Capacitatea unui om de a conduce se vede din felul cum își tratează adversarii înfrânți. Cine îi umilește, cine îi consideră a fi devenit nimic, este un potențial dictator.
Problema nu este de a nu simții satisfacția răzbunării, ea poate veni din fondul emoțional al fiecăruia, ci ce faci cu ea, o transformi în fapte violente, o sublimezi în discurs public, sau o respingi cu totul și ai un comportament civilizat, magnanim, generos, elegant, iertător fără a fi slab, fără a anula pedeapsa, dar dând-o în termenii valorilor în care crezi, nu ale celor prin exprimarea cărora am fost agresați ?
Fondul cultural pe care se formează mentalitățile de care depind felurile de acțiune la noi este unul pe gradientul de la ateism (comunist vechi marxist sau de import ecocentric neomarxist) la vechile cărți biblice (etica răzbunării) și la cele evanghelice (a dragostei, iertării). În esență omul fără statut social important este nimic în sine în ateism, o rotiță într-un mecanism material, eventual poate fi împușcat, ars și aruncat la canal fără nici o problemă. Nu așa s-a procedat cu domnul Dragnea, dar s-a procedat parțial așa cu Ceaușeștii. În etica răzbunării omul este o persoană, dar trebuie tratat așa cum a tratat el pe ceilalți. Ți-a tăiat degetele, îi tai degetele. În civilizația emergentă pe creștinism vinovatul învins e tratat altfel decât a făcut el cu ceilalți, nu copiem chipul lui, ci îi prezentăm alt chip de acțiune, pe care l-am copiat după Hristos la prima mână (știind) sau indirect, fără să mai știm de unde vine modelul.
Peisajul reacțiilor a trei categori de actori după eventimentele recente, cetățenii, jurnaliștii de opinie și politicienii sunt în mare următoarele:
- Cetățenii au avut toate felurile de reacții;
- Politicienii au avut reacții în general civilizate, responsabile, și-au calibrat mesajul;
- Reacțiile jurnaliștilor pro-occidentali au fost de nuanță ateistă: Dragnea e acum un nimic.
Sunt trei explicații posibile ale atitudinii jurnaliștilor: acestea sunt emoțiile lor și le externalizează în discursul public (ceea ce e o lipsă de profesionalism), asta cred dânșii că e cererea publicului majoritar și livrează conform cererii (ceea ce e un jurnalism de joasă calitate), acesta e punctajul de urmat. În primele două cazuri e problema dumnealor, în ultimul e o problemă de interes general.
Întrebarea de interes de general ar putea fi formulată astfel: cu ce ontologie umană lucrăm pentru bunul mers al statului, cu una în care omul e materie și la o adică un nimic (un deșeu), sau cu una în care omul e o persoană liberă, responsabilă pentru propriile fapte, având și o dimensiune materială ? Sau mai tehnic: în spațiul de stare n-dimensional dat de variabilele prin care descriem omul avem și variabile ne-materiale, există și drepturi, de exemplu, există și discernâmânt ca termen juridic în legi ?
Pentru orice om cât de cât educat direcția către care se duce răspunsul e evidentă, iar dacă e educat binișor răspunsul va fi mult mai nuanțat și va evidenția o perspecta a sa asupra a ce este omul, una dintre multele existente.
E clar că orice jurnalist știe toate aceste lucruri, dar alege să nu folosească ce știe. Până acum la alegeri ni se vorbea despre valorile binelui, dar după înfrângerea adversarului ni se vorbește cu răutate. Se pare că morala trebuia practicată într-un anumit context, de mobilizare, iar după atingerea scopului trebuie aruncată la coș, după victorie. De unde se vede diferența dintre cine vorbeşte despre bine într-o retorică a puterii şi cine îl face. Viitorul României depinde însă de cei care fac binele şi mai puțin de cine îl clamează din rațiuni de stat. Nu va exista nici o îmbunătățire a situației țării într-o abordare generalizat oportunistă, relativistă, în care comunicarea publică folosește morala în loc să se bazeze pe ea în toată structura ei.
O țară care se tratează pe ea însăși în acest fel va fi tratată și de partenerii externi în același fel, ca un instrument bun la o adică și de aruncat la coș după. O țară amorală nu merită să existe, pentru că e doar un cash-cow pentru salarii și pensii speciale. Toți cei care am votat n-am făcut-o pentru elita din instituțiile statului, ci pentru noi. Pe dânșii au votat dumnealor, dacă au făcut-o.
Domnul Dragnea nu e un nimic pentru că fiecare om e cineva, e o persoană, nu ceva, un obiect. Consecințele politice sunt imediate. Toți cei responsabili de coșmarul din ultimii ani trebuie să răspundă ca persoane: pentru abuzuri, pentru că au bătut manifestanții, pentru că au furat, extindem închisorile, dacă e nevoie, să încapă toate aceste persoane. Dar nu ne tăiem singuri craca de sub picioare într-o ontologie nihilistă asumată public.
Pentru ca aceste lucruri să rămână mereu pe tapet e nevoie de buna funcționare a Bisericii și un vector creștin-democrat peren în spațiul public. Valurile social seculare emoțional-agresive cu scara de timp a deceniilor nu au substanță decât pe o mare a umanității responsabile, generoase. Există potențialul ca un vector creștin-democrat să fie conturat, nu ne interesează planurile de structurare a pieței politice top-down, cetățenii liberi deja l-au susținut și îl vor menține, oricât s-ar face unii jurnaliști că aceste forțe politice nu există, că e vorba de supraviețuitori etc.
România are o identitate socială creștin-democrată și o va proiecta în spațiul european. Fenomenul tribalismului neo-ceuașist a fost marginalizat, la fel vor fi și excesele secularizante nihiliste, iar piața politică trebuie lăsată să funcționeze cât mai liber câtă vreme jucătorii nu pun în pericol regulile jocului democrației liberale.
(Virgil Iordache – contributors.ro)
