când Robert Smithson a creat ceea ce este considerată cea mai faimoasă operă de artă: SpiralJetty.

R.: Cea mai faimoasă operă de artă spuneți?!

V.n.:(operează pe mobil) Am căutat și iată ce am găsit acum despre: ”Spiral Jettyis an earthwork sculpture constructed in April 1970that is considered to be the most important work of American sculptor Robert Smithson (Spiral Jetty este o sculptură de pământ construită în aprilie 1970 care este considerată cea mai importantă lucrare a sculptorului american Robert Smithson”).

R.:Cea mai importantă și faimoasă operă a luiSmithon, poate a Land Art ca mișcare, dar nu cea mai ”tare” operă – fie și doar sculpturală – realizată vreodată. Faimoasă, poate. Dar cea mai faimoasă nu înseamnă neapărat și cea mai valoroasă. 

V.n.:Da, aveți dreptate. Ținea strict de mișcarea Land Art.

Manual de utilizare în stadiu incipient

R.: Bine, bine. De ce vă preocupă într-atât toate acestea?Este vorba de o pasiune?

V.n.:Eu am prezentat Primăriei Păulești, și apoi, după ce ăia nici nu mi-au răspuns, celor de la Imperiul Leilor, conceptul meu, că există și alte forme, cum ar fi cea care exprimă trecerea timpului sau mersul. De fapt, un Land Art poate trece pur și simplu de multe ori și multe zile la rând printr-o secțiune: impactul pașilor împiedică germinarea semințelor, astfel încât, odată cu trecerea zilelor, se realizează o cale în care poți să vezi doar pământul și pietrele care pot exista. De exemplu utilizând:

Ideea: că se poate face sculptură și din alte materiale.

Materiale: pietre, pământ, lemn, bușteni…

Punerea în scenă: vânt, foc, apă și chiar orientările atât ale solstițiilor, cât și ale echinocțiilor.

Repere ale naturii: paratrăsnet, mașini, telefoane mobile, țesături etc.

Oare ați văzut cumva un sculptor – eu da – în mămăligă? Arta nu se agață de anumite materii pentru a exprima… Am cunoscut o artistă din Columbia care lasă pe asfalt, în Madrid, opere efemere din frunze… care la bătaia vântului se spulberă… 

R.: Că tot veni vorba, pot fi invocate și celebrele sculpturi în gheață…

V.n.:Păi agatârșii, dacii, cumanii și apoi corolarul pe care l-am numit mai apoi…  românii s-au născut gânditori, că doar Cultura Hamangia este o cultură neolitică din mileniul IV-II î.Hr., a cărei dezvoltare a început încă din mileniul VI î.Hr.

R.: Înțeleg că vă situați într-o descendență multimilenară. Deduc din ce spuneți că românul e născut și gânditor, nu doar poet. Iar după ce vor vizita parcul ploieștean, s-ar putea să-și descopere și vocație de sculptori. Dvs. nu?

V.n.:Ba da. Mi-am descoperit vocația dinainte. Acum, în parcul ploieștean, mi-o redescopăr.(Sfârșitul primei părți)

¹Ion Heliade-Rădulescu, cunoscut și ca Ion Eliade (așa cum semna) sau Ion Eliade Rădulescu (n. 6 ianuarie1802, Târgoviște, Țara Românească – d. 27 aprilie1872, București, România), a fost un scriitor, filolog și om politic, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cea mai importantă personalitate din cultura română prepașoptistă, prin aportul său cultural și estetic la dezvoltarea literaturii române, fiind apreciat și ca un precursor al poeziei moderne. (Wiki)

²Evgheni Petrov (numele real Evgheni Petrovici Kataev, 1902–1942) a fost un celebru prozator și jurnalist sovietic. Este renumit în special pentru parteneriatul său literar cu Ilia Ilf, cei doi formând faimosul duo care a creat romanele satirice clasice Douăsprezece scaune și Vițelul de aur.

³Vizitatorul se referă laGheorghe Coman (n. 8 septembrie 1925, Ploiești– d. 9 august2005, București) a fost un sculptor român, absolvent al Institutului de Artă ”NicolaeGrigorescu” – București, secțiasculptură, promoția 1945-1950, membru al UniuniiArtiștilorPlastici. A trăit la Ploiești, fiindunuldintreceimaicunoscuțiartiștiplastici de pemeleagurileprahovene.A fost creatorul și animatorul vestitei Tabere de sculptură MăguraBuzău, printre primele de acest gen din România, inițiativă care a avut un larg ecou și peste hotare.

⁴ Interlocutorul se referă la monumentul megaliticpreistoric situat pe Câmpia Salisbury, în comitatul Wiltshire, Anglia.

Interviu realizat deLeonida Corneliu Chifu

Stațiunea Bușteni va găzdui cea de-a XX-a ediție a Taberei Internaționale de Creație Plastică „Dan Platon”, în perioada 21-27 iunie 2026.

Publicația „găzarul – Ziarul prahovenilor” relatează că evenimentul aniversar reunește artiști din România, Republica Moldova, Franța și Cehia, culminând cu vernisajul expoziției finale pe 27 iunie la Centrul Cultural „Aurel Stroe”.

Detalii suplimentare privind artiștii invitați, organizarea și alte informații importante despre acest eveniment sunt disponibile pe site-ul găzarul.ro

https://share.google/AnbSdkMy1Nt48XV8J

Doina Ofelia Davidescu

„Homosexualitatea ca erezie” – o analiză tăioasă semnată de părintele Savatie Baștovoi despre cum societatea modernă încearcă să schimbe ordinea creației. Părintele Savatie Baștovoi explică de ce transformarea unui păcat într-o ideologie publică înseamnă, de fapt, o rătăcire a minții (erezie). O analiză dură, dar extrem de profundă despre vremurile noastre.
Gânduri de pus pe gânduri:

„Homosexualitatea nu este doar un păcat al trupului, ci și al minții. Dacă avem astăzi o săptămîna a homosexualității pe străzile capitalelor noastre, este pentru că cineva a avut mintea să impună acest păcat în așa fel, încît nimeni să nu i se mai poată împotrivi. Dacă pînă acum glasuri din Biserică cereau interzicerea paradelor gay, în acest an un episcop a făcut apel către credincioși cerînd să nu participe la astfel de evenimente.

A trata homosexualitatea doar ca pe un păcat trupesc, chiar și contra firii, a fost o greșeală care, pe termen lung, a erodat poziția Bisericii. În replică, am auzit mereu că ceilalți desfrînați nu sînt cu nimic mai breji, ba chiar că mulți episcopi și călugări sînt gay și asta nu face ca bisericile să ia foc. Că homosexualii fac SIDA și mor ca Freddie Mercury a fost un alt argument contrazis de mitropoliți octagenari care nu au făcut sida. În sfîrșit, prea multa anatomie și medicină internă pe care s-a bazat zidul anti-gay ridicat în numele Creștinismului a dăunat înțelegerii, surpîndu-se sub tăvălugul ideatic al ofensivei homosexuale.

Majoritatea celor care mărșăluiesc în aceste zile sub flamurile curcubeului nu sînt homosexuali. Ei au fost atrași nu de o poftă trupească nouă stîrnită de vreun homosexual, ci au fost convinși de ideile care întemeiază și întrețin această mișcare. Faptul că tabăra homosexuală a devenit țintă electorală, ca în cazul ultimelor alegeri prezidențiale din România, ne vorbește despre amploarea fenomenului. Homosexualii au o platformă politică capabilă să obțină legi care să le înlesnească ofensiva, dar au și o doctrină care trece dincolo de zona politicului, căutînd întemeieri academice și chiar biblice pentru propria lor condiție.

Homosexualitatea militează pentru o nouă antropologie și, din această perspectivă, pentru o nouă raportare la creație și Creator. Începînd de la simbolul biblic al curcubeului sub care se adună, discursul activismului gay este înțesat de citate și referințe biblice, terminînd cu pretenția de a fi cununați de Biserică și de a accede în cler, fapte care se petrec tot mai des peste tot în lume. Biserica Catolică și papii Romei suportă presiuni mari pentru că nu acceptă căsătoriile homosexuale. Aceste presiuni fac apel la dragostea divină și speculează tema egalității tuturor “copiilor” lui Dumnezeu. Îndemnurile la iubirea, iertarea și nejudecarea aproapelui propovăduite de creștinism sînt și ele mereu pe buzele homosexuale.

În timp ce miile de absolvenți ai facultăților de teologie își scriau tezele de licență și doctoratele despre cîte căruțe avea cutare mănăstire în preajma Reformeu lui Cuza, mediile academice s-au umplut de pseudo studii despre mutațiile creierului și alienarea hromozomilor care au dus la apariția speciei homosexuale, la confuzia genurilor și, desigur, la nevoia de a rescrie antropologia și felul în care ne organizăm familia, societatea și Biserica. Biserica – pentru că, de vreme ce unii se nasc homosexuali (auzim expresia “așa i-a făcut Dumnezeu”), înseamnă că preferința lor pentru același sex e una firească și nu poate fi incriminată.

