Cel mai mult, în anii comunismului, dintre cârciumile din centru, îmi plăcea la Cina. Lido era mai pe intimitate,
Grădinița cu berile ei la halbă (umbla vorba că au spuma de la detergent) era pe golăneală maximă,
dar Cina avea un aer boem și ușor trist, ca săraca fată bogată cu papucii de casă de mătase ascunși în galoșii grosolani.
Mesele de tablă și scaunele de fier forjat, din cele urâte, cu spătarul curbat și vopsite în alb, frapiere de aluminiu obosit, strâmbe toate, dalele grădinii ciobite de prea multe sticle nervoase,
curtea mare unde noaptea venea mai iute, adusă de coroanele copacilor bătrâni, casa albă, elegantă și terasa cu stâlpi de lemn și luminator pe tavan.
Era mișto la Cina. “În” Cina, ziceam noi și ne adunam în serile de vară de prin toate cartierele, să ne îmbătăm, să mai aducă cineva vreo noutate pe rockereală sau să vândă un tricou șmecher cu AC/DC ori cu Metallica, să aflăm de viitorul concert de prin vreo sală sordidă ori sa facem planuri unde urcăm pe munte în weekendul viitor.
Și povesteam, și râdeam, era și cu amoruri, și cu scandaluri, venea și miliția în câte o razie să ne dibuiască pe ăia care n-avem 18 ani
și mulți nu aveam.
Și-atunci fugeam râzând, ne ajutau ospătarii să ne ascundem ori să ieșim, străbătând clădirea, pe lateral, pe CA Rosseti, de unde ne refugiam la Lido.
Mergeam și primăvara, și toamna, în serile ploioase și stăteam grămadă, adunați pe sub o umbrelă mare,
aveam ciocate și “geacă de motor” și purtam cu rândul noi, gagicile, fusta de piele a Danei, fumam țigări proaste și beam bere ieftină, poșteam câte o Săniuță sau un Cristal și traficam versurile în engleză ale baladelor rock, pe care ne străduiam să le învățam.
Mai erau seri când cineva aducea câte o chitară și cântam Phoenix și piese la la Iris și mâine ne vedem?
Sigur că ne vedem.
N-am nicio poză din perioada aia. N-aveam cu ce să facem, nici nu prea ne interesa să ne expunem în vreun fel posterității, trăiam clipa
și adunam amintirile în suflet.
Cina e acum Trattoria Il Calcio Ateneu și asta seară, când am trecut pe lângă ea, am zâmbit cu sufletul, dar am simțit nevoia s-o fotografiez. De la distanță, arată la fel. Altfel, toți ne-am schimbat.
Mai mult sau mai puțin.
(text/foto: Oana Costea)
