Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (XI)
(urmare din ediția 11 aprilie 2020)
Șontâc-șontâc
Greti ne-a relatat apoi cel mai greu moment prin care a trecut prin lagăr. ”S-a surpat mina și mi-a <<bușit>> piciorul drept. Mulți au murit atunci. Pe cei care se-mbolnăveau, îi trimiteau în Germania. Eu am ajuns la spital, unde m-au tratat cât de cât. Când mi-au scos gipsul, am observat că piciorul mi-a rămas strâmb. În această situație, mi-au propus să merg acasă, în România. Le-am spus că nu vreau să merg acasă cu piciorul strâmb. Voiau să se dispenseze de mine, dar eu le-am zis: <<Aici mi l-ați rupt, aici să mi-l reparați!>>. Și mi l-au <<rupt>> a doua oară. Am petrecut cam toată vara în infirmerie. M-au externat, ca să zic așa, după ce mi-au mai îndreptat piciorul, dar, precum vedeți, și acum stau cu el învelit. Mi-au mai dat și serviciu, la un centru unde făceam curățenie cu o fată, cum puteam și eu (Spiru: Șontâc-șontâc!”).
Goi pe masă sau cum să omori păduchii
Dar cum arăta Donbasul la vremea aceea? ”În zonă, erau case lângă case, fără gard. Puteam să ne apropiem de case. Le ceream apă rusoaicelor, dar în realitate noi doream mâncare. Nu ne lăsau paznicii să cerem de mâncare, dar în realitate mai scăpam de ei și ne mai strecuram”. Apoi, cu o tresărire în glas: ”Dar ce mizerie și la ei! Vedeam copiii goi pe masă. Și localnicii o duceau al naibii de greu. Vara, căldură mare. Aruncai apă pe jos și puneai o pătură. Veneau păduchii și ploșnițele și-ți intrau sub piele precum căpușele. Luam păduchii și îi omoram cu cărămida. Hainele uzate se ardeau. Și mureau păduchii, dar lindenii tot nu mureau. Până la lift, când veneam afară din subterană, făceam țurțuri la fund. Că ne ploua opt ore în timp ce lucram la 320 de metri adâncime”.
Lungul drum spre WC
În acest moment intervine Spiru: ”Ia întrebați-o, unde-și făcea treaba mică și treaba mare când lucra în subteran!?”. ”În pantaloni era WC-ul când lucram în mină”, continuă Greti. ”Cine mai dădea pantalonii jos? Doar la treabă mare, că la treabă mică nu ne-nduram. De frig. Când ieșeam afară, ne băga sub un duș cu apă călâie – norocul nostru – cu hainele pe noi. O parte dintre muncitoarele de la spălătorie – unde lucra și o verișoară de-a mea, împreună cu rusoaicele – ne mai protejau hainele. Ne dădeau altele, curate. S-a murit și de tifos. Când mergeam vara în șir la WC, unii nu mai ajungeau la destinație”.
Nacealnicul voios
Spiru nu se dezminte: ”Dar în timpul liber cum se distra? Prin baruri, prin discoteci”. De această dată, Greti nu se lasă provocată și nu-I dă replica lui Spiru: ”Timp liber? În ”<<timpul liber>>, ne mai duceau la colhoz, la treierat. Ne puneau și ca paznici, să nu fure… rușii, că noi, și dacă furam, n-aveam unde să ne ducem. Râdeam uneori de necazul nostru. Venea câte un <<nacealnic>> voios și ne dădea cu palma peste fund, peste cap, chipurile în joacă. Odată, mi-a tras una peste față de mi-a țâșnit sângele pe nas. <<Cât o să mai dai tu în mine?>>, i-am zis. Am dat un telefon, au venit superiorii și l-au schimbat. N-aveau voie să le abuzeze pe deportate”.
Și lui Greti i s-au administrat unele tratamente anticoncepționale în lagăr. ”Ne-au făcut injecții când am ajuns în URSS, dar nu au avut efectul scontat de ei. Dora Dumitru, biata de ea, a fost sterilizată”.
Călătorie fără tata
Dar când s-au sfârșit calvarul și când s-a întors acasă? Aflăm că Greti s-a întors pe 7 decembrie 1949, iar fratele în ianuarie 1950. ”Tata n-a mai venit deloc. În ’52, fratele meu a plecat în căutarea lui, dar a auzit că ar fi murit. Nu se știe de urma lui…”. După un răstimp: ”Am dus-o așa cum s-a putut, până ne-a pus pe tren și ne-a dus acasă. La Sighet ne-a triat: Ardealul la Ardeal, Banatul la Banat… Eu am făcut drumul invers: Blaj – Cetate – Tătârlaua”, adaugă Greti.
Nunta de aur și chirpicii
În ’58, Margareta s-a căsătorit cu Tudor Spiru. ”Ne-am căsătorit și am venit în Ploiești. De curând, am făcut 50 de ani împreună. Am venit în mai, cu chirie, și în septembrie ne-am mutat în casa noastră. Era loc viran aici. Un cetățean a pus locul în vânzare și l-am cumpărat noi. Am stat în această căsuță aproape toată viața petrecută împreună. A fost un mal de pământ. Am strâns pământul grămadă. Am ridicat casa din chirpici”. (Spiru: ”A făcut ea chirpicii. Era însărcinată, dar n-a pregetat. Eu mă-ntorceam de la serviciu. Aduceam apă de la Liță, la 400 de metri de aici. 800 dus-întors”.).
Casă fără Ceaușescu
Margareta afirmă cu mândrie: ”Mi-am făcut casa mea. Nu m-am dus la Gheorghiu-Dej sau Ceaușescu să-mi dea casă. Ne trimiteau scrisori că ne dărâmă, pentru că nu aveam toate actele de la <<Urbanism>>, dar n-au făcut-o”.
Greti n-avea voie să vorbească germana în familie. ”Din păcate, nu-i puteam învăța germană pe copiii mei. N-aveam voie nici să le spunem că am fost în Uniunea Sovietică, pentru că era de rău. Și ne abțineam să vorbim germană, ca să nu scape copiii vreo vorbă la școală, că te omorau”.
În care cititorii află cum e cu fericirea
”În lagăr, eu mâncam ce mi se dădea. Rar am luat de la rusoaice – continuă Margareta. În subteran aveam 1,2 kilograme de pâine, față de patru-cinci sute de grame, cât aveau cei de la suprafață. Plângeam când lucram în mină, dar rușii mă consolau: <<Nu mai plânge, că și în România e rău. Aici e fericire>>. Ce să mai vorbim? Ce mi-a venit mie să rămân acolo și să insist să mă opereze? Acum mă felicit pentru inspirație. (Soțul: ”Căutați să dați un titlu ironic articolului. Ziceți-i, spre pildă, <<Marea fericire> la Donbas>>!”. Îi promitem că vom ține cont de ideea lui, mai ales că o considerăm bună. Dar s-o lăsăm pe Greti să-și încheie trista ei poveste).
Salvatorul
”Când am ajuns la Sighet, m-am așezat în genunchi și am sărutat pământul românesc. Doamne, e adevărat că mai calc pe tine, pământule? Doamne, Iisuse Hristoase, tu m-ai salvat! Dacă nu aveam credință în mine, nu rezistam”. Apoi, Greti vine în prezent: ”Ar trebui să mă operez de ochi și n-am bani. Nu iau de la copii. Lasă-i să trăiască, să dea la copiii lor! Dar când văd că nu mai crește pensia deloc… Acuma, cât a fost gerul ăsta, mă gândeam cum curățam pragurile de la locuințele ofițerilor sovietici și cum le puneam păturile în cap. Nu e bine… Cât eram tânără, nu mă gândeam, dar acum mă gândesc. Mi-am legat și aseară o pernă încălzită legată de picior… Să ferească Dumnezeu pe dușmanii mei și pe dușmanii dușmanilor mei de încercările prin care am trecut eu!”.
(sfârșit episodul Margareta (Roth) Tudor. Urmarea epopeii etnicilor germani din Prahova condamnați la muncă silnică în lagărele sovietice în ediția din 2 mai 2020)
A consemnat Leonida Corneliu CHIFU