Cu siguranță ați auzit toate aceste lucruri, iar unii poate că le și credeți adevărate. Mulți preoți au de acum aceste convingeri pe care le prezintă ca pe niște argumente științifice de ultimă oră. În fapt, toată această învățătură este o rafală de erezii care strică ordinea naturală a creației, deci lovește în Creator.

Dacă bărbatul poate fi femeie, iar femeia poate fi bărbat, toate celelalte lucruri pot fi răsturnate, răstălmăcite, anulate, distruse prin instaurarea minciunii apocaliptice. Așa ne-am pomenit în ceea ce numim epoca post-adevăr.

Homosexualitatea este măciuca cu care Antihristul bate popoarele pentru a le îndepărta de Dumnezeu.

Că homosexualitatea este o Erezie Apocaliptică o arată amploarea globală prin care acest păcat își obține nu doar dezincriminarea morală și biblică, ci și pedepsirea celor care i se opun. Faptul că nimeni nu i se mai poate împotrivi în tot mai multe țări ale lumii, ne convinge că acest război e purtat de puternicii lumii. De aceea putem spune că păcatul homosexualității este în strînsă legătură cu puterea.

Acest duh necurat și hulitor pune stăpînire pe sufletele semețite de putere și bogăție, regăsindu-se printre conducătorii de diferite ranguri, printre judecători, procurori și mai marii poliției și armatei, precum și printre ierarhii și preoții care, necunoscînd puterea lui Dumnezeu, s-au socotit pe sine puternici și stăpîni peste sufletele și trupurile celor ce vin la ei, vînzînd sfințenia preoției în schimbul spurcării.

Toți sîntem păcătoși și nici un păcat nu este mai breaz ca altul. Desfrînații se pot mîntui prin smerenie și cei curați cu trupul se pot pierde prin înălțarea minții. Mintea este cea care ne înalță sau ne coboară. Mintea care îndreptățește păcatul, mintea care hulește pe Ziditor, mintea care plăsmuiește cuvintele ispitei și ale amăgirii, mintea care urzește planurile diavolești prin care se pierd chiar și cei aleși, aceasta se opune minții care se unește cu Dumnezeu în rugăciune și vede adevărul lucrurilor.

Paza de erezie, care este o stricare a minții, un cancer al diavolului, a fost grija milenară a Bisericii. Erezia nu este altceva decît un păcat îndreptățit, un păcat care ajunge să nu mai fie considerat păcat, un rău care ajunge să fie numit bine. De aceea Hristos ne învață să ne rugăm cu “Și ne izbăvește de cel viclean”, adică de cel care ne prezintă răul drept bine.

Nu mulțimea celor ce mărșăluiesc în aceste zile mă îngrijorează, căci înțeleg prea bine cum funcționează mulțimile, ci lipsa de înțelepciune și înainte-vedere a ierarhiei și preoției noastre care nu au înțeles că homosexualitatea, în forma în care este astăzi promovată, nu mai este demult doar un păcat trupesc și o imoralitate, ci este un păcat al minții, o erezie apocaliptică și poate cea mai cuprinzătoare și distrugătoare dintre toate cîte s-au abătut asupra omenirii, lovind nu doar în Biserica lui Hristos, ci nărăvind să schimonosească firea întregii zidiri.

Biserica nu este chemată să alerge cu biciul prin piețe după homosexuali și desfrînați, nici să facă referendumuri care să ne apere de păcat, căci firea păcatului nu poate fi biruită decît de harul lui Dumnezeu. Destul ne este să combatem prin învățătură orice îndreptățire a păcatului, orice hulă adusă Ziditorului prin batjocorirea zidirii Lui, revenind la practica anatemelor răspicat formulate.

Anatema teoriilor care răstoarnă sau anulează genurile făcute de Dumnezeu, anatema celor care încuviințează ciuntirea mădularelor pentru a face din bărbat femeie și din femeie bărbat, anatema tuturor celor care schimonosesc învățătura despre om, despre zămislire și naștere, despre începutul și sfîrșitul vieții, ucigînd în pîntece sau la bătrînețe, luptînd în tot chipul împotriva vieții și a Izvorului vieții Care este Dumnezeu.

Oricine își îndreptățește păcatul este blestemat de Dumnezeu, după chipul lui Adam în Rai și oricine își mărturisește păcatele cu încrede în mila lui Dumnezeu, este iertat. Credem în iertarea tuturor celor ce se întorc cu pocăință, indiferent de felul și mărimea păcatelor, și nu socotim pierdut pe nimeni pînă în ultimul ceas, ba chiar și după trecerea din viața aceasta ne rugăm pentru mîntuirea tuturor.

Hristoase, Lumina cea adevărată, Care luminezi și sfințești pe tot omul ce vine în lume, să se însemneze peste noi lumina feței Tale ca întru dînsa să vedem lumina cea neapropiată. Îndreptează pașii noștri spre lucrarea poruncilor Tale, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale și ale tuturor sfinților Tăi. Amin.”

Savatie Baștovoi

Preluare internet, via facebook

Doina Ofelia Davidescu

Lavra Peșterilor din Kiev, un monument istoric de o importanță rară protejat de UNESCO, a fost grav afectată în urma unui atac cu rachete în iunie 2026.

Catedrala istorică din interiorul complexului a luat foc, provocând distrugeri mari unui simbol al credinței ortodoxe.
Patriarhia Română a reacționat imediat și a condamnat cu fermitate printr-un mesaj acest incident dureros. Reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române au numit distrugerea lăcașului de cult o mare pierdere pentru întreaga creștinătate. Ei au subliniat că violența armată nu ar trebui niciodată să distrugă locurile sfinte ale rugăciunii și păcii.

Redăm integral mesajul Biroului de Presă al Patriarhiei Române:

„Patriarhia Română își exprimă profunda îngrijorare și tristețe în legătură cu atacul care a afectat Lavra Pecerska din Kiev, unul dintre cele mai importante centre ale spiritualității ortodoxe și monument înscris în patrimoniul mondial UNESCO.

Orice atingere adusă unui lăcaș de cult și unui monument de o asemenea valoare religioasă, istorică și culturală reprezintă o pierdere pentru întreaga creștinătate și pentru patrimoniul universal al umanității.

Ne rugăm lui Dumnezeu pentru încetarea violențelor, pentru restabilirea păcii, pentru protejarea vieților omenești și pentru conservarea patrimoniului spiritual și cultural aflat în calea conflictelor armate.”

Foto: via Internet

Doina Ofelia Davidescu

Jurnalistul Virgil Rădulescu descoperă și scrie în „găzarul – Ziarul prahovenilor” despre povestea fascinantă a lui Marian Petre, un sculptor talentat din Dumbrava, județul Prahova, care transformă lemnul brut în adevărate opere de artă sacră.

Într-o lume dominată de tehnologie și produse de serie, acest meșter autentic luptă să păstreze vie tradiția românească prin realizarea manuală de icoane, cruci și troițe unice, adaptate dorințelor fiecărui client. Artistul a reușit să îmbine perfect secretele sculpturii tradiționale, perfecționate inclusiv prin cursuri în Anglia, cu promovarea modernă pe rețelele sociale, unde strânge mii de aprecieri și este susținut oficial de programe naționale de promovare a culturii.

Dincolo de obiectele religioase sfințite cu grijă, atelierul său prinde viață și prin panouri decorative sau portrete deosebite, fiecare lucrare fiind o punte emoționantă între trecutul și prezentul neamului nostru.

Despre cum reușește un singur om să sculpteze zilnic, cu răbdare și credință, o lecție vie de continuitate culturală pentru tânăra generație, citiți în articolul integral publicat pe site-ul Găzarul.ro

https://gazarul.ro/2026/06/16/din-inima-prahovei-spre-sufletul-romanilor-marian-petre-sculptorul-care-pastreaza-vie-traditia-icoanelor-din-lemn/

Acasa – Găzarul

Doina Ofelia Davidescu

În luna iunie 2026 se împlinesc 85 de ani de la primul val de deportări staliniste, când mii de români din Basarabia și Bucovina de Nord au fost urcați cu forța în trenuri și trimiși în Siberia. Acest eveniment tragic a lăsat răni adânci în istoria poporului nostru.

În noaptea de 12 – 13 iunie a anului 1941, o mare nenorocire a lovit familiile de români din Basarabia și Bucovina de Nord. Regimul sovietic a decis atunci să scape de cei mai buni oameni ai locului, cum erau învățătorii, preoții și țăranii gospodari.

