”Aikido se bazează pe un principiu: este foarte ușor să omori pe cineva și foarte greu după toate regulile”
Interviu cu Shihan Dan Corneliu Ionescu, președintele FR Aikido (II)
(urmare din numărul de ieri, 15 septembrie 2022)
Cei 3000
R.: Sunteți mulțumit de amploarea mișcării aikido în România?
D.C.I.: Sunt mulțumit. Reprezentăm o comunitate mică, 3000 de oameni în toată țara. Mișcarea noastră nu-i ca a lui Bivolaru, cu MISA lui. Apoi, aikido e unul singur. Nu-s sute de școli de aikido, cum sunt în karate. Dar, chiar și în aceste condiții, practicanții sunt divizați. Mesajul aikido – pacea și armonia – e valabil în afara… aikido-ului. Dar românii vor să fie și șefi. Ei vor și să le recunoască societatea ”calitatea” asta. Că tot vorbim de recunoaștere, Federația noastră este singura federație de arte marțiale recunoscută de Stat.
Atacurile psihologice și spiritul samuraiului
R.: Merită aikido să-i dăruiești o viață?
D.C.I.: Depinde ce așteaptă fiecare de la aikido. Eu nici nu mai am încotro. Aikido e benefic nu doar la sală, ci pentru orice om al secolului XXI care stă la birou, participă la conferințe, lucrează sub stress etc. Azi asistăm și la alte tipuri de agresiuni, atacurile cărora trebuie să le ripostăm sunt mai degrabă psihologice, morale decât fizice. De aceea sunt mai greu de controlat. Or, aikido presupune și o anumită stare mentală.
R.: Există grupuri sau organizații – eventual statale – care utilizează spiritul aikido?
D.C.I.: Există, de pildă, o organizație internațională care utilizează principiile aikido, ”Aik–extentions” se numește. Sunt și stiluri de dans care împrumută mișcări din aikido. În Franța ființează o școală de dans care folosește aikido în cadrul antrenamentelor, dar și pentru configurarea și stilizarea mișcărilor. Mai am cunoștință de o școală de management în SUA care învață prin aikido spiritul samuraiului.
R.: Vă referiți la spiritul Bushido?
D.C.I.: Bineînțeles. Pentru că, de fapt, samuraii erau mercenari plătiți să lupte și să ucidă.
R.: Sper că managerii nu vor deveni niște ucigași profesioniști.
D.C.I.: O, desigur! Dar ei învață să-și biruie în primul rând propriile blocaje, apoi să-și impună stilul de lucru și convingerile, fiind plătiți pentru asta. Să deprindă spiritul samuraiului.
Ars poetica
R.: Acest spirit a fost prins foarte bine de Akira Kuroshawa în filmele sale…
D.C.I.: Într-adevăr, Kuroshawa rămâne un reper important în aprofundarea spiritului samuraiului. Să luăm, de pildă, clasicul ”Cei șapte samurai”. Care este – în mare – epica acolo? Țăranii dintr-un sat semănau orez, hrana lor de bază, iar un grup de 40 de bandiți le furau recoltele, ba le mai batjocoreau și femeile. Și asta an de an. Atunci un grup de țărani merge la un înțelept care-i sfătuiește să angajeze samurai pentru a-i proteja de bandiți. Iar samuraii acceptă să lupte contra unui preț. Spiritul războinic a excelat în Japonia pentru că japonezii au avut peste cinci secole de război intern.
R.: Am discutat cu președintele Federației Române de Karate Tradițional, Sensei Dan Stuparu. Domnia sa ne vorbea despre samurai ca despre maeștri ai luptei, dar care nu scoteau sabia din teacă decât la nevoie, unii poate niciodată în viață. Ei erau preocupați mai degrabă de gingășia unei flori, de arta poetică, a desenului, arte duse la perfecțiune…
D.C.I.: (cu un zâmbet) Repet: meseria de războinic era la modă în Japonia, idealizată. Această idealizare a durat mult peste jumătate de mileniu. Abia către sfârșitul secolului al XVIII-lea a apărut samuraiul care să admire florile, să spună poezii sau să facă un desen…
Practicanți simpatici
R.: Cum v-ați simțit la acest stagiu aniversar?
D.C.I.: Mi-a făcut mare plăcere să vin aici. M-aș fi bucurat să fie mai mulți practicanți prezenți. Important, însă, este că această secție există.
R.: Cristian Vasile, fondatorul și președintele ei, e destoinic?
D.C.I.: Este. Trebuie să vă spun că relațiile în comunitatea noastră sunt de prietenie. Ierarhia nu-i atât de strictă ca în alte arte marțiale. Faptul că acest club există încă, după atâția ani, o dovedește. Nu câștigi niciun ban venind aici, ba mai faci și contabilitate, mai plătești o chirie pentru sală etc.
