Republic, in memoria eroilor, cei adevarati, ai Revolutiei din Decembrie 1989 un articol care a aparut in “Evenimentul zilei” in 1997, sub semnatura mea si a lui Bogdan Radulescu cu care faceam echipa la acel moment, despre Ingrid Irina Ioan, o fetita care a fost atinsa, in noaptea de 22 spre 23 Decembrie 1989, de un glont ratacit, in timpul schimburilor 
de focuri din fata fostului sediu al Ministerului Apararii Nationale.
Ingrid, acum Ingrid Ioan-Sanders, traieste in S.U.A de ani buni, pe coasta de vest, si-a desavarsit studiile Copiii Revolutiei
Text: Cristian Botez si Bogdan Radulescu
Fotografie: Cristian Botez(cea din ziar) si fotografii din arhiva personala Ingrid Ioan-Sanders
Mii de indivizi care nu au participat nici in cea mai mica masura la Revolutie, ba, unii dintre ei, chiar opunandu-se acesteia, s-au invartit de titlul de “Luptator in Revolutie”. De partea cealalta, victimele. Cei care intr-adevar au luptat, cei care au fost ucisi, raniti… Oameni, tineri cei mai multi dintre ei, carora nu li s-au recunoscut intru totul drepturile. Tineri, copii la vremea aceea, multi dintre ei raniti, infirmi acum, carora istoria le-a ramas datoare.
Ingrid Irina Ioan a fost impuscata cu un glont exploziv
In miezul noptii de 22 Decembrie 1989, Ingrid Irina Ioan, atunci in varsta de 12 ani, a fost impuscata in piept cu un glont exploziv de tip dum-dum, in apartamentul parintilor ei situat vizavi de sediul fostului Minister al Apararii Nationale din Drumul Taberei.
Dupa ce, impreuna cu parintii si cu sora ei, Francisca, mai mare decat ea cu trei ani, a ascultat mesajul lui Ion Iliescu in care acesta anunta ca e libertate, ca romanii au castigat si ca totul e bine, s-au instalat cu totii, pe intuneric, intr-una din camerele care dadeau spre ministerul Apararii. Ca sa vada “artificiile” ce tocmai explodau in fata blocului. Era vorba de fapt de o adevarata ploaie de gloante trasoare, iscata ca din senin. “Nu-mi place ce se intampla”, a spus mama fetelor. Si parasesc camera. Mai putin Ingrid care, fascinata de luminile care sagetau intunericul, zaboveste in fata ferestrei. Cateva clipe mai tarziu se aude un prelung si sfasietor “Mami, mami! Am fost impuscata!” Mama se intoarce in camera crezand ca Igrid glumeste. Imaginea fetitei rasturnata pe spate o scoate din minti. Se repede spre copila. Ingrid avea o gaura mare si urata in partea dreapta a pieptului, iar din gura i se prelingea un firicel de sange. Femeia izbucneste instantaneu in plans. Francisca, la fel. Tatal, aproape ca se da cu capul de pereti. Tremurand, mama isi ia copila ranita in brate. “Mami, mami, am fost impuscata!”. Priveste chipul usor surprins al lui Ingrid si simte ca intreaga lume se goleste de aer, de zgomote, de tot, de toate… Si firicelul acela de sange, care nu se mai opreste… Ingrid are puterea si spune, aproape soptit, “stati linistiti, iubitii mei! Totul o sa fie bine!”.
Peste ani, Ingrid isi aminteste. “Eram in fata ferestrei. Mama mi-a zis sa iesim din camera, dar eu am mai stat putin. M-am intors spre stanga si atunci am simtit zdruncinatura. M-am prabusit. Nu am simtit durere. Nu am lesinat.Am realizat doar ca am fost impuscata. Stateam pe spate si vedeam luminile trasoarelor. Am strigat-o pe mami…”
“Mi-au masat inima in maini si am revenit la viata”
Ingrid are acum(in 1997 n.r.) 19 ani si este o bruneta frumoasa. Are un zambet dulce, iar spiritul ei te cucereste. In urma impuscaturii din acea fatidica noapte, sufera de paraplegie spastica, fiind imobilizata intr-un carucior. Nu va mai putea merge niciodata. Cu o privire plina de seninatate si detasare isi continua relatarea in fata reporterului. “Ai mei m-au urcat in masina si,printre gloante, am ajuns la Spitalul Municipal(actualul Spital Universitar de Urgenta, n.r.).Dacia noastra era ciur de la tirurile de gloante. Nu stiu cum am scapat. Am fost constienta pana m-au pus pe masa de operatie. Apoi au inceput sa taie…”
Fara sa faca mai intai o radiografie pentru localizarea glontului, chirurgii i-au extirpat o jumatate din plamanul drept, care fusese pur si simplu sfartecat de explozia glontului. Apoi au descoperit plumbul. Atinsese coloana si se oprise in spatele inimii. Ingrid: “In timpul interventiei mediciii au iesit de vreo trei, patru ori afara spunandu-i mamei ca am murit. Mama se ruga de ei plangand sa mai incerce si ei reveneau la mine. Mi-au luat efectiv inima in maini si mi-au masat-o pana am revenit la viata. Intr-un tarziu, i-au spus mamei ca am scapat cu viata, dar ca voi ramane decerebrata. Arat eu a decerbrata? S-a spus, mai tarziu, ca daca se intervenea in timp util pe coloana, acum eram O. K.”.
Ingrid a stat cateva zile la Municipal, timp in care s-a ales cu o infectie la plamanul operat. A fost trimisa, dupa aceea, la Spitalul Filaret. Apoi la Spitalul, pe atunci, nr. 9. Si din nou la Filaret. “De fapt”, spune Ingrid strangand din dinti, “nu voiau sa mor la vreunii dintre ei”.
Ingrid a supravietuit datorita medicilor finlandezi
In urma unui S.O.S. de catre Crucea Rosie Internationala, Ingrid a fost preluata de medicii de la Spitalul Universitar din Helsinki, Finlanda. Pe 8 ianuarie 1990, insotita de mama sa, era imbarcata intr-un avion, cursa charter, cu destinatia Helsinki. A doua zi a fost operata de medicii finlandezi. Ca urmare a infectiei contractate la plamanul drept in spitalele romanesti finlandezii au fost nevoiti sa-l extirpe total. La coloana nu se mai putea insa interveni. Ingrid a stat opt luni in Finlanda. Patru la Spitalul Universitar, patru la un centru de recuperare fizica. “Ii iubesc pe oamenii aceia. Am simtit atata caldura si dragoste din partea lor… Practic, le datorez viata. Viata pe care nu am vrut nicio clipa sa o pierd. Indiferent cum ar fi urmat sa o traiesc.”, spune Ingrid cu un zambet senin pe chip.
Cand Ingrid a solicitat o locuinta Primariei Sectorului 6, i s-a raspuns: “Mai asteptati”
Dupa ce s-a intors in tara, Ingrid Irina Ioan a intrat in circuitul, dirijat de noile atuoritati ale statului, ale ”luptatorilor si ranitilor din Revolutia romana”. Pana sa implineasca 18 ani nu a beneficiat cu adevarat de drepturile care i s-ar fi cuvenit. Apoi a primit “gratuitate pe mijloacele de transport in comun”. Aceasta in timp ce, practic, din cauza barei din mijlocul usilor tramvaielor, autobuzelor sau troleibuzelor nu putea sa urce cu caruciorul de invalid, iar insotitorul nu beneficia de aceasi gratuitate, cum, dupa bunul simt, ar fi fost normal.
Anul trecut(1996, n.r.), impreuna cu alti raniti ais Revolutiei, infirmi pe viata, au fost primiti de Ion Iliescu, in acel moment, inca presedintele tarii. Tinerii infirmi au cerut sa fie ajutati sa-si procure cate un autorism Dacia, care le-ar fi usurat mult viata. Iliescu a zis, balmajit: “ Da, bine. Dar nu stiu ce comisie, nu avem fonduri…”. Ingrid a solicitat, apoi, Primariei Sectorului 6, o locuinta. Avea tot dreptul. Raspunsurile functionarilor au sfidat bunul simt. “Nu ati fost inregistrata”. “Mai veniti pe la noi”. “Mai asteptati”. Ingrid s-a revoltat. “Cat? Inca sapte ani? Vreau sa-mi intemeiez o familie! Daca vreau, pot sa am si cinci copii!”. Si in spatele zambetului ei trist se simt lacrimi strivite.
De un an de zile Ingrid preda informatica unor copii din clasela III-VIII, la un Centru de calcul infiintat printr-un program Phare, in colaborare cu scoala nr. 134. “Ii iubesc pe copiii carora le predau. Si ma iubesc si ei. Odata am tipat la ei pentru ca nu invatasera. A doua zi mi-au adus cu totii flori…”.
La sapte ani de la Revolutie, Ingrid Irina Ioan, ca si ceilalti copii si tineri raniti in timpul acelor evenimente, acumi infirmi pe viata, asista cu un anumit fel de intelegere la ceea ce se intampla in jur. La mascarada tonelor de certificate de “revolutionar” date aiurea si pe bani multi sau interese, la jocul acordarii de case, grade, functii si onoruri celor care, desi au fost infranti, chipurile, in Revolutie, au castigat. Si poate, in sufletele lor de copii, de tineri, care vad toate acestea, exista iertare.
Dar de ce trebuie tolerata la nesfarsit ticalosia?
