În rugăciunea fierbinte a sufletului nostru pentru mântuirea oamenilor, se cuprinde puterea făcătoare de viaţă şi bucuria sfântă.
Caracterul nepământesc al vieţii creştine constă în faptul că îmbină în mod minunat şi durerea, şi bucuria, şi înalţimea, trecutul şi prezentul, adâncimea şi viitorul istoriei multiseculare a pământului. Precum soarele trimite razele sale în toate direcţiile, umplând de lumină şi de căldură spaţiul înconjurător, aşa şi Lumina şi căldura iubirii lui Hristos rup toate zăgazurile şi duc duhul nostru în nemărginire. Care poet poate găsi cuvintele vrednice să exprime uimirea mulţumitoare pentru viaţa dată nouă? În ea, moartea se prelungeşte în viaţa veşnică prin înviere: „…cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Mt. 16: 25). „Adevărat zic vouă că, dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnica” (In. 12: 24-25).
Procesul de însuşire a Revelaţiei dată de Sus omenirii ni se pare un proces prea încet. Şi aceasta, nu numai în viaţa maselor de oameni, ci şi în strădania personală a fiecăruia dintre noi. Iată două indicii:
- Descoperirea din Horeb: EU SUNT CEL CE SUNT – a pretins de la poporul evreu cincisprezece veacuri, înainte de a apărea un mic numar de oameni capabili să-şi însuşească această împlinire prin Noul Testament (Mt. 5: 17-19);
- Douăzeci de veacuri s-au scurs din momentul când, în Lumina necreată – pe muntele Tabor şi apoi prin pogorârea Sfântului Duh, a fost dată lumii adevărata Descoperire despre Dumnezeire în Sfânta Treime. Nu uşor asimilăm noi viaţa lui Dumnezeu. Şi cei care au iubit menirea lui Hristos – Mielul lui Dumnezeu – nu pot cuprinde plinătatea binecuvântării care se revarsă peste ei. Cu durere suferă toată viaţa cei ce, într-un fierbinte avânt al credinţei, au luat crucea şi urmează lui Hristos (Mt. 16: 24). Ei s-au întărit în nădejdea că, după ieşirea de aici, vor intra în acea sferă purtătoare de lumină, unde este El: „Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze şi, unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti” (In. 12: 26).
Oricât de fierbinte ar fi credinţa creștinului spre a-şi împlini misiunea de a „preface trupul nostru netrebnic” aşa fel, ca să devină „asemănător trupului Domnului” (Filip 3: 21), îi este necesară o osteneală îndelungată în post şi în rugăciune de pocăinţă. În procesul îndelungat al acestei osteneli, ni se descoperă dimensiunea, până atunci nevăzută, a căderii lui Adam. Această vedere nu se dă tuturor în egală măsură. Dar sunt cu putinţă, deşi nu adeseori, cazurile când Duhul lui Dumnezeu îl poartă pe cel ce se căieşte peste abisuri neaccesibile altuia.
Noi, mai înainte de toate şi mai mult decât orice, Îl iubim pe Hristos. Cu cât iubim mai mult, cu atât suferim mai mult pentru orice încălcare a armoniei. Chiar dată fiind o îndelungată experienţă şi cunoaştere a mecanismului unor astfel de încercări, noi descoperim înşine, nu fără frică, posibilitatea unei noi căderi. De aici, rugăciunea cu plânset din adânc către Dumnezeu: Vindecă-mă până în sfârşit. Şi El vindecă. Iar inima cu bucurie mulţumeşte lui Dumnezeu: iubirea, care până atunci părea desăvâşită, s-a înălţat acum calitativ.
(Cătălin RUSU)
