Vine o vreme când, în urma a ceea ce te-ai străduit să acumulezi, să începi să vorbești cât mai deschis despre experiențele tale anterioare cu oamenii, cu universul, cu tine însuți. Cei care se află abia la vârsta uceniciei n-au însă nevoie de răscolirea amintirilor tale, ci mai curând de un ghidaj prin hățișurile deseori înșelătoare ale lumii în care ne aflăm.
De aceea, inițierea nu poate fi doar una spirituală, ci mai cu seamă la ordinea zilei ar merita să se află cea senzorial-afectivă și etică. Cu atât mai dificil de transpus aceasta în practică pentru că nu mai avem unitatea și coerența perspectivei senine și estetizante asupra realității, asupra lumilor din jur, așa cum ne-am fi putut permite să invocăm chiar în anii de după al doilea război, precum o făcea Academicianul René Huyghe în celebrul său volum ”Dialog cu vizibilul”. Pentru acesta din urmă, de pildă, a înțelege înseamnă nu să te apropii de câteva idei manevrabile, ci să te impregnezi de acestea, așa cum omul continuă să o facă fără încetare de-a lungul secolelor, reluând dialogul la care mă refeream eu la început.
Din nefericire, acum suntem somați să ne reamintim că existăm într-o lume diferită, precum a arătat Régis Debray. E vorba de o lume a degradării și morții Imaginii, așacum au susținut și alți autori contemporani, precum Jean Baudrillard sau Guy Debord. Conform acestor explorări, Imaginea s-ar fi metamorfozat succesiv în faze numite icon sau icoană, idol și viziune. Altfel spus, memoria colectivă devine tot mai volatilă fiind brutal invadată de expansiunea evenimentului în direct, a actualității nemediate, a știrilor ce conduc în cele din urmă la o desprindere a imaginii tocmai de posibilitatea unei perspectivări mai largi și mai profunde. Suntem tot mai puțin capabili să contemplăm, pentru că prin televiziune și internet Imaginea s-a detașat cvasi-complet de Privire. Adolescenții și tinerii s-au acomodat însă mai degrabă cu această fărâmițare caleidoscopică cu dispersia conținuturilor în miriade de instantanee lipsite de o minimă coerență și miez. Mai recent, pe urmele lui Debord, dar și a unui romancier peruan precum Mario Vargas Llosa, ne-am conformat sau chiar resemnat să viețuim într-o ”societate a spectacolului”. Cu alte cuvinte, dominanta ultra-hedonistă a îngenunchiat, până la urmă, tot mai multe culoare ale raționalizării sau meditației și, astfel, s-a substituit în mod arogant înseși posibilității de explorare și de mentorat la care, în mod legitim, tinerii ar fi avut șansa să aspire.
În acest context, psihologii au ajuns să constate că unele platforme social media de tipul Instagram conduc tot mai multe fete, dar și băieți, la stări de anxietate sau angoasă, chiar, atunci când se compară cu perfecțiunea photoshop-ată a celor ce țin să-și afișeze coolness-ul, superioritatea ori chiar statutul de idoli ”demni de invidiat”.
Privind dintr-o cu totul altă perspectivă, nu doar a ingratei sorți a imaginii, la care ne-am restrâns obsesional de bună voie, de ceva mult mai mult timp, cam de la Renaștere încoace, conform cărții lui Marcel Gauchet, am asistat înmărmuriți cu toții la un soi de ”progresie inversă” a Transcendenței. Mai exact, Dumnezeu ne-ar fi părăsit sufletele, n-ar mai fi în noi, ci ”în afara și dincolo de oameni”. Trebuie să arăt aici că viziunea sa a cutremurat pe mulți dintre intelectualii contemporani, de departe nu doar pe cei de orientare marxistă sau post-marxistă. Cred că în el găsim una dintre cele mai profunde și detaliate radiografii ale modului în care s-a generat ”individualismul modern” (adică selfish-ness versus self-centeredness, cum au susținut cu brio diverși eticieni).
Pe blogul filosofului Gauchet stă scris chiar așa: ”Suntem locuitorii unei Lumi care deja a întors spatele domniei zeilor. Iar când zeii sunt puși în umbră, atunci oamenii nu mai pot fi (aidoma unor) zei.” Aici, tind să văd mai puțin o reflecție post-nietzscheană, aparent confortabilă și auto-apologetică, cât o constatare destul de amară asupra golirii inerente de conținut a multor ”instanțe religioase” care, ca instituții, nu mai reprezintă, din păcate, la ora actuală, ”surse morale și spirituale” la care să ne mai putem în mod fundamental raporta sau adresa spre a primi ocrotire.
