Înalturile-n piscuri nicicând nu au visat
Atâtea semeții cum Domnul ți le-a dat
Strâns adunate-n puful ce-ți străjuie pomeții
Nicicând atâta alb nu au avut nămeții.
Și nici candoare-n valmă în ochi nu s-a aflat
Cum ca izvor sfielnic privirea ta și-a luat
Din iriși bruni de ciută-adăpându-se-n amurg
Nu a dat nimănui, mai mult, pe-acest pământ.
Un demiurg ce pusa-ți mari măiestrii în gene
În pasu-ți de felină, în zâmbet și-n sprâncene
Îngenunchează-n față-ți din zid căzuți mari sfinți
Desfoliezi cupole zidite-n rugăminți
Rostite cu ardoare, cu mâini împreunate.
În depărtări de vise-ntunericul desparte
Ce-i viu și ce-i reverie, pe fruntea-ți cea de lapte
Cresc din frumos vedenii ce mi le porți prin noapte.
Când îți privesc dormirea zăgăzuită-n pleoape
În carne-ți vin mari îngeri în tine să se-ngroape.
Ioana Scoruș