În toiul nopții, soldații înarmați au intrat în case și i-au trezit pe oameni din somn. Aceștia au primit doar câteva minute pentru a-și strânge câteva haine și puțină hrană. Apoi, mii de părinți, copii și bunici au fost urcați cu forța în vagoane de tren murdare, folosite de obicei pentru vite. Drumul spre Siberia și Kazahstan a fost un adevărat coșmar, marcat de o sete cumplită, foame și boli grele. Mulți dintre cei deportați au pierit pe drum, înainte de a ajunge în locurile reci și străine unde au fost condamnați la muncă silnică.

Procesul de deportare a avut loc între anii 1941 – 1951. Primul val de deportări a însemnat relocarea a aproape 30.000 de români. Ulterior, în al doilea val, din 6-7 iulie 1949, au fost deportate alte 35.796 de persoane, dintre care două treimi erau femei și copii. Ultimul val a fost în 1 aprilie 1951 și a vizat 5.917 de membri ai Martorilor lui Iehova.

Astăzi, la 85 de ani de la acele evenimente dureroase, este un bun prilej de a ne aminti cu respect de suferința lor și de curajul de a rămâne români.

Sursa: Basilica.ro

Doina Ofelia Davidescu

Mineriada din 13-15 iunie 1990 rămâne cel mai sângeros atac asupra democrației din istoria modernă a României. Astăzi se împlinesc 36 de ani de la zilele în care Capitala a fost transformată într-un câmp de luptă, iar protestele pașnice din Piața Universității au fost reprimate cu o violență extremă.

În data de 13 iunie, forțele de ordine au evacuat brutal manifestanții, iar a doua zi, peste 10.000 de mineri aduși în București au atacat studenți, intelectuali și simpli trecători. Atacul s-a încheiat pe 15 iunie, zi decretată oficial ca Ziua Națională a Memoriei Victimelor Mineriadei. Bilanțul oficial a înregistrat 3500 persoane bătute cu bestialitate, 1024 arestări ilegale, 746 răniți, 6 morți – oficial (130 de morți – neoficial), 6 violuri – oficial (120 violuri – neoficial).
Dosarul judiciar nu are nici astăzi o sentință definitivă.

Sloganul „Dreptate, ochii plânși vor să te vadă!” a devenit simbolul luptei pentru dreptate în toate dosarele nerezolvate ale anului 1990, inclusiv cel al Mineriadei.

Doina Ofelia Davidescu

Festivalul Internațional Shakespeare de la Craiova, un eveniment de amploare care transformă în fiecare an, în mod uimitor orașul, s-a desfășurat în perioada 21–31 mai. Cu acest prilej sunt aduse în fața publicului spectacole de o importanță deosebită și dezbateri profunde despre actualitatea pieselor marelui dramaturg în lumea contemporană.

De această dată, în cadrul secțiunilor dedicate universităților, studenții de la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași au impresionat audiența punând în scenă un spectacol de dans intitulat „Hamlet”, realizat sub regia lui Gabriel Scalschi

După spectacol, criticul cultural Sever Avram a acordat un interviu în care a analizat în detaliu această reprezentație. Domnia sa nu s-a oprit doar la primele impresii, ci a explicat legăturile adânci dintre teatru, mituri, simboluri și viața omului din zilele noastre.

Interviul integral, aici:

Hamlet fără cuvinte. Un dialog cu profesorul Sever Avram la Festivalul Internațional Shakespeare Craiova, 2026

Doina Ofelia Davidescu

Membrii cenaclului s-au întâlnit, din păcate, într-un număr mai restrâns ca de obicei – și nici nu a început bine vara! – pentru a onora programul anunțat.

În deschiderea ședinței, am făcut referire la bucuria cenacliștilor față de interesul și aplecarea redacției revistei „Euphorion” din Sibiu (sub egida USR), care, în primul număr din acest an, a alocat cu generozitate un amplu spațiu poetului Ion (Nino) Stratan, atât de îndrăgit de către comunitatea literară ploieșteană și de prietenii acestuia din cadrul cenaclului nostru; totodată am adresat mulțumiri pentru invitația adresată grupării noastre de a participa la proiect și la lansarea publicației.

De asemenea, i-am felicitat pe colegii noștri pentru volumele lansate recent la Editura Eikon în cadrul Salonului Internațional de Carte „Bookfest” 2026: Ramona Müller, cu volumul „Globetrollerul Rozalindion – Aventuri la cald, la rece și la capăt de lume”, și Eduard Gabriel Tănase, cu volumul „Despre răni și răniți”, dar și pe Amalia Melnic (pentru numeroase diplome obținute la concursuri online) și pe Sorana Brucăr pentru Mențiunea obținută la Concursul de poezie „Radu Cârneci” al Arenei Literare.

Pentru a nu întrerupe valul inspirației și euforia literară a serii, am schimbat ordinea rubricilor, dând voie istoriei să iasă prima la rampă.

Cele 11 minute de istorie ne-au purtat, prin intermediul lectorei permanente, prof. Emilia Luchian, în mozaicul populațiilor antice siberiene indigene. Pentru acestea, lumea se împărțea „între cer, pământ și adâncuri subterane”. Deși societatea era patriarhală, iar poligamia făcea parte din existență și supraviețuire, autoritatea femeilor era pe deplin recunoscută, acestea – în special cele vârstnice – având un statut sacru în cosmogonie (simbolul strămamei imortalizat în păpuși și statuete feminine). Totuși, statutul acesteia oscila între umilința cotidiană și puterea șamanismului (spiritele protejau clanurile).

Lectora și-a continuat expunerea vorbind despre istoria și spiritualitatea populației ciukci („poporul gheață al vânturilor de nord”). Această comunitate din Peninsula Ciukotka reprezintă una dintre cele mai rezistente și fascinante culturi arctice din Siberia. Viața lor s-a desfășurat mereu într-un mediu extrem. Membrii ei erau împărțiți între crescătorii nomazi de reni din tundră și vânătorii de mamifere marine de pe coastă.

În această societate, copiii erau antrenați de mici să facă față condițiilor vitrege prin metode dure, ce astăzi ar părea barbare, iar femeile au deținut mereu un rol fundamental. Ele nu doar că asigurau supraviețuirea materială prin construirea locuințelor (yaranga) și prelucrarea blănurilor, dar aveau și o autoritate decizională majoră în interiorul familiei. Totodată, ele dădeau dovadă de o tărie de caracter legendară: tradiția interzicea cu desăvârșire manifestarea durerii, astfel că, atunci când nășteau, femeile nu scoteau niciun sunet, considerând plânsul sau vaierul o dovadă de slăbiciune.

În comunitățile lor erau complet inacceptabile lașitatea, risipa de hrană, refuzul ospitalității față de călători și jignirea ritualurilor șamanice, dar și alianța cu membrii triburilor dușmane.

Spiritualitatea lor animistă se baza pe credința că întreaga natură este guvernată de spirite. Șamanii, apelând la transă, tobe și plante sacre, acționau ca mediatori pentru a vindeca bolile și a asigura succesul la vânătoare. În acest univers mistic, populația ciukci manifesta o fluiditate unică a genului prin fenomenul „oamenilor moi”. La porunca spiritelor, unii șamani bărbați își asumau complet identitatea socială, hainele și sarcinile casnice ale femeilor, adesea căsătorindu-se cu alți bărbați. Acest travesti ritualic era privit cu un respect profund, fiind considerat o sursă de uriașă putere spirituală.

Spre deosebire de alte triburi siberiene, populația ciukci s-a remarcat printr-o rezistență militară feroce (susținută de arme rudimentare: arcuri, sulițe cu vârf de os sau piatră, armuri din fâșii de os de balenă sau piele de morsă) în fața expansiunii țariste din secolul al XVIII-lea. Pentru că nu au putut fi cuceriți prin forță, Imperiul Rus (Ecaterina cea Mare) a fost nevoit să le recunoască independența printr-un decret special. Acest statut unic le-a permis să își păstreze pământurile, legile și tradițiile șamanice aproape intacte pentru mult timp.

Totuși, adevărata lovitură aplicată modului lor de viață a venit în secolul XX, odată cu instalarea perioadei sovietice. Regimul comunist a implementat politici dure de „modernizare” și colectivizare forțată. Renii au fost confiscați și trecuți în proprietatea statului, iar nomazii au fost obligați să se stabilească în sate permanente, în case din cărămidă.

Copiii ciukci au fost trimiși în școli-internat obligatorii, unde li s-a interzis să își vorbească limba maternă. Cel mai grav lovit a fost șamanismul, inclusiv fenomenul „oamenilor moi”. Considerate superstiții primitive și periculoase, practicile ritualice au fost interzise prin lege. Mulți șamani au fost arestați, trimiși în lagăre sau executați.

În ciuda acestor traume culturale uriașe, care au degradat structura lor socială, micile comunități din Ciukotka încearcă astăzi să își recupereze și să își protejeze identitatea spirituală, refăcând legătura cu trecutul.

Rubrica Cea mai recentă creație a transferat emoția serii în spațiul liric, trecând de la rigorile istoriei la sensibilitatea poeziei. Imaginația și forța cuvântului scris au fost onorate de lecturile colegelor noastre, care au adus în fața celor prezenți universuri interioare unice: Luminița Bratu (Undeva la capătul lumii), Emilia Luchian (Salcâmul naiadei, Spărtura clepsidrei), Ramona Müller (Ventralia, Doamna cu puncte de suspensie – apărute în Revista Euphorion nr.1/2026), Amalia Melnic (Fără titlu).

În contul Lecției de poezie, Gabriela Petri a avut ocazia să ne împărtășească frumoasa experiență a colaborării cu revista „Euphorion” și cu colectivul redacțional al acesteia. Nu ne-a fost foarte clar când și cum intenția de a participa la proiect în nume propriu s-a transformat în participarea Cenaclului. Cu toate acestea Cenaclul nostru a găsit de cuviință să mulțumească pentru invitație colectivului redacțional în timp util, printr-o scrisoare de politețe, publicată în revista online „24 PH ARTE” a asociației literare din care facem parte. Gabriela Petri ne-a făcut cunoscute impresiile deosebite datorate lansării publice a celui mai recent număr al revistei, lăsându-ne pentru mai târziu bucuria lecturării individuale a articolelor cuprinse între coperți.

Revista poartă, de această dată, titlul ION STRATAN așa cum l-am cunoscut. Deschizând drumul unei noi rubrici „Așa cum l-am cunoscut” care să releve prietenia literară și solidaritatea de generație, publicația a încercat să-l definească pe genialul poet optzecist, adunând mărturiile autorilor: Ioan Radu Văcărescu, Adrian Alui Gheorghe, Ion Bogdan Lefter, Romulus Brâncoveanu, Romulus Bucur, Ligia Csiki, Elena-Corina Barbu, Gabriela Călin, Liana Dupont, Ioan Vintilă Fintiș, Ariadna Petri, Eugen Petri, Costel Nedelcu, Radu Sergiu Ruba, Bogdan Lucian Stoicescu dar și câteva poeme traduse în limba engleză ale redutabilului Nino. Fotografiile sculpturilor realizate de Eugen Petri se încadrează armonios și sugestiv între paginile revistei alături de alte merituoase articole consacrate criticii literare, muzicii, artelor plastice, teatrului, volumelor de autor- ale căror apariții sunt demne de semnalat ș.a. în capitole distincte și atractive, nemaivorbind de consistența exemplară a conținutului fiecăruia.

Felicitări pentru activitatea deosebită și mulțumiri cu reverență colectivului redacțional pentru colaborare și revistele trimise! Am cumpărat cu interes câteva exemplare precum și volumul miniatural de Haiku, semnat de Emil Cătălin Neghină.

Amalia Melnic a susținut o frumoasă Lectură de cenaclu (proză scurtă și micro ficțiuni) cu texte inedite sau publicate în reviste literare importante, în format fizic și online. Absurdul, straniul, melancolia, ironia și amuzamentul, dar și imaginile dure și expresiile tăioase și-au dat întâlnire în proza tinerei noastre colege, oferind astfel fiecărui ascultător din sală libertatea deplină de a-și imagina propriul înțeles și de a trăi textul în acord cu propria sensibilitate. Povestirile reprezintă un amestec dintre realitate și imaginar/vis, în care autoarea trece rapid de la viața de zi cu zi la situații absurde, stranii sau amuzante. Explorarea durerii, a despărțirii și imaginile poate neașteptat de dure se împletesc cu ironia, umorul negru și un ton surprinzător de copilăresc uneori. Are capacitatea de a scrie scurte scenarii aproape cinematografice și surprinde doar în câteva rânduri povești întregi de viață, lovind cititorul cu un final neașteptat.

Lecturile Amaliei, 29 de proze scurte și ultra scurte: Taxiul de noapte, Hipnoza, La psiholog, La secretariat, Un pahar în plus, Un fleac de singurătate, Exil, Masă-mbelșugată, Sunt pe lista lui Moș Crăciun, Prea departe, Pe umeraș, Lucrurile de care nu mă despart, Amurg, Safari, Am ajuns în vârf, Cereale cu lapte, Cum să crești un dinozaur în sufragerie fără să știe mama, A doua planetă albastră, Supraviețuitori în natură, Florăria de la colț, Hoinar, Îmi donez corpul științei, Trăiesc din scris, Ora de știri, Iarna unui moș bărbos, Ziua în care am îmbătrânit, Școala de șoferi, O fotografie uitată în fundul unui sertar, Manuscris.

Urmărid titlurile ai impresia că ingeniozitatea Amaliei le-a luat pe toate.

Am ales din paletele evantaiului de texte:

Liternet

Jur că am fost fată cuminte, Dragă Moș Crăciun. Te văd că ești în formă în ciuda vârstei înaintate, totuși, locul tău de muncă presupune să faci efort o singură dată pe an, de aceea te-ai menținut. Haide, nu-mi mai aminti de lista de borfași pe care i-am măcelărit, știi doar că în adâncul sufletului sunt un om bun. Nu mă mișc de aici până nu mă treci și pe mine pe listă. Nu mă provoca să mă rog de tine, am zis hotărâtă ținându-i pistolul la tâmplă și a cedat. Până la urmă și Moș Crăciun e un simplu bărbat.
(Sunt pe lista lui Moș Crăciun)

Toate lucrurile erau pereche în casă noastră. Ceștile de cafea, periuțele de dinți, pernele, toate. Până în ziua în care au venit să mă anunțe că ai murit. Sunt niște proști, ei nu știu cât ai visat să zbori. Am vrut să strig, dar doar am mimat ca un mut. Am vrut să plâng, dar ochii mi-au secat. Și nu mi-a mai rămas nimic. M-am prezentat la înmormântare tot în negru cu o lumânare beteagă. Când am strâns pumnul, am simțit pământul din el. Noi doi am fost, acum nu știu, mă uit în van cum se decojesc pereții.
 (Un fleac de singurătate)

Eram un pui de două luni când m-au adoptat. Le-am fost companion în toți cei 16 ani de viață. Fetița familiei se lăuda la școală că îi sunt cea mai bună prietenă. Acum îmi sprijin mustățile pe o masă rece. Ei nu sunt aici. Simt mirosuri străine și îmi e frică. Mă dor șoldurile și abia respir. Un străin în halat alb îmi dă târcoale. Îl aud vorbind despre eutanasiere. Nu știu ce înseamnă asta. Mă injectează. Alunec într-o direcție, pe o cale necunoscută. Aș vrea să fiu lângă familia mea.
(Ziua în care am îmbătrânit)

Stăteam liniștiți cu burta la soare. Ne‐a prins ploaia. Au fugit țânțarii, au fugit pelicanii, au fugit vulpile. Am fugit noi. Ne-am urcat pe o barcă stricată, s-a răsturnat barca, au venit crocodilii. A fost care pe care. Am băgat degetele în ochiul unuia, a mai țipat unul. Totul e bine când se termină prost. Am scăpat toți în viață. Ne-am adăpostit pe o insulă. Rafala nu se oprea. Au venit șerpii, am fript unul, pe altul l-am făcut supă. A fost o masă copioasă, apoi ne-am pus pe pescuit. Am prins un papuc.
(Supraviețuind în natură)

Literomania

Taxiul din noapte

Era o seară târzie, un singur taxi în stație, o ploaie ce părea nesfârșită mă udase până la piele, ca o pisică zgribulită în căutare de adăpost, m-am urcat cu o oarecare teamă. Mi s-a părut bizar să-l văd aproape abandonat la ora respectivă.

– Până la Gara de Nord, am șoptit. Aveam în plan să mă întorc acasă cu ultimul tren disponibil, aproape de miezul nopții. Dacă ajungeam în timp util, aș mai fi avut câteva minute la dispoziție să-mi iau bilet și să aprind o țigară.

– Domnișoară, nu cunoașteți serviciile noastre? Noi lucrăm la pompe funebre, vă duc unde trebuie, nu unde doriți. Și dacă supraviețuiți, vă las în zori la gară, mi-a răspuns șoferul pe un ton serios, un tip solid care părea epuizat.

În mod normal, aș fi luat în glumă ce mi-a spus, dar luând în considerare tonul serios, mi-a înghețat strigătul de spaimă. Un val de aer rece mi-a cuprins corpul și parcă am paralizat. M-am gândit să deschid ușa și să mă arunc din mașină, însă portiera era blocată, imposibil să fie deschisă.

Ploaia a continuat nestingherită, geamurile s-au aburit de la frig, drumul părea nesfârșit și nu aveam nicio presimțire bună. M-a condus până în Cimitirul Bellu. Mormintele erau perturbate de un zgomot infernal, liniștea nopții era spartă dramatic. Când am coborât, uimirea mi-a încleștat maxilarul și am privit într-o tăcere apropiată morții. Vreo zece muncitori tranșau cadavre și le aruncau peste alte morminte. Sunetul de fierăstrău îmi amintea de abatoarele de porci.

 La colț, o ambulanță neagră era parcată, într-un flux continuu și monoton, scoteau din ea, din când în când, câte unul.

Am văzut trecând pe șosea o altă ambulanță, umbre ce păreau să strige ,,Ajutor!” stăteau cu membrele superioare. ,,Sunt sufletele celor stinși”, mi-am zis, ,,Le duc către lumea de dincolo.” Șoferul ambulanței a crăpat geamul, am întrezărit că era îmbrăcat prea elegant pentru un șofer, un zâmbet sardonic încremenit pe fața lui m-a răscolit până l-am simțit în organe. O senzație amară mi s-a plimbat printre plămâni și rinichi, atunci am realizat că îmi pare cunoscut. Îl știam dintr-un coșmar cu demoni. Era unul din cetele cele mai adânci ale iadului, era unul sofisticat care depășea mintea umană, nu era unul clasic cu părți de animale pe corp, ci arăta ca un om nefiresc, politicos aranjat, dar mai ales rău.

Doi indivizi din ambulanța neagră au sărit să mă apuce de mâini, m-au târât cu forța, în altercația noastră mi-au acoperit membrele și toracele cu vânătăi. M-au tras cu o forță inumană ca pe o vită condusă la tăiere. Ajunși în interior, m-au legat de mâini și de picioare cu chingi metalice. M-am zbătut și am urlat, cu toate că știam că e în zadar. Un tip în halat alb citea dintr-un dosar, vag mi-am observat numele și poza pe el. De unde să fi avut dosarul meu medical? m-am întrebat uluită.

– Domnișoara X39. Sănătate perfectă și tânără, ocupație nestabilită. Contacte inconstante cu familia. Într-adevăr, este candidata optimă pentru transplantul de organe. Familia ei va observa abia în câteva luni dispariția, a spus, pregătind o injecție cu o substanță necunoscută. În timp ce mi-o administra, am început să mă rog, simțeam că acelea vor fi ultimele mele clipe și am adormit.

M-am trezit simțind că nu mă pot mișca, corpul mi-era complet paralizat. Am putut mișca doar ochii și i-am învârtit ușor în jur, în interiorul ambulanței. Mâinile îmi erau umflate dureros și înnegrite, m-am gândit că se vor necroza în curând. Mi-am amintit de o vorbă a mamei, spusă într-o ceartă, ,,Să ți se usuce mâinile și să pice!”, acum blestemul ei se materializa. Am auzit un sfârâit și în aer s-a împrăștiat un miros de carne arsă. Era bisturiul electric care mă despica.  Simțeam fiecare durere din timpul operației și nu mă puteam opune. Eram captivă în propriul corp. Am început să mă gândesc la viața mea scurtă, oare cu ce greșisem în 25 de ani de existență ca să merit o asemenea soartă.

Presupusul medic a început să vorbească cu ai săi coechipieri:

– Pensă, vă rog. Mai repede, măi băieți, că mai avem multe operații de făcut în seara asta. Vreau să terminăm mai repede cu internele și vreau să-i recoltăm și creierul, mă va ajuta în studiul pentru teza de doctorat.

Lumea din proza Amaliei este o lume a contrastelor prin care ea își face drum cu curaj și talent. Lecturile Amaliei Melnic au plăcut, comentariile au fost încurajatoare, am felicitat-o. Leonida Corneliu Chifu a făcut recomandări de lecturi similare din literatura universală și autohtonă.

Mult succes, Amalia!

Au participat: Emilia Luchian, Amalia Melnic, Luminița Bratu, Ramona Müller, Gabriela Petri, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Florin Sălceanu, Dan Simionescu, Mihail Ivănescu, Dan Constantin.

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu

Invitație, afiș, cronică și editare: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Nu, nu este comod să te întâlnești cu Dalí, chiar dacă este fascinant. Așa și acum, cu prilejul expoziției Divina Comedie, 201 lucrări originale – xilografii, gravuri – deschisă prin mărinimia mai multor factori implicați (colecționari, organizatori, sponsori) la micul Palat Quintus. Dar, ca Dalí să vină în vizită la tine – în orașul tău –, este atât de onorant încât nu ai voie să fii indiferent. O astfel de prezență transformă spațiul familiar și obligă comunitatea la o reverență culturală. Chapeau!

Dalí este rareori la îndemâna unui vizitator  de artă obișnuit și cu atât mai puțin la cea a unui profan. Îi privești xilografiile și faci o excursie „avant la lettre”, parcurgând, cel puțin uimit, Infernul, Purgatoriul și Paradisul… Nu, Dalí nu este ușor de privit și înțeles, iar minunatele xilografii, cu istoria lor tumultoasă, îți pot da frison. Stăteau cuminți, aliniate în ordinea cânturilor Divinei, așteptând în tăcere să fie privite. Acolo, în penumbra simezelor, te întâlnești cu privirea hipnotică a lui Dalí și, mai ales, cu ceea ce nu ai habar despre tine și despre lume. Să treci prin fața acelor rame înseamnă să accepți un pact silențios cu neliniștea. Dincolo de sticla subțire care le ocrotește de timp, lucrările sunt oglinzi mișcătoare ale sufletului uman. Tehnica impecabilă a xilografiei adaugă o vibrație caldă, aproape organică, fiecărei linii sculptate în lemn, făcând ca umbrele grele ale Infernului să pară că respiră odată cu tine. Nu poți privi de la distanță acele trupuri suspendate, sprijinite în cârjele fragile ale neputinței noastre sau brăzdate de sertare secrete, fără să simți o mână nevăzută care îți răscolește propriile tăceri și nostalgii. Apoi, pe măsură ce urci prin Purgatoriu spre lumina diafană a Paradisului, uimirea se transformă în reverie. Acolo unde Dante a așezat cuvinte sacre, Dalí a presărat geometrii eterice și pulberi de culoare care par să plutească dincolo de pânză. Este o frumusețe stranie, mistică, o îmbrățișare caldă între credință și geniu, unde chipul Galei devine călăuză și mântuire.

Am plecat de acolo cu o ușoară migrenă, atenuată de acordurile delicate ale pianului — acel majordom prețios al muzeului, la care a cântat, într-un gest de o caldă noblețe, chiar unul dintre distinșii proprietari ai colecției. Notele așezau o punte de catifea între visul lui Dalí și realitate. Afară, viața în orașul îmblânzit de vară și asurzit de zgomote cotidiene mi s-a părut, dintr-odată, nespus de frumoasă. Această călătorie printre linii și culori este, în esență, o confesiune care merită trăită. De aceea, expoziția rămâne o destinație de suflet pentru orice iubitor de artă; dincolo de tehnica titanică sau de legendele timpului, să te întâlnești cu Dalí este întotdeauna un mare privilegiu cultural.

Căutați acest refugiu, lăsați-vă purtați de valurile viziunilor sale și îngăduiți-vă luxul de a descoperi, prin ochii unui geniu rătăcitor, o nouă și profundă dimensiune a propriei voastre sensibilități. Aveți timp până la toamnă să semnați acest pact silențios cu neliniștea.

Amfitrioni: Florin Sicoie – directorul muzeului, Alice Neculea – director adjunct și curator.
Oaspeți: membrii familiei Kesauri (proprietarii colecției), Martha Maria Mocanu (sponsor, BES România)

Doina Ofelia Davidescu

Lansarea primului număr din acest an al prestigioasei Reviste Euphorion de la Sibiu, un număr de o profundă încărcătură emoțională dedicat memoriei și operei poetului Ion Stratan, a generat o caldă și firească reverberație în spațiul cultural ploieștean.
Drept replică la acest act de restituire și prețuire critică, Asociația Culturală „24pharte” Ploiești și Cenaclul Literar „I.L. Caragiale” – comunitatea de suflet în care amintirea genialului „Nino” Stratan este păstrată vie prin evocări constante și proiecte editoriale de anvergură – au transmis o scrisoare deschisă adresată scriitorului Silviu Guga și întregii comunități literare din jurul acestei publicații.
Dincolo de felicitările frățești destinate echipei editoriale din Sibiu, se relevă detalii biografice și istorice prețioase din anii ’80, care reconfirmă legăturile dintre Ion Stratan și comunitatea literară sibiană. Publicăm mai jos textul integral al acestei scrisori, ca mărturie a unei solidarități culturale de elită și a unui destin poetic care continuă să unească geografii literare.

Stimate domnule Silviu Guga,

Evenimentul de lansare a primului număr din acest an al Revistei Euphorion – dedicat, după cum se vede, poetului de suflet al cenaclului nostru – ne bucură peste măsură.

Cu această ocazie, vă transmitem cele mai calde felicitări pentru apariția revistei și pentru efortul remarcabil de a menține viu dialogul cultural de înaltă ținută.

Ion Stratan este extrem de iubit la Ploiești și mai ales în cadrul comunității noastre literare, ai cărei câțiva membri vechi păstrează amintiri inegalabile cu distinsul poet. Anul trecut, când s-au împlinit 70 de ani de la nașterea sa, am organizat două momente comemorative dedicate genialului poet, în cadrul cărora s-au împărtășit povești rare despre viața și creația acestuia. Aceste evocări se reflectă și în paginile Antologiei Cenaclului 2025-2026, volume pe care le avem în pregătire și pe care am dori să vi le trimitem imediat ce vor ieși de sub tipar.

Dacă am fi aflat din timp de evenimentul dumneavoastră, ne-ar fi făcut o deosebită plăcere să participăm. Totuși, este posibil ca un membru al cenaclului nostru, care ar putea călători în aceste zile la Sibiu în interes personal, să reușească să fie de față.

Pentru a confirma că Sibiul nu a fost deloc un oraș indiferent poetului, amintim că, în anii ’80, Ion Stratan, însoțit de prietenul său Florin Manole, a fost invitat și așteptat cu căldură de Mircea Ivănescu și Ștefan Augustin Doinaș, participând împreună la un important eveniment cultural al vremii. De altfel, Ștefan Augustin Doinaș l-a sprijinit ulterior pe Nino Stratan pentru primirea Premiului Academiei Române „Mihai Eminescu” pentru poezie.

Ne bucurăm din tot sufletul că el nu ne aparține doar nouă și că spiritul său a atins, cu aripile geniului, și frumoasa zonă a Sibiului.

Vă transmitem dumneavoastră, precum și întregii comunități literare din jurul Revistei Euphorion, salutul călduros al Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” din Ploiești și al Asociației Culturale „24 PH ARTE” Ploiești – în grija căreia funcționează cenaclul. Acestor gânduri bune li se alătură cele ale președintelui asociației, precum și ale tuturor celor, nu puțini, care i-au fost prieteni și apropiați poetului elogiat de dumneavoastră.

 Cu deosebit respect,

Ioan Vintilă Fintiș, Președintele Asociației Culturale „24 PH ARTE” Ploiești

Doina Ofelia Davidescu, secretar literar al Cenaclului Literar „I.L. Caragiale”, Ploiești

Felicitări dlui redactor șef, scriitorul Dumitru Chioaru cât și întregului colectiv redacțional al Revistei Euphorion pentru acest număr de colecție, care readuce în prim-plan, cu atâta acuratețe și sensibilitate, geniul inegalabil al lui Ion Stratan.

Doina Ofelia Davidescu

Dragi cenacliști și prieteni ai cuvântului scris,

Odată cu primele seri calde de iunie și parfumul inconfundabil al începutului de vară, vă invităm să ne reconectăm sub semnul metaforei.
Următoarea ședință a Cenaclului Literar „I. L. Caragiale” Ploiești va avea loc luni, 8 iunie 2026, începând cu ora 17:00, în cocheta Sală Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu”.

Lăsăm freamătul verii la intrare și ne bucurăm împreună de un program dens, care include rubricile noastre consacrate:

• CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE – un spațiu deschis pentru noutățile voastre literare.
• LECȚIA DE POEZIE – lector Gabriela Petri.
• 11 MINUTE DE ISTORIE – o incursiune fascinantă în trecut alături de prof. Emilia Luchian, lector permanent.
• LECTURA DE CENACLU (Microficțiuni) – o ediție specială în care tânăra noastră colegă, Amalia Melnic, ne va purta prin universul ultimelor sale creații de proză scurtă.

Vă așteptăm cu drag să dăm culoare acestei seri de iunie prin dialog, spirit critic și pasiune pentru literatură!

Invitație, afiș și editare: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Prin scrisoarea sa pastorală intitulată „Non c’è amore più grande di questo” („Nu este dragoste mai mare decât aceasta”), publicată pe 24 mai 2026 pe portalul oficial al Diecezei de Ventimiglia-San Remo, Episcopul italian Antonio Suetta a lansat o dezbatere profundă care sparge tabuurile corectitudinii politice din Europa.

Ierarhul afirmă cu fermitate că asistarea imigranților de confesiune islamică rămâne incompletă, fiind chiar o „trădare” a misiunii creștine, dacă biserica le oferă acestora sprijin material, dar le ascunde esențialul: vestirea lui Iisus Hristos.

Această inițiativă, programată să fie implementată ca un program eparhial concret începând cu anul pastoral 2026–2027, marchează o schimbare majoră de paradigmă în contextul crizei migrației. Într-o Europă puternic secularizată, în care acțiunile caritabile ale comunităților religioase sunt deseori reduse la un simplu activism social de tip ONG, documentul asumat de Monseniorul Suetta reașază identitatea misionară în centrul acțiunii sociale.
Mesajul său transmite un adevăr clar: adevărata integrare a imigranților nu se poate limita la asimilarea economică sau birocratică. Ea necesită un dialog cultural și religios onest, în care creștinii își asumă curajos și public propria credință, oferind-o ca pe cel mai de preț dar, nu ca pe un motiv de izolare.

Harul Duhului Sfânt ne păzeşte din pruncie, ne păzeşte în anii tinereţii, când putem fi ademeniţi de frumuseţile amăgitoare ale lumii, ca să nu cădem în grele păcate şi să ne pustiim frumuseţea sufletului, ci să tindem spre desăvârşirea frumuseţii spirituale. Harul Sfântului Duh bate la uşa inimii noastre în tot cursul vieţii noastre şi ne mustră pentru păcatele făptuite, chemându-ne la îndreptare, la căinţă şi pocăinţă, până nu vine ceasul cel greu al bolii, al suferinţei şi al morţii. Pe mulţi, harul Sfântului Duh îi scoate din adâncul patimilor. Duhul Sfânt sădeşte în sufletele noastre părerea de rău pentru greşelile şi păcatele noastre, căinţa, puterea spre îndreptare, face să crească puterile noastre duhovniceşti în luptă cu ispitele trupului şi ale lumii, în luptă cu păcatul, în luptă cu înşelăciunile, meşteşugurile şi uneltirile diavolului.

„Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce cred în El. ” (loan VII, 38-39).

Între toate sărbătorile creştine de peste an, trei strălucesc în chip deosebit în calea pregătirii şi desăvârşirii noastre spirituale: Naşterea cea după trup a Domnului Hristos, Învierea Sa cea prea minunată din morţi şi Coborârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii, numită de poporul nostru Rusaliile.

Astăzi cinstim în chip deosebit prin imnuri, cântări şi rugăciuni, cu nespusă bucurie duhovnicească, sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh asupra Sfinţilor Apostoli adunaţi în ziua Cincizecimii în foişorul din Ierusalim, precum şi asupra celor ce au fost de faţă la acest fapt minunat.

Puterea sfinţitoare şi înnoitoare a Sfântului Duh în lume s-a făcut cunoscută în toate veacurile, căci El pururea lucrează pentru sfinţirea oamenilor împreună cu Tatăl şi cu Fiul; Duhul cel Sfânt a îndemnat pe oameni către adevăr şi i-a învăţat să săvârşească cele plăcute lui Dumnezeu. Chiar de la prima pagină a Sfintei Scripturi ni se spune: „Şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor” (Gen. I, 2). Dar El s-a făcut lumii mai lămurit prin Iisus Hristos şi mai ales astăzi, în ziua Cincizecimii, prin coborârea Sa cea minunată asupra Sfinţilor Apostoli adunaţi în foişorul din Ierusalim. Prin coborârea directă a puterii sfinţitoare a Sfântului Duh asupra Sfinţilor Apostoli, s-a împlinit făgăduinţa Domnului Hristos, Care, după învierea Sa din morţi, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim până ce „vor fi îmbrăcaţi cu putere de sus” (Luca XXIV, 49).

În această sfântă sărbătoare a Rusaliilor este potrivit să cunoaştem şi noi, creştinii de astăzi, mai întâi evenimentul coborârii Sfântului Duh şi apoi semnificaţia lui pentru întreaga noastră viaţă creştină.

La 50 de zile după Paşti, aceia care puteau dintre iudei şi prozeliţii iudei, adică cei care adoptaseră Legea lui Moise, în orice colţ al lumii s-ar fi aflat, aveau obiceiul să meargă la Ierusalim pentru a cinsti împreună cu mare fast sărbătoarea Cincizecimii. Aceasta era una din cele trei mari sărbători ale iudeilor. Ea încorona timpul celor şapte săptămâni de la Paştele Iudeilor, căci numărul şapte avea semnificaţie deosebită în viaţa religioasă a poporului iudeu. În acelaşi timp, în ziua Cincizecimii, iudeii sărbătoreau prin deosebite ceremonii sfârşitul secerişului.

Sfinţii Apostoli se aflau adunaţi împreună cu Maica Domnului şi alţi credincioşi într-o casă din Ierusalim, în foişor, fiind ascunşi şi fricoşi de teama iudeilor. In timp ce ei stăruiau în citiri, rugăciuni şi cântări, deodată, pe la ceasul al treilea din zi, care corespunde orei a noua de dimineaţă, după împărţirea timpului la noi, a venit din cer un vuiet puternic ca puterea unei vijelii şi a umplut toată casa unde şedeau ei ascunşi. Celor de faţă li s-au arătat nişte lumini puternice ca nişte limbi de foc, împrăştiindu-se şi aşezându-se asupra fiecăruia. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt, încât au început să vorbească în alte limbi, precum le da lor Duhul a grăi.

Iar când s-a auzit sunetul acesta puternic, care s-a coborât asupra foişorului unde se aflau Apostolii Domnului, au alergat toţi bărbaţii cucernici aflători în Ierusalim. Locul unde se aflau Sfinţii Apostoli nu era departe de Templul din Ierusalim, unde se desfăşurau ceremoniile sărbătorii Cincizecimii. Se adunaseră în Sfânta cetate iudei şi prozeliţi din toate părţile cunoscute ale lumii vechi, din ţările Răsăritului, părţi, mezi şi elamiţi şi cei din Mesopotamia şi Iudeea, din provinciile Asiei Mici, din Capadocia, Pont, Asia, Frigia şi Pamfilia, din Egipt şi din părţile Libiei, veniseră oaspeţi până de la Roma, din insula Creta şi din Arabia. Şi se minunau toţi, căci fiecare îi auzea pe Sfinţii Apostoli vorbind în limba lui măririle lui Dumnezeu. Mulţi dintre cei de faţă au început să-i ia în râs, socotindu-i plini de vin, adică beţi. Dar Sfântul Petru, cu un curaj pe care nu-l avusese mai înainte, le-a lămurit tuturor că cele întâmplate s-au făcut prin puterea Sfântului Duh. El le-a arătat în acelaşi timp rostul şi semnificaţia Jertfei şi învierii lui Hristos, pentru tot neamul omenesc, îndemnându-i pe toţi să se pocăiască şi să primească botezul spre iertarea păcatelor. Mulţi au primit cu bucurie cuvântul lui şi în această sărbătoare a Cincizecimii s-au botezat ca la trei mii de suflete, bărbaţi, femei şi copii, după vârsta şi starea în care se aflau. Astfel s-a făcut începutul Bisericii creştine. Iar ei cu toţii stăruiau în învăţătura Apostolilor, în iubire frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (F.A. II, 1-41).

Din temători, îndoielnici şi şovăitori, din necărturari şi puţin înţelegători ai dumnezeirii lui Hristos şi ai adevărurilor credinţei, Apostolii ajung acum neînfricaţi, înflăcăraţi, plini de o râvnă sfântă în propovăduirea cuvântului. Stăruinţa cuvântului lor a fost încoronată de roade neaşteptate, căci în curând numărul celor care au intrat în grădina cea plină de mireasmă a Bisericii a sporit la cinci mii (F.A. IV, 4), „şi din ce în ce mai mult sporeau cei ce credeau în Domnul, mulţime de bărbaţi şi de femei” (F.A. V, 14).

Întrebarea firească pe care şi-o pune acum fiecare inimă împodobită cu simţăminte creştine este aceasta: Oare puterea Sfântului Duh s-a revarsat numai asupra Sfinţilor Apostoli in sărbătoarea Cincizecimii, iar de atunci a încetat revărsarea şi acţiunea sfinţitoare şi preînnoitoare a Sfântului Duh în lume ?

Nicidecum. Sfântul Duh S-a pogorât asupra Apostolilor nu numai ca să-i sfinţească pe ei, ci ca să le dăruiască lor haruri mai presus de fire, pe care să le împărtăşească urmaşilor lor, iar viaţa duhovnicească a Bisericii să sporească. Urmaşii Sfinţilor Apostoli, Episcopii şi Preoţii au primit prin taina preoţiei puterea de a împărtăşi tuturor credincioşilor darurile harice ale Sfântului Duh. Astfel, puterea înnoitoare, sfinţitoare şi îndumnezeitoare a Sfântului Duh rămâne permanent lucrătoare şi creatoare în lume.

Încă fiind Domnul Hristos împreună cu Sfinţii Apostoli în lume, i-a încredinţat de prezenţa şi permanenţa Sfântului Duh, spunându-le: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da alt Mângâietor care să rămână cu voi în veac, şi anume Duhul Adevărului” (Ioan XIV, 16-17). De asemenea, în prima zi a învierii, seara, Domnul Hristos S-a arătat Sfinţilor Apostoli, care stăteau ascunşi cu uşile încuiate şi, după ce i-a binecuvântat, le-a spus: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan XX, 22-23).

A doua întrebare care se pune minţilor şi inimilor noastre este aceasta: In ce constă puterea sfinţitoare a Sfântului Duh ?

Darurile Sfântului Duh, a treia persoană a Sfintei Treimi, sunt nenumărate, căci bogăţia Duhului este nesfârşită. „Intr-adevăr eu mă cutremur de spaimă, ne spune Sfântul Grigorie de Nazianz, când mă gândesc la bogăţia numirilor… Sfântului Duh. El este numit Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, mintea lui Hristos, Duhul Domnului, Domnul însuşi, Duhul învierii, al adevărului, al libertăţii, Duhul înţelepciunii, al priceperii, al sfatului, al tăriei, al cunoaşterii, al credinţei, al temerii de Dumnezeu, căci şi este făcătorul acestora toate, umplându-le pe toate de fiinţa Lui, pe toate ţinându-le… El reface pe om prin Botez şi înviere, cunoaşte toate, învaţă, suflă unde vrea şi cât vrea… Şi premerge botezului şi e căutat după Botez. Câte le lucrează Dumnezeu, El le lucrează; El se împarte în limbi de foc şi împarte harurile, care face apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători’’ (Cuvântul 31 [Teologic 5], XXIX, Migne, P.G. XXXVI, col. 159).

Duhul Sfânt e viaţă, făcător şi dătător de viaţă, lumină şi dătător de lumină, izvorul sfinţeniei şi al bunătăţii. Prin El se cunoaşte Tatăl şi se preamăreşte Fiul. După cuvântul Sfintei Scripturi, din bogăţia nemăsurată şi nesecată a darurilor Sfântului Duh, şapte daruri sunt mai însemnate pentru viaţa noastră creştină: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştinţei, duhul temerii de Dumnezeu şi duhul bunei credinţe (Isaia XI, 2).

Noi toţi, arhierei, preoţi, diaconi şi credincioşi, suntem fiii împărţirii darurilor Sfântului Duh. în dumbrăvile răcoroase ale Bisericii creştine curge neîncetat râul cel cu multe ape al harului lui Dumnezeu, care se împarte tuturor prin Duhul.

Orice lucrare sfinţitoare se săvârşeşte de slujitorii Bisericii prin invocarea puterii îndumnezeitoare a Sfântului Duh. Duhul Sfânt preface, curăţă şi înnoieşte firea noastră cea căzută şi stricată mai întâi prin baia Botezului şi „ne îmbracă în omul cel nou, care este făcut după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea şi sfinţenia adevărului” (Ef. IV, 24). însuşi Domnul Hristos ne-a asigurat de aceasta când a spus lui Nicodim, unul din fruntaşii iudeilor: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan, III, 5). Apoi, prin Taina Mirungerii, pune asupra sufletului şi trupului nostru „pecetea harului Sfântului Duh”, căci, după cuvântul Sfântului Ioan, „Duhul este cel care dă viaţă” (Ioan VI, 63). Tot aşa şi cu celelalte taine, dar mai ales prin taina Sfintei Cuminecări, care le covârşeşte pe toate. Sfinţirea şi prefacerea pâinii şi vinului în Sângele şi Trupul Domnului, le face episcopul sau, în lipsa acestuia, preotul, prin invocarea harului Sfântului Duh. „Indestulează-mă cu puterea Sfântului Tău Duh, ca, fiind îmbrăcat în darul preoţiei… să jertfesc sfântul şi preacuratul Tău Trup şi cinstitul Tău Sânge”, se roagă arhiereul sau, în lipsa lui, preotul, în timpul imnului Heruvic. Iar în momentul cutremurător şi înfricoşat al prefacerii Sfintelor Daruri, slujitorii se roagă: „Doamne, Cela ce ai trimis pe Prea Sfântul Tău Duli în ceasul al treilea Apostolilor Tăi, pe acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor care ne rugăm Ţie”.

Ca fii ai Bisericii, credincioşii primesc tainele Bisericii, iar prin rugăciunile şi binecuvântările episcopilor şi preoţilor, fiecare credincios se împărtăşeşte de puterea harică dumnezeiască a Sfântului Duh care-l curăţă de păcate, îl reînnoieşte şi-l zideşte din nou.

Noi, toţi oamenii, suntem supuşi ispitelor şi păcatului. Noi toţi avem nevoie de trezirea cugetului, de pocăinţă şi iertare, de mila şi îndurarea lui Dumnezeu, de revărsarea bunătăţii Duhului Sfânt, care curăţeşte, înnoieşte, sfinţeşte şi zideşte din nou sufletul omenesc.

Harul Duhului Sfânt ne păzeşte din pruncie, ne păzeşte în anii tinereţii, când putem fi ademeniţi de frumuseţile amăgitoare ale lumii, ca să nu cădem în grele păcate şi să ne pustiim frumuseţea sufletului, ci să tindem spre desăvârşirea frumuseţii spirituale. Harul Sfântului Duh bate la uşa inimii noastre în tot cursul vieţii noastre şi ne mustră pentru păcatele făptuite, chemându-ne la îndreptare, la căinţă şi pocăinţă, până nu vine ceasul cel greu al bolii, al suferinţei şi al morţii. Pe mulţi, harul Sfântului Duh îi scoate din adâncul patimilor. Duhul Sfânt sădeşte în sufletele noastre părerea de rău pentru greşelile şi păcatele noastre, căinţa, puterea spre îndreptare, face să crească puterile noastre duhovniceşti în luptă cu ispitele trupului şi ale lumii, în luptă cu păcatul, în luptă cu înşelăciunile, meşteşugurile şi uneltirile diavolului.

Puterea harului Sfântului Duh smereşte pe cei mândri, îmblânzeşte pe cei cruzi, pe cei lacomi şi avari îi face milostivi şi îndurători, pe cei desfrânaţi îi curăţă şi-i întoarce cu iubire către familia şi copiii lor.

Chipul peste care se revarsă roua răcoritoare a harului Sfântului Duh străluceşte de curăţie şi frumuseţe duhovnicească. Bogăţia darurilor Duhului Sfânt ne duce la bunătate, blândeţe şi bunăvoinţă, la smerenie şi răbdare, la curăţia inimii, la dreptate şi milostenie, la rugăciune, la păzirea celor sfinte, la neţinerea de minte a răului făcut de cineva, la iubirea aproapelui şi a lui Dumnezeu, la nevoinţe şi osteneli pentru câştigarea împărăţiei cerurilor, la pacea şi liniştea sufletului, la împăcarea şi buna înţelegere cu toţi oamenii, la veselia duhovnicească neîncetată, la dorirea continuă a binelui şi a frumuseţii celei nepieritoare de sus.

Sfântul Apostol Pavel ne spune că roadele Duhului sunt acestea: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Gal. V, 22).

Inimile creştinilor umbriţi de puterea sfmţitoare a harului Duhului Sfânt strălucesc de nevinovăţie ca inimile copilaşilor, despre care Hristos Mântuitorul nostru a spus: „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. De darurile Duhului Sfânt se învredniceşte nu numai sufletul nostru, ci şi trupul nostru, în mod potrivit lucrărilor trupului. După cuvântul Sfântului Pavel, trupul nostru „este locaşul Duhului Sfânt care locuieşte întru noi şi pe care-L avem de la Dumnezeu” (I Cor. VI, 19). A face din trupurile şi sufletele noastre templul sau Biserica Duhului Sfânt e cea mai mare cinste, sfinţenie şi fericire, la care poate râvni un credincios. încă din această viaţă chiar şi natura noastră corporală primeşte prin lucrarea Sfântului Duh unele dispoziţii spirituale. „Dacă trupul trebuie să ia parte împreună cu sufletul la bunurile cele negrăite ale lumii viitoare, ne spune Sfântul Grigorie Palama (între 1363-1371), e sigur că el trebuie să participe la ele de pe acum… Căci trupul însuşi are de asemenea, într-un chip potrivit sieşi, experienţa lucrurilor dumnezeieşti, când forţele pasionale ale sufletului nu sunt date morţii, după obicei, ci sunt transformate şi sfinţite” (Tomul aghioritic pentru isihaşti, în Migne, P.G. t. CL, col. 1233 C). Căci dacă trupul nu s-ar bucura şi el de darurile Duhului, de ce ar mai fi necesară învierea morţilor? Tot Sfântul (îrigorie Palama ne mai spune: „Noi nu aplicăm numele de om în chip separat sufletului sau trupului, ci la amândouă împreună, căci omul în întregime a fost creat după chipul lui Dumnezeu”. ((‘e cuvinte ar spune trupul împotriva sufletului când s-ar judeca cu el în faţa judecătorilor, în Migne, P.G. t. CL, col. 1361 C).

Noi, cei ce facem parte din sânul Sfintei Biserici apostolice şi soborniceşti, nu suntem lipsiţi în nici un moment al vieţii noastre de asistenţa Duhului Sfânt, de puterea lui înnoitoare, creatoare şi simţitoare. în acest sens, Sfântul Petru ne spune tuturor: „Voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată” (I Petru II, 9).

Duhul Sfânt sădeşte lucrarea mântuirii în străfundul inimilor noastre şi le face să se întoarcă de la spiritul lumii către Dumnezeu cel în Treime lăudat. El ne leagă de Hristos, iar prin Hristos ne pune în legătură cu Tatăl. Duhul Sfânt ne deschide şi ne luminează ochii minţii ca să înţelegem că Hristos nu este un simplu om, ci Dumnezeu adevărat. Hristos este uşa spre Tatăl, iar Duhul Sfânt este cheia care ne deschide uşa spre Tatăl ceresc, Creatorul a toate.

Domnul Dumnezeul nostru, izvorul vieţii şi al înţelepciunii şi dătătorul a tot binele, Cel ce ne-a adus pe noi din nefiinţă la fiinţă, Cel ce a creat pământul şi întreg universul pentru a ne pune la dispoziţie un cadru potrivit cu aptitudinile noastre, să ne trimită şi nouă îndurările milostivirii şi ale iubirii Sale de oameni. Să nu cumpănească fărădelegile şi păcatele noastre îndurările şi miloşii virile lui Dumnezeu, ci să prisosească spre noi bunătatea şi maica lui iubire de oameni. Să nu lipsească de la noi mai ales puterea îndumnezeitoare, înnoitoare şi sfinţitoare a Duhului Sfânt,

Cel ce S-a pogorât astăzi asupra Apostolilor în Ierusalim, ca să nu fim răpiţi, răniţi şi ademeniţi de amăgirea frumuseţilor celor stricăcioase ale lumii acesteia şi să cădem în meşteşugirile şi vrăjmăşiile diavolului, voitorul de rău al oamenilor. Astfel, pururea fiind întăriţi, înnoiţi şi sfinţiţi cu puterea harului celui neîmpuţinat al Duhului Sfânt, să ne învrednicim a ajunge la frumuseţea cea nepieritoare de sus, ca să ne bucurăm de lumina cea neînserată a lui Dumnezeu Cel veşnic, în prea frumosul Ierusalim ceresc, în împărăţia Sa cea veşnică. Amin.

Pr. asist. I. Rămureanu (Glasul Bisericii, nr. 5, 1958, pp. 403-407)

21 mai 2026 reprezintă o aliniere rară și o zi cu o triplă semnificație majoră, deoarece sărbătoarea creștină Înălțarea Domnului coincide cu cu Ziua Eroilor dar si cu praznicul Sfinților Împărați Constantin și Elena.

Înălțarea Domnului (Ispas) este celebrată mereu la 40 de zile de la Paște, în zi de joi, marcând ultimul moment pământesc al lui Iisus Hristos alături de ucenici, cărora le-a lăsat promisiunea Pogorârii Sfântului Duh.

Sărbătoarea este cunoscută sub numele de Ispas.Tradiția cere ca în această zi oamenii să poarte frunze de nuc la brâu, să vopsească din nou ouă roșii și să folosească salutul pascal „Hristos S-a înălțat!”, urmat de răspunsul „Adevărat S-a înălțat!”

Dimensiunea spirituală a zilei este completată în mod firesc de Ziua Eroilor, celebrată în mod oficial în aceeași zi cu Înălțarea Domnului.

Peste acest fundament se suprapune sărbătoarea cu dată fixă a Sfinților Împărați Constantin și Elena, „cei întocmai cu Apostolii”. Împăratul Constantin a rămas în istorie pentru acordarea libertății religioase creștinilor prin Edictul de la Milano, în timp ce mama sa, Elena, este venerată pentru descoperirea Sfintei Cruci pe Dealul Golgotei.

Doina Ofelia Davidescu