În cadrul Târgului Internațional de Carte de la Leipzig va apărea romanul „Amorțire”, de Florin Lăzărescu, în traducerea lui Jan Cornelius, Editura Wieser. Volumul a fost selectat în cadrul sesiunii speciale «LEIPZIG 2018» a programelor de finanţare TPS (Translation and Publication Support Programme) și PUBLISHING ROMANIA dedicată proiectelor în limba germană.
Romanul „Amorțire” (traducere de Jan Cornelius, editura Wieser) este unul dintre volumele traduse pentru Târgul Internațional de Carte de la Leipzig 2018. Cât de importantă este afinitatea traducătorului cu autorul, ce puncte comune aveți și ca scriitori?
Afinitatea traducătorului cu scriitorul mi se pare de la sine înțeleasă. Mi-e foarte greu să-mi închipui un traducător care acceptă să muncească la un roman, dacă nu i se pare pe aceeași lungime de undă cu acesta. În ceea ce privește legătura mea cu Jan, cred că e una complexă. Dincolo de literatură, ne înțelegem bine ca oameni, ca mod de a privi lumea din jur: cu luciditate, cinism, ironie și foarte multă auto-ironie. Am discutat cu el atât de mult despre Amorțire, cu atâta atenție la detalii tehnice, încât uneori îmi venea să cred că romanul va suna mai bine în limba germană decât în românește.
Romanul a fost publicat la editura Polirom în 2013 și aduce în prim plan o temă puțin abordată în literatura română, o afecțiune degenerativă progresivă a creierului, Alzheimer. Cât a durat documentarea, a implicat și contacte cu persoane suferinde de această boală?
Tema principală a cărții e frica de moarte, de care suferă cele două personaje principale ale romanului. Și am urmărit să arăt cum acționează două personaje care se confruntă cu aceeași problemă, la vârste diferite, cu specificuri diferite: Ce faci când îți dai seama pe bune că o să mori? Ce faci când realizezi nu doar că o să mori, ci și că, până atunci, într-un timp relativ scurt, îți vei pierde memoria? Bunica mea din partea lui tata a avut Alzheimer. Mai am vreo câțiva prieteni care au trecut prin aceeași experiență cu rude apropiate. Mi-au povestit în amănunt ce și cum se întâmplă. Apoi am mai citit cam tot ce-am găsit pe piață despre subiect. Dincolo de boală și suferință, romanul nu e unul sumbru, e mai mult despre lupta oamenilor cu fricile personale – uneori absurdă, alteori chiar comică de-a dreptul –, e mai mult despre viață și căutarea unui sens în ceea ce facem.
„Amorțire” a fost tradus în mai multe limbi, printre care și chineză. Care a fost cea mai suprinzătoare receptare a vreunui roman scris de tine, în afara țării?
Cărțile mele sunt traduse în nouă limbi străine și de peste tot am primit reacții, mai puțin din China, unde am un tiraj de zece mii de exemplare. E blocajul limbii, nu pot urmări pe net cine și ce scrie. Cea mai plăcută experiență extra-națională am avut-o cred cu cititorii din Croația, la „Trimisul nostru special”. În sensul că mulți dintre aceștia mi-au cerut prietenia pe Facebook, mi-au scris pe Mess că le-a plăcut cartea, adică am simțit publicul de acolo cumva asemănător cu cel din România, că m-au tratat ca pe unul de-al lor.
La editura austriacă Wieser ți-a mai apărut și romanul „Trimisul nostru special”, în traducerea Arancăi Munteanu. Ce ți se pare diferit la cititorii germani față de cei din România, cum ți se pare publicul?
E greu să vorbim în termenii aceștia fără a intra în clișee, în prejudecăți. Wieser mi-a publicat „Trimisul nostru special” în două ediții, bănuiesc că a interesat pe cineva acolo, din moment ce au făcut și o a doua ediție și, iată, acum, îmi publică și romanul „Amorțire”. Dar nu-mi permit să vorbesc cum e publicul german. Și, la o adică, nu scriu pentru o nație anume, ci pentru oameni în particular, care îmi seamănă cumva. Una peste alta, cred că nu sunt diferențe majore între un cititor de-al meu din România și unul din China sau din Spania. Toți îmi seamănă cumva, trebuie să aibă un spirit de observație și o sensibilitate asemănătoare cu a mea.
Până unde ai risca atunci când scrii?
Teoretic, până la capăt, cât mai radical. Mi-ar plăcea – chiar m-am gândit de multe ori la asta –, de exemplu, să scriu un roman care să-i supere pe toți apropiații mei, să se regăsească fiecare în parte ca personaj, cu bunele, dar mai ales cu relele lui, să mă caute vreo douăzeci de oameni ca să mă bată, să nu mai vrea nimeni să vorbească cu mine, după lectură. Nu știu dacă o să am vreodată curajul să îl scriu. Dar tentația o am.
Pentru mulți studenți care fac practică la secțiile de psihiatrie, apare la final și identificarea cu (câte puțin din) toate tulburările psihice sau alte afecțiuni. Cum te-ai simțit după ce ai încheiat romanul „Amorțire”?
Păi, l-am scris mai demult și am uitat!
Afinitatea traducătorului cu scriitorul mi se pare de la sine înțeleasă. Mi-e foarte greu să-mi închipui un traducător care acceptă să muncească la un roman, dacă nu i se pare pe aceeași lungime de undă cu acesta. În ceea ce privește legătura mea cu Jan, cred că e una complexă. Dincolo de literatură, ne înțelegem bine ca oameni, ca mod de a privi lumea din jur: cu luciditate, cinism, ironie și foarte multă auto-ironie. Am discutat cu el atât de mult despre Amorțire, cu atâta atenție la detalii tehnice, încât uneori îmi venea să cred că romanul va suna mai bine în limba germană decât în românește.
Romanul a fost publicat la editura Polirom în 2013 și aduce în prim plan o temă puțin abordată în literatura română, o afecțiune degenerativă progresivă a creierului, Alzheimer. Cât a durat documentarea, a implicat și contacte cu persoane suferinde de această boală?
Tema principală a cărții e frica de moarte, de care suferă cele două personaje principale ale romanului. Și am urmărit să arăt cum acționează două personaje care se confruntă cu aceeași problemă, la vârste diferite, cu specificuri diferite: Ce faci când îți dai seama pe bune că o să mori? Ce faci când realizezi nu doar că o să mori, ci și că, până atunci, într-un timp relativ scurt, îți vei pierde memoria? Bunica mea din partea lui tata a avut Alzheimer. Mai am vreo câțiva prieteni care au trecut prin aceeași experiență cu rude apropiate. Mi-au povestit în amănunt ce și cum se întâmplă. Apoi am mai citit cam tot ce-am găsit pe piață despre subiect. Dincolo de boală și suferință, romanul nu e unul sumbru, e mai mult despre lupta oamenilor cu fricile personale – uneori absurdă, alteori chiar comică de-a dreptul –, e mai mult despre viață și căutarea unui sens în ceea ce facem.
„Amorțire” a fost tradus în mai multe limbi, printre care și chineză. Care a fost cea mai suprinzătoare receptare a vreunui roman scris de tine, în afara țării?
Cărțile mele sunt traduse în nouă limbi străine și de peste tot am primit reacții, mai puțin din China, unde am un tiraj de zece mii de exemplare. E blocajul limbii, nu pot urmări pe net cine și ce scrie. Cea mai plăcută experiență extra-națională am avut-o cred cu cititorii din Croația, la „Trimisul nostru special”. În sensul că mulți dintre aceștia mi-au cerut prietenia pe Facebook, mi-au scris pe Mess că le-a plăcut cartea, adică am simțit publicul de acolo cumva asemănător cu cel din România, că m-au tratat ca pe unul de-al lor.
La editura austriacă Wieser ți-a mai apărut și romanul „Trimisul nostru special”, în traducerea Arancăi Munteanu. Ce ți se pare diferit la cititorii germani față de cei din România, cum ți se pare publicul?
E greu să vorbim în termenii aceștia fără a intra în clișee, în prejudecăți. Wieser mi-a publicat „Trimisul nostru special” în două ediții, bănuiesc că a interesat pe cineva acolo, din moment ce au făcut și o a doua ediție și, iată, acum, îmi publică și romanul „Amorțire”. Dar nu-mi permit să vorbesc cum e publicul german. Și, la o adică, nu scriu pentru o nație anume, ci pentru oameni în particular, care îmi seamănă cumva. Una peste alta, cred că nu sunt diferențe majore între un cititor de-al meu din România și unul din China sau din Spania. Toți îmi seamănă cumva, trebuie să aibă un spirit de observație și o sensibilitate asemănătoare cu a mea.
Până unde ai risca atunci când scrii?
Teoretic, până la capăt, cât mai radical. Mi-ar plăcea – chiar m-am gândit de multe ori la asta –, de exemplu, să scriu un roman care să-i supere pe toți apropiații mei, să se regăsească fiecare în parte ca personaj, cu bunele, dar mai ales cu relele lui, să mă caute vreo douăzeci de oameni ca să mă bată, să nu mai vrea nimeni să vorbească cu mine, după lectură. Nu știu dacă o să am vreodată curajul să îl scriu. Dar tentația o am.
Pentru mulți studenți care fac practică la secțiile de psihiatrie, apare la final și identificarea cu (câte puțin din) toate tulburările psihice sau alte afecțiuni. Cum te-ai simțit după ce ai încheiat romanul „Amorțire”?
Păi, l-am scris mai demult și am uitat!
***
Florin Lăzărescu (n. 28 martie 1974, Doroşcani – Iaşi), prozator şi scenarist. A publicat la Polirom trei romane: Ce se știe despre ursul panda (2003), Trimisul nostru special ( 2005), Amorțire (2013) și două volume de povestiri: Lampa cu căciulă (2009) şi Întâmplări și personaje (2015). Scenarist pentru Lampa cu căciulă (2006, în regia lui Radu Jude, câştigător Sundance, SUA, pentru cel mai bun scurtmetraj), O umbră de nor (2014, în regia lui Radu Jude; premieră la Cannes, în secţiunea Quinzaine des Réalisateurs) şi Aferim! (2015, în regia lui Radu Jude; Ursul de Argint la Berlinale; o nominalizare la Premiile Academiei Europene de Film pentru cel mai bun scenariu, premiul Gopo pentru cel mai bun scenariu).
Florin Lăzărescu (n. 28 martie 1974, Doroşcani – Iaşi), prozator şi scenarist. A publicat la Polirom trei romane: Ce se știe despre ursul panda (2003), Trimisul nostru special ( 2005), Amorțire (2013) și două volume de povestiri: Lampa cu căciulă (2009) şi Întâmplări și personaje (2015). Scenarist pentru Lampa cu căciulă (2006, în regia lui Radu Jude, câştigător Sundance, SUA, pentru cel mai bun scurtmetraj), O umbră de nor (2014, în regia lui Radu Jude; premieră la Cannes, în secţiunea Quinzaine des Réalisateurs) şi Aferim! (2015, în regia lui Radu Jude; Ursul de Argint la Berlinale; o nominalizare la Premiile Academiei Europene de Film pentru cel mai bun scenariu, premiul Gopo pentru cel mai bun scenariu).
