Soarta crudă a etnicilor germani deportați în URSS (I)
Astăzi, 11 ianuarie 2020, se împlinesc 75 de ani de la începutul acțiunii de deportare a etnicilor germani din România la muncă silnică în URSS, între anii 1945-1950. Printre aceștia s-au numărat și etnici germani din Prahova
Argument
La 31.X.1944, Vladislav Vinogradov, vicepreședintele Comisiei Aliate de Control (organism abilitat să supravegheze îndeplinirea prevederilor Convenției de Armistițiu semnată la Moscova cu reprezentanții URSS, SUA și Marii Britanii la data de 12 septembrie 1944), a prezentat Guvernului român o notă prin care solicita ca până la data de 10.XI.1944 să se întocmească lista cetățenilor români de etnie germană. În realitate, ordinul reprezenta voința lui I.V. Stalin, dictatorul URSS, dar solicitarea venea din partea tuturor reprezentanților Comisiei Aliate.
Listele au fost întocmite în intervalul octombrie-decembrie.
La data de 16.XII.1944, i-au fost prezentate lui Stalin, care a ordonat mobilizarea cetățenilor români de etnie germană (în mod special această etnie). În baza Ordinului nr. 7161 din 16.XII.1944, emis de Comitetul Sovietic de Apărare, au fost pregătite pentru executare prevederile ordinului. Se preciza, printre altele, că bărbații între 17 și 45 de ani și femeile între 18 și 30 de ani urmau să fie mobilizați (mobilizate) pentru deportare, în vederea susținerii efortului de reconstrucție a URSS. Guvernul român, condus de generalul Rădescu, s-a menținut inițial în expectativă. Întrucât conducerea URSS a ordonat deportările în numele Aliaților, generalul Rădescu a inițiat, la începutul lunii ianuarie 1945, o serie de legături diplomatice cu Marea Britanie și SUA. Reprezentanții acestor țări au înștiințat guvernele lor, dar nu era nimic de făcut.
Guvernul Rădescu a dezbătut în mod special, în ședințele de cabinet din 5 și 10.I.1945, problema deportărilor. Neavând de ales, s-a supus ordinului. Rolul de executanți ai misiunii le-a revenit poliției și jandarmeriei române.
Când deportarea, despre care se zvonea, a devenit o certitudine, Hans Otto Roth, Rudolf Brandach, Herwart Scherer și alți reprezentanți ai șvabilor bănățeni s-au prezentat la generalul Rădescu. Acesta le-a confirmat realitatea acțiunii, dar s-a declarat neputincios în fața celor hotărâte.
Arestările au început la data de 11.I.1945, în Brașov, acțiunea – extinsă pe teritoriul întregii țări – încheindu-se oficial la 15-16.I.1945. Totuși, acestea au continuat și în luna februarie, ultimele victime fiind etnicii care s-au sustras arestării. Deși criteriile erau clar stabilite, nu au fost respectate întocmai. Mărturiile deportaților și arhivele dezvăluie numeroase cazuri de arestări ”din greșeală” ale unor persoane care nu se încadrau în criteriile stabilite, printre acestea figurând și cetățeni… români neavând nicio legătură de rudenie cu cetățeni de etnie germană (!!!).
Pentru a justifica deportările, sovieticii au invocat articolul 2 din Convenția de Armistițiu (ai căror semnatari erau România, URSS, SUA și Marea Britanie), prin care Guvernul și Înaltul Comandament al României se obligau să ia măsuri pentru ”dezarmarea și internarea forțelor armate ale Germaniei și Ungariei aflate pe teritoriul României, ca și pentru internarea cetățenilor celor două state care își au reședința acolo”. În anexă se preciza că prevederile articolului nu se aplicau și cetățenilor evrei.
Din raportul final al șefului NKVD-ului, Lavrenti Pavlovici Beria, din 22.II.1945, prezentat lui Stalin, rezultă că în perioada 25.I.1945-31.I.1945 au fost mobilizate 112.480 de persoane de etnie germană din Polonia, Iugoslavia, Ungaria, estul Germaniei și România.
Din România au fost deportate 69 332 persoane (36 590 bărbați și 32 742 femei), așadar peste 50% din numărul deportaților din țările Europei. Dintre aceștia, peste 20% nu s-au mai întors, găsindu-și sfârșitul în Uniunea Sovietelor, urmare a condițiilor grele de muncă și de trai. Deportările au durat cinci ani, însă ultimii repatriați au sosit mult mai târziu.
”Personal m-am întâlnit cu o persoană care, după plecarea mea, a fost reținută încă șase luni în URSS, și care, după întoarcerea în țară, s-a mai ales cu un an de închisoare la Târgșor, deoarece ceruse, pe când se afla în lagăr, spre finalul perioadei de deportare, repatrierea în vestul Europei, unde avea rude”, ne-a declarat Dora Dumitru, supraviețuitoare din Ploiești, fostă deportată în lagărul morții din Donbas, care ne-a oferit și informațiile care alcătuiesc acest Argument.
În urmă cu aproximativ 15 ani, de-a lungul mai multor episoade, am încercat să recompunem biografiile ”sovietice” ale ultimilor supraviețuitori de etnie germană din Prahova și, pe cât ne-a stat în putință, pe ale unora care nu mai erau printre noi, în ideea alcătuirii unei cărți. Din păcate, unele dintre aceste reconstituiri s-au pierdut, iar o parte dintre cei intervievați au decedat înainte de a le recompune biografiile complete. Am renunțat la scrierea unei cărți, pentru că unele dintre aceste biografii au fost oglindite în reviste și publicații ale cetățenilor de etnie germană din România, iar amintita Dora Dumitru și-a publicat – la insistențele soțului său – propriul volum de memorii. Apoi, unii dintre supraviețuitori n-au vrut să-și mai reamintească acele episoade triste ale vieților lor. Toți erau în pragul vârstei sau trecuți – unii binișor – de 80 de ani și acuzau severe probleme de sănătate, cei mai mulți suferind serii de intervenții chirurgicale. Recordul (nedorit) îl deținea ex-deportata Dimitriu Maria-Meta (”Mitzi”, născută WOLF), cu 15 intervenții (nu le luăm aici în calcul pe cele cu risc scăzut, cum ar fi ”banala” apendicită sau ”polipii”), majoritatea cauzate de fenomenul pe care îl vom numi ”Efectul Donbas”.
Au fost mărturii despre un trecut de care mulți nu vor să-și mai aducă aminte sau de care nu vor să mai știe.
Vom căuta, totuși, să consemnăm, în câteva episoade, în formă rezumativă, pe baza notițelor de care dispunem, la trist ceas aniversar, încercările și suferințele prin care au trecut câțiva dintre etnicii germani ploieșteni, concetățenii noștri.
Leonida Corneliu CHIFU
