Trăiește pentru a-și scrie cărțile. Nu-i place să-și mai aducă aminte de o parte din biografia lui din junețe. E un tip antisistem. Daniel Bănulescu își tot rescrie cărțile pentru a le aduce la zi față de sine însuși și crede că lumea e atît de îmbibată de suferință, încît scriitorul n-are nevoie să cheme suferința, fiindcă vine ea singură la el.
Cristian Teodorescu: La un moment dat ai fost portar de noapte, ca să ai din ce trăi și ca să poți scrie ziua. Cum a fost?
Daniel Bănulescu: Ceea ce povestesc acum se petrece în urmă cu vreo 27 de ani. Sînt inginer de Petrol și Gaze și eram redactor la ziarul Cotidianul, cînd mi-am putut aduna curajul de a ieși din sistemul social și am devenit paznic la Casa Memorială „George Bacovia” din București. Un timp am avut simultan două slujbe, ceea ce a făcut mai lină trecerea mea către statutul de angajat al Casei Memoriale. Apoi am renunțat la slujba de ziarist și, pentru întregul an 1991, mi-am păstrat doar slujba de paznic. Ce era rău la această slujbă? Faptul că te făcea să arăți ca un ciudat. Și că nimeni nu mai putea fi sigur că erai întreg la cap. Ce era bun? Faptul că erai liber. Stăteai trei zile acasă și veneai numai într-a patra la Casa Memorială, unde rămîneai cu desăvîrșire singur pentru următoarele 24 de ore. Încasai pentru asta un salariu cît de cît omenesc. Aceasta a fost perioada în care am luat două decizii: să devin, cu adevărat, scriitor și să scriu cîteva dintre cărțile bune, despre care toată lumea se îndoiește că ar putea fi vreodată scrise.
Îți țiuiau urechile de singurătate. Era noapte, citeai, te fîțîiai, încercai să scrii, în vreme ce mobilele Casei Memoriale pocneau aprobator. (De multe ori și dezaprobator.) Îndatoritoare, fantomele timide ale familiei Bacovia se plasau singure în puncte strategice – la poartă, în vestibul și la magazia de lemne – și păzeau ele, în locul tău, obiectivul. Cînd și cînd, cîte-o trîmbă de foc sfîșia bezna, erai sigur că efectele pirotehnice sînt o urmare a meritelor tale literare, dar, verificînd în vestibul, constatai că limbile de foc țîșneau din cărțile unui alt Maestru.
Aceasta-i jumătatea romantică a vieții de paznic. Există și o jumătate stingheritoare. Nu trebuie să rămîi prea mult într-o slujbă umilă, altminteri nu vei mai fi luat niciodată în serios de către colegi, ci luat peste picior. O slujbă măruntă pentru un scriitor e ca o eczemă socială. Nici chiar cei care au suferit de numita eczemă nu se pot abține să-i ridiculizeze pe cei ce suferă în prezent. În urmă cu vreo cinci ani, prin 2013, m-am intersectat cu dl Nicolae Breban într-un tîrg de carte:
– Nu ești dumneata cel care a fost șofer la Uniunea Scriitorilor? m-a chestionat dînsul cu o zeflemea afectuaoasă.
– Nu. Șofer ați fost dumneavoastră. Eu am fost paznic.
Așa că mă văd obligat să dezmint cu hotărîre alegația ta că aș fi fost vreodată paznic. N-am fost. Am fost Împărat.
