close
Sfinții zilei

Duminică, 4 februarie – Sf. Cuv. Isidor Pelusiotul; Sf. Sfinţit Mc. Avramie Duminica a XXXIV-a după Rusalii (a Fiului Risipitor)

Cuviosul Isidor era egiptean, fiu de părinţi de neam bun şi iubitori de Dumnezeu, fiind şi rudă cu Teofil, arhiepiscopul Alexandriei şi cu Sfîntul Chiril, care a luat scaunul după Teofil. El, învăţînd filozofia din afară şi dumnezeiasca înţelepciune, a lăsat slava lumii acesteia, bogăţia, strălucirea numelui şi, pe toate socotindu-le gunoaie, s-a dus la muntele Pelusiului. Acolo, primind viaţa monahicească, bine s-a nevoit în vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mic. El a fost bărbat desăvîrşit în bunătăţi, preot şi egumen, cu viaţa şi cu înţelepciunea slăvit şi cinstit de toţi. Despre el vorbeşte Evagrie, istoricul bisericesc, cînd zice: „Împărăţind Teodosie, Isidor Pelusiotul era în mare cinste, de a cărui slavă ieşită din lucrurile şi cuvintele lui se auzise departe şi era lăudat de gurile tuturor. Acesta şi-a obosit trupul cu ostenelile atît de mult, încît vedeau toţi că are viaţă îngerească. Trăind în chipul vieţii monahiceşti şi al gîndirii de Dumnezeu, era totdeauna şi înaintea tuturor pildă, spre a fi urmat; el a scris multe cuvinte foarte folositoare”.

Mai mărturiseşte încă despre viaţa lui cea îmbunătăţită şi Nichifor, istoricul, zicînd astfel: „Dumnezeiescul Isidor din tinereţe a avut atît de multe sudori în ostenelile mănăstireşti şi atît de mult şi-a omorît trupul, iar sufletul şi l-a înfierbîntat cu tăinuite şi înalte învăţături, încît de toţi se vedea că petrece o viaţă cu adevărat creştinească. Apoi era un stîlp viu şi însufleţit al rînduielilor monahiceşti şi al dumnezeieştii vedenii şi ca un exemplu viu al urmării şi al învăţăturii duhovniceşti. Multe lucrări, pline de mult folos sînt scrise de dînsul, dar mai ales epistolele lui către diferite persoane – pline de dumnezeiescul har şi de omeneasca înţelepciune, aproape zece mii -, în care tălmăceşte toată dumnezeiasca Scriptură şi îndreaptă obiceiurile tuturor oamenilor.

Din nişte asemenea mărturii se vede cum era plăcut lui Dumnezeu Cuviosul Isidor, măcar că nu s-a găsit scrisă viaţa lui cu de-amănuntul. Însă este destul că din cuvintele cele scurte se cunoaşte sfinţenia cea mare şi înţelepciunea lui, căci tuturor le era chip de viaţă îmbunătăţită şi a umplut toată lumea de scrisorile sale cele de Dumnezeu înţelepţite. El a fost mare sprijinitor al Sfîntului Ioan Gură de Aur, cel izgonit cu nedreptate de pe scaun, şi a scris mult către Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, şi către Arcadie, împăratul, sfătuindu-l ca să înceteze scornirea cea rea. Dar, deşi n-a reuşit, totuşi a mustrat răutatea şi nedreptatea acelora.

După moartea lui Ioan Gură de Aur, a îndemnat prin scrisorile sale pe Sfîntul Chiril Alexandrinul – care a urmat după Teofil -, să scrie numele lui Ioan în tabla bisericească, ca a unui sfînt mărturisitor, care a pătimit pentru adevăr multe răutăţi de la oamenii cei răi. A scris şi lui Teodosie, împăratul, învăţîndu-l să se îngrijească de pacea bisericească, şi l-a îndemnat pe acela să adune în Efes al treilea sinod ecumenic contra rău-credincioşilor eretici. Era mare rîvnitor pentru dreapta credinţă şi puternic luptător împotriva ereticilor, fiind gata a pătimi şi a muri pentru credinţa cea dreaptă.

Aceasta este arătat din cuvintele lui, căci scriind către un Terasie, hulitorul, zice: „Te întreb pe tine, cel ce ne ocărăşti pe noi şi te arăţi aspru judecător: de te-ar pune împăratul asupra cetăţii, ca să o păzeşti, iar tu ai vedea zidul surpîndu-se şi sfărîmîndu-se, ca să se facă lesnicioasă intrarea vrăjmaşilor în cetate, au doară n-ai sta împotrivă cu toate uneltele şi armele, oprind spargerea zidului şi nelăsînd intrarea vrăjmaşilor? Aceasta ai face ca şi cetatea şi pe tine însuţi să te poţi apăra de vrăjmaşi, iar a ta credinţă şi osîrdnică supunere să o arăţi către împăratul. Dar nouă, pe care Dumnezeu ne-a pus dascăli Sfintei Sale Biserici, nu ni se cade să stăm cu tărie împotriva lui Arie, care, nu numai că a ridicat război asupra drept-credincioasei turme a lui Hristos, ci şi pe mulţi i-a pierdut? Eu pentru această pricină nu ţin seamă de nici o primejdie, ci mai bine doresc aceasta, ca adică toate primejdiile să le pătimesc pentru dreapta credinţă”.

Din aceste cuvinte ale sfîntului se vede rîvna lui pentru dreapta credinţă, dar şi celelalte fapte bune ale lui le cunoaşte fiecare, din scrisorile sale. Fecioria, al cărei păzitor era, o laudă mai mult decît pe multe alte fapte bune, numind-o împărăteasă, pe care toate rînduielile sînt datoare a o cinsti. Însă nu defaimă nici însoţirea cea legiuită, pentru că zice în epistola sa către Antonie Scolasticul: „Se cuvine a asemăna cu soarele pe cei ce-şi păzesc fecioria, iar cu luna pe cei ce vieţuiesc în văduvia cea neprihănită, iar cu stelele pe cei ce locuiesc în însoţire cinstită”.

În aceasta urmează Sfîntului Apostol Pavel, care zice: „Alta este slava soarelui, alta este slava lunii şi alta slava stelelor”. Apoi sfătuieşte cuviosul şi pe iubitorii de înţelepciunea cea dinafară ca mai mult să se deprindă în viaţa cea îmbunătăţită, decît la frumoasa grăire. Pentru că zice într-o scrisoare către Patrim, monahul: „Cu bună minte, precum aud despre tine, şi cu darul firii eşti împodobit, încît cu sîrguinţă te nevoieşti la învăţătura retoricească, ca adică să grăieşti frumos; însă calea vieţii duhovniceşti, prin faptele cele bune mai mult să o urmezi, decît prin frumoasa grăire. Drept aceea, dacă doreşti să cîştigi răsplătirile cele fără de moarte, de frumoasă grăire îngrijeşte-te puţin iar a face fapte bune, sileşte-te cu osîrdie”.

Asemenea şi către Apolonie, episcopul, scrie: „De vreme ce nu se cuvine a atrage, cu sila, pe cei care sînt astfel născuţi încît să aibă voia slobodă cum şi pe cei ce se împotrivesc dreptei credinţe, pentru aceea, îngrijeşte, ca prin sfat bun, prin viaţa ta şi prin bunele obiceiuri, să luminezi pe cei ce sînt în întuneric”.

Acest sfînt mai învaţă că omul cel îmbunătăţit se cade să nu se mîndrească pentru lucrurile sale cele bune, ci cele smerite să le socotească pentru sineşi. „Cel ce lucrează faptele bune are cunună luminată, iar cela ce săvîrşeşte multe fapte bune, însă i se pare că puţin bine a făcut, acela, prin acea smerită părere despre sine, mai luminoasă cunună va avea. Dar mai drept să zic: De este în cineva gînd smerit, faptele bune ale aceluia se fac mai luminoase, iar de nu este cu gîndul smerit, apoi şi faptele bune cele luminoase, se întunecă şi cele mari se micşorează. Drept aceea, de voieşte cineva să-şi arate faptele sale bune, să nu le socotească mari, căci atunci mari se vor afla”. Astfel Cuviosul Isidor, învăţîndu-i pe mulţi, singur mai întîi era desăvîrşit pentru cele ce le învăţa, urmînd Domnului Celui ce a început mai întîi a face; apoi pentru lucrurile sale cele bune nu se mîndrea, ci smerit cugeta. Iar gîndul smerit a însoţit curăţia ca o pereche de boi mult ostenitori, care trăgeau jugul cel bun al lui Hristos.

Întreaga lui înţelepciune însă este arătată în epistola lui către Paladie, episcopul Elinopoliei, prin care cu îndestulare îl învaţă să se ferească de vorba cu partea femeiască, pentru că zice Scriptura: Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune. Apoi vorba cu femeile, chiar şi bună de ar fi, este însă puternică a strica pe omul cel dinăuntru în taină, prin gînduri necurate, deşi fiind curat trupul, însă pe suflet îl face necurat. Pentru aceea, Cuviosul Isidor, sfătuindu-l pe episcopul acela, care adeseori vorbea cele de folos cu partea femeiască şi care se lăuda că nu simte patimă, îi zicea: „De vorbele femeieşti fugi pe cît poţi, bunule bărbat. Căci celor ce au treapta preoţiei, mai sfinţi şi mai curaţi se cade să fie decît acei care s-au dus în munţi şi în pustie. Pentru că aceştia au grijă de sine şi de popor, iar acei care s-au dus în pustie au grijă numai de ei. Acestora, care sînt puşi la asemenea înălţime a vredniciei preoţeşti toţi le cearcă şi le privesc viaţa, iar cei ce şed prin peşteri, aceia pe ale lor răni le tămăduiesc sau singuri lor îşi împletesc cununi.

De vei merge la femei pentru vreo slujbă, să ai ochii plecaţi în jos şi pe acelea, la care ai mers, să le înveţi să privească cu curăţie deplină. După ce vei grăi cuvinte puţine, care pot să le întărească şi să le lumineze sufletele, îndată fugi, ca nu cumva vorba cea lungă să înmoaie a ta putere şi să o slăbească. Iar de vei voi să fii cinstit, căci aşa se cade, mai ales duhovnicescului bărbat, apoi să nu ai cu dînsele prietenie nicidecum şi atunci vei fi cinstit, pentru că firea femeiască se face nesuferită spre cel ce o momeşte, iar spre cei ce o defăimează, ea mai cu multă libertate îşi arată firea.

Unii zic că de vorbeşti cu dînsele nu primeşti nici o vătămare. Eu însă zic, ca toţi să se încredinţeze de acestea, că şi pietrele se sparg de picăturile de ploaie care pică totdeauna pe ele. Ia aminte la ceea ce grăiesc: că ce este mai tare decît piatra şi ce este mai moale decît apa şi, mai ales, decît picăturile de apă? Deci, dacă firea se micşorează de acel lucru, apoi cum nu va fi biruită şi răsturnată voia omenească care uşor este mişcată?”

Astfel sfătuind Cuviosul Isidor pe episcopul Paladie, ne povăţuieşte şi pe noi toţi la viaţa cea cu întreagă înţelepciune, ca să ne păzim, nu numai trupul de căderea în păcat, dar şi sufletul să-l păzim, să-l ferim întreg de gîndurile ce-l strică.

Multe fapte bune învăţă cuviosul pe toţi, prin scrieri şi prin vorbire. Apoi, ajungînd la adînci bătrîneţe şi plăcînd lui Dumnezeu desăvîrşit, s-a sfîrşit cu pace.

La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion.
În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre.
Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: „Cântaţi-ne nouă din cântările Sionului!”
Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?
De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!
Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele.
Adu-ţi aminte, Doamne, de fiii lui Edom, în ziua dărâmării Ierusalimului, când ziceau: „Stricaţi-l, stricaţi-l până la temeliile lui!”
Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ţi va răsplăti ţie fapta ta pe care ai făcut-o nouă.
Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră.

 
fiulrisipitor-doarortodox (1)Ev. Luca 15, 11-32 Şi a zis: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

“In a treia Duminica din perioada pregatirii pentru Post, auzim parabola Fiului Risipitor (Luca XV, 11-32). Impreuna cu imnurile cantate in aceasta zi, parabola ne dezvaluie timpul pocaintei ca fiind intoarcerea omului din exil. Fiul risipitor, ni se spune, a plecat intr-o tara indepartata, cheltuind toti banii pe care ii avea.intoarcerea-fiului-risipitor-doaror

O tarã îndepãrtatã! Aceastã definitie a conditiei noastre umane, pe care trebuie sã ne-o asumãm si sã ne-o impropriem atunci când începem sã ne apropiem de Dumnezeu, este unicã. Un om care nu a trecut niciodatã prin acesta experientã, fie ea chiar si foarte scurtã, care nu a simtit niciodatã cã este înstrãinat niciodatã de Dumnezeu si de adevãratã viatã, nu va întelege niciodatã care este esenta crestinismului. Si acela care se simte perfect “acasã” în aceastã lume si în viata ei, care niciodatã nu a fost atins de dorinta dupã altã Realitate, nu va întelege ce este pocãinta.

Pocãinta este adesea identificatã cu o însiruire rece si “obiectivã” a pãcatelor si a greselilor, ca un act de pledoarie pentru vinovãtie în fata unei acuzatii juridice. Spovedania si dezlegarea de pãcate sunt privite ca fiind de naturã juridicã, dar ceva esential este omis, ceva fãrã de care nici spovedania si nici dezlegarea de pãcate nu au nici o semnificatie sau putere realã. Acest “ceva” este chiar sentimentul de înstrãinare de Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, de la adevãrata viatã creatã si datã de Dumnezeu.

Este usor, într-adevãr, sã mã spovedesc cã nu am postit în zilele rânduite, cã nu mi-am fãcut rugãciunile sau cã m-am mâniat. Este un lucru diferit, totusi, acela de a realiza dintr-o datã cã am pângãrit si cã mi-am pierdut frumusetea sufleteascã, cã sunt departe de adevãrata mea viatã, de adevãrata mea casã, si cã ceva pretios, frumos si curat a fost rupt fãrã sperantã în structura intimã a existentei mele. Aceasta si numai aceasta este pocãinta, dorinta adâncã de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recãpãta cãminul pierdut. Eu am primit de la Dumnezeu bogãtii minunate: mai întâi viata si posibilitatea de a mã bucura de ea, de a o umple de sens, de dragoste si cunoastere; apoi – în Botez – noua viata a lui Hristos Însusi; darul Sfântului Duh, pacea si bucuria Împãrãtiei vesnice. Am primit cunoasterea lui Dumnezeu si, prin El, cunoasterea întregii Creatii si puterea de a fi Fiul lui Dumnezeu. Si pe toate acestea le-am pierdut, pe toate acestea le risipesc în tot timpul, nu numai prin “pãcatele”, “greselile” personale, ci prin pãcatul pãcatelor: îndepãrtarea dragostei mele de la Dumnezeu, preferând “tara îndepãrtatã” în locul minunatei Casei a Tatãlui.

Dar Biserica este aici ca sã îmi aminteascã de ceea ce am pãrãsit si am pierdut. Si asa cum ea îmi reaminteste, îmi amintesc si eu: “de la pãrinteascã slavã a Ta depãrtându-mã neîntelepteste“, spune Condacul acestei zile, “întru rãutãti am risipit bogãtia care mi-ai dat. Pentru aceasta glasul desfrânatului aduc tie: Gresit-am înaintea Ta, Pãrinte Îndurate!“. Si atunci, când îmi amintesc, gãsesc în mine dorinta si puterea de a mã reîntoarce: “… mã voi întoarce la Tatãl Meu, plângând cu lacrimi: primeste-mã ca pe unul din slujitorii Tãi“. O particularitate liturgica a acestei “Duminici a Fiului Risipitor” trebuie mentionata aici in mod special. La utrenia de Duminica, dupa solemnul dar veselul Psalm al Polieleului, cantam Psalmul 136:


Acesta este Psalmul instrainarii. El era cantat de evrei in captivitatea lor babilonica, pe cand se gandeau la orasul sfant al Ierusalimului. El a devenit totdeauna cantecul omului atunci cand realizeaza indepartarea sa de Dumnezeu si, realizand aceasta, devine om din nou: ca unul ce nu poate fi niciodata deplin satisfacut de nimic in aceasta lume cazuta, care prin structura si vocatie este un pelerin al Absolutului.Acest Psalm va fi cantat inca de doua ori, in ultimele doua Duminici, inainte de inceperea Postului. El ne infatiseaza Postul insusi ca pelerinaj si pocainta – ca reintoarcere”.
(din: Pr. Al. Schmemann, “Postul cel Mare“, Editura Doris, Bucuresti, 1998 )

LA RÂUL BABILONULUI

De Parintele Serafim Rose (martie 1965)

“La raul Babilonului, acolo am sezut si am plans cand ne-am adus aminte de Sion“

“In aceste cuvinte ale Psalmului specific Postului Mare, noi, crestinii ortodocsi, Noul Israel, ne amintim ca suntem in exil. Pentru ortodocsii rusi, alungati din Sfanta Rusie, psalmul are un inteles aparte; dar toti crestinii ortodocsi, la randul lor, traiesc in exil in lumea aceasta, tanjind sa se intoarca in patria lor adevarata, Imparatia Cerurilor. Pentru noi postul mare este o perioada de exil randuita pentru noi de maica noastra, Biserica, pentru a pastra nestirbita amintirea Sionului de care ne-am indepartat atat de mult. Ne-am meritat exilul si avem si mare nevoie de el din cauza pacatoseniei noastre atat de mari. Numai prin durerea exilului, pe care ne-o amintim postind, rugandu-ne si pocaindu-ne in aceasta perioada, ramanem cu mintea atintita spre Sionul nostru.

“De te voi uita Ierusalime…“

Slabi si cuprinsi de uitare, chiar in cadrul Postului Mare traim ca si cum Ierusalimului nu ar exista pentru noi. Ne indragostim de lume, Babilonul nostru; suntem sedusi de preocuparile frivole ale acestui “pamant strain“ si neglijam slujbele si randuiala Bisericii care ne aduc aminte de adevarata noastra patrie. Si mai rau inca, ii iubim pe cei care ne inrobesc – pentru ca pacatele noastre ne inrobesc, cu siguranta mai mult decat oricare alt stapan omenesc – si in slujba lor petrecem in trandavie zilele pretioase ale postului cand ar trebui sa ne pregatim sa intampinam Rasaritul Noului Ierusalim: Invierea Domnului nostru Iisus Hristos.

Mai e timp; trebuie sa ne amintim de adevarata noastra patrie si sa plangem pacatele care ne-au indepartat de ea. Sa punem la inima cuvintele Sfantului Ioan Scararul: “Exilul inseamna instrainarea de toate pentru a tine mintea nedespartita de Dumnezeu. Exilul iubeste si produce plansul neincetat“. Exilati din rai, trebuie acum sa ajungem sa fim exilati fata de lume, daca nadajduim sa ne intoarcem in rai.

Aceasta putem face petrecand aceste zile in post, rugaciune, instrainare de lume, frecventare a slujbelor Bisericii, varsand lacrimi de pocainta, pregatindu-ne astfel pentru sarbatoarea bucuriei care va incheia aceasta perioada a exilului; si dand marturie tuturor celor care apartin acestui “pamant strain” de amintirea acelei si mai mari sarbatori a bucuriei care va fi cand Domnul nostru Se va intoarce sa-Si ia poporul in Noul Ierusalim, de unde nu va mai fi exilat, pentru ca acesta va fi vesnic”.

Tags : Cuviosul Isidor

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.