Un alt caz, care poate fi numit pe bună dreptate senzațional, a fost acela al doctorului Uță, decanul deținuților, cu cei mai mulți ani de închisoare. Și el refuzase categoric reeducarea și colonelul Crăciun avea contra lui o ură deosebită, considerându-l, alături de Prințul Alexandru Ghica, unul din liderii rezistenței legionare din Zarcă. Și doctorul Uță avea o serie de boli acumulate de-a lungul celor peste 20 de ani de închisoare.
Într-o zi, după o izolare prelungită probabil, s-a prăbușit pe pat, a leșinat și a intrat într-un fel de comă. Mai mult, chiar răsuflarea îi pierise aproape de tot încât arăta ca un mort. Camarazii din celulă au făcut un zgomot infernal, cerând plutonierului de serviciu să-l scoată de acolo pentru că a murit! Înspăimântat, acesta a chemat doi securiști cu o targă care l-au luat pe doctorul Uță.
Cum acesta deschisese ochii între timp și prinsese să răsufle puțin, cei care-l purtau au socotit că e bine să-l cheme pe colonelul Crăciun să-l întrebe ce să facă. Crăciun a venit repede și văzând că Uță era acum conștient, i-a zis:
– Ei doctore, vezi unde te-a dus încăpățânarea ta. Semnează declarația de desolidarizare de Mișcarea Legionară, care vezi unde te-a dus, și eu voi da ordin să fii tratat de doctorul Aurel Marin, care știi ce priceput este.
Uță l-a privit în ochi pe Crăciun și i-a spus doar atât:
– Sunteți prea bun, d-le colonel, dar locul meu este alături de ceilalți camarazi ai mei… în Zarcă. De altfel simt că m-am vindecat. Duceți-mă înapoi acolo.
– Duceți-l în Zarcă, a strigat furios Crăciun, să moară acolo ca un câine turbat!
Și ordinul s-a executat. Dar nici doctorul Uță nu a murit acolo cum ar fi vrut colonelul Crăciun.
(Puiu Năstase – Temerarii, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica, Editura Metafora, Constanța, 2004, pp. 392-393)
Via Sfinții Închisorilor
