Era la noi în facultate o profesoară de literatură care mi se părea îngrozitor de urâtă.
Era deșirată și ciolănoasă, scheletică și noduroasă, cu un gât subțire de un alb nesănătos sub care, când venea cu bluze mai decoltate, i se vedeau claviculele și oasele sternului exact ca în planșele de anatomie. Avea niște buze extrem de mobile și de aceea, când vorbea, dezveleau niște dinți apocaliptici, cât niște lopeți de infanterie, încălecați și îngălbeniți de nicotină. Părul îi era rar și tuns băiețește, iar prin el i se vedea pe alocuri pielea capului de parcă era în tratament cu citostatice.
Dar ceea ce era cel mai horror la ea, era râsul. Slabă și puțină cum era, te-ai fi așteptat abia să o auzi când vorbește. Nicidecum! Avea o voce îngrozitor de groasă și puternică, iar când râdea te speriai pentru că era exact râsul ăla hăhăit și sinistru din filmele cu Dracula, care răsună îndelung și înspăimântător în întunericul nopții.
Ce mai tura vura, era monstruoasă! În sinea mea, atunci când se întâmpla să mă gândesc la ea, o compătimeam.
În schimb, era extrem de inteligentă. Dezinhibată și spirituală.
Acum s-a întâmplat că într-o vară eram la Costinești, și nu mă refer la Costineștiul de acum, care a devenit o stațiune anonimă, ci la satul acela suprarealist din alte vremuri, și peste cine dau pe plaja de nudiști? Peste profesoara de literatură cu pricina, desigur, care, de pe un cearceaf îngust, la fel cum era și ea de îngustă, fuma una din țigările proaste care nu îi lipseau niciodată și se uita peste mare.
Poeta Nina Cassian
În seara aceea am invitat-o pe o terasă la o bere. Nu știu cât am stat și câte beri am băut. Știu doar că am vorbit despre literatură, despre scriitori și cărți, despre cultură și umanitate în general, iar femeia aceasta, pe măsură ce vorbea, se transforma încet-încet în altceva. Era atâta spirit în ceea ce spunea și atâta farmec, atâta informație culturală și atâta inteligență, atâta umanitate în râsul ei sinistru și atâta delicatețe în mâinile ei scheletice cu care își aprindea țigară după țigară, că la un moment dat femeia din fața mea nu mai semăna deloc cu profesoara pe care o vedeam pe holurile facultății. Devenea sub ochii mei o altă ființă, cu o alta feminitate, cu o altă definiție.
După câteva ore de expunere la radiația ei culturală, la aplombul captivant cu care vorbea și la stilul pitoresc în care lega între ele idei complicate, femeia aceea din fața mea, care fuma neîncetat și râdea sinistru dezvelindu-și dinții apocaliptici, devenise cea mai frumoasă femeie din lume.
Iar în zilele următoare, întâlnindu-ne din întâmplare pe aleile stațiunii sau pe plajă, ne-am zâmbit unul altuia cu prietenie.
Dacă există sau nu femei frumoase și femei urâte? Da, există!
Dar numai în sensul că orice femeie poate deveni urâtă și orice femeie poate deveni frumoasă, după cum îi este spiritul care trăiește în ea și o animă.
Constantin Ciucă
