Ar fi potrivit să ne amintim că relația tinerilor față de propria corporalitate a început să se schimbe încă din anii ’60-’70. Mai ales mass-media și publicitatea au avut contribuția decisivă pentru ceea ce părea la început un fel de eliberare sau dezinhibare generalizată.
În realitate, a fost bruiată, în mod serios, relația dintre ceea ce era până nu demult considerat doar de domeniul intimității în raport cu ceea ce devenea tot mai explicit, mai de etalat public, nu doar în privința trupului, ci și a limbajului corporal, al formelor de apropiere între tineri. Ne amintim, probabil, cu toții de un poem al lui Nichita Stănescu pe care l-a scris extaziant cu prilejul primei sale călătorii la Paris. Șocul cultural pare să fi fost teribil pentru tânărul scriitor de odinioară:
”Se sărută, ah, se sărută, se sărută
tinerii pe străzi, în bistrouri, pe parapete,
se sărută întruna ca şi cum ei înșişi
n-ar fi decât nişte terminaţii
ale sărutului. (…)
Atât de îndrăgostiți, ca și cum, ca și cum
ar ignora existența înseși a lumii”
Între timp, a fost proclamată mondial chiar o Zi Internațională a Sărutului,invocându-se pe urmele lui Alfred de Musset faptul că unicul limbaj autentic din lume ar fi chiar sărutul.
În fapt, lucrurile nu stau chiar atât de idilic, pentru că ideea de renunțare treptată la mitul sau misterul intimității a atras cu de la sine putere o serioasă criză a identităților în rândul celor foarte tineri. Paradoxal, cu cât în public ei își permiteau să dea frâu liber senzațiilor, să-și permită ceea ce niciodată părinții sau bunicii lor nu și-ar fi permis, uneori, nici între patru pereți, acum, ei înșiși proclamau corporalitatea și limbajul gestual arborat în public drept un strigăt de curaj, o rebeliune, o adevărată ”revoluție sexuală”. Cam așa, de fapt, și descria într-un roman al său autobiografic atmosfera pariziană a anilor baricadelor de la Sorbona romancierul francez Dominique Fernandez. Cam atunci par să fi căzut o mare pare a ultimelor tabu-uri sociale și sexuale care mai rămăseseră în vigoare până în acel moment. Trecerea timpului avea însă să dovedească că a fost vorba doar de o înșelătoare formă de libertate fără răspunderi etice sau morale, o formă de permisivitate descătușată la maxim, precum ave să o caracterizeze ceva mai târziu de anii ’60 însuși inspiratorul studenților din mai ’68, Herbert Marcuse.
Tocmai în acei ani de consumism exacerbat, când omenirea nu trăsese concluzii amare de după marele ospăț (”La Grande Bouffe” cum o imaginase regizorul Marco Ferreri). Din cultura Rușinii se ieșise cumva demult, încă de pe când configurația satelor europene se schimbase radical în doar câteva decenii. Doar Estul Europei mai păstra în mare parte urme ale unei așa-numite culturi a pudorii însă, după căderea comunismului, și acele urme de prezumată ”bună-cuviință” aveau să se spulbere destul de rapid. Cultura pudorii la români, de pildă, a fost văzută însă de majoritatea sociologilor ca o formă de ipocrizie socială cu care intelectualii români s-au auto-iluzionat încă de pe vremea semănătorismului și poporanismului, ca și curente literare binecunoscute.
Ideea că mediul rural ar fi conservat ca prin minune o ultimă amprentă a sacralității a fost acreditată însă și de unii expresioniști, precum Lucian Blaga. Mult mai târziu abia, Ilie Bădescu a demontat, pe urmele celebrului studiu al lui Constantin Zeletin, acea formă de ipocrizie față de puritatea arhaică a satului românesc, consacrată mai mult prin literatura lui I.L. Caragiale, pe o axă imaginară evoluând între bășcălie-zeflemea–resentiment. Aceste racile străvechi au persistat din belșug și după ’89, însă acum gravităm cu toții mai mult între bagatelizarea faptelor Celuilalt, cârcoteală, împăunare, fanfaronadă și falsa căință sau smerenie față de ”greșelile noastre”. De altfel, ceva și mai aproape de noi în timp, Octavian Paler a pus și mai abitir degetul pe rană, spunând: ”Pentru a fi cu conștiință critică, cu slăbiciunile noastre, cu păcatele noastre, nu suntem mai buni decât alții, nu suntem buricul Pământului.”
Într-un plan ceva mai profund, ar fi mai important ca mergând pe urmele, de pildă, teoriei Ileanei Mălăncioiu (din ”Vina tragică”) să ne concentrăm pentru a depăși asemenea vină ”originară” câtă vreme exprimarea unei rușini față de anumite atitudini sau gesturi ar trebui să presupună mai întâi și mai întâi o depășire a falselor pudori cu ale căror excese ne-am obișnuit atât de tare încât celor din generațiile mai vechi le-a și intrat în sânge.
Privind însă din unghiul celor mult mai tineri, ne dăm seama că ei se confruntă mult mai brutal la tot pasul cu imaginile unui corp tot mai fragmentat, mai golit de o simbologie arhetipală, tot mai dispersat și dispersant, aproape ”sfârtecat” în cele patru zări, tortură teribilă din Evul Mediu care acum revine însă sub forma subtilă și atroce, deopotrivă, a unor ipostaze tot mai disruptive și perturbatoare în care ne raportăm la ideea de corporalitate, la identitățile fizice și sexuale ale celorlalți. În ultimii ani, pe fondul puterii de influență a internetului, unii observatori vorbesc deja cu o anume seninătate despre fetișizarea corpului uman. Altfel spus, de la de-simbolizarea inițială s-a trecut lesne la o banalizare și la o ducere în derizoriu asupra prestigiului potențial al intimității, nudității sau expresivității corporale. Multora le pare deja firesc să se raporteze cu repulsie sau în mod deliberat ”perversoid” atunci când se referă la imaginea corporală chiar a celor pe care teoretic i-ar dori, din punct de vedere sexual. Astfel, ne putem explica cum sexualitatea a devenit tot mai mult asimilabilă consumismului exacerbat, doar o prelungire senzorială a plăcerilor justificate de ghidurile de educație reproductivă precum ”nevoi naturale” iminent de alimentat.
Puterea umană însăși e percepută de cei mai mulți ca o putere ”consumistică”, tot mai legată de accesul și satisfacerea unor nevoi sporite și ca o aroganță în raport cu alte forme de putere din lume. Să ne amintim că spre acest gen de lectură ne împingea deja și interpretarea cinematografică a lui Pasolini, în filme precum Decameronul, Teorema și mai ales Porcile. În acesta din urmă, se ajunge la un fel de apologie macabră a canibalismului. În orgia consumistă, personajul masculin ajunge să înlocuiască hrana animală cu carnea umană. Apetența canibalistă se răspândește cu iuțeală în acel sat sicilian de pe la 1500 și o întreagă comunitate ajunge să se dedea în cele din urmă acelui viciu ”al crimei”, justificabilă tocmai prin apologia consumului.
Revenind la argumentul din prima parte a acestor rememorări, cel mai important îmi pare faptul de a ne reaminti că ultima sută de ani s-a constituit drept o succesivă degradare voită a Intimității, a importanței ocrotirii unui mit al acesteia care să ferească de vulgaritate tocmai ceea ce face diferența crucială dintre animale și oameni. Această temă îl bântuia încă de la începutul secolului XX pe Rilke, de pildă în Elegia a II-a:
”Voi vă cuprindeți. Aveți vreo dovadă?
(…)
Voi însă, care sporiți unul în extazul celuilalt
până ce el, covârșit,
imploră: DESTUL -; voi, care în mâinile celuilalt
mai îmbulșugați deveniți decât anii rodnici în struguri;
voi, care uneori vă absorbiți în preaplinul celuilalt:
pe voi vă întreb despre noi.”
Experimentând torturant condiția intervalului între zeiesc și animalic, poetul imploră o eliberare mult mai radicală decât orice formă pe care am putea-o trăi altfel decât prin spirit. Așadar, absorbirea sau consumul corporalității, al ființei celuilalt, nu au nicidecum șansa depășirii, fie și simbolice, a dualității în care ne zbatem. Poate că un adăpost privilegiat, un spațiu ocrotitor ar putea rămâne cumva o pură himeră. De datoria noastră ar fi totuși să ne fixăm ca țel la plus infinit tocmai acel loc pentru statornicia și înfruntarea Absolutului, mereu tânjit și mereu de neînghiocat în noi pe deplin:
”De-am putea și noi să găsim o pură, îngustă, dăinuitoare
esență de omenesc, o fâșie de pământ roditor care să fie
al nostru între fluviu și stâncă. Căci inima noastră
ne depășește mereu ca și ei.” (referință la zeii, ”etalonul suprauman” al naturilor contemplative și idealiste)
Cu cât în imediata noastră apropiere găsim cu mai multă dificultate posibilitatea reinstituirii unei intimități compensatorii, cu atât pare că am fi condamnați, sortiți să o căutăm cu ultimele rezerve de speranță soteriologică pe care simțim că le mai avem.
Sever AVRAM
Extras din volumul în pregătire ”Ultima halucinație de pe Muntele Măslinilor”
Tablete precedente:
