Rugăciunea stăruitoare atrage şi inima, şi mintea în mişcarea lor spre veşnicie, încât tot ceea ce aparţine trecutului se uită; În minte, nu mai există niciun gând despre viitorul pământesc, iar în suflet, există o unică grijă: să nu-L pierdem pe ACEST DUMNEZEU; să încetăm a mai fi nevrednici de El.
Cu cât este mai puternică aplecarea noastră spre Cel Neţărmurit, cu atât mai înceată ni se pare apropierea noastră de El. Pe de o parte, simţământul chinuitor al nimicniciei noastre, pe de altă parte – contemplarea slavei celei negrăite a Celui Căutat – fac mposibilă o apreciere veridică: ne apropiem noi, oare, de Dumnezeu sau ne îndepărtăm? În contemplarea sfinţeniei lui Dumnezeu, omul creşte mai repede decât progresează în capacitatea sa de a se pune în concordanţă cu poruncile Lui. De aici, impresia că distanţa între noi şi Dumnezeu nu încetează să crească. În munca ştiinţifică, orice nouă descoperire, nefiind ultima, descoperă nevederea noastră anterioară şi, prin aceasta, se lărgeşte domeniul celor nevăzute şi necunoscute, care se află înainte.
Vederea cu mintea a scopului ne poate fi dată într-un moment dintre cele mai scurte, independent de vârsta fizică, dar înfăptuirea practică a ceea ce am anticipat în mod intuitiv poate costa efortul întregii vieţi şi, cu toate acestea, fără succes obligatoriu. În domeniul ştiinţei şi artei, există câteva puncte de sprijin pentru orice raţionament; altfel stau lucrurile în domeniul duhului care a fost atras de Cel fără de început.
Este cunoscut că şi artistul, şi filozoful, şi învăţatul cu adevărat pot să sufere în lupta lor creatoare, cu toate că obiectivul lor, în comparaţie cu al nostru, este neînsemnat.
Când mintea creştinului care se roagă se desparte prin gânduri proaste de petrecerea întru Cel Veşnic, atunci îl cuprinde frica, se înţelege, cea duhovnicească. A se vedea pe sine în robia patimilor josnice care îl distrag de la Dumnezeu – îl supără profund. Din pricina durerii disperate, rugăciunea se localizeaza înlăuntru, în miezul fiinţei noastre şi primeşte formă de spasm: omul întreg se strânge laolaltă, asemenea strângerii puternice a pumnului. Rugăciunea se preface în rugăciune fără cuvinte. Aceasta este una dintre cele mai amare încercări: a-ţi da seama că te afli în groapa întunecată a păcatului, fiind nevrednic de Sfântul Sfinţilor. Şi nu este alt drum mai uşor pentru înfrângerea patimilor.
Orice faptă creştinească se leagă obligatoriu cu truda; iubirea, ca cel mai înalt lucru, cere şi cel mai mare efort. Viaţa creştinului, în fiinţa sa lăuntrică, este urmarea lui Hristos: „Ce ai tu? Tu urmează Mie” (In. 21: 22). Fiecare credincios, într-o oarecare măsură, repetă drumul Domnului, dar nu stă în puterea lui să-şi ia crucea pe umeri, pentru a merge în Ghetsimani şi mai departe, pe Golgota: „… căci fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15: 5). Şi, cui i s-a dat această înfricoşată binecuvântare, acela şi-a anticipat învierea sa; partea altora – credinţa şi milostivirea lui Dumnezeu.
Aşa a binevoit Tatăl nostru Cel ceresc: toţi cei făcuţi din pământ să-şi poarte crucea, pentru a moşteni viaţa veşnică (cf. Mt. 16: 24-25). Cei care se sustrag de la purtarea crucii nu vor putea evita robia patimilor „şi vor secera din trup stricăciune” (Gal. 6: 8; Rom. 8: 13). Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele este plină de cele mai adânci suferinţe; dar ea este însoţită şi de mângâiere cerească (cf. Mt. 10: 29-39); sufletul vede înviind în el acea pace pe care Domnul a transmis-o Apostolilor înainte de Golgota Sa. Când însă duhul omului se introduce în sfera iubirii purtătoare de lumină a lui Dumnezeu şi Tatălui Nostru, atunci se uită toate durerile şi sufletul, în mod inexplicabil, se bucură de o fericire desăvârşită (In. 12: 50; 17: 3). Aşa şi femeia „când naşte copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume” (In. 16: 21). Aşa – şi mai vârtos – se bucură creştinul când, în minte şi în adâncul conştiinţei, se recunoaşte pe sine născut în Dumnezeu, pentru veşnicie.
(Cătălin Rusu)
