Am plecat din România la mijlocul lui 2016, încărcați de bagaje și de speranță că facem alegerea corectă pentru noi și mai ales pentru copilul nostru. Acum, la aproape un an de când am făcut pasul acesta major vă spun, cu mâna pe inimă, că nu mi-e dor de nimic. Locuim la Madrid, un oraș cald, civilizat și prietenos, în care oamenii n-au nervii întinși pe arcuri. Nu zic că e perfect. Nu este. Dar este un loc în care se poate trăi decent.
Aici, sistemul de învățământ nu este la cheremul oricărui vremelnic pus șef la Educație, programa nu se schimbă odată cu guvernanții, aici școlile au profesori care nu sunt umiliți și care își tratează elevii cu respect, aici sunt autostrăzi, spitale, sisteme informatice puse la punct și cu ajutorul cărora poți rezolva orice treburi ai în relația cu autoritățile, fără să stai la cozi și să te închini pe la ghișee. Și, poate mai important decât orice altceva, aici sunt spitale în care oamenii tratează oameni, cu respect, cu empatie, cu normalitate în definitiv.
Aici există asigurări de sănătate private. Asta înseamnă că plătești lunar o sumă și beneficiezi de toate serviciile medicale de care ai nevoie pentru tine și familia ta (de toate, da? nu abonamente pentru niscaiva analize și consultații, așa cum se procedează pe la noi… ), în niște spitale care arată ca hotelurile, cu doctori care își fac treaba și cu asistente care nu își cos buzunare suplimentare la halat (evident că și la noi există excepții, nu zic că sunt toți așa, dar excepția de la noi este regula aici). Vă spun despre spitale și despre servicii medicale pentru că noi de asta am avut cel mai mult nevoie, din păcate, de când băiețelul nostru a început grădinița. Și, Dumnezeule! Ce diferență uriașă este între ce e la noi și ce e aici, în privința serviciilor medicale!
Îmi amintesc, cu groază, ce am pățit eu, însărcinată fiind în luna a opta, când am ajuns la urgențe, la Spitalul Universitar. Aveam niște dureri de mijloc îngrozitoare, din cauza cărora nu mai eram în stare nici să merg până la baie fără să urlu. Ei, bună decizie am luat. Am plecat de la Spitalul Universitar fiind alt om. Unul care a jurat că va fugi din țara asta ticăloasă cu prima ocazie. Am stat cinci ore, în picioare, (nu vă spun cum am reușit …) sprijinind pereții prin fața diverselor uși. Să vă descriu sentimentul de disperare care mă cuprinsese?! Și de durere. Abia mă țineam pe picioare, ajutată de soț iar ei mă trimiteau să merg așa.. cătinel, cătinel… de la unii la alții, de la un cabinet la altul, unde mi se lua, în continuu, tensiunea. Și cam atât. Cu asta m-am ales, la urgențe, la spitalul Universitar. Am înțeles, mai târziu, din discuția cu medicul meu ginecolog – o femeie minunată, printre puținii medicii adevărați de la noi – că am făcut foarte rău că m-am dus la Universitar. „Ăia nu se ating de gravide. Sunt speriați de bombe, zici că sunteți ouă Kinder cu surprize!” asta mi-a zis. Am plecat, așadar, după cinci ore de sprijinit pereții, timp în care am primit un singur diagnostic (a fost și ultimul cabinet căruia i-am sprijinit pereții de pe hol), de la neurologie – „probabil e sciatică, trebuie să stați în pat”. I-am mulțumit doctorului care mi-a spus asta după cinci ore de stat în picioare și am plecat acasă. Să stau în pat.
Inițial, mi se păruse civilizat. Era prima mea „vizită” la spitalul Universitar și m-am bucurat sincer să văd că oamenii fac triaj la intrare. Partea civilizată a început și s-a terminat, însă, tot acolo. Mai departe, am fost trimisă să mă descurc singură, către ginecologie. Eu eram caz cert pentru scaun cu rotile, dar n-am avut parte. În schimb, portarul ne-a cerut șpagă, pe față, ca să-l lase pe soțul meu să bată, împreună cu mine, holurile spitalului și să mă ajute să ajung acolo unde m-au trimis, în condițiile în care eu abia reușeam să merg. Nu zic, erau oameni în situații mai grave decât a mea. Un bătrân întins pe-un pat cu rotile, în stare de semi-conștiență, fusese lăsat/ uitat pe un culoar. Timp de două ore, cât am așteptat eu ca să intru la primul doctor, asistenți, infirmieri, medici care se perindau pe holul ăla nu au făcut altceva decât să împingă patul omului mai încolo, ca să-și facă loc să treacă. Când venea unul și împingea patul la peretele din dreapta, când altul îi făcea vânt către peretele din stânga. La un moment dat, un doctor mai supărat așa, cum îi stă bine unui doctor, l-a împins vânjos până a ajuns patul cu omul în dreptul ușii de la lift. Din lift au ieși niște asistente care au împins iar patul de perete și atunci una dintre ele a urlat blând: „Băăă, cine l-a lăsat pe ăsta aici? Al cui e?!”. Evident, n-a primit niciun răspuns, că doar nu era nimeni prin preajmă, doar pacienți care sprijineau pereții, așa ca mine, văitându-se și gemând, așteptând o minune. Adică să se deschidă ușile cabinetului. Săracul om abandonat în patul de pe culoar avea ochii dați peste cap și gemea și el ușor. Când am plecat eu, târâș-grăpiș, spre următorul cabinet la ușa căruia să mă apuce disperarea, omul ăla încă era împins de colo-colo, de toți pereții.
De ce trebuie să fie totul atât de greu, de umilitor, de complicat? De ce la noi nu se poate altfel? De ce totul trebuie să fie o luptă? M-a apucat așa o silă de țara asta, care nu se mai face bine, de oamenii ăștia (mulți, prea mulți) care au uitat să mai fie oameni! E prea multă mizerie și n-are cine să facă curat.
Așa că, draga mea România, te-am părăsit. Te-am părăsit pentru că nu te pot salva, pentru că te-au căpușat penalii, plagiatorii și nesimțiții și mai ales pentru că n-ai ce oferi copilului meu, pentru că nu te văd revenindu-ți vreodată sau cel puțin nu în timpul care mi-e dat mie și copilului meu pe acest pământ. Te-am părăsit de frică să nu ne ucizi în spitalele tale infecte, în care colcăie bacteriile, șpăgile și șpăgarii, te-am părăsit pentru că nu vreau să bag plicuri în buzunare toată viața, nici la medic, nici la școală, nici nicăieri, doar ca să obțin un tratament normal. Te-am părăsit pentru că vreau să-l învăț altceva pe copilul meu despre viață, pentru că îl educ să fie blând, generos și bun și-mi dau seama că vreau să-l învăț să fie fix invers decât cum ar avea nevoie ca să „se descurce” într-o astfel de țară. Vreau să-l învăț să fie încrezător și optimist, așa că am plecat, de teamă să nu-i strivești visele și să-i smulgi aripile pe care vreau să i le construiesc.
Și te-am mai părăsit pentru ceva, Românie, te-am părăsit pentru că, de la distanță, pot să te iubesc. De la distanță nu ți se mai văd poalele fustei roase de molii și nici basmaua petrecută peste gura fără dinți. Nu ți se văd nici mizeriile de sub preș și nici guzganii rozalii care îți rod coada de la mătură. Nu ți se văd nici șirurile interminabile de mașini, sufocate pe șoselele tale mici și înguste, nu se văd nici șoferii care înjură și te înjură, în timp ce mai îmbătrânesc câțiva ani stând pe la vreun semafor. Nu ți se văd nici cei câțiva kilometri de autostradă construiți în 20 de ani și nici penalii, netoții și netrebnicii care te conduc de atâția zeci de ani. De la distanță, tot ce văd e copilăria mea și oamenii dragi rămași acolo. Și asta pot să iubesc.
Te-am părăsit, Românie, ca să te pot iubi în continuare și-aștept să mi se facă dor de tine. Încă aștept.
Ioana Boca
