Cel mai convingător fapt pentru prima eliberare a președintelui este suspendarea condamnării lui la închisoare; pentru cea de-a doua eliberare, sau libertatea înainte de judecată, faptul constă într-o faimoasa ședință de guvern și o hotărâre de urgență dată în crucea nopții.
Suspendarea dar mai ales condamnarea sunt fapte absurde și de neconceput, câtă vreme pentru tot partidul domnu’ președinte e un om cinstit, numai pentru justiție domnu’ președinte e un hoț; cel de-al doilea fapt, adică cea de-a doua eliberare apriori, este tot de neconceput fără implicarea Guvernului și fără discuții prealabile despre sentință și răsplată. Sute de mii de oameni ieșiți în stradă nu l-au convins pe președintele partidului, cu atât mai puțin aceste rânduri, pe cei care îl susțin și-l admiră.
Acum faptele sunt de notorietate. Mai întâi condamnarea/suspendarea condamnării nedrepte a fost hotărâtă după ce, din nevoia imperioasă de a avea mai multe adeziuni, președintele în funcție al partidului s-a dovedit că e hoț de voturi. Asta, ca și cum la Banca Națională s-ar dovedi că guvernatorul, dintr-o nevoie acută de bani, pleacă de la serviciu cu buzunarele pline doar pentru că la Bancă, peste tot pe unde se învârte ca șef, dă de bani.
Apoi, fiind iarăși judecat, deși omul a făcut numai bine, se poate spune, cu gândul la o nouă condamnare, că in această a doua cauză, achitarea președintelui Dragnea se impune; drept pentru care, la două luni după ce a câștigat alegerile și două săptămâni după ce și-a format guvernul său, înainte ca vreun judecător să dea sentința, inculpatul a ordonat propria achitare. Poate pe merit. Locul acestei năvalnice porunci a fost, nu un tribunal oarecare ci sediul Guvernului din Piața devenită celebră unde manifestații protestează de zile și seri la rând.
Victoria în alegeri a președintelui de partid, umbrită de imposibilitatea de a avea orice demnitate, pentru că un proces penal i-a înlocuit onoarea cu clemența, îi dă hoțului din fruntea partidului un aer de străin în propriul partid, de inevitabil uneltitor în folos propriu.
În fapt, președintele Dragnea a meșteșugit, după prima bătălie cu justiția, toate instrumentele prin care – când ai aerul de venetic nimeni nu-ți mai îngăduie dacă nu-ți iei singur – și-a oferit achitarea, poruncindu-le guvernanților selectați de el, să-i asigure libertatea și apoi, de ce nu, funcția binemeritată în partid și în stat, aceea de prim-ministru. În pofida autorității tainice a președintelui de partid, această asigurare s-a dovedit mai mult decât hăituirea unei viitoare sentințe: a fost o bâlbâială și o sinucidere după modelul înaintașilor.
Fin observator, publicul a sesizat continua și zadarnica legitimare electorală a imposturii. O intuiție mai veche, aducătoare de lehamite. De data asta, însă…
…în crucea nopții, sintagmă aproape echivalentă cu tot ce s-a întâmplat, președintele Dragnea tocmai se alinta cu hatârul de a intra și el în rândul lumii și, în sfârșit, dă porunca eliberării sale; ministrul justiției și primul-ministru împlinește ordinul cu urgența blamabilă ce se impunea. Mulțimea – o, sfânta nebunie interioară a celui revoltat!- era déjà în stradă și trăgea concluzia că numiții Grindeanu și Iordache nu numai că existau și lucrau peste program pentru libertatea conducătorului lor, dar că fuseseră inventați înaintea ideii de libertate, iar un oarecare Dragnea, chiar mai dinaintea celor doi, om cu stea în frunte, este creatorul și vătaful libertății.
În aceste condiții, în chiar momentul ce pregătea asigurare din partea statului a libertății de a fura, de câte ori în viață poate un om simplu, care știe că el și mica lui avere e obiectul acestei viitoare furăciuni, poate să prindă un guvern întreg cum îi cotrobăie prin buzunare? Momentul e rarisim și de o importanță excepțională. Șirul de demonstrații este mult deasupra revendicărilor ce au valoare în sine, pentru că reprezintă bucuria de a avea dreptate și de a se fi adeverit ceea ce cu toții știam dar, mai ales politicienii, în disprețul candorii alegătorului, sunt absolut siguri că nu poate fi dovedit. Niciodată.
Nu revendicările, ci incredibilul flagrant, ocazia unică de a-i vedea descoperiți în aroganța lor de a crede că toți suntem proști și ei deștepți, a scos lumea din casă ca pe un singur om care, în plină noapte, din suflet simțind o nevoie strigătoare la cer, și-a aprins telefonul mobil alături de ale celorlalți, și se vedeau de sus ca lumânările în seara de Înviere. Iar ceea ce e rar nu e lege[1].Și atunci nu e în firea lucrurilor sărbătorirea seară de seară, în toată țara, a acestui eveniment unic? Căderea acestui guvern aproape că ar mai trebui prelungită, tocmai pentru a-i face pe oameni să mai guste din bucuria manifestă a împreună lucrării lor.
Acuma iese Dragnea pe la toate televiziunile și până în clipa de față ne ia pe departe, cum că ordinul lui și ordonanța nu mai sunt, că de vreme ce nu mai sunt, e ca și cum n-ar fi fost. Și totuși, dorința aceasta a lui, pe care mult s-a prefăcut că o ignoră înaintea alegerilor trecute, a devenit programul partidului. Pentru că salvarea președintelui trebuie să vină de undeva, chiar dacă partidul a început să cârtească.
…..
Există un argument al susținătorilor guvernului și al partidului la putere și, implicit, a negării cauzei manifestanților, care susține că ordonanța 13 n-a fost bine citită și înțeleasă de nimeni dintre cei care protestează în Piața Victoriei. Chiar și așa, deși e bună, a fost retrasă, deși nu e nimeni vinovat, ministrul justiției a demisionat, iar Curtea Constituțională, nici ea n-a catadicsit să citească faimosul document. Probabil că nici nu merită. Spunem asta din intuiție nu din ignoranță. Aceeași intuiție care a făcut ca în momentul adoptării ordonanței cu pricina, oamenii să fi fost déjà în stradă.
Pentru că așa cum există conspirație, există și intuiție.
(Florin M.)
