close
EditorialPromovate

Craciun între stații de troleibuz

Suntem în pragul anului 2022 și până acum cam toată istoria s-a prezis și repetat, umanitatea s-a împiedicat cu atenție de aceleași  pietre iar peste problemele deja existente de foamete, pandemie și război, frustrările intime s-au transformat în probleme de clasă care nu fac decât să dea culoare foametei, pandemiei și războaielor. Dacă înainte, foloseam sarcasmul și umorul ca să ne detașăm de aceste frustrări, acum chipurile, aceste abilități au devenit o armă de distrugere în masă, o masă slăbita de-a lungul timpului de iluzia ce i-a fost injectată cum că, la nivel individual și fără să depună nici un efort intelectual independent, ar avea vreo valoare în ochii lumii.

Nimeni nu mai știe de glumă și asta mă amuză. Poveștile cu prințese, personajele din filme sau chiar Crăciunul îi ofensează pe unii și atacul asupra acestor elemente de cultură îi înverșunează pe alții. Nimeni nu mai ține cont de ce înseamnă aceste lucruri sau de unde vin, lumea se ceartă  pe Facebook.

Sursa Twitter – @idvck

Hai totuși sa va spun o poveste de Crăciun, una aproape ca la Hollywood.

Este 22 Decembrie, am ieșit puțin mai târziu de la serviciu și m-am grăbit printre străduțe și petice de gheață să ajung la stație. Frigul începea să-și facă loc printre pliurile straturilor mele de haine iar degetele mele de la picioare urmau să moară.

Până a venit troleibuzul am așteptat cel puțin 15 minute. Când l-am zărit, m-am apropiat de banca din stație. Șoferul a decis să nu oprească. Lent se apropiase de stație și tot lent se îndepărta lăsându-mă perplexă, că atunci când faci entuziast cu mâna la un străin. Câțiva metri mai încolo a oprit la intersecție că să lase o mașină să tracă. Eu m-am năpustit spre ușa din spate și am început să dau cu pumnul cât am putut de tare. Am rămas în frig cu mâna îndurerată și cu lacrimi în ochi iar dansul, cochet, și-a văzut dr drum lăsând în urmă scântei colorate. Era frig și ud, am intrat în supermarketul de peste drum că să mă încălzesc.

Este 23 Decembrie, am ieșit de la serviciu mai devreme și cu mare grabă printre străduțele gri m-am îndreptat spre stație. M-am zgribulit pe un colț de bancă rece și umed, cu o parte din fund în geaca insuficient de lungă, și cealaltă pe bancă, le alternam. La fel făceam și cu mâinile, ași fi scos cartea dar îmi trebuiau ambele mâini că să întru în ea așa că am scos telefonul și am continuat un documentar despre intensa polemică în jurul nașteri aplicației Uber. Și așa ,dintr-o mâna într-alta, am descoperit cum Travis de la Uber a încălcat legi, a spionat funcționari publici că să eschiveze amenzi, a mituit polițișți, și-a atacat competitorii cu practici îndoielnice la nivel etic, și-a luat bătaie de la China cu propriile lui arme și s-a văzut năruit datorită culturii întreprinderii lui  care s-a dovedit a fi construită în baza hărțuiți sexuale și a canibalismului funcțional. Nimic special cu care nu s-ar fi putu laudă mai marii Împărați ai Romei.

Lecția de istorie contemporană se terminase iar autobuzul meu nu ajunsese, m-am uitat la ceas, trecuse o ora. Femeia de lângă mine răbufnea constant ca un buldog. M-am bucurat totuși că mai era o persoană cu mine în stație, poate așa nu mă ignora șoferul.

Frustrarea și nervii îmi încălzeau sângele așa încât uitasem de frig. Am urcat în autobuz, m-am bălăngănit pană la compostor și m-am așezat pe un scaun lângă intrarea din față.

O mie de gânduri mi-au străpuns mintea în timp ce mă foiam pe scaun în față și în spate pentru că mâneca de la geacă mi se tot agăța de un cui ieșit din marginea geamului.

Văzând traficul blocat pe lângă care treceam cu troleul, am început să vorbesc cu mine.

În Bucureștiul ăsta și dacă ai bani și dacă nu tot trebuie să-ți târâi nervi după ține. Ori că îi împletești în stație la autobuz, ori în mașină, tot aia e. Îmi fac griji că poate nu sunt eu suficient de productivă și trebuie să mă strofoc mai mult și să fac mai mulți bani, să nu stau după autobuz și să îmi iau mașină sau să chem Uber-ul la fiecare drum. Poate mi se pare doar mie dar cred că aș ajunge acasă cam la aceeași ora și cu aceeași stare de spirit și lipsa de chef. Pare că nu răspunde nimeni de nimic și pentru nimeni. La cine mă plâng că întârzie autobuzul o ora, și dacă aflu la cine mă pot plânge, la ce folos? În loc să-mi văd de treaba și cartea mea, îmi fac scenarii în minte cum mă cert cu controlorii și le dau răspunsuri pe măsură în situați imaginare pentru că de fapt ași vrea să îi bat și pe controlori și pe șoferi dacă ași putea, deși aceștia nu au mare parte din vină. Poate doar dacă mi-aș lua un helicopter că să circul prin București aș simți că timpul meu nu se scurge prin canalizarea orașului, dar și cu ăsta ași avea probleme să parchez.

Am zis totuși să nu îmi mai fac gânduri rele deși era complicat cu acel cui făcând mai multă pagubă. Ne apropiem de Crăciun, totul este scump, oamenii se chinuie să între în atmosferă dar Pandemia a lăsat pe toți șchiopătând. Autoritățile române sunt bucșite de prostie și indiferență, se ceartă că la ușa cortului indiferent de stagnarea și boala națiunii. La granița națiunii, Rușii amenință invadarea Ucrainei că-s incomodați de rachetele NATO elegant plasate în România și Polonia. China între timp amenință cu confiscarea aeroportului Ugandei dacă țara nu-și plătește dările, în ultimul scandal provocat de subtila neo-colonizare de tip financiar a continentului African de către gigantul comunist. În Norvegia, reclama lansată de serviciului de poșta național, care îl prezintă pe Moș Crăciun cu un amant, face furori pe internet și chiar acum o săptămână o comisie europeană voia să renunțe de tot la cuvântul Crăciun. Eu mă vait de frig printre stațiile de troleibuz ale Bucureștiului.

La una din stații dă să urce un bătrânel cu un baston. Era clar ostenit și neputincios în față treptelor, am vrut să-l ajut dar m-a refuzat trăgându-și brațul într-un gest milimetric. Eu aveam mască, nu putea să vadă că îi zâmbesc, el în schimb zâmbea trist. Avea ochi albaștrii și sticloși, păreau de gheață.

Viteza troleibuzelor și a tramvaielor din București se poate măsura pe scara Richter iar omului i-a fost greu să ajungă la scaun. Mă gândeam cu groază ce povară este să aștepte troleul o oră, în frig. Nu a stat mai mult de două minute pe scaun și, cu mult înaintea stației următoare, a dat să se ridice de pe scaun. Nu reușea să ajungă la bara metalică, am încercat să îl apuc de braț însă s-a dat al o parte. Mișcările stridente ale troleului îl tot bruscat de colo-colo. Nu știu de ce nu voia să îl ajut. M-am și gândit că poate la viața lui a fost un nenorocit care își bătea femeia și copii, un comunist înverșunat cu modernitatea. Orice ar fi fost, acum nu mai era decât un bătrân care stârnea compasiune. Bănuiesc că asta este folosul bătrâneții, să ne stârnească sentimente bune, să ne amintească de anumite certitudini ale viitorului.

Troleibuzul oprise la un stop și bătrânul reunise forțele suficiente ca să se ridice și să-i facă semn șoferului să-l lase să coboare. Șoferul a deschis ușa și domnul a coborât lent. Se făcuse verde pentru troleibuz și totuși bătrânul s-a întors către șofer, s-a pus drept într-un gest de solemnitate fără de baston și și-a scos pălăria și s-a înclinat șoferului.

Sursa: Facebook, Cont- Auzite în RATB

Am impresia că atunci când vorbim de Crăciun vorbim de un un punct comun în care decidem să compensăm răul cu binele, adică să iertăm. Am simțit că șoferul de azi mi-a îmblânzit înverșunarea cu șoferul de ieri, lăsându-l pe bătrân să coboare unde îi venea comod. În Norvegia nu ai să vezi așa ceva…Nu toate sunt rele.

Tags : bucuresticapitalacraciuninfrasructuraRATBsarbatoriSTBtransport public

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.