R.: Dar practicanții ploieșteni? Cum sunt ei?
D.C.I.: Practicanții sunt drăguți și simpatici întotdeauna.
”Aikido este un bun al tuturor”
R.: Morihei Ueshiba, care ara și un naționalist, a vrut să creeze o artă marțială tipic japoneză. Unii se întreabă de ce scrie un poet român hai-ku-uri, când aceasta este o formă poetică tipic japoneză. Sau de ce se cântă jazz în toată lumea, când acesta reprezintă un tip de muzică ”tipic” americană, ba chiar ”o poveste cu negri”…
D.C.I.: Aikido nu este o artă marțială tipic japoneză. Și japonezii au preluat mult din artele marțiale chinezești. Arta de a te apăra o întâlnim și în școala de scrimă franceză, și în boxul englezesc, pentru a mă referi doar la aceste exemple. Și japonezii au cluburi de scrimă, avem campioni mondiali și olimpici japonezi la box. Aikido e un bun al tuturor. Kimono-ul, care e comun multor arte marțiale, echipamentul în genere, reprezintă o formă de respect. Și scrimerii au echipamentul lor. Puteți să descoperiți dvs. nenumărate exemple în spriinul afirmației mele. Trebuie să mai reținem că o bună parte din umanismul aikido se datorează ocupației americane, când aikido și judo erau tolerate. De ce erau tolerate aikido și judo? Pentru că americanii interziseseră portul armelor. Atunci a cotit-o Ueshiba mai tare, ca să-l accepte americanii. Kondo era interzis, jiu-jitsu interzis.
Expertul dreptaci
R.: Dar și în aikido sunt tehnici de sabie. Se spune că sabia reprezintă spiritul samuraiului.
D.C.I.: Fuseseră eliminate texnicile de sabie. Pe vremea aceea, tehnicile japoneze aveau o anumită aură. Priveam artele marțiale ca pe niște arte mistice. Apoi, nici japonezii nu sunt ceea ce cred unii că sunt. Aș dori să vă relatez o întâmplare cu tâlc, legată de artele marțiale, petrecută la noi, în perioada interbelică.
R.: Ardem de nerăbdare să o auzim!
D.C.I.: În 1931, la Poliția Capitalei, a fost adus un expert japonez. Micuț, bătrânel. Șefii poliției a ordonat să fie adunați agenții de teren și au chemat un translator. Pentru a se convinge din start cum stă treaba, șeful Poliției îi spune unuia mai ”mare” să-i tragă un pumn japonezului. Ăla mare nu se îndura. ”Dacă-i dau una, îl omor!” – a motivat. Până la urmă, după multe insistențe, i l-a tras. A căzut japonezul și nu s-a mai ridicat decât după ce a primit ajutor de urgență. Întreabă japonezul după ce-și revine: ”De ce nu mi-ați spus că omul vostru e stângaci?”. (După o pauză) Nimeni nu-i perfect. Și nu se știe cît de expert era japonezul. Nici pistolul nu te apără întotdeauna.
Hombu Dojo, o moștenire de familie
R.: Aveți stagii de perfecționare în străinătate? Știu că Sensei Dan Stuparu merge în fiecare vară la stagiul internațional de la San Diego, coordonat de însuși președintele Federației Internaționale de Karate Tradițional, Sensei Hidetaka Nishiyama.
D.C.I.: Nu. Sunt doar vizite private, nu stagii internaționale sau continentale. Deocamdată.
R.: Dar Federație Internațională?
D.C.I.: Există un for în Japonia, ”Hombu Dojo”, al familiei Ueshiba. Aikido este considerat ca o moștenire de familie. Fii, nepoți sau strănepoți ai întemeietorului preiau șefia. Acum, șef este Moriteru Ueshiba, nepotul fiului lui Morihei Ueshiba. Spiritul aikido este bine păstrat și promovat.
R.: Și merge?
D.C.I.: Da, reușim să ne desfășurăm activitățile noastre sub egida acestui for.
R.: Am avut un interviu cu sensei Ilja Iorga, întemeietorul stilului Fudokan în karate. Este medic. Spunea că a inventat Fudokan – Shotokan pentru a încerca să limiteze numărul accidentărilor, mai ales al celor acumulate în timp, repetate, microcumulativtrauma le numea. Sunt multe accidentări în aikido?
D.C.I.: Sunt foarte puține accidente în aikido, pentru că, după cum spuneam, în competiții se luptă cu adversari imaginari. Nu sunt competiții de acest tip, cu luxări și strangulări, ca în judo.
Aș dori să vă mai spun ceva. Aikido, în cultura japoneză, se bazează pe un principiu: este foarte ușor să omori pe cineva și foarte greu după toate regulile.
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU
