close
ActualitatePersonalitățiPromovate

Dan Corneliu Ionescu – 80

Războinicul nemilos și Regatul Păcii
Interviu cu Shihan Dan Corneliu Ionescu, președintele FR Aikido (I)
 Zilele trecute, Dan Corneliu Ionescu a împlinit 80 de ani. Este născut la 9.09.1942, la Iași. Selectăm din biografia sa:
Practică aikido din 1979. Este președintele FEDERAȚIEI ROMÂNE DE AIKIDO, încă de la înființarea acesteia.
A fost până în anul 2000 președintele Federației Române de Arte Marțiale de Contact.
A fost președinte al CONFEDERAȚIEI EUROPENE DE AIKIDO. Are cel mai înalt grad în Aikido Shihan din România (9 DAN AIKIDO – centura neagră; 8 DAN KATANA) și este expert internațional al Federației Franceze de Aikido Tradițional.
Este inginer constructor, specializat în software, în prezent conducând una dintre cele mai puternice firme de soft din România (UNIDEC Computer Sistems). A urmat o specializare în Informatică la CII Franța (1969-1971)
Împreună cu Șerban Derlogea mai scris în 1990 cartea CALEA ARMONIEI, prima și până în 2003 (anul apariției volumului 1 din Enciclopedia de Aikido), singura carte despre aikido din România. Experiența acumulată în zecile de ani de practică este împărtășită celor interesați în lucrarea “Enciclopedia de Aikido”, o impresionantă lucrare în 5 volume apărută la Editura Mix.
Pe Shihan Dan Corneliu Ionescu (8 DAN) l-am întâlnit, cu ani în urmă, la un ministagiu organizat de CS Euroget Ploiești, club întemeiat și coordonat de sensei Cristian Vasile (5 DAN). Prin urmare, nu puteam rata ocazia de a-i lua un interviu celui care activează de 43 de ani pe tărâmul aikido-ului..
”Ce Kant? Ce Freud? La muncă!”
Reporter: Trebuie să fi trăit cu frica în sân ca practicant de aikido în perioada regimului de tristă amintire. Din câte știm, practicanții de arte marțiale, cu excepția judo, evoluau în clandestinitate sau măcar semiclandestinitate. Cum vă descurcați atunci?
Dan Corneliu Ionescu: Am început și eu atunci în semiclandestinitate. Se constituise, tot în semiclandestinitate, o Asociație de Studii Orientale, cu o secție de arte marțiale. Băieții cu ochi albaștri și cadrele de partid nu ne acordau prea multă atenție. În unele săli se practica și yoga. Însă după scandalul cu Meditația Transcendentală s-a terminat. Au desființat Institutul Național de Psihologie, iar psihologii au fost trimiși pe șantiere. ”Ce Kant? Ce Freud? La muncă!”. Ne mai antrenam la sala Dalles a Universității Cultural-Științifice și în două camere aparținând Școlii Populare de Artă din București. Dintre cei de atunci, a mai rămas o singură persoană cu mine, Șerban Derlogea, al doilea venit în aikido. Eu eram al treilea venit.
Aikido pe șest
R.: Cine v-a șoptit despre aikido?
D.C.I.: Parcă la TVR, la Teleenciclopedie, am văzut ceva legat de aikido. Reportajul mi-a atras atenția și, după ce l-am urmărit cu luare-aminte, mi-am zis: aici e de mine. Eu practicasem înainte gimnastică și jiu-jitsu. Am început aikido pe șest. Găsiserăm refugiu la niște școli din București. Înainte de a se duce vestea, schimbam școala! Toți ziceau că facem judo, singura artă marțială permisă de regimul comunist la acea vreme, prin ’70 și ceva, fiind sport olimpic. Când auzeam clanța sau pași pe culoar, treceam de la aikido la judo, întrucât conducerile școlilor erau ”informate” că noi susțineam antrenamente de judo. Am ținut-o așa ani de zile. Vara ne antrenam în parc, la Străulești. Se uita lumea la noi și-și făcea cruce. Aveam și practicanți de la Securitate printre noi, sunt convins de asta, dar nu ne interziceau să ne antrenăm, mai ales că le era și lor util. Ne dădeau mai multă atenție doar cînd era un Congres al PCR, vreo vizită a vreunui șef de stat din străinătate sau a tovarășului Ceaușescu. Atunci se luau măsuri speciale de pază și securitate.
Gimnastica în producție și aikido la locul de muncă
R.: Dvs. ce lucrați la vremea aceea?
D.C.I.: Eram directorul unui centru de calcul al Trustului de Lucrări Speciale din Capitală, situat în cartierul Dorobanți. Încercam, cu un grup restrâns de salariați, să fac aikido și la locul de muncă. PCR încuraja educația fizică, în special gimnastica la locul de muncă, în producție.
R.: După model chinez, maoist… Ca să muncească omul vesel și cu spor…
D.C.I.: Așa este. S-a aflat repede ce fac și mă chemau, din când în când, la organizația municipală de partid: ”Domnul (sau… tovarășul) Ionescu, noi cam știm ce faceți dvs. acolo!”. Dar ne lăsau. Ei doar își luau măsuri de prevedere că nu vom încerca să subminăm puterea de stat cu tehnicile și principiile noastre. Cei de la karate trebuiau să fie ceva mai prudenți, karate-ul fiind considerat mult mai periculos.
Despărțirea de FRAM
R.: Bine-bine, dar unde v-ați perfecționat în condițiile acelea?
D.C.I.: Am lucrat, din 1976, la ONU, ca expert din partea României în cadrul Biroului Internațional al Muncii. Mai lucram, când ieșeam ”afară”, cu experți străini în aikido. Am cunoscut, în deplasările mele, câțiva maeștri ai aikido-ului.
R.: Artele marțiale au avut o evoluție sinuoasă după 90, când s-a înființat Federația Română de Arte Marțiale (FRAM). Acum există o federație de sine stătătoare în aikido. Cum s-a ajuns aici?
D.C.I.: În paralel, era în ’90, s-a înființat și Uniunea Română de Aikido, formată din trei cluburi bucureștene. Eram președintele Uniunii și director pentru sikido al FRAM.
În 1997, FRAM s-a împărțit în două: arte marțiale de contact și de noncontact. În noua federație de contact am fost ales președinte. La sfârșitul lui 1998, am zis să ne zbatem să transformăm Uniunea noastră într-o Federație. Federație care există și acum.
R.: Ce impuls v-a împins spre aikido?
D.C.I.: Mi-au plăcut principiile sale. Să nu faci rău (E la latitudinea ta cât rău poți să faci). Apoi, ideea de armonie.
Viața, sănătatea, potența sau tentațiile ezoterice
R.: Aceste principii și-au găsit ecou în mulți practicanți ai aikido din România?
D.C.I.: După părerea mea, aikido nu li se adresează celor foarte tineri. Mulți pleacă pentru că nu găsesc ce caută. Vin și oameni care au tot felul de probleme psihice. Mulți speră în miracole care să le facă viața mai bună, eventual să le amelioreze viața, sănătatea, potența. Apoi, mai sunt tentațiile ezoterice, pentru că ezoterismul atrage lumea. E o mare contradicție în această tendință de a afla miracolul și, când colo, să constați că este necesară multă muncă. Numai pentru a învăța să respiri bine este necesar un exercițiu îndelungat. Toți vor repede. Repede comori. Le spui că aikido înseamnă toată viața. Rămân cei cu o doză de fanatism, în sensul pozitiv al termenului.
R.: Nu vom trata pe larg principiile aikido, întrucât nu le-a făcut cunoscute domnul Cristian Vasile, cu un alt prilej. Propun să ne reamintim ce înseamnă, de fapt, aikido.
D.C.I.: ”Calea armoniei (sau unirii) cu energia universală” (”ai”: ”unire”, ”armonie”; ”ki”: ”suflu vital”, ”energie”; ”do”: ”cale”), o artă dea trăi.
 Pasiune și inițiere
 R.: Cum e ”ki”-ul lui Cristian Vasile, coordonatorul clubului ploieștean? Respiră bine domnul Vasile?
D.C.I.: (zâmbind) Nu știu. Îi propun, pe această cale, să procedeze la o testare a nivelului atins.
R.: Cum vi se pare, la ceas aniversar, că se prezintă secția de profil Euroget din Ploiești, care, iată, a împlinit 10 ani?! (între timp secția s-a mai ”maturizat” – n.r.)
D.C.I.: Este un club cu vechime de-acum. E greu să susții un club zece ani. Aikido nu este încurajat în niciun fel pe plan național. Nu trăiești din aikido. Ba, poate mai cheltui și bani. Aikido înseamnă pasiune, inițiere.
Testamentul lui Ueshiba sau fuga din Mongolia
R.: Poate și pentru că nu prea sunt competiții. Morihei Ueshiba ar fi lăsat cu limbă de moarte să nu se organizeze competiții în aikido, pentru a nu i se altera spiritul. Or, tânărul vrea cofruntare, afirmare, țări străine, podiumuri de premiere…
D.C.I.: Nicăieri n-a scris Ueshiba că în aikido nu trebuie să se organizeze competiții. Elevii lui au transmis acest testament. Probabil așa e, pentru că știau ei ceva. Dar noi trebuie să știm că Ueshiba a fost un războinic nemilos, a omorât oameni, și încă eficient. A avut și ambiții, dintre cele mari. A vrut să ajungă în Academie, de exemplu…
R.: Cum rămâne atunci cu arta aikido, care – cum o definește Ueshiba – este ”calea iubirii de oameni”?
D.C.I.: Abia spre bătrânețe a spus Ueshiba că aikido trebuie să aducă pacea între oameni. Apoi, Ueshiba era o personalitate profund mistică. A făcut parte dintr-o sectă religioasă care dorea să întemeieze un Regat al Păcii. S-au dus spre Mongolia, sperând că nu vor întâmpina prea multă rezistență într-un stat organizat pe baze nu atât de riguroase ca cele din Japonia. Dar riscurile s-au dovedit mari. Autoritățile au vrut să-i lichideze, pe el și pe discipolii săi. Mongolia era sub dominație chineză atunci. Sunt destule aspecte cețoase în biografia lui Ueshiba. Așadar, mesajul său de pace a venit spre sfârșitul vieții.
Adversari imaginari
 R.: Eu citisem prin cărți și dicționare despre dorința testamentară a lui Ueshiba…
D.C.I.: Trebuie văzut mai întâi cine ”întocmește” unele cărți și dicționare. Recomand, deci, o selecție riguroasă a acestora. Referitor tot la competiții: acest mesaj, tradus, ne spune că nu trebuie să folosești aikido ca să-i înfrunți pe alții. Sunt competiții pentru și cu tine însuți. Ca la patinaj sau la culturism, unde practicantul primește note pentru calitatea și ținuta evoluțiilor sale. În competițiile de aikido lupți cu adversari imaginari, ca în kata. O evoluție de aikido arată ca un dans, ca o coregrafie foarte frumoasă.
R.: Ce competiții vă așteaptă?
D.C.I.: Vom avea o competiție națională, în martie, și una europeană, în august. Au fost câteva concursuri la care am luat mereu medalii. Avem și competiții interjudețene, pe cluburi. În ceea ce privește competițiile europene, am participat la două în Franța și la cîte una în Anglia și… România.
Aikido și informatica. Enciclopedistul
R.: Presupun că nici măcar dvs. n-ați trăit vreodată din aikido.
D.C.I.: O, desigur! Conduc o companie de informatică. De vreo 40 de ani mă ocup de informatică.
R.: Utilizați competențele profesionale în studiul și practica aikido?
D.C.I.: Din plin.
R.: Ați publicat și lucrări de specialitate…
D.C.I.: Am scos o carte în 1990 și, ulterior, patru volume enciclopedice Acum este în curs de apariție cel de-al cincilea, pe care intenționez să-l editez în luna martie (între timp, volumul V a văzut lumina tiparului – n.r.). Celelalte patru volume se traduc în franceză și engleză.
R.: Este o muncă titanică să întocmești și să editezi enciclopedii… Suntem bucuroși că ai izbutit să duceți treaba la capăt.
D.C.I.: Este o obligație pe care o am față de aikido.
Uneori, unii trebuie să moară
R.: Se spune că imaginea emblematică în aikido este a unui practicant care se îndreaptă cu mâna întinsă spre adversarul său. Asta înseamnă că nu-ți propui să-l demolezi, să-l distrugi pe semenul tău, chiar dușman…
D.C.I.: În esență, așa este, deși există deformări de înțelegere. Este lecția din creștinism cu întoarcerea celuilalt obraz.
R.: Desigur. Dar dacă adversarul, semenul nu se… plictisește? Îi dai două șanse adversarului, poate și o a treia.  Dar dacă el nu înțelege semnificația gestului tău sau nu-i pasă, ce vei face?
D.C.I.: Desigur. Putem numi asta întoarcerea adversarului. Este partea vulgară a explicației ”să nu-i faci niciun rău”. Dar, uneori, unii trebuie să și moară. Și e de preferat să nu fiu eu acela.
R.: Corect.
(sfârșitul primei părți. Urmarea în ediția de mâine, 16 septembrie 2022)
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU
 
 
 
 
 

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.