Contrar însă învățămintelor extrase de Mircea Eliade, care a vorbit insistent de o temporară ”camuflare a sacrului în profan, Gauchet mizează, dimpotrivă, pe o reîntoarcere de semn invers a Sacrului / Religiosului. Mai precis, s-ar prefigura, în răspărul titlului cărții sale (”Dezvrăjirea lumii. O istorie politica a religiei”), de fapt, o ”Re-încântare a lumii”, anume o așa-zisă paradoxală re-legitimare a ideologiilor ce-și fac loc pe terenul lăsat tot mai devastat sau mai controversat al confesiunilor religioase de odinioară. În acest loc, simt nevoia să mă detașez destul de clar de perspectiva sa. Chiar și personalismul la care face direct sau indirect și Gauchet, și-arătat în practică, în mare măsură mizele. Ca să fie ceva mai explicit, ideea că oamenii ar fi putut prin voință și auto-modelare să înlocuiască instanța transcendentă cu propria subiectivitate, să se vadă subiect, s-a dovedit în mare măsură imposibilă. Și nici nu e de mirare, pentru că așa-numitul ”proiect de viață”, evocat de Alain Touraine, ori nu a fost cultivat educațional în societățile avansate, ori a capotat inerent din pricina ultra-hedonismului, dizarmoniei dintre persoana umană și proiectele societale sau pur și simplu din cauza unei poveri sisifice, pe umerii unor ființe prea nevolnice.
Mă bazez în mod evident pe perspectiva și soluțiile sugerate în subsidiar de Eliade. Există încă suficiente rezerve de Mister, de sacralitate camuflată, dar până la desăvârșirea unei ”ontofanii”, adică a unei noi încorporări și expresivități a Sacrului, pare că, în această etapă cel puțin, mai este cale lungă. După cum susține în acest sens un hermeneut al lui Mircea Eliade, ”din religiozitate nu putem ieși”, deoarece Sacrul ne-ar popula sau s-ar adăposti cotidian și ne-ar însoți pretutindeni (Aurel Codoban – ”Sacrul și ontofanie”).
Se generează, astfel, un arc peste timp, prin care, ca și în cazul lui Nietzsche, Eliade crede vădit în același ”mit al eternei reîntoarceri” sau al unei palingenezii universale în care credeau vechii greci și la care se racordau prin celebrele rituri dionisiace sau prin ”complexul orfic”, la care se referea, cândva, clasicistul Mihail Nasta în tulburătoarea și singulara sa carte ”Anatomia suferinței”. Fiecare dintre noi ar fi de așteptat să ne asumăm până la urmă statutul de ”Homo Patiens” (om care suferă, pătimește). Sau, cum ar fi spus Walter Burkert, omul care suferă devine om doar ”în măsura în care este conștient de propria sa suferință, în măsura în care se contemplă pe sine suferind sintagma opusă celei de Homo Necans” (omul care ucide sau vânătorul ritualic). Până ce să devină cu adevărat și pe deplin acel om care se gândește pe sine, orice discipol are de parcurs un traseu inițiatic exasperant de greu și de dureros de suportat uneori. Nu neapărat un urcuș de tip sisific (ca la Albert Camus) sau unul de tipul Golgotei biblice, locul de care amintea înspăimântător Sfântul Ieronim (locul Calvarului, al craniilor, în limba latină), ci încadrabil unui model generativ / auto-generativ, conform credinței lui Goethe că într-o singură viață medie ”antropogeneza”, mai exact reiterarea comprimat simbolică a antropogenezei, conține și simbolizează, inclusiv în planul conștiinței noastre individuale, morfogeneza.
Spre a mai calma neliniștile interlocutorului meu imaginar, aș mai adăuga că nu toți trebuie să fim tobă de Frobenius, Spengler, Riegl, însă ar merita să ne revină demnitatea și speranța că deși multe aulice instituții, conclavuri sau temple se arată acum goale sau abandonate, fiecare tânăr are pe mai departe în rucsacul său destule provizii spre a se reconecta la acele jinduite lucruri ascunse de la facerea lumii (anume la inerența auto-sacrificiului necesar pentru a refonda Lumea, conform lui René Girard).
Sever AVRAM
Extras din volumul în pregătire ”Ultima halucinație de pe Muntele Măslinilor”
Tablete precedente:
