Motto:
”Doar meșterindu-ți trecutul pregătești viitorul. Avem în noi o memorie a viitorului. Poate părea straniu, însă această memorie a viitorului este cea care ne poate călăuzi către o lume ce nu va fi, gândesc eu, fără frământări; este cu neputință să dai naștere fără sfâșiere (…) Dificultatea de a fi pe lume este continuă. Așa cum vorbim de o continuă formare, tot astfel aș vorbi de o naștere continuă.”
Henry Bauchau – https://www.espritsnomades.net/litterature/henry-bauchau/
Mă întreb și mă las întrebat dacă mai este posibilă o inițiere sentimentală și spirituală astăzi. Nu tocmai la fel cum s-ar fi petrecut pe vremea lui Flaubert sau a lui Rilke ori, bunăoară, a lui Hermann Hesse, însă până la urmă ideea de mentorat persistă, volens-nolens, în memoria colectivă și este încă parte din modul în care e mai departe împărtășită cunoașterea, mai exact cunoașterea care produce cele mai adânci și mai aspre efecte în mintea și sufletul cuiva.
Plonjând mai drastic într-o lume cu condiționări și fundături inconturnabile, pare că nu doar Răul s-a banalizat teribil de mult, cum credea deja după război Hannah Arendt, ci că majoritatea dintre semeni au preluat cel puțin aspecte sau apetențe ale Răului drept o formă de autoprotecție justificabilă, pe care ți-ar putea-o lesne decoda destul de persuasiv. Pe semne că toate epocile istorice, așa cum credea deja Leonardo Da Vinci tind să aibă abisuri, spaime sau capcane de neevitat. Altfel spus, în perioadele trecute, unii au trăit cu spaima vânătorii de vrăjitoare, alții cu aceea a unor epidemii sau conspirații monstruoase, ori pur și simplu cu tentați sau frici programatice, înscrise cumva în ADN-ul ciclic al arhitecturii Lumii, al schimbărilor brutale la care fiecare generație a fost silită să se acomodeze ori cu care pur și simplu să se resemneze. Acum, însă, pare că setea de spulberare a tabu-urilor încă din Renaștere și în mai toate domeniile – de la Cunoaștere la sexualitate – face în mod paradoxal mai spinoasă acceptarea acelor neajunsuri sau permutări pe care înclinăm să le vedem deseori ca nedreptăți sociale sau etice, ca lovituri sub centură despre care nimeni nu ne-a povestit, nici în familie, nici la școală.
Firește, epoca marilor peripluri inițiatice pare demult apusă pentru adolescenții sau tinerii de astăzi, dacă e să ne raportăm la ”anii de ucenicie” ai lui Goethe sau la peripatetizările recomandate intens de Rousseau încă din romanul său pedagogic ”Emile sau despre educație”. În pofida acestei fatale depășiri a relației mentor-discipol de odinioară, încrederea în diverși guru, antrenori spirituali sau în ghiduri practice de fericire spirituală a luat o amploare de necrezut. Toate aceste forme oarecum disperate de a contracara cumva lipsa de armonie și de serenitate din viețile noastre au drept numitor comun instrumentalizarea mai dibace sau mai puțin bine disimulată a nevoii profunde de îndrumare și de așa-zisă ”dezvoltare personală”, la care tot ne vedem până la urmă obligați să ne raportăm. Desigur, este vorba de o raportare cu mult relativizantă, mai fluidă decât în trecut însă gradul de anomie sau de entropie dintr-o societate orientează ca o contracarare imperativă traseele fragile, dar unice, din perspectiva timpului, ale fiecăruia dintre cei conștienți, nu doar de perisabilitatea corpului, a frumuseții sau a sănătății, ci și a unei anumite unicități a persoanei noastre și a poziționării cât mai marcante pe care încercăm să i-o oferim. Astfel, într-o lume umană care pare să meargă ineluctabil către autodistrugere, cum credea Erich Fromm, în contrapartidă, se întețește într-o cât de mică măsură nevoia de a lăsa o urmă, de a face ceva nu neapărat măreț, dar memorabil, ori transferabil în destinele celor care ne e dat să ne urmeze.
La momentul ieșirii din epoca victoriană înțesată de tabu-uri și prejudecăți, descătușarea pulsiunilor promise de Freud, părea o alternativă la obscurantismul și constrângerile cu care generațiile de dinainte se confruntaseră din plin. Părea doar un experiment progresist de primă mână, fiindcă mai nimeni nu întrevedea pericolele cu privire la distrugerea Naturii din care facem parte și nici o posibilă epuizare a resurselor cu care semeți ne drapam la un moment dat procesul de ”modernizare”.
Atunci, în situația în care multe dintre frământările și atitudinile din jurul nostru par să meargă într-o direcție, fie nihilistă, fie pur și simplu neobarbară, care ar mai fi rostul mentoratului și al inițierii spirituale într-un context atât de încărcat?!? Un tânăr filosof român, pe nume Gabriel Cercel, consemnează undeva: ”La îngeri, totul este bogăția lumii răsturnată în interior. Omul, în schimb este dezechilibrul însuși. El nu este nici pe deplin integrat în natură, nici spirit pur, ci interioritate în permanență pătată de raportare agresivă și profitoare la Lume.” (”Întâlnire în jurul unei palme Zen”). Această cugetare provine pe fondul unor lecturi aprofundate din Shakespeare, însă după cum vedem, nu și-au putut pierde nici pe departe actualitatea. Într-o lume a măștilor care se schimbă neîntrerupt, ca și al actorilor substituiți brutal din scenă, cum era deja încredințat Eminescu, pare greu de argumentat și de pledat în fața unui tânăr discipol că o inițiere de ordin spiritual ar mai putea fi de ajutor cu ceva. Cu toate acestea știm că inevitabil se păstrează nevoia acelei regăsiri a unui echilibru precar între carne și spirit. Și aceasta este, culmea, valabil chiar pentru categorii extrem de largi de ființe umane, mai mult sau mai puțin cugetătoare.
Cu ce ar merita să rămânem în urma acestui balans dilematic?
Ca și în ”Jocul cu mărgelele de sticlă”, romanul lui Hermann Hesse, sau ca și în scrisorile lui Rilke către Rodin, se pune razant problema inevitabilei depășiri sau rupturi a tânărului discipol față de maestru. Momentul în sine nu are neapărat grandoare sau conotații psihanalitice, dar dovedește că miza nu ar fi doar a obținerii unei confirmări sau nedreptățiri personale, ci și a unei ipostazieri sau perspectivări împrospătate în raport cu lumea prin cunoaștere. Are loc un proces de smulgere a măștilor, de confuzie torturantă, dar și de conștientizare convulsivă, frapantă, ca în filmul-meditație ”Persona” al regizorului Ingmar Bergman. Descumpănitor poate suna, la prima vedere, concluzia aceluiași filosof citat, la rândul său discipol al lui Gabriel Liiceanu: ”Oricine părăsește astfel lumea rolurilor pentru a descoperi scenariul unei vieți autentice, rămâne singur. Deșertul acestei singurătăți, presărat de fantasmele ispititoare ale confortului pe care l-ai părăsit și de capcanele propriilor iluzii este o experiență teribilă, pe care numai cel care a trăit-o o cunoaște cu adevărat”. Oarecum, abia ni se luminează o anumită contrapondere consolatoare la însingurarea în care în mod fatal se afunda discipolul pe propriul său itinerar spiritual. Observăm că în mentoratul despre care vorbeam rămâne intangibilă aspirația spre ideea de ”binom ideal”. Anume, oricâtă solitudine ar fi predestinată discipolului însetat de adevărurile ultime, el primește un soi de ”palme moromețiene”, dar este vegheat cu știrea sau fără știrea sa de un anume ”singur călăuzitor” al său. Cu alte cuvinte, meniul abstinent în mare măsură al autoformării individuale conține, alternativ, chiar din fașă ideea unei însoțiri, unui acompaniament filtrat, cu toate inerentele riscuri incluse care dă seamă îndeajuns de impresionant asupra semnificației mentoratului de care vorbeam, chiar în așa-numite ”vremuri sărace”, după expresia lui Hölderlin și consacrată ulterior prin Heidegger.
La capătul acestor prime considerații, remarcăm că, paradoxal sau nu, dezideratul educațional al predării unei ștafete simbolice își păstrează pe deplin actualitatea. O abordare a educării și educabilității din care lipsesc semnificativ consolarea, acompanierea, ocrotirea și în cele din urmă acea ”sălășluire/adăpostire” a spiritului înlăuntrul persoanei este condamnată, în mod crud, dar binemeritat, la desubstanțializare, sterilitate și treptată înstrăinare, adică exact contrariul pe care prezumat ar merita să-l presupună învățarea și în sens mai larg accesul la cunoaștere al celor care abia se pregătesc să înceapă a trăi și a înțelege sensurile vieții.
Sever AVRAM
Extras din volumul în pregătire ”Ultima halucinație de pe Muntele Măslinilor”
