Interviu cu Dan Deliu, doctor în arte marțiale, prof. univ. dr. la ANEFS București, antrenor, membru în Consiliul Director al FR Judo (I)
Cu un desen de Iulian Pena-Pai
Motto: Orgoliul înseamnă 90% prostie și 10% sânge albastru
Copii deștepți
Reporter: Cum vi s-a părut competiția de la Sala ”Leonard Doroftei”, unde am avut șansa să vă întâlnesc?
Dan Deliu: Organizarea finalelor U 15 pe echipe, asigurată de CS Petrom și FR Judo, s-a ridicat, ca și în anii precedenți, la înalte cote, atât în ziua, cât și în preziua competiției. Ploieștiul merită, într-adevăr, felicitări pentru această reușită.
R.: Cum de ați câștigat la fete?
D.D.: Echipa noastră este formată din copii deștepți, care fac nu forță, ci judo spirit, judo tehnic, judo pe reacție, totul clădit pe principiul supleței. Un exemplu: când tu împingi în ușă, nu mă pun contra, mă dau la o parte și cazi.
R.: Utilizați metode pedagogice diferite de cele practicate de alți tehnicieni? Vă întreb pentru că am ascultat unele comentarii referitoare la metodele dvs. de lucru.
D.D.: Înainte de toate, trebuie să conștientizăm cele trei principii. Unu: Principiul JU – suplețe; doi: Seiyioku zenio – maximă eficiență, minim efort; trei: Jita kioei – totul e unitate între minte, corp și suflet sau spirit. Degeaba e prezent copilul pe saltea, dacă mintea îi este la banane în Africa sau dacă vine la judo împins de părinți! Ca să avem eficiență, trebuie să existe unitate între cele trei componente.
Mame la 15 ani. ”Calea supleței”
R.: Cui i se adresează judoul? Sau altfel: judo poate fi practicat de oricine?
D.D.: Judo este o metodă accesibilă de dezvoltare complexă a fiinţei umane, ce se poate practica de oricine! Judo reprezintă, într-o formulă foarte sintetică, o artă marţială, un sport şi un mod de viaţă. Necesitatea de a te apăra te face să intri mai întâi în dojo, apoi profesorul te îndrumă spre latura sportivă, dar cei cu adevărat sensei îţi arată cum să aplici „calea supleţei” şi dincolo de zidurile sălii de judo, în relaţiile sociale! Cunoaştem atâtea cazuri de practicanţi ai acestei arte care au fost propulsaţi pe cele mai înalte culmi ale ierarhiilor sociale, încât experimentul nici nu mai are nevoie de a fi demonstrat!
R.: Ați renunțat la a mai alinia sportive la categoria minimă de greutate, pornind de la 0 – 1 în fiecare confruntare. De ce oare?
D.D.: Nu mai poți găsi fete, în preajma vârstei de 15 ani, la categoria 36 kg. La 15 ani, unele nasc. În Europa se luptă la cu totul alte categorii.
R.: Veți alinia mereu echipe incomplete?
D.D.: Uneori, am apelat la sportive de 10-12 ani pentru a suplini o inadvertență din Regulament. Dar am hotărât să renunț, pentru a nu le supune unor riscuri. Psihologic și somatic, fetele de 14-15 ani nu pot avea 36 kg. Poate la malnutriții din Biafra să mai găsești astfel de exemplare.
Blândețe
R.: De când antrenați?
D.D.: Mi-au trecut prin mâini, în 40 de ani, mai multe generații de judoka. Am la sală copii ai foștilor mei sportivi, iar propriile mele creații – o fată și un băiat, în ordinea venirii în această lume – fac judo de la vârste fragede. Am vrut să-i aduc pe tatami pe cei doi copii ai mei pentru a demonstra că judo nu este periculos. După cum bine știți, fiica mea, Denisa, a ieșit campioană națională și la individual.
R.: Felicitări! Alți părinți ce zic?
D.D.: Un exemplu pentru părinții care își țin copiii departe de sport: avem la sală copii premianți la școală, care vorbesc limbi străine, utilizează cu succes calculatorul și au rezultate excelente în judo. Așa cum un copil trebuie să știe să înoate, să alerge sau să ”umble” la calculator, trebuie să știe să se apere. Cea mai blândă și mai inteligentă formă de autoapărare e judo. Tocmai de aceea îl recomand. Și părinții trebuie să treacă pe la dojo, să învețe principiul supleței și căderile prin tehnici de judo. Unii părinți – mai puțini – sunt înțelegători, ba chiar își trimit copiii la judo.
R.: Pe cine ați remarcat în mod deosebit dintre sportivele dvs. prezente la Ploiești?
D.D.: De luat aminte: Denisa Dediu (52 kg) și Andreea Stegărescu (57) au câștigat prin ippon toate cele patru întâlniri pe care le-au disputat. S-au mai remarcat: Roxana Ioancă (40), Iuliana Bondoc (44), Claudia Pipera și Gina Voicu (48), Simona Pavel și Florentina Calistrat (+57). Sper că veți consemna numele acestor sportive.
R.: Nicio grijă! Pentru ce credeți că v-am solicitat acest interviu?
D.D.: Probabil v-am fost recomandat de cineva din conducerea Federației.
R.: Sau poate m-am gândit că ar fi interesant un interviu cu antrenorul echipei campioane. E drept, am ținut cont și de recomandarea călduroasă a domnului Constantin Savu, secretarul general al Federației, om care vă apreciază foarte mult.
D.D.: Trebuie să-i mulțumesc neapărat pentru gândul bun.
Creatorul de simfonii sau cum să eviți monotonia prin sarcini euristice
R.: Din ceea ce mi-ați spus până acum, se citește o notă de reproș la adresa unor antrenori și teoreticieni…
D.D.: Evident. Le reproșez că merg pe o cale închisă a judo-ului. Își îndeamnă sportivii să execute o mie de repetări. Urmarea: copilul se plictisește. El vrea imprevizibilul, să rezolve probleme, situații noi. Un antrenor de judo este ca un creator de simfonii, de opere de artă în genere. La mine: a) niciun antrenament nu seamănă cu altul; b) evit monotonia prin sarcini euristice, imprevizibile, care îl obligă pe sportiv să le rezolve în mod original; c) caut să-l fac să se joace luptând și să lupte jucându-se. De la an la an, această joacă devine tot mai serioasă și începe să semene a judo. Judo, sub toate aceste dimensiuni, ne relevă aspecte mereu noi, necunoscute, ce trebuie să le rezolvăm rapid. Această cale euristică de stimulare a gnosticului din fiecare dintre cei ce practică judo ne face mai înţelepţi, mai adaptaţi la nou şi imprevizibil, ne dezvoltă profund personalitatea! În clipa în care motivația extrinsecă (împins de părinți la sală) devine intrinsecă, atunci ai câștigat un copil pentru judo. Așa se explică de ce acum pot să lucrez cu copiii foștilor mei sportivi, care au făcut mai mult sau mai puțin judo de performanță, dar realizând valoarea judo în sfera socială a vieții lor, consideră că și copiii dumnealor trebuie să-l practice. Și-ar mai fi dat copiii la judo dacă nu le-ar fi fost util ceea ce au învățat cu mine pe tatami?
O Revoluție. De la comuna primitivă la societatea post-capitalistă
R.: Ce ar mai trebui întreprins pentru stimularea copiilor?
D.D.: Am propus de mai mulți ani să se acorde – la sfârșitul unei competiții – un premiu, ca o recunoaștere, celui mai tehnic copil. Pentru acel copil, asta contează foarte mult. Cât costă o diplomă? Atunci el va merge pe judo tehnic, nu hei-rup. Cine să facă asta? Antrenorii și arbitrii. Ei trebuie să se adune după concurs și să delibereze cinci minute. Normele de tehnicitate au dispărut. Pe vremea tinereții mele existau. Intră pe tatami copii care nu cunosc un set minimal de norme. Nu știu Han-judo, căderile, dezechilibrările, tai sabaki etc. Judo se învață metodic, în trepte. Vrei să parvii din comuna primitivă direct în societatea post-capitalistă?
R.: În ce relații sunteți cu Federația?
D.D.: Sunt în foarte bune relații cu conducerea Federației, cu antrenorii și arbitrii. Se poate vorbi despre o atmosferă colegială. În ceea ce mă privește, mi se solicită sprijinul pe partea teoretico-metodică. Am susținut și susțin în continuare o serie de cursuri și lectorate. Sunt multe de făcut pentru judoul românesc.
Prostie și sânge albastru
R.: Sunteți nițel orgolios. Borges spunea că orgoliul este o calitate masculină. De acord?
D.D.: Cunosc riscurile unei autoevaluări incorecte. Dacă nu (te) evaluezi corect, eșuezi în ridicol. Trebuie să ai curajul și – de ce nu? – tupeul de a-ți proclama principiile. În fond, orgoliul înseamnă 90% prostie și 10% sânge albastru.
R.: De înțeles. În fond, vă ”testați” ideile și principiile de peste 40 de ani. Și n-ați dat greș.
D.D.: Eu mă bucur că am reușit să demonstrez câtă dreptate am. Lupt pentru ca ideile și principiile mele, îndelung verificate, să-și facă loc. Eu nu bag om ”pe fals”, adică la altă categorie de greutate. Substituiri. Slăbiri. Eu nu accept slăbirile la copii. E o crimă.
R.: Și surprindeți mereu cu succesele dvs…
D.D.: De la o vreme, succesele noastre nu prea mai surprind. Mă bucur că am reușit să iau titlul cu acești copii pe care îi pregătesc. Când bate unul, se poate considera o excepție. Dar când bate o echipă, este altceva: confirmare!
R.: În ce specialitate v-ați dat doctoratul?
D.D.: Am un doctorat în arte marțiale. Și judo e artă marțială, dar nu numai. Reamintesc faptul că există trei curente în judo. Curentul Yamashita, care vede judo din punct de vedere competițional și atât. Curentul Jigoro Kano, fondatorul judo-ului, care îl vedea anticompetițional, ca artă marțială. Kiuzo Mifune reprezintă curentul de mijloc. El ne îndeamnă să respectăm și tradiția și spiritul.
Spirit războinic sau antitrânta
R.: Ați fost antrenorul unor VIP-uri ale Local Kombat-ului, cum ar fi Daniel Ghiță și Ciprian Sora. Local Kombat nu încurajează violența?
D.D.: Cunosc și acest tip de luptă, așa că pot să fac o comparație. În lupta de aproape, judo e neîntrecut ca mijloc de apărare. Îl recomand tuturor celor care au copii mai timizi. Și în Lokal Kombat principala armă e… eficiența. Minim efort. Mai bine îi plasez adversarului un uppercut în bărbie decât un picior în cap. În loc de Kata guruma, care consumă energia, îi fac un De ashi barai și efectul e același. Tai sabaki e la originea tuturor artelor marțiale. De-aia nu învață ei lupta noastră tradițională, trânta. Că e pe hei-rup. Asta i-am învățat pe Ciprian și pe Ghiță: să se dea la o parte. Cedează aparent la început, pentru a câștiga după aceea. Trânta, dacă ar fi fost superioară judo-ului pe oricare din aspectele analizate, atunci ar fi învățat-o japonezii! Prin judo ne mai cunoaştem reperele psihice şi fizice ale limitelor noastre în faţa necunoscutului, pe care tot judo ne ajută să-l anticipăm cu o mai mare fidelitate, să ştim cât şi când să cerem de la fiecare dintre noi pentru realizarea autoperfecţionării maxime!
Victorie sau moarte sau Kaisaku care-ți taie capu‘
R.: Acest tip de luptă, Lokal Kombat, pare mai degrabă bătaie decât autoapărare…
D.D.: Pâine și circ doreau și romanii…
R.: Traducerea corectă pentru ”panem et circenses” este mai degrabă ”pâine și jocuri”. De fapt, jocurile includeau și circul, e drept.
D.D.: Da, jocuri în sens mai larg. În ultimii 10 000 de ani, dacă am avut 350 de ani de pace. Violența și duritatea sunt înscrise în codul nostru genetic. Dacă știm să le controlăm, să-i facem pe copii să-și dozeze efortul și să-și descarce forța asta violentă numai în situații limită, nu văd unde ar fi răul… Oricum, mai târziu, dacă nu vor abandona prematur sportul, societatea îi va obliga să facă bani prin lupte…
R.: Vă mai implicați în Local Kombat?
D.D.: Nu mă mai ocup de Local Kombat. Și asta nu pentru că m-aș dezice de acest stil, ci pentru că am multe alte probleme. Dar când luptă Ghiță sau Sora, foștii mei elevi, pot să nu fiu implicat emoțional? Pot să nu țin cu ei? Pot să nu pun suflet?
R.: Sunteți un spirit războinic, bag seamă…
D.D.:… care își pune în joc toate abilitățile pentru a câștiga. Victorie sau moarte. Samuraiului, după ce își făcea seppuku, îi trebuia un apropiat, Kaisaku, de obicei, cel mai bun prieten, care să-i taie capul pentru a-i curma suferința.
Când tinerii plecau la război, bătrânii își făceau seppuku
R.: Și Marc Antoniu și-ar fi îndemnat sclavul cel mai apropiat să-l străpungă după ce a fost învins de Octavian. În istorie, descoperim multe exemple de războinici netemători pentru soarta lor. Îmi vine imediat în minte romanul Mucius Scaevola, care, capturat de oamenii regelui Porsenna, a vrut să-i arate acestuia indiferența pentru propriul său sfârșit arzându-și mâna dreaptă în foc, fără a scoate vreun strigăt de durere. Ați fi capabil de un asemenea gest?
D.D.: La limită, da. Avem la bază spiritul războinic, prezent în gena noastră, cum spuneam. E drept, nu toți îl posedă în aceeași măsură ca japonezii. Dacă nu se lansau cele două bombe atomice în ’45, japonezii nu abdicau. Pur și simplu, ar fi preferat să moară până la ultimul. Când tinerii plecau la război, bătrânii își făceau seppuku, pentru ca războinicul să nu se întrebe ce se va întâmpla în lipsa sa cu mama sau cu tata, care ar fi putut să cadă în mâinile dușmanului, și doi: pentru a conștientiza faptul că din cauza dușmanului i-au murit părinții. Așadar, avea o dublă motivație pentru a răpune dușmanul.
”Oile” lui Ghiță
R.: Citesc în privirea și glasul dvs., pe lângă implicarea emoțională, o undă de admirație chiar pentru ”violenții” Sora și Ghiță. Greșesc?
D.D.: Deloc. Nu văd pentru ce n-aș avea-o. Sora și Ghiță fac parte din ”rasa” acelora care sunt câini la stână pentru ca noi, ”oile”, să stăm aici și să paștem liniștite. Dacă un Ghiță sau un Sora s-ar fi aflat în avioanele care au lovit turnurile gemene la 11 septembrie 2001, ar fi murit cu teroriștii de gât. Amintiți-vă că unul dintre cele cinci avioane destinate să distrugă obiective simbolice ale Statelor Unite s-a prăbușit înainte de a-și atinge ținta. Asta pentru că în acel avion s-a brodit să fie și luptători care au făcut frondă. Printre pasageri se numărau, dacă nu greșesc, un judoka, un alt practicant de arte marțiale și un ofițer CIA. Dacă și printre pasagerii celorlalte avioane s-ar fi găsit oameni de tăria celor amintiți sau a lui Ciprian și a lui Daniel, teroriștii n-ar mai fi intrat în World Trade Center și în Pentagon. Aceștia sunt oameni dispuși să riște. Astfel de oameni formăm în sălile de arte marțiale. Aviz celor care citesc ”CV”-uri, celor care vor să devină SPP-iști sau să facă parte din brigăzile antitero.
(Sfârșitul primei părți. Urmarea în ediția din 22 septembrie 2020)
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU
