close
Apocrife profanePromovate

Fosforescențe în penumbră încă, acele fugare întrezăriri

Atunci când am deschis pentru prima dată ochii asupra acestei Lumi, cred că părea deja mare cât inima mea.

Nu-mi dau seama cât de conștient puteam fi. Cert este doar că, încă de pe la patru-cinci ani, mă observam deosebit de diferit, de apare față de toți ceilalți din jur. Mai ales de copiii din jurul meu care se odihneau sau se foiau în paturile din sala dormitor din grădinița unde mergeam zi de zi … Atunci, am început să am primele fantasme, primele descărcări de imaginație care-mi dădeau un destul de timpuriu și straniu sentiment de singularitate și, cumva, o dorință de a mă izola de platitudinea sau de vulgaritatea pe care o bănuiam în jur. Totuși, îmi amintesc destul de clar că nu doream neapărat să mă remarc în vreun fel la serbări sau la alte evenimente publice cu părinții, mai ales. Mult mai târziu aveam să descopăr o anume fascinație a notorietății de care m-am vindecat abia după vârsta de 30 de ani.

Am început să scriu ca din senin versuri pentru care foloseam literele majuscule, încă înainte de a merge la școală, cu un an – un an și jumătate înainte. Scriam despre iarnă, mai ales, poate și despre alte anotimpuri, îndeosebi în lungile vacanțe în care timpul mi se părea că se dilata mirific tocmai pentru a mă racorda eu în mod special cu întreg Universul. Totuși, cele mai misterioase escapade erau în mica bibliotecă din balconul interior al spațioasei case a nașilor. Întreg spațiul de acolo era cumva vibrant datorită patinei, trecutului de care părea întrucâtva copleșit. Mă afundam mai ales, ca și acasă, ceva mai târziu, în albumele de familie sau în atlasele școlare pe care le puteam răsfoi în neștire, ore și ore întregi. Acolo, România apărea în perioada dintre războaie ca un teritoriu mult mai larg pentru că observasem că ne învecinam și cu Polonia și Cehoslovacia, ceea ce mi s-a părut de la bun început ceva de o întindere imensă și cu rădăcini prelungi, ducând până în Munții Tatra sau în magicele zone cu nume având rezonanțe de basm din sudul Poloniei, Bucovina și Basarabia de pe atunci.

Printre atlasele acelea și o mulțime de hărți, am descoperit cumva dosite bine fotografiile puțin încovoiate de timp ale nașei alături de un personaj cu abundente bucle blonde care nu era altul, precum aveam să aflu, decât Marele Voievod Mihai însuși, la joacă sau în grup cu alți copii de-a valma și cam de aceeași vârsta … Secvențele păreau fabuloase pentru că se petreceau în grădinile Castelului Bran pe care aveam să-l vizitez abia ceva ani mai târziu. Erau acolo într-una din acele casete metalice argintii care se purtau între războaie cu mici relicve de familie și monede vechi cu chipul Regelui tânăr și acelea mă duceau pe mine probabil cu gândul într-o nebuloasă depărtare – imemorială, pesemne, pentru copilul care eram …

În același loc unde îmi petreceam acele vacanțe de poveste erau și serele interioare și exterioare în care contemplam ghivecele de flori menite mai apoi vânzării la piața de flori. Ceea ce îmi amintesc cel mai puternic nu erau neapărat pelargoniile sau florile de gheață ori petuniile din zecile și zecile de ghivece mereu umede, ci stropitorile imense, puțin învechite cu care florile erau zilnic răsfățate la ore anume. Din sera interioară lipită de corpul casei se putea accede în bucătăria comună, imensă a casei unde pe un perete mai ferit trona la loc de cinste un mic difuzor ca de epocă care transmitea programe ale stației locale de radioficare ce se puteau afla, de fapt, în orice locuință de pe acea vreme. Așa mi-a fost dat să aud pentru primele dăți muzica pe care ai mei o denumeau drept grea, care, era de fapt marea muzică clasică pe care nici comuniștii cei mai aprigi sau mai inculți n-au putut-o bloca. Nu cred că am ascultat prea mult Enescu sau Dinu Lipatti, care plecase probabil de destul timp din țară sau poate chiar de pe lumea aceasta. Însă marea muzică simfonică avea să joace ani mai târziu un rol de formare și de atracție pentru ceea ce era mai grav și mai solemn ca mesaj și ca învăluitoare atmosferă. Mă simt silit să recunosc că, intuitiv, mă fermeca acel unanimism fortuit căci să știi că în aceleași locuri și la aceeași oră mii și mii de oameni puteau asculta aceleași acorduri, aceleași voci, respira sub aceleași auspicii …

Abia ceva mai târziu puțin, am început să ascult de unul singur programe de radio, inclusiv muzică, multă muzică mai ales ușoară sau de estradă care se difuza atunci din belșug. Apăruse în dormitorul imens, cum îl percepeam eu, un aparat de radio imens furniruit cu pick-up la care mă așezam pe un taburet exact ca înaintea unui televizor. Începusem să mă fascineze numele de orașe îndepărtate, multe din fosta Uniune Sovietică de pe scala radioului, dar mai ales ochiul magic al aparatului cu filamentul lui auriu, mereu în mișcare pe care mi-l imaginam ca evocând sau chiar înfățișând înseși siluetele crainicilor radioului, ascunși acolo, în secret, spre deliciul și uimirea mea.

Ceva și mai târziu puțin în timp, către cinci ani și jumătate, tot plimbându-mă pe misterioasa scală cu nume bizare pentru mine gen Harkov, Kosice, Banska Bistrita sau chiar Atena, am reușit să le învăț pe mai toate împreună, treptat, cu numele țării unde se aflau. Unele dintre nume apăreau mai apoi în eter în buletinele de știri de la ore fixe sau chiar transmiteau scurte programe în limba română, gen Moscova sau Tirana. Evident, nu apăreau pe scală cele mai importante stații de radio gen Vocea Americii, Europa Liberă, BBC sau Vatican, pe care le ascultam în secret, subversiv cumva, împreună cu tatăl meu. Astfel, deși intuiam vrând nevrând evidente antagonisme, toate semnele, mărcile sau componentele vizibile sau secrete ale acelei Lumi îmi păreau a comunica undeva pe dedesubtul sau pe deasupra acelei abia întrezărite realități planetare.

Nu reușisem pe atunci să-mi formez vreo opinie legată de linia ideologică demnă de urmat pentru că influența propagandei de partid, chiar și la grădiniță era extrem de puternică. Ceea ce îmi amintesc cel mai puternic era că ni se oferea ca și copii un fundal majestuos pe care imaginația să zburde și chiar multe emisiuni însoțite de multă voioșie cultivată din plin, dar adesea în contrast cu îngrijorările pe care le-ai fi putut citi pe fețele oamenilor. Recunosc, la acea etapă eram prea voios și iscoditor încât să-mi fi bătut capul cu dezlegarea acelor enigme.

La grădiniță, obligatoriu, cu mâinile la spate, ascultam în jurul imensei sobe de teracotă sculptate, mici emisiuni gen Radio Prichindel sau ”Vreau să știu!” care spontan mi-au activat probabil setea de explorare a detaliilor, iar mai apoi a profunzimilor și fundamentelor Lumii în care venisem. Acasă, ascultam, în plus, cu religiozitate, în contrapartidă cumva cu Europa Liberă, emisiunea de jumătate de oră ”Din țările socialiste”, care avea un ton glacial, dar strivitor-solemn prin vocile crainicilor din țările CAER sau ale Tratatului de la Varșovia. La finalul acelor emisiuni, difuzau mereu, prin rotație, melodii de muzică ușoară din spații îndepărtate exotice pentru mine cel de pe atunci, gen sprințare melodii cubaneze sau spirale acorduri vietnameze ori, culmea, chiar mongole.

Prin poștă, ne sosea, ca abonament impus tatălui meu la serviciu, revista color, tipărită în condiții grafice ieșite din comun, Uniunea Sovietică. Era o promovare extrem de convingătoare și, aș spune astăzi, agresivă, a așa numitului om sovietic și a stilului său de viața presupus net superior celui american, mai ales. Reportaje sau fotografii din cele mai îndepărtate republici autonome, adeseori, erau publicate lunar în stil fulminant triumfalist despre Tatarstan sau Karelia ori Insulele Kurile, iar impresia de unitate de monolit și de cod etic extrem de elevat prevalau din orice rând scris.

Recunosc, că mai târziu, mi-a fost destul de greu să ies de sub acel galvanism doctrinar, pentru că mă obișnuisem cu el, deși, în paralel, admiram deopotrivă tonul relaxat și doct, ne-extaziant pe care îl arbora postul preferat al tatălui meu, de la Munchen. Și ei aveau o tonalitate întrucâtva grandilocventă, doar că umanizau mai cu umilitate subiectele și nu păreau să prezinte munca în sine, mai ales cea fizică, drept un triumf în sine al umanității … Undeva, spre finalul studiilor la liceu, aveam să descopăr manualele staliniste ale părinților pe care le păstraseră cu sfințenie, și unde puteam să compar tonul propagandei din anii ’50 cu acela dinspre finalul anilor ’70 când familia Ceaușescu luase masiv, gregar avânt în cultul personalității și căuta formalist să se delimiteze cât mai pregnant de PCUS și, în genere, de linia partinică a lui Brejnev și a succesorilor dogmatici, chipurile, ai acestuia.

Locul nașilor mei însă ar fi trebuit să-mi dea de pe atunci de gândit întrucât ne adunam cel puțin o dată pe lună la masă cu toate rudele prin alianță și prietenii lor de familie din lumea așa-zis bună a acelor vremuri. Se încingeau cine copioase, se consumau nu puține șprițuri, însă fără excese notabile pentru mine și se spuneau pe șleau mai ales bancuri politice sau cu americani, ruși și evrei, fără ca să fie cineva care să se fofileze sau să toarne la Securitate. Un soi de insolită, chiar idilică felie de realitate era acea oază de încredere reciprocă, așa cum o văd cu mintea de acum. Bănuiesc că mă simțeam foarte ocrotit și chiar răsfățat la culme ca și copil în toată acea lume de adulți în care copiii de teapa mea nu prea aveau ce căuta. Uneori, însă, mă retrăgeam de la sine în biblioteca mirifică din spatele casei sau în sera și acolo mă lăsam purtat de imaginație sau de miresmele exalate din belșug de plantele din ghivecele plivite sau stropite cu atâta evlavie, inclusiv de mine, ca ajutor ocazional, de rezerva … Într-un fel, acolo, era o continuitate peste timp între grădinile regale de odinioară ale Branului de odinioară și serele sau răsadurile din noile vremuri grădinărești. Între inginerul horticol cu nume italian, dar, se pare, polonez de origine, se resimțea ștafeta peste timp pe care o preluase cu atâta osârdie nașa Aglaia, alături de răbdătorul avocat cu care se căsătorise cu destulă vreme în urmă …

În casa aceea a tuturor obiceiuri și blazoane, fusese repartizată și o familie de evrei în camera din spate a casei, care dădea de-a dreptul în grădină, pereche fără copii care mă îndrăgise spontan și mă alinta la nebunie, ca pe propriul lor nepoțel. Chiriașul s-a dovedit foarte șprințar și poznaș, deși deținea pe atunci o impozantă funcție la filiala regională a Băncii Naționale unde era responsabilul tezaurului cu lingouri de aur și atâtea alte misterioase valori despre care doar auzeam periodic în treacăt …

Dintre toate figurile care se perindau însă pe acolo, nașa Aglaia a rămas figura cea mai puternică, mai ieșită din comun, atât drastică în opinii și atitudini, mai ales în raport cu felul prea protectiv în care eram educat, dar și cu poncifele și obscurantismele acelor vremuri post staliniste. Ea păstra cumva o anume aură nobiliară, ceva din distincția aristocratică de la Curtea Reginei Maria, chiar atunci când lucra în seră, în halat sau vindea ghiveci la piață … Părea desprinsă categoric din alt film prin toate preocupările pe care le avea – de la jocul de șah, la răsfoitul vechilor reviste de life style până la apetența pentru dezbaterile pe muchie de cuțit din Occident despre libertăți și drepturi, mode și alte năzăriri. O percepeam ca pe un pivot sau pol de stabilitate puțin livrescă, mai cu seamă că în acea casă toată lumea avea ore și tabieturi anume de lectură sau de ascultare a radioului mai ales … A fost și o teribilă luptătoare pentru retrocedarea proprietăților pe care le avusese familia sa în zona Bucium din Iași. Făcea naveta la proces fără încrâncenare, ci cu un sentiment al datoriei de îndeplinit orice ar fi, oricât de rapace sau fără noimă ar fi părut noile vremuri de după ’89. În ultima parte a vieții, n-am mai reușit să o revăd și evident am un regret profund pentru asta, mereu reactivat. Mi-amintesc că, în mod neverosimil, m-a sunat și am vorbit ceva vreme înainte de a se sfârși. A ținut fără cuvinte enorm la mine, iar eu am rămas cu acel dor fără de consolare, fără acea preluare a ștafetei pe care bănuiesc că dorise măcar subconștient simbolic să mi-o predea atunci.

Tare mă tem că Istoria se mai repeta întrucât niciodată cei mai tineri nu vor fi în stare să înțeleagă acea sete a celor vârstnici de a lăsa ceva trainic, ceva înnobilant după ei, la urmă de tot … Acum înțeleg însă că romanul conștiinței mele intelectuale și morale nu s-ar fi putut urzi sau însemna pe răboj îndeajuns de adânc fără ca nașa Aglaia să nu fi fost atât de prezentă în formarea mea.

Sever AVRAM

N.B:

Aceste rânduri care urmează sunt parte doar a unui mai amplu eseu introspectiv (”Un mizantrop pentru mileniul trei”) și nu o auto-biografie, fie ea și romanțată, sau un jurnal personal. Mai degrabă o epură scufundată simbolic, demonstrativ în magma puțin stinsă a atâtor straturi sedimentate rând pe rand ale perversei Memorii selective. Am vizat în special o incursiune simbolică spre descoperirea treptelor propriei conștientizări ale unui om cam neîmpăcat și cu orânduirea prea nedreaptă a acestei Lumi și, apoi, ale devenirii, ca și conștiință creatoare și moral-etică.

Tags : ”Un mizantrop pentru mileniul trei”

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.