Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)
Interviu la începerea lucrărilor cu sculptorul Constantin Țînteanu
Cel de-al doilea născut (după Maxim Dumitraș) dintre cei trei sculptori care au lucrat la ediția a V-a a taberei de la Ploiești este Constantin Țînteanu. Un artist pentru care sculptura este gând, cugetare înainte de toate. Spirit renascentist: sculptor, galerist, curator, critic de artă (a înființat Galeriile Karo din Bacău). Inițial geolog, nu face o distincție netă între geologie și sculptură. Are un atelier la Râșca, în județul Suceava, unde lucrează din primăvară până-n toamnă.
”Sculptura se autocreează. O mână nevăzută, neștiută, așază cum trebuie fiecare părticică. Important este să te lași în voia ei”, afirmă artistul.
E și cetățean britanic. A trăit ani buni în Marea Britanie. După cum mărturisește, știe pe de rost marile muzee britanice, recunoaște legat la ochi fiecare loc în parte, fiecare încăpere.
Posedă și solide cunoștințe de latină. Deviza sa: ”Est modus in rebus (Este o măsură în toate)”.
Dincolo de voința noastră
Reporter: Domnule Țînteanu, fiți binevenit la Ploiești! Participați pentru prima oară la Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană. Cum vi se pare parcul ploieștean și lucrările realizate până acum de colegii dvs.?
Constantin Țînteanu: Mă simt foarte bine aici, la Ploiești. Este un loc deosebit. Sculpturile colegilor, în mare parte, sunt foarte bune sau chiar excepționale, foarte diverse. Ideea de a face un parc care să găzduiască sculpturi contemporane cred că este foarte bună. Vremea ține cu noi, totul este extraordinar. La superlativ. N-am de ce să mă plâng.
R.: Să credem că ați fi tentat să reveniți oricând, la oricare dintre viitoarele ediții?
C.Ț.: În principiu, da. Deși eu fiind un om foarte atașat de colegi, aș fi interesat și de participanți. Poate aș avea unele ezitări, funcție de cine participă. Dar în principiu da. Cred că aș reveni cu plăcere, oricând, aici.
R.: Într-un dialog cu un reputat critic de artă afirmați că sunteți o fire fatalistă, resemnată. Lăsați ca această percepție să se vadă și în proiectele dvs.?
C.Ț.: Cred că am fost interpretat greșit în acel interviu, sau probabil m-am exprimat eu greșit. Eu nu sunt resemnat. Nu mă resemnez niciodată. Fatalismul rezultă din acceptarea oarecum detașată a ceea ce se întâmplă dincolo de voința noastră. Este un fel de acceptare a destinului, să zicem așa. Pe de altă parte, lucrările mele sunt foarte, foarte raționale și nu cred că răzbate acest așa-zis fatalism în niciuna dintre reprezentările mele vizuale. Cu siguranță nu.
Patru ipostaze
R.: Am constatat din curriculum vitae și alte materiale, interviuri despre dvs. că sunteți, pe lângă sculptor, curator, galerist, critic de artă. În care dintre aceste ipostaze vă simțiți mai în siguranță?
C.Ț.: Probabil… Iar mă iau de dvs., cu ”a mă simți în siguranță”.
R.: Luați-vă și căutați să-l iertați pe reporter pentru îndrăzneală sau poate… lipsa de inspirație!
C.Ț.: N-am spus asta. Dar, în fine… Nu mă simt deloc amenințat. Eu mă simt foarte bine în oricare dintre aceste posturi și aș putea spune că toate cele patru ipostaze se completează una pe cealaltă. Pur și simplu, ele sunt niște manifestări firești ale personalității mele și n-aș putea să mă manifest fără vreuna dintre acestea pe care le-ați menționat. Dar, într-adevăr, întotdeauna o latură a acestei personalități are întâietate față de celelalte, dar îmi place să cred că toate mă reprezintă.
R.: Dacă sculptorul poate sau nu poate să spună ceva despre lucrarea sa, cum o apreciază criticul Constantin Țînteanu?
C.Ț.: Criticul o apreciază cum vrea sau crede el, ca orice critic. La fel și publicul, privitorul în general. Din acest motiv, am declarat că sculpturile mele sunt deschise oricărei interpretări, că orice concluzie la care privitorul ajunge este perfect valabilă, și – din punctul ăsta de vedere – nu trebuie să mai dau nicio explicație. Pentru că punctul meu de vedere este particular, la fel de valabil ca al oricăruia. Și cred că e foarte corect să fie așa.
”Doar cei care n-au încredere în ei au un stil șovăielnic”
R.: Vi se pare important ca în viitorul nu prea îndepărtat să fiți recunoscut cel puțin în cele mai importante dintre lucrările dvs., adică stilul ca semnătură?
C.Ț.: Consider că este foarte important ca orice artist să aibă un stil al său. Și, n-o luați ca pe o lipsă de modestie, deja sunt recunoscut, prin ceea ce fac, ca având stilul meu. Nu trebuie să aștept viitorul, pentru că, dacă stăm și ne uităm în urmă, toți artiștii, mai importanți sau mai puțin importanți, dar care totuși au rămas, au avut un stil foarte clar. Deci, cred că fiecare artist are un stil al său. Doar cei care n-au încredere în ei au un stil șovăielnic, balansează într-o parte sau în alta funcție de ceea ce-i impresionează pe moment. Un exemplu bun: colegii mei de la acest simpozion au un stil recognoscibil și foarte valabil, și arată că sunt niște artiști desăvârșiți.
Tragic destin
R.: Cum putem să apreciem starea dvs. de spirit când afirmați, într-un scurt eseu, că artiștii sunt destinați unei vieți la limita sărăciei?
C.Ț.: (pe gânduri)
R.: Vă asumați acest destin?
C.Ț.: Nu-mi asum acest destin, pentru că eu, fiind un om chibzuit și prudent, nu trăiesc din roadele activității mele de artist, dar cunosc foarte multe cazuri de artiști care sunt în această situație, pentru că, din păcate, societatea în care trăim nu este o societate favorabilă artiștilor. Continui să cred – și aș putea să și argumentez – că sistemul în care ne ducem existența e parcă făcut să fie împotriva a tot ceea ce înseamnă activitate în zona artei. Și când spun artă nu înseamnă numai artist vizual, ci tot ce ține de frumos. Și, într-adevăr, e un destin de multe ori destul de tragic și, din păcate, foarte multe talente se pierd din cauza acestei situații. Oamenii sunt nevoiți să se reorienteze profesional, iar noi cu toții suferim și pierdem pe termen lung.
R.: Trist.
C.Ț.: Foarte trist, într-adevăr.
R.: (după un răgaz) Spor la treabă. Vom relua interviul după ce vă veți apuca de lucru.
